miercuri, 28 decembrie 2011

În cinstea d-lui Al. Cistelecan

video

De ziua lui Al. Cistelecan

Am aflat cu întârziere din revista Vatra că dl. Al. Cistelecan (supranumit cu drag Cis ori Cistelecan cel Mare) a făcut 60 de ani pe 2 decembrie, anul 2011. Eu aveam ideea că asta i s-a întâmplat anul trecut. Mă alătur corului şi-i dedic postarea video următoare.

duminică, 25 decembrie 2011

Anti-dot.ro - decembrie 2011

Amintirea scrisului de mână

Căutând prin clusterele memoriei reziduale cu care e dotată lubeniţa ce-o port între umeri, am reuşit să identific aproximativ ziua de iarnă când e posibil să fi aşternut pe hârtie primele semne grafice cu pretenţie de litere. Am sub ochii minţii lumina clară a filei veline de caiet liniat special pentru - oare greşesc numind-o astfel? - disciplina „Caligrafie”, cu toate litere alfabetului înfoiate ca nişte curcani la cap de rând, într-un singur exemplar, pe care eu trebuia doar să-l copiez alături. Am proiectate pe ecranul imaginar din creier razele cuvântului „Caligrafie”, în cea mai frumoasă - cum altfel? - execuţie. Grafica tipărită pe copertă avea graţie, subţirimi aerate şi îngroşări decise, un impecabil scris „de mână” pe care nu l-am egalat niciodată.
Majuscula „C” părea un cârcel de viţă-de-vie; „a”-ul un gândac stârnit primăvara din locaşul lui subpământean; „e”-ul din coadă îmi părea, nu ştiu de ce, traiectoria pe cerul albastru a unui avion în looping (termenul acesta l-am aflat mult mai târziu, dar avionul precis l-am văzut înainte să-mi fie cumpărat caietul cu pricina); „i”-ul era un om zărit la distanţă, pe câmpia albă, dincolo de drumeagul ce străjuia grădina vecinului de vizavi; „g”-ul avea configuraţia unui gâldău de pe Neajlov, Ocheanul fără fund, în care nu ne puteam scălda noi, copiii; îl asociam şi cu figura vărului Gică, pescar de ocazie, care scotea caraşii cu instrumentul numit halău; „r”-ul avea, nu încape discuţie, veleităţile tractorului recent apărut pe ogoarele G.A.S.-ului de la Ţăvârlău; „f”-ul mi se părea o libelulă sau vreo insectă asemănătoare, una dintre miile ce populau păpurişul bălţilor morciloase de pe vale. În fine, „l”-ul sărit la enumerare desena silueta bunicii, Marina, a cărei intervenţie s-a dovedit benefică în clipa când personalitatea mea proeminentă, de copil de patru ani, s-a manifestat, cu hotărâre demnă de alte cauze, deformând traseul diverselor litere pe care mi se năzărea o inexplicabilă ciudă. Treaba asta nu-mi da impresia c-ar fi o greşeală, câtă vreme fiecare literă e recognoscibilă; mă rog, eu le recunoşteam fără prea mult efort, însă bunicul, Taica...
Tata şi mama plecau zilnic la treburi. De instruirea mea preşcolară se ocupa Taica, bunicul patern al cărui prenume îl port şi-al cărui renume era... bombaliform, fiind poreclit Băşică, datorită pântecului imens. Taica avea, de bună seamă, principii fixe, înguste şi retrograde, îmi spuneam (desigur, cu terminologie adecvată vârstei). Fixe, pentru că ţinea morţiş ca literele să nu alunece alandala, ci să se aşeze regulat una lângă alta şi una sub alta, întocmai cum se aşează cărămizile în zidul unei case. Altfel, ce zidărie fac eu pe foaia mâzgălită? Nu se duce naibii casa mea de buchi dacă nu păstrez ordinea? Principii înguste, neîndoielnic datorită cerinţei restrictive de a nu depăşi linia. Pentru că - şi pentru cine nu ştie - caietele de caligrafie aveau linii paralele orizontale, destinate rândurilor, şi linii oblice, tot paralele, pentru încadrare în aria cuvenită fiecărei slove. Or, eu nu-mi reprimam tendinţa imperialistă de-a trece cu firul de cerneală dincolo de graniţe. Iar firul ăsta de cerneală îmi aducea mari ponoase din partea retrogradului de pedagog Taica. Şi de vină nu eram eu, jur! De vină era hârtia caietului, care sugea cerneala intempestiv sau o refuza făţiş, dând naştere unei mici băltoace; vinovată era şi peniţa marca FLARO, din tocul de culoare verde, al cărei vârf se încăpăţâna să zgârie obrazul alunecos al celulozei ori nu sta fixată în lăcaşul ei, mecanismul metalic de prindere fiind prost nituit.
Folosind un „creion chimic” (numit aşa datorită faptului că n-avea mină din grafit natural - element probabil scump sau total absent de pe piaţa socialismului timpuriu biruitor în ţara noastră), la fiecare pată nou izvorâtă sub peniţă, Taica adăuga o linioară în catastiful (greu de subtilizat din buzunarul său generos) în care consemna greşelile mele şi (răs)plăţile lui. Socoteala simplificată suna aşa: la zece linii, un baston. Iar bastonul nu era elementul component al vreunui „m” sau „n”, ci băţul din lemn de corn, îndoit la cap, din dotarea lui Taica, folosit ca instrument de verificare, corectare şi consolidare a educaţiei mele - pe lângă nuiaua reglementară, utilizată ad-hoc (ego propter hoc?). Fiindcă Taica - poate nu s-a înţeles - era adeptul teoriei (asta da, retrogradă!) „bătaia e ruptă din rai”, cu amendamentul „dacă ştii când s-o dai”! Aşa că fiecare depăşire a liniilor duşmane se lăsa cu o linie de nuia peste degetele mele răzvrătite. Fiecare puseu usturător intensifica setea de independenţă a mâinilor, care începeau să nu mă mai asculte nici pe mine, darmite pe Taica! N-aveam vreo îndoială că acţiunile punitivo-didactice ale bunicului erau întru totul călăuzite de intenţii bune la adresa nepotului. Însă firea refractară şi nerecunoscătoare a copilului refuza din principiu că omul acela măreţ (1,95 m înălţime, 130 kg, nr. 47 la bocancii „pe comandă”) aplică just metodele sale de la 1900 tocmai în 1960. Contradicţia accentuată risca să degenereze într-un război mai grav ca războiul rece, pe-atunci în vâlvătăi. A intervenit, cum ziceam, Maica, şi-a aplanat conflictul, fără să primească premiul Nobel pentru pace...
Să scriu caligrafic n-am izbutit nici azi, când folosesc frecvent creionul (vezi imaginea scanată după manuscrisul articolului de faţă). Taica a fost confiscat de strategia opoziţiei surde contra „lămuritorilor” - activiştii de partid care cotropiseră satul ca să-i convingă pe „retrograzi” să intre în „colectivă”. Doi ani a durat împotrivirea lui Taica şi-a altora ca el, rude sau vecini, zadarnice au fost amânările, ascunsul, împărţirea proprietăţii la urmaşi. Învins - adică deposedat de pământ -, s-a întors la preocupările educative original ambalate. Şi fiindcă eu asimilasem perfect arta cititului, din cărţile sale de ex-ţârcovnic, afurisit cu tămbălău de-un popă avar, m-a dat la şcoală în clasa întâia, un leat înainte să fi împlinit vârsta legală. Bine că învăţătorul m-a primit numai de formă şi m-a obligat să reiau studiile toamna următoare, altfel cine ştie ce geniu precoce ieşea din mine!...

Aievea - Joy of Life

marți, 20 decembrie 2011

Drumul spre vest

Despre mine

“Nu mi s-ar părea deloc exclus ca, după ce a oprit acum un secol la Midzil, expresul prozei să facă şi o semnificativă haltă în Găeştii lui Dumitru Ungureanu.”

Dan-Silviu Boerescu, 1996

“Proza lui Dumitru Ungureanu pune accentul pe sexualitate, pe ignoranţa morală, pe compromisuri pavloviste.

Rodica Draghincescu, 1997

“Dumitru Ungureanu înlătură, cred că printre primii, unul dintre tabuurile impuse ale literaturii noastre de dinainte de 1989, acela privind importanţa componentei sexuale în motivaţia profundă a comportamentului personajelor.”

Valentin F. Mihăescu, 1998

“Dumitru Ungureanu are aptitudinea, nu uşor de găsit, de a lucra în domeniul himericului şi al fantasticului cu instrumentele unui prozator.”

Tudor Cristea, 2001

“Versat în ale imaginarului, clădind o lume a lui “ca-şi-cum”, he pretends to illustrate, la un anumit nivel diegetic, relaţiile incestuoase pe care le-ar întreţine cu propria operă...”

Luca Piţu, 2002