duminică, 30 decembrie 2012

IDEI FIXE

Amintirile unui băiat cuminte

Unele odrasle de scriitori poartă pata păcatelor părinteşti închipuite. Nu şi Barbu Cioculescu, din belşug ursit fericirii. Corp frumos peste firescul bărbatului înzestrat, mintea deschisă, viaţa împlinită. E ca şi cum natura, în generozitatea ei, a ţinut să dezmintă apoftegma păşunistă „dintr-un cal boieresc iese unul ţigănesc” şi să certifice pe cealaltă, sigur citadină, „ce naşte din pisică, şoareci mănâncă”. Împovărat cu celebritatea căpătată la naştere, Barbu Cioculescu a suportat-o cu antic stoicism peste 85 de ani, bătuţi pe muchie vara trecută. Fiul cel Bun al lui Şerban cel Rău a convieţuit amiabil cu fizicul masculinului după care femininele îşi pierdeau raţiunea. Dar nu calităţile trupeşe, inevitabil trecătoare, i-au asigurat gloria, chiar dacă i-au arvunit-o. Să se fi resemnat la statutul de „fiu de critic literar” (mai obscur, oricum, decât acela de „băiat de popă”, cu care se mândrea Petre Ţuţea), putea să capete cel mult câteva procente din drepturile de autor, improbabil decontate de editorii arghirofili ai operelor tătânelui. Poet, ca tot românul, prozator la vârsta maturităţii, ca tot poetul, stilizator cândva de broşuri proletcultiste, butucănos traduse din ruseşte, Barbu Cioculescu s-a relevat ca iscusit cercetător de arhive literare. Iar dacă tatăl, Şerban, a descâlcit biografia lui I.L. Caragiale, fiul, Barbu, şi-a asumat riscul de a o elucida pe-a lui Mateiu, „divinul” contaminat de fantezii nobiliare.
Ajuns la etatea când amintirile se cer puse pe hârtia unui op cu valoare testamentară, Barbu Cioculescu n-a căzut pradă tentaţiei, nici n-a dat curs cu uşurinţă îndemnurilor venite din partea prietenilor, editorilor şi istoricilor de toate orientările. Când a cedat, şi-a luat ca proptea şi metodă auxiliară de lucru autoironia. Nu există capitol - în volumul Amintirile unui uituc - Exerciţii de memorialistică, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2012 - care să nu conţină bobiţa de persiflare bonomă, detaşată, superioară, elegant scăpată în frază, ca stropul de cerneală dintr-un stilou cu rezervorul suferind. A pomeni, în atare peristas, de scris calofil, de suculenţă verbală, de propoziţii pline de must şi de culoare, este tot aşa de gratuit ca şi elogiul formelor statuii lui Venus, cea găsită la Milo, în prezenţa Monicăi Belluci, invitată de onoare la vernisajul unei expoziţii de artă contemporană.
Amintirile, oricât de condimentate, n-ar capta atenţia în lipsa câtorva puncte de interes mai larg. Astfel, la pag. 82 se vorbeşte de vila din Buşteni, pe care Carol al II-lea o pusese la dispoziţia scriitorilor, cu cheltuielile asigurate, fapt apreciat de beneficiari, categoria celor fără venituri suficiente pentru propria casă de vacanţă. La pag. 164-166 aflăm despre mizeria satului Ciorogârla, din vecinătatea Bucureştilor, şi despre gardul electric construit de Pamfil Şeicaru ca să-şi protejeze moşia câştigată prin metode... ziaristice! La pag. 143 dăm de interesantul pasaj ce situează originea polarizării societăţii româneşti în chiar deceniul de maximă efervescenţă gestionat de acelaşi Carol al II-lea, protector al artelor, cum se înfăţoşează memorialistului, şi ruinător al democraţiei parlamentare, după aprecierea aceluiaşi.
Care memorialist, deloc uituc, dar selectiv, conchide, la pag. 186-187: „Da, în anii de care vorbesc (1945-1947) s-a jucat României o farsă sinistră, în absenţa unui singur prieten. Poporul român a primit o lecţie istorică, din păcate din arealul acelora ce nu te învaţă niciodată nimic, în curgerea feroce/absurdă a epocilor. /.../ Cert este că ceva trebuia făcut. Înainte sau după. Spre a înlocui remuşcările cu regrete”.
...Iar eu îmi amintesc o discuţie purtată cândva cu Barbu Cioculescu, pe această temă, când am spus că dacă era ceva de făcut, în 1940, la 28 iunie, trebuia făcut! Replica sunând acuzator la adresa guvernanţilor interbelici, dânsul a protestat, cu argumente precum neputinţa armată, eventuale consecinţe internaţionale, izolarea ţării etc. Vorbele preopinentului meu erau, văd acum, remuşcări, nu justificări.
La pag. 193, găsim fraza: „Formula de rezistenţă prin cultură, mult vehiculată, de care se face tot mai mult caz îmi pare o diversiune, o capcană în care cad inocenţi şi interesaţi în egal număr”.
Subscriu. 

Acolada - decembrie 2012

vineri, 28 decembrie 2012

ALAMBICOTHECA - DECEMBRIE 2012

-->

Cenuşa unei greşeli
- In memoriam Al. George -

De câte ori sunt acuzat de gânduri sau intenţii pe care nici în coşmaruri nu le am, mintea mi se blochează. Incapabil să pricep infamia, reacţionez cu încetinitorul şi răspund anapoda, în răstimp cu întrebarea. Pesemne că dau impresia unuia vinovat, care caută justificare. Cum aş putea reacţiona altfel, când văd bunele intenţii răstălmăcite, afirmaţiile luate drept idiosincrazii personale, iar susţinerea unui adevăr considerată manifestarea interesului obscur?
Aşa s-a întâmplat când Nicolae Oprea, preşedintele Filialei Piteşti a USR, mi-a spus, nedumerit, că Dumitru Augustin Doman, redactor-şef al revistei Argeş, se vaită că l-am ameninţat cu moartea!!! Cum să combaţi o enormitate? A deforma faptele ca să justifici inepţiile proprii, e o veche deprindere omenească. Nici eu nu mă sustrag câteodată acestei facilităţi, însă n-am pretenţia că o fac ireproşabil. Doman nu era la prima comisă, cel puţin de când mă consideram prieten cu el. Ultima a fost cea legată de Al. George şi textul meu contra dânsului în revista Litere, februarie 2011.
Cine n-a priceput substratul „atacului”, să revadă un principiu psihologic elementar. Nimeni nu se deranjează pentru faptele cuiva, dacă acela i-ar fi indiferent! Cum să nu-i fi replicat lui Al. George, când el mi-a contrariat sentimentele aproape filiale pe care le-aveam faţă de dânsul, mărturisite la aniversarea celor 75 de ani, tot în Litere? Cum să nu mă supere cele susţinute de d-sa, când minciuna - s-o numim drept - afecta şi prestigiul revistei Litere, la naşterea căreia am contribuit? Am această idee fixă: un scriitor care spune adevărul, trebuie să-şi asume greşeala, când se întâmplă s-o facă şi îi este semnalată. Recunoaşterea e garanţia integrităţii, iar în religia creştină minima condiţie a iertării. Scriitorii nu pot să reclame normalitate, demnitate şi onoare, să pretindă mersul bun al societăţii despre care dau seamă prin scris, când ei încalcă norma elementară de-a nu minţi. Ştie scriitorul român vorba lui Camus: „Libertatea este dreptul de-a nu minţi”? (la care îmi permit adnotarea - libertatea este datoria de-a nu minţi!) Destui, pretins credincioşi, cu dese drumuri la mânăstiri, unde se şi spovedesc, nu-şi asumă penitenţa nici după ce-au fost prinşi cu minciuna în textele semnate cu nume propriu!
Cu jumătate de gură, Al. George (iertate-i fie păcatele!) a recunoscut că s-ar putea să fi greşit în ce priveşte afirmaţia sa legată de Paul Goma. Dar Doman a priceput (şi m-a acuzat repetat) că am făcut în aşa fel încât să-l gonesc pe maestru de la Litere. Greu am sesizat anomalia, fiindcă luam spusele domane drept împunsături amicale, din categoria celor cu care şi eu îl gratulam, zicându-i „cel mai premiat scriitor al Filialei Piteşti, cel mai invitat de alte reviste şi asociaţii culturale la zile festive prin toată ţara” etc. Îl consideram prieten, iar prietenia deseori e oarbă.
Un diferend major s-a ivit între mine şi Doman la premierea lui D.R. Popescu. Premiile revistei Argeş n-au fost vreodată substanţiale. Însă au configurat, între 2006 şi 2010, orientarea revistei, a literaţilor din jurul ei, şi - în ultimă instanţă - a oraşului Piteşti, către zona intelectualităţii permanent excluse de la onoruri oficiale. Premiind pe Luca Piţu, Paul Goma, Şerban Foarţă, Mihai Şora, Mircea Handoca, Magda Ursache, Liviu Ioan Stoiciu, revista Argeş nu le-a sporit valoarea. Mai presus de operă, le-am apreciat atitudinea, puterea de-a merge contra curentului. Exemplul lor, preluat de cât mai mulţi, poate duce la însănătoşirea spaţiului cultural.
În momentul când Doman, din postura de redactor-şef, a obţinut premierea lui D.R. Popescu, fost membru al C.C. al P.C.R., preşedintele USR în cea mai neagră perioadă a sa, revista Argeş se dezicea de conduita ultimilor ani. Eu m-am opus, dar votul redacţiei a fost favorabil lui D.R. Popescu. M-am conformat principiului democratic. Mai mult, am tăcut. Rău am făcut?
Mi s-a părut necuvenit ca eu, consilier al revistei, să exprim public opoziţia la alegerea făcută. Am decis că aşa e bine pentru revista Argeş, am încercat să mă autoconving de faptul că opera lui D.R. Popescu merită premiată, chiar dacă persoana... Am greşit că am pus revista mai presus decât opinia proprie? Într-o lume în care orice afacerist dubios îşi motivează ilegalităţile prin interesul naţional, iar când e prins se consideră persecutat politic, eu am crezut că fac un gest normal de solidaritate cu colegii de redacţie. De fapt, făcusem un compromis cu mine. Mi l-au semnalat apropiaţii, dar m-am încăpăţânat să merg înainte.
Mă resemnez că am făcut-o în numele unei idei proprii despre onoare, pesemne greşite, devreme ce n-are consens. Aşa sunt eu, spirit solitar, cu idei fixe. Nu şi puţine! Este felul meu de-al omagia pe Al. George, de la care am învăţat arta de-a combate ad infinitum.

Addenda
Scris în august 2012, textul era programat să apară în septembrie-octombrie 2012, în revista Litere. Întâmplându-se moartea lui Alexandru George, articolul a fost amânat de comun acord. Publicarea în nr. 11-12(152-153) noiembrie-decembrie 2012, este însoţită de următoarea notă: „Consecvenţi în a nu exercita nicio cenzură, fie şi prin nepublicare, asupra materialelor sosite la redacţie, redăm articolul lui Dumitru Ungureanu, cu menţiunea că, în ce-l priveşte pe Alexandru George, ne disociem de combativul jurnalist. (Redactor-şef Litere.)
Iată o atitudine normală într-un peisaj literar, în care „cine nu e cu noi, pesemne e împotriva noastră, aşa că - pe el!”. Puţine reviste au curajul normalităţii în politica redacţională, fapt ce trebuie nu doar salutat, ci şi promovat.
Aş fi renunţat să mai alimentez o polemică inutilă, dacă la festivitatea de acordare a premiilor Filialei Piteşti a USR, din 14 octombrie 2012, D.A. Doman n-ar fi insinuat - vorbind în câş, probabil să aud numai eu, nu şi dl. Sergiu I. Nicolaescu, prezent în birou - că povestea cu D.R. Popescu era, de fapt, o încercare din partea mea să distrug revista Argeş! Ce să mai spun?
Bine că l-au arestat pe asasinul Elodiei, altfel mă pomeneam acuzat de fostul reporter special(ist) al Evenimentului zilei din perioada găinii care năştea pui vii, că eu aş fi acela!

sâmbătă, 15 decembrie 2012

IDEI FLOTANTE

Ciocârlia şi calcanul

    Toată lumea ştie ce indică termenii din titlu: o pasăre şi-un peşte. Mică, deseori invizibilă, cu zbor înalt şi tril dulce, atât de dulce că uneori te ia leşinul ascultându-l, ciocârlia făcea faima câmpurilor de odinioară, cultivate de săteanul român tradiţional. Motiv de poveste şi titlu de cântec popular, celebra noastră păsărică e azi mai puţin cunoscută publicului, datorită lipsei de aderenţă a omului contemporan la viaţa câmpenească. Şi asta, paradoxal, în ciuda tendinţei tot mai răspândite printre orăşeni de-a migra de la bloc la „casă pe pământ”. Dar când „la ţară” înseamnă a locui într-un cvartal de locuinţe standard, cu facilităţi asigurate, cam greu de rezonat cu natura.
    Ciocârlia, pasărea amintită, bântuie câmpiile şi se înalţă în zbor către soare, pierzându-şi silueta sub abajurul cerului. Gestul ei a stârnit imaginaţia poporană. Epica basmelor consemnează că zburătoarea, iniţial, era o fată de împărat, frumoasă, cu părul ca spicul copt, care s-a îndrăgostit de Soare şi-a pornit să-l întâlnescă. Amăgindu-l în mod pervers (variantele poveştii detaliază diferit ce şi cum), ea şi-a atras pedeapsa Mumei Soarelui, ajungând în stadiul curent. Amatori de teorii conspiraţioniste fiind, vom decripta aici scenariul tipic acţiunilor subversive, din arsenalul serviciilor secrete implicate în bătălii, politice sau nu: agenta blondă infiltrată întâi în anturajul, apoi în patul personajului potent, de unde este înlăturată brutal. Salubrizarea fiind opera „mamei”, putem detecta riposta Serviciului de Securitate al Marelui Luminător.
    Calcanul este un peşte. Mai bine zis, o familie de peşti cu aspect romboidal. Turtit asimetric pe lateral, are amândoi ochii pe aceeaşi parte a corpului, aripi ca ale unui avion invizibil american şi coada ca de şobolan. Trăieşte pe fundul mărilor şi oceanelor, se hrăneşte cu peşti mai mici sau moluşte, iese la suprafaţă rar, capătă culoarea mediului ambiant pe partea de sus a corpului, cealaltă parte fiind albă, iar ambele prevăzute cu solzi şi ţepi, aşa încât produce destule bătăi de cap şi răni la palme celui care vrea să-l prindă. Nu demult, pescadoare turceşti asediau, la adăpostul nopţii, apele noastre teritoriale din Marea Neagră, unde populaţia de calcani e numeroasă. Gurmanzii nu-l evită, socotindu-i carnea delicatesă. Nu-mi amintesc să fi gustat din respectivul peşte, indiferent cum gătit. O fi bun, dar pe mine mă oripilează imaginea, de care nu pot să scap, a vietăţii cu ambii ochi pe o singură parte a corpului/capului.
   N-am pus / (slash) pentru efect postmodern. Nici nu m-am apucat de variaţiuni literare pe teme clasice de factură fantastică, în loc să scriu un articol de atitudine, violent polemic. Fără să am energia de-altădată, nu abandonez conexiunea la cotidianul societăţii în care trăiesc, fie numai „privitor ca la teatru” (cu menţiunea că azi mai toţi suntem privitori la televizoare; teatrul a devenit act cultural de elită, la fel ca opera - vezi la Iaşi montarea lui Andrei Şerban a Indiilor galante, de Rameau). Nu trebuie să ne dăm laoparte, să nu votăm, să nu-i băgăm în seamă pe aceşti „lideri” făcuţi, nu născuţi, politicieni nevertebraţi ce imită animalele cu oase, indivizi fără scrupule şi fără altă însuşire evidentă decât rapacitatea. Mi se pare că ei tocmai asta vor, asta caută - să-i lăsăm în pace, să „lucreze” în tihnă. Nu solicita linişte „tătânele” lor, Ion Iliescu (recunoscut model de unii; pentru alţii persoană non-grata, dar ideal copiata, ca să fac un joc de cuvinte)?
   M-a dezamăgit clasa politică, nu de azi, de ieri, ci de-acum două decenii, după ce m-am lămurit, de exemplu, că liberali de aprinsă bătăiozitate verbală habar n-aveau că Viitorul fusese un ziar al partidului în chestie. Or, când ignoranţii ajung în funcţii decizionale, greu de construit ceva durabil... Azi, din fruntea grupării respective bubuie asurzitor sloganuri indimenticabile cea mai seacă hahaleră pe care a generat-o mediul politic românesc în ultima jumătate de secol. Poţi fi nepăsător faţă de-un guraliv, al cărui discurs traduce o compilaţie de fiţuică mototolită, rămasă-n buzunar din juneţe, când îi folosea să copieze la examenul de istorie? Meritul personajului, dacă e vreunul, rezidă în capacitatea de memorare a câtorva sloganuri, cu care (să) ia faţa naivilor din amfiteatru, la proba orală. Comparat cu el, prezidentul (referan)dat afară de popor şi băgat înapoi pe gât, cu copita, de Europa, viţeaua fecundată de Zeus, e profesor! (Fiindcă divagăm pe teme mitice, o interpretare suculentă se obţine din analogia Zeus=Băsescu <=> Europa=Angela+Viviane etc.!) De guvidul ce-n deliru-i direct televizat ne guvernează deja cu partidul proştilor, ce să zic? Nu-mi ajunge bogăţia dicţionarului de argou!
    Asemănarea politicienilor cu animalele, de la Aristotel derivată, e figură de stil obişnuită textelor publicistice. Bietele animale n-au vreo vină. Cum să defineşti mai plastic o figură umană stridentă, o atitudine fals-cetăţenească, un gest ce nu face onoare speţei umane? La drept vorbind, umanoidul comite mai multe fapte rele decât diversele specii ale faunei, inclusiv crima de-a extermina pe unele prin vânare şi distrugerea habitatului.
    Ciocârlia este o pasăre cu penaj cenuşiu, care devine gălbui când se ridică în zbor spre soare. Particularitatea ei constă în cântecul fermecător. Unii consumă limba ciocârliei în aspic şi carnea rumenită în unt. Mi se pare gratuit a-i căuta corespondenţă în arealul politic băştinaş. Sunt aici tot atâtea ciocârlii câte stele - alintate „Soarele meu” în momentele de tandreţe din „bedroom” - traversează firmamentul! Bărbaţii le desemnează plastic, folosind un cuvânt vulgar în locul metaforei, de provenienţă extrem orientală, „cântăreţe la flautul de jad”.
    Calcanul e o specie pe cât de ciudată, pe atât de prezentă în politica românească. A te numi Calcan şi-a candida la un loc în parlament, ieşind la iveală din anonimat o dată la patru ani, e perfecţiune tautologică. Mă uit la afişul unuia cu acest nume (şi-al cărui al doilea prenume - incredibil până şi-ntr-un moft caragialesc - e Gigel!), pus pe toate gardurile şi stâlpii urbei, şi nu-mi pot desprinde privirea de pe el.
    Cine vorbea de fascinaţia răului?
    E un fleac faţă de fascinaţia nimicului! 

(TIMPUL - decembrie 2012

marți, 27 noiembrie 2012

IDEI FIXE


Moralitate şi literatură

    Am participat recent la o masă rotundă, organizată de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova în onoarea lui Paul Goma, manifestare condusă de prozatorul, poetul şi dramaturgul Dumitru Crudu. Acolo, Vladimir Beşleagă, adevărată legendă vie printre tinerii scriitori basarabeni, a spus următoarele: „Paul Goma restabileşte principiul moralităţii în artă”. Este o idee la care am aderat pe loc şi deplin, şi-i mulţumesc şi aici formidabilului nostru comiliton. Aş restrânge puţin arta la domeniul literaturii române, şi aş zice, parafrazând un autor fără morală, că muream de fericire să fi rostit eu acest adevăr! Pentru că este un adevăr indubitabil, iar Paul Goma s-a mai pricopsit cu o povară - şi nu dintre cele mai lesnicioase - pusă pe umeri de V. Beşleagă. A fi declarat responsabil cu practica moralităţii, fie şi-n literatura română (despre care ştim ce ştim, şi nu e chiar de bine ce ştim!), incumbă un destin ca de sfânt, sau măcar pustnic de prin secolele II-III ale evului creştin. Goma, departe de-a fi un om lipsit de morală, cum se întâmplă cu destul de mulţi artişti contemporani, nu numai băştinaşi, nu se revendică de la preceptele vreunei religii în scrisul său, scris exclusiv în limba română. Venind vorba despre moralitate în literatură, Goma are o idee, aproape fixă, centrată pe anii comunismului, când numai despre moralitate n-a fost vorba în litererele româneşti, deşi se făcea mare caz de morală. Morala comunistă, desigur!
    Moralitatea în literatură, aşa cum o vede Paul Goma, şi cum a definit-o Vladimir Beşleagă, ţine de calitatea esenţială a scriitorului aflat sub orice regim dictatorial: cea de martor. A fi martor în statul comunist presupunea, în primul rând, a nu fi îndoctrinat ideologic. Regimul, prin instituţiile sale represive, folosea instrumente clasice de „convingere” - forţă, teroare -, şi se slujea cu pricepere de cele insidioase, cum ar fi privilegiile şi onorurile. Acestea nu lipsesc din societatea liberă, iar artiştii oricărei naţiuni merită de la concetăţeni. Când, însă, un regim anormal, instaurat cu pistolul şi nagaica (în Rusia), ori cu tancul şi comisarii politici (în Europa de Est), oferă cununi condiţionate de laudele aduse conducătorilor (partidului) şi de adeziunea ideologică, a te opune acestei anomalii, prin scris, ca şi prin fapte de viaţă, devine datorie morală. Foarte puţini scriitori români au îndrăznit să se opună în scris. Nu-i pomenesc pe cei din exil, ci doar pe cei din ţara ocupată, fiindcă aceia puteau da impuls către libertate concetăţenilor. Că doar Paul Goma a îndrăznit să transpună opoziţia din scris în faptă - „Mişcarea Goma 77” - e deja loc comun al istoriografiei contemporane.
    O scurtă retrospectivă a relaţiilor dintre scriitori şi regimul comunist pune în evidenţă realitatea indubitabilă că membrii Uniunii, fie plini, fie stagiari, erau privilegiaţi într-o societate tot mai lipsită de drepturi şi chiar lipsită de mijloace elementare de trai, cum ar fi alimentele. Sigur, unii „mai privilegiaţi” decât alţii, după faimă sau relaţii, dar cu toţii conştienţi de natura dependenţei constituite de-a lungul anilor postbelici. Mărturie despre facilităţi depun atât Nina Cassian, notorie proletcultistă la începuturile regimului de inspiraţie sovietică, dar şi poetul Florin Iaru, în recente amintiri amare din amurgul aceluiaşi comunism, exclusiv românesc, al anilor '80. Când eşti privilegiat, mai greu vezi în jur obidă şi frustrare, nedreptate şi anomalie, asuprire şi dezumanizare. Strategiile de supravieţuire joacă feste chiar şi celui mai acut observator. Şi nu toţi oamenii pot renunţa la confortul propriu doar pentru luxul de-a rosti răspicat un adevăr universal. Totuşi, când ţi-ai asumat destinul de scriitor, de martor al timpului paranoic, trebuie să-ţi asumi şi riscul de-a spune lucrurilor pe nume, fără perifraze sau metafore. Pentru că orice joc de-a ghicita cu realitatea unui regim totalitar (iar comunismul asta a fost!) înseamnă complicitate cu diriguitorii acelui regim, indiferent de isteţimea încifrării şi de luxurianţa stilului. Iar complicitatea înseamnă - elementar! - abandonarea moralităţii.
    Unde şi când apare fractura dintre scriitor şi menirea sa? Cred că în ziua când scriitorul acceptă ingerinţa cenzurii politice în textul propriu. Există o mărturie, teribilă prin inocenţa cu care a fost redată, a poetului Aurel Dumitraşcu, în Carnete maro - Jurnal 1982-1990, ed. Conta, 2011. Acolo asistăm la ciuntirea progresivă, iraţională, migăloasă şi rapace, a versurilor premiate de editura ce urma să le tipărească. Or, când placheta este gata, poetul aproape că nu-şi mai recunoaşte poemele, care spuneau altceva decât vrusese el să spună! Lipsă de moralitate a cenzurii? Dar cenzura nu e morală! Moral este, trebuie să fie scriitorul, poetul. El putea să refuze tipărirea unei opere stâlcite. Dacă ţinea să-şi trimită în lume gândul său poetic, avea de căutat calea spre edituri din exil, spre postul de radio ce (re)difuza glasul celor care deschideau gura în ţara ocupată. Aşa a procedat Paul Goma, iar cazul său trebuia să fie un model pentru scriitorimea română. N-a fost. Sau putea să tacă, aşteptând momentul propice (fiindcă răsturnarea din 1989 puţini o intuiau).
    Nu generalizez, nu trimit la vină colectivă, la toţi scriitorii români, de toate vârstele şi din toate ungherele ţării. Sunt diferite feluri de-a depune mărturie, sunt cazuri singulare de opoziţie la dezumanizarea practicată de comunism. Chiar şi „rezistenţa prin cultură” poate fi modalitate de contrapunere la ideologie, la orice ideologie, dacă practicanţii ei fac asta conştienţi, pe timpul cât acea ideologie este la putere în stat. Şi nu cum s-a întâmplat la români, ca idee preluată din zbor şi utilizată drept alibi post-factum. Astfel, ne-am trezit că au făcut „rezistenţă prin cultură” şi Noica, împreună cu grupul de iubitori ai filosofiei, dintre care măcar unul, Paleologu, era turnător remunerat la Securitate, şi scriitori de felul lui Breban, D.R. Popescu, Marin Sorescu, deloc naivi, cu abilităţi materialiste excepţionale, şi scriitori esteţi prin excelenţă, din Şcoala de la Târgovişte, ale căror opere perfecte puteau fi citite stând cu picioarele deasupra capului, vorba lui Constantin Stan, calofil cu măsură.
    Această inventivitate în justificări a intelectualului român, literat generic, este definitorie pentru spaţiul public, inclusiv despărţământul literar. Unde ar trebui să prevaleze moralitatea de tip Paul Goma, nu imoralitatea patentată de Arghezi. Măcar vreo două-trei generaţii, cât s-ar mai limpezi apele Prutului. 

(Acolada, noiembrie - 2012)

vineri, 23 noiembrie 2012

IDEI FLOTANTE


O problemă de chimie socială

    Având prostul obicei să dau deseori cu bâta în balta comentariilor pe reţeaua Facebook, m-am pomenit deunăzi implicat într-o controversă ce m-a amărât. Amănuntele şi persoanele mi se par mai puţin importante decât ideea ridicată din jarul discuţiei. Deşi pot fi ghicite, nu voi da nume, cu riscul de-a ţine textul într-o generalitate fără consistenţă.
   O scurtă punere în temă este strict necesară. Cum se întâmplă în Reţea, cineva invită la un eveniment public, o lansare de carte, o piesă de teatru, un film sau un concert. Când faci astfel de invitaţie, te aştepţi ca nu toată omenirea agăţată în ochiurile Reţelei să percuteze elegant, iar obiecţiile, ironiile, muşcăturile să paraziteze mesajul. Mi se pare că şi asemenea replici pot măsura interesul, iar cine crede altfel n-are decât să-şi facă propria VPN! Probabil de-asta am comis o ironie perfect inutilă. Dar subiectul m-a stârnit, realmente. Mesajul chema la un spectacol teatral compus din (sau cu, sau pe) versurile unui poet contemporan care şi-a recunoscut colaborarea cu Securitatea. Scrisoarea de recunoaştere i-a fost publicată de prima revistă literară a poporului, iar de-atunci poetul-delator tot opinteşte să demonstreze că n-a comis nimic rău. Strădania neostoită mi-a trezit sentimente de milă. Omul, fără îndoială, e o grămăjoară de contradicţii, cum spunea Malraux. De ce un poet delicat, sensibil, iubit de alţi poeţi şi critici, n-ar fi şi-un delator pe măsura talentului, recompensat vizibil? Turnătoria „inofensivă”, zic gurile rele, i-a facilitat poetului mutarea din provincia lui fără ieşire în Bucureşti, într-o perioadă când astfel de salturi erau permise numai celor atent selectaţi. Ce nu e-n stare să facă poetul pentru opera sa!?
   Ajuns aici, îmi dau seama că întrebarea trebuie formulată astfel: poetul, scriitorul în general (şi cel român în special) poate face orice pentru Operă? Opera merită orice măgărie din partea autorului? Orice operă? Dacă nu mă înşel, e o veche şi insolubilă chestiune. Iar discuţia se amplifică. Oare ce dimensiuni ale umanităţii să descrii, ce noutăţi minunate să inventezi, ce bucurie să generezi în sufletele contemporanilor şi urmaşilor printr-o Operă la baza căreia stă un pact mârşav sau o crimă? Există în cultura română mitul Meşterului Manole, iar toate interpretările par să ducă la justificarea jertfei. Da, asta se poate în poezie, în eseistică şi-n romane. Dar în realitatea curentă? Cine, în zilele noastre, şi-ar asuma gestul atribuit lui Manole? Cultura europeană deţine mitul lui Faust care, datorită pactului cu Diavolul, produce opere nemaipomenite. Ştiu că viziunea romantică asupra Creatorului (de Artă) a pierdut demult şi practicanţii, şi susţinătorii. Ori s-au modificat condiţiile de încheiere a târgului? Să fie turnătoria la Securitate tot un soi de pact faustic? Dacă ne gândim că l-a semnat, între alţii, Ştefan Augustin Doinaş, traducător în româneşte al capodoperei Faust, piesa lui Goethe, parcă am fi tentaţi să acceptăm posibilitatea. Judecând valoarea traducerii şi privind opera lui Doinaş prin ochiul competent şi exigent al lui Gh. Grigurcu, de exemplu, obiecţiile n-ar fi justificate. Dar Doinaş, ca poet, n-are nici măcar „cota” unui Nichita Stănescu, iar traducerea sa nu-i bornă de moşie în limba română. Şi încă o dată se naşte întrebarea: merită? Pentru destinul personal şi pentru confortul material, evidenţa împinge la răspuns afirmativ. Pentru vieţile celor „traduşi” în notele informative retribuite...
   A fost uitată sau trecută cu vederea „contribuţia” lui Doinaş la cazul „căpitanul Soare contra H.-R. Patapievici”. Greu de înţeles necesitatea mascaradei pentru evidenţierea unei capacităţi intelectuale de talia lui H.-R.P. Oare pentru „binele patriei” e musai să funcţioneze sistemul maculării cu aparenţă de elogiu? Doar aşa pot fi atrase în slujba statului cele mai bune creiere născute între graniţe? Să fie valid patriotismul pe bază de şantaj? Patapievici, naiv sau antrenat în prealabil, a lăsat impresia că urmărirea căreia îi căzuse victimă este reală, nu trucată. Dar dacă se ia în considerare nu funcţia primită ulterior, ci jocul său de argumente în chestiunea Antohi-Hoişie, când a tratat cu sofisme jenante protestul Hertei Müller, presupunerea de-a fi fost el însuşi la curent cu regia spectacolului nu e total greşită. Şi dacă se mai pune la socoteală concomitenţa afacerii Antohi-Hoişie cu scandalul „poneiul roz”, stârnit ca să acopere ruşinea turnătorilor la Securitate finanţaţi din bugetul statului pentru călătorii de reprezentare a culturii române în străinătate, lucrurile chiar că nu mai necesită explicaţii.
   Dincolo de joaca de copii mari a intelectualilor cu Securitatea (sau cu serviciile secrete), avem o problemă de chimie socială, să zic aşa. Omul, ca individ, se poate deda oricărui viciu, câtă vreme nu afectează pe cei din jur. Să fii agent secret sau informator al serviciului respectiv, contra foloase materiale, este o alegere explicabilă sau chiar scuzabilă pentru firile sărace. Câtă vreme mecanismul funcţionează în toate ţările democrate, nu-l găsesc anormal în România. Însă România n-a fost o ţară democrată, şi pare-se că nu este nici azi. Or, în condiţiile date, colaborarea cu serviciile amintite înseamnă a fi părtaş cu sistemul de control social. Până în 1989, sistemul era clar represiv, cu reguli dure, periodic redefinite; după, sistemul e ceva confuz, moştenitor al privilegiilor precedentului, manipulator al dosarelor compromiţătoare. Dacă ai respect pentru propria persoană, eviţi colaborarea. Cu atât mai mult dacă eşti intelectual, artist ori preot. Există o lege nescrisă, conform căreia slujitorii serviciilor de acest fel sunt rejectaţi, mai devreme sau mai târziu, indiferent de nivelul până la care au urcat. De servituţi şi constrângeri nu mai pomenesc.
   Revenind acum la poetul-delator şi la adulatorii săi de complezenţă, de nevoie sau degeaba, mă uimeşte (şi mă întreb dacă numai pe mine?) că evidenţa n-a impus în jurul său un cordon sanitar. Individul nu s-a retras la mânăstire, la casa părintească, la marginea lumii. E problema sa, iar eu nu-l condamn. Ce poţi aştepta de la unul care a pactizat cu forţele întunericului? Că este invitat, premiat, promovat, asta nu mai e problema personală a unuia sau altuia. Este problema societăţii române. Sunt prea multe cazuri asemănătoare ca să ocolim ipoteza că societatea este bolnavă. Când un Al. Paleologu e dat ca exemplu de boierie intelectuală, nu te miră că ipocrizia este model paideic şi dubla măsură deontologie profesională.

(Timpul - noiembrie 2012)

marți, 13 noiembrie 2012

JOHN MAYALL

L-am văzut, auzit, fotografiat, filmat şi admirat la concertul din 11 noiembrie 2012, la Sala Palatului din Bucureştii noştri balcanici...
Mai multe fotografii, pe facebook... aici... aici... aici... şi aici...

vineri, 2 noiembrie 2012

PAUL GOMA - 77

-->
- A doua ocupare a României de români -

    Pe 2 octombrie 2012, mai mulţi scriitori şi oameni de cultură din România şi Basarabia au omagiat la Chişinău cei 77 de ani împliniţi de Paul Goma. Acolo am citit fragmente din textul de mai jos, prilejuit de recenta apariţie în seria de autor îngrijită de Flori Bălănescu la editura Curtea Veche: volumul al doilea din Scrìsuri, ce include „interviuri, dialoguri, scrisori, articole” din intervalul 1990-1998. Cum se ştie, au fost anii în care societatea românească ieşea din lunga noapte a dictaturii comuniste, fără să nimerească drumul corect, în ciuda speranţelor şi a energiei cheltuite. Azi este evident de ce: agitaţia prea multor personaje cu influenţă nefastă, dar cu interese materiale bine determinate, a neutralizat energia risipită gratis de câteva conştiinţe: Paul Goma, Dan Petrescu, Dorin Tudoran. Românii au ameţit în vacarmul mediatic al foştilor politruci reorientaţi, dar şi-n abureala intelectualilor de curte, de harem şi „de estradă” (este sintagma lui Dan Petrescu). Un intelectual onest din „grupul de la Iaşi”, Liviu Antonesei, a crezut că implicându-se ca factor de decizie în politică poate curăţa „grajdurile lui Augias”. S-a convins pe propria piele că nici Herakles n-ar fi izbutit, nici ajutat de cei 300 de spartani de la Termopile, nici de cei 15.000 de specialişti cu care se lăuda preşedintele Emil Constantinescu, trădătorul Insulei Şerpilor.
    Eliberată o clipă, România anilor '90 a ajuns puţin câte puţin o ţară ocupată. Tot de români. Adică, pe şleau spus, de comuniştii deveniţi peste noaptea dintre 22-26 decembrie 1989 care fesenist, care ţărănist, care liberal, care liber-schimbist, fiecare democrat fără dubiu, cu condiţia să nu-i fie contestată şefia. O ţară împărţită pe felii, atribuite/adjudecate de securiştii reciclaţi în oameni de afaceri, de partid şi de stat. „Securiştii reprezintă pătura cea mai activă a tinerei democraţii”, scria Al. George, trezit brusc din somnolenţa-i publicistică în postură de rezistent, ca foarte mulţi scriitori, altfel merituoşi literaţi. Capitol aparte fac ofiţerii acoperiţi, pricopsiţi cu edituri, ziare, posturi radio-tv, cei care au decis - şi decid - politica de informare/influenţare a publicului. Cercul oligarhic de extracţie comunistă s-a închis. Indivizi fără scrupule, uniţi în buget şi-n nesimţiri pentru unul şi acelaşi scop: să fie permanent la putere, să deţină controlul, să înlăture spiritul liber. Unele glasuri ce păreau a spune adevărul erau controlate prin dosarele de reţea informativă. Pe altele Securitatea le-a cumpărat - vezi episodul Pleşu-Măgureanu şi invitaţia la cina cu delicatese inimaginabile. Prea puţini intelectuali au rămas liberi. Fără o tribună de la care să vorbească, improbabil să fie auziţi. La o adică, au şi fost izolaţi ca specimene intratabile, voci care clamează în deşert, fixate într-o paradigmă revolută, în contratimp cu „dezideratele momentului”. Când Paul Goma publica Jurnal, în 3 volume, la editura Nemira, 1997, un cor jalnic i-a cântat aria „Îmi pare rău că l-am cunoscut, şi adio, domnule Goma!”. Fiecare vocalist s-a simţit atins de glonţul adevărului. Pesemne că adevărul, în opinia lor, e ceva maleabil, versatil şi clamat după cum o cer interesele de etapă sau relaţiile de curtoazie.
    Textele lui Paul Goma percutează şi azi, fiindcă el a intuit, a văzut şi a numit direct derapajele „elitelor”, începând chiar din aprilie 1990. În, aş zice, clasica „scrisoare-întredeschisă” către Gabriela Adameşteanu, intitulată „Rezistenţi şi rezistente”, Goma prevestea:
    „Acum, că puţini aţi fost, mulţi aţi rămas şi cu toţii opozanţi neînfricaţi, eu unul v-aş încurca, v-aş sta în cale când voi, strigând: «Uraaa!», veţi năvăli întru decisivul atac al împărţelii mămăligii binemeritate - aşa că nu-mi rămâne decât să-mi fac autocritica şi să-mi iau angajamentul că nu voi tulbura pe niciunul dintre cei 23 milioane de rezistenţi şi rezistente, opozanţi şi opozante tricolore, în frunte cu Securitatea poporului, călăuziţi de gândirea Partidului Uniccomunist (Român), pe cele mai înalte culmi ale iliescismului brucanator de la oraşe şi sate - amin!”
    Sunt aceste cuvinte profetice? Nu vom intra într-un soi de misticism cu care gândirea lui Paul Goma n-are de-a face. Ironie subtilă? Sarcasm fără iluzii? În fapt, aşa se întâmplă cu scrisele celui care priveşte fără părtinire, dar extrem de implicat emoţional, afectat de ceea ce vede, aude, simte. Paul Goma dovedea responsabilitate faţă de statutul scriitorului român, faţă de atitudinea intelectualului în condiţiile schimbării de regim, faţă de, în două cuvinte, destinul României. Scăpată de ceauşism printr-o crimă abominabilă (după preceptele creştine, ca şi după deontologia democratică Occidentală), România părea că se îndreaptă către niciunde: fie spre comunismul cu faţă umană, năzuinţa lui Ion Iliescu, primul contravenient al naţiei, candidat la preşedenţie pentru a treia oară; fie către un capitalism popular, după cum dorea Petre Roman, prim-ministrul foarte influent atât în rândul politicienilor, cât şi al intelectualilor (de partea feminină a publicului nu mai zic, e folclor deja). Ascendentul lui Petre Roman asupra foştilor securişti, transformaţi în oameni de afaceri, e dat de legenda conform căreia le-ar fi ordonat: „Îmbogăţiţi-vă!” Iar securiştii asta au făcut; ba mai mult, l-au înlăturat fără menajamente pe, totuşi, profesorul de la Politehnică. În loc l-au instaurat pe inventivul Băsescu, artizanul atâtor bubuieli economico-politice, pe care nici măcar Paul Goma nu-l poate prinde în acul unei sintagme, aşa cum a făcut-o cu Roman, Iliescu, Brucan şi restul umbrelor colorate ce-au mucegăit pânza ultimului deceniu al secolului XX românesc. Nu le înşir numele, ne-au otrăvit destul existenţa.
   Chestiunea intelectualilor cu ştaif autovalidat în felul „revoluţionarilor” lui Bebe Ivanovici începe să fie scoasă de sub pecetea deferenţei. Majoritatea tinerilor intelectuali scutură fără jenă scaunele celor înţepeniţi în proiectul unei Românii desuete. Ambiţia bătrânilor de-acum nu s-a menţinut atunci în cercul propriu de interese, şi-a deversat într-o opoziţie anticomunistă aposteriori, esenţialmente falsă. Azi se miră că li se contestă opera literară, filosofică, eseistică sau ştiinţifică. Dar ei şi-au atribuit post-factum merite de opozanţi, dizidenţi, proscrişi, interzişi, luptători pentru libertate („luptători pe brânci”, cum le zice Goma) - ceea ce ei niciodată n-au fost. Au poluat spaţiul public, locul unde trebuiau să vorbească despre libertate doar cei îndreptăţiţi de-un trecut clar: oamenii care s-au manifestat liber pe vremea dictaturii.
    Paul Goma este unul dintre cei liberi, dăruit cu talentul verbului, comparabil - daţi-mi voie să fiu extravagant în metaforă - cu transcriptorul versetelor Apocalipsei. Am mai spus-o: Goma este ca un profet biblic, al cărui glas răzbate greu prin zidul cu care compatrioţii lui s-au trezit înconjuraţi. Un zid construit de „elitele” politico-economice, gata să-şi facă de cap în România ocupată a doua oară.
    Un zid crăpat deja. 

(N.B. Mă tem că ultima propoziţie este doar o metaforă... Putea lipsi.) 

- Publicat în revista TIMPUL, nr. 10/163 - octombrie 2012 -

marți, 16 octombrie 2012

Păscând vaca pentru Nobel


   Nu mi-am închipuit vreodată că aş putea schimba cursul vremii, degradarea omenirii sau încălzirea planetei scriind un articol, un roman, o carte zguduitoare despre indiferent ce. De când am deprins „faptul de a scrie”, vorba criticului Dan Cristea, am avut - nu ştiu cât de conştient - certitudinea că treaba asta înseamnă a depune mărturie despre ce se întâmplă. Mie şi celor din jur, despre care am simţit nevoia să povestesc. Şi dacă mărturia va fi căpătat de cele mai multe ori aspectul ficţiunii, reperele realiste au inundat epica, dându-i aparenţa de oglindă purtată în lungul traseului atribuit unui personaj sau altuia. N-am poetizat, n-am filosofat şi nu cred că am scris prea multe pagini în care imaginaţia să înlocuiască documentarea, experienţa proprie, auzitele, văzutele, întâmplatele, cum s-ar spune în jargon literar. E o constatare, nu o laudă, nici vreun elogiu al prozei realiste, chiar naturaliste, aşa cum au scris unii critici că scriu. Mi-a plăcut literatura magică sud-americană, m-a incitat deseori să transpun irealitatea românească în proze fantastice. Până pe la 24 de ani, când am recitit atent Despre eroi şi morminte - Ernesto Sabato, am cochetat cu ideea suprarealismului local, băsnind tot felul de chestii. Dar ce poţi să scrii, bunăoară, despre un copil care păzeşte vaca şi-o duce de lanţ pe marginea drumului, cât e vara de lungă?
    Asta a făcut-o chinezul Mo Yan, recentul câştigător al premiului Nobel pentru literatură. Nu i-am citit vreo carte, să mă lămuresc dacă merita acest premiu, şi nici nu contează că interesele politice au jucat rolul obişnuit în opţiunea juriului. La urma urmei, dacă Mo Yan mărturiseşte ceva esenţial despre contemporani, meritul său e dincolo de context. Poate că suedezii, ţară unde chinezii au cumpărat destule firme de tradiţie, salvându-le de la faliment, au fost pragmatici. Dar un scriitor care povesteşte despre cum şi-a petrecut copilăria păzind vaca, şi cum discuta cu vaca şi cu vântul, cu pomii şi cu iarba, cu râul şi cu norii de pe cerul albastru şi aşa mai departe, mie îmi este simpatic înainte de-al citi. Sigur mă pot regăsi în paginile sale, mă pot recunoaşte într-un fragment, într-o întâmplare... Fiindcă şi eu am copilărit ţinând vaca de funie, pe malul unui şanţ.
    Nu încep acum să-l concurez pe Mo Yan. N-am avut tupeul de-a face asta faţă de Marin Preda, ale cărui aventuri cu Bisisica mi-erau familiare până la identificare. Uitasem însă - mai bine zis depozitasem într-o debara din creier - toate acele zile de vară fără sfârşit, când mă achitam de sarcina ce-mi revenea în familie - să pasc vaca pe malul Şanţului de la grădina de zarzavat. Era Şanţul Mare, pe unde curgea apa ce iriga straturile şi răzoarele, şi nu era săpat în pământ, ci ridicat deasupra, un soi de apeduct în pantă lină, cu punctul cel mai înalt pe malul râului Neajlov, unde se găsea Roata. Învârtită de-un cal, dinapoia căruia ameţeam deseori, fiind obligat să-l îndemn, nu să-l bat cu nuiaua, roata scotea apă din gâldăul din care fugeau peştii, nu şi broaştele, şi-o trimitea pe-un jgheab întâi, apoi pe Şanţ, apoi pe diverse canale, atent îngrijite şi inteligent construite, cale de vreun kilometru, fără să se piardă. Uneori apăreau găuri, ce diminuau randamentul. Vinovate de pagubă erau cârtiţele, mari amatoare de scotoceli subterante prin locuri neindicate. Câte voi fi omorât cu sapa? Câte broaşte, şobolani, şerpi sau peşti voi fi terciuit cu partea cea groasă a ciomagului din dotare, dezechilibrând habitatul natural, ca un individ iresponsabil ce eram? Dumnezeu cu mila!
    Cum vedeţi, departe de copilul care am fost orice preocupare filosofico-poetică. Era foarte greu să deprind aşa ceva. Oamenilor din jur li se luase pământul la colectiv - şi asta era tema tuturor discuţiilor amare la care asistam, însuşindu-mi fără să bag de seamă psihologia celui care face haz de necaz („lasă-l dracu de pământ, că a luat destule palme!” era o replică frecventă). Ei se luptau cu un duşman pe care mintea mea crudă l-a perceput mai târziu. Poate prea târziu ca să-l pot combate.
    N-am găsit încă poezia păscutului vacii. Probabil de-aia nici n-o să iau vreodată premiul Nobel.

marți, 25 septembrie 2012

ANTI-DOT.RO - articolul cu probleme

Personalitatea lui D.R. Popescu 
- oglindită în Jurnalul lui Mircea Zaciu - 

    De când am văzut, la sfârşitul anilor '60, filmul Un surâs în plină vară (scenariu - D.R. Popescu; regia Geo Saizescu), nu pot înlătura nedumerirea ce mi-a şocat sufletul de adolescent crescut în sat. (Un sat din Câmpia Dunării, nu foarte deosebit de cel evocat în filmul cu pricina.) Cum este posibil, m-am întrebat multă vreme, ca realizatorii (oameni talentaţi, nu încape vorbă) să mintă în asemenea mod subtil despre ce s-a petrecut în orice sat românesc, odată cu instaurarea prin brutalitate şi batjocură a comunismului, şi mai cu seamă după raptul colectivizării asupra fiinţei profunde a României, întruchipată de ţăranul tradiţional? Jocul actorilor, tenta comică a subiectului, frumuseţea cadrelor unde s-a filmat nu anulau esenţa propagandistică a peliculei, nici minciuna sărată ce ţinea loc de idee principală. Acel amalgam de realitate şi directive ale „liberalizării” politico-ideologice de după 1964 a slujit bine saltului în carieră pentru cei doi realizatori principali, care - se observă din perspectiva timpului - „s-au ajuns” din toate punctele de vedere sub regimul comunist, căzând apoi într-un binemeritat praf. 
   Cazul lui D.R. Popescu e aproape elementar. Un om ambiţios, dornic de afirmare, îşi pune talentul în slujba sistemului politic existent, folosind cu abilitate oportunităţile de parvenire şi avansează pe scara socială până la treapta de incompetenţă ce i s-a atribuit. Poziţia de Preşedinte al Uniunii Scriitorilor în anii 1981-1989, ocupată în pofida voinţei exprimate de majoritatea scriitorilor, era plata pentru obedienţă, la pachet cu promovarea „pe linie de partid” până în Comitetul Central al P.C.R. „Impunerea sa cu forcepsul”, cum în băşcălie preciza un participant, a însemnat reducerea la rol decorativ a USR, la izolarea membrilor ei de restul cetăţenilor, la exodul masiv al scriitorilor care n-au mai suportat statutul de paiaţe de lux. Dacă tribulaţiile atribuite persoanei D.R. Popescu, pe când era redactor-şef al revistei Tribuna, din Cluj (că e mic satrap de provincie, că e invidios pe succesul revistei Echinox etc.), au aerul unor bârfe inerente mediului local restrâns, ceea ce a (şi mai cu seamă n-a) făcut în funcţia, deloc minoră, de Preşedinte al USR, în cea mai neagră perioadă din istoria spiritului românesc, ţine de viaţa publică. Se poate trece peste asemenea personaj ca şi cum ar fi fost şi dânsul ceva, pe-acolo, o rotiţă în angrenaj? E îndreptăţită opinia celor care îl acuză de complicitate cu „sistemul”, datorită (in)deciziilor sale din momentele de cumpănă ale Uniunii? 
    Nu mă erijez în judecător, nici n-am căutat dovezi despre vinovăţia lui D.R. Popescu. Recitind însă Jurnalul lui Mircea Zaciu, am fost frapat de consemnarea faptelor negative ale lui D.R.P., pe cât de amănunţit descrise, pe atât de fără violenţă pamfletară, obişnuită în publicistica dâmboviţeană. Iată, bunăoară, „tactica” de impunere utilizată de împricinat la alegerile Asociaţiei scriitorilor, Filiala Cluj, din mai 1981: „Omul a reuşit să tragă sforile în aşa fel încât, promiţând tuturor ceva, a ieşit numai el şi ai lui, cum planificase. În comitet i-a păstrat pe «bătrâni» (care nu fac nimic) şi a introdus un singur tânăr, pe E., care-i devine astfel obligat. /.../ Lucrate perfect, alegerile (sau aşa-zisele) au fost un spectacol murdar, care m-a dezgustat şi m-a convins încă o dată că omul nu e doar viclean, dar profund primejdios. Orice comerţ intelectual cu asemenea om e bine să fie evitat definitiv.” (pag. 276, vol. I) 
   Ajuns la Bucureşti, la primul contact cu participanţii la faimoasa Conferinţă a scriitorilor, din iulie 1981, când D.R. Popescu n-a fost ales preşedinte: „Dere, cum era de prevăzut, e incapabil să stăpânească sala: se bâlbâie, e incoerent, prolix, caută să scape cu glume nesărate şi scapă controlul situaţiei...// Îi reuşesc în schimb lui Dere tertipurile...” (vol. I, pag. 304). Paginile următoare schiţează aceste „machiaverlicuri”, terminate cu impunerea forţată a lui D.R.P. în funcţia pentru care colegii (treptat deveniţi duşmani) nu-l votaseră. Dezamăgirea oponenţilor, a căror luptă fusese boicotată pe dinafară de fostul preşedinte, George Macovescu, jucător la două capete, şi pe dinăuntru de turnători şi agenţi de influenţă (cum se poate citi azi în dosarele de la CNSAS), Zaciu o exprimă plastic: „Ăştia suntem! Căci e de pe acum evident raţionamentul celor de sus: până aici v-a fost cu democraţia! de-acum înainte vorbim noi!” Şi portavocea celor care atunci „vorbeau” era D.R. Popescu, ale cărui „calităţi” fuseseră verificate, testate şi validate de Partid. 
   Un an mai târziu, în 8-13 aprilie 1982, când comisia de validare a noilor membri USR începe să lucreze: „...Dereul ne dă «sfaturi»: Uniunea e în primejdie financiară, să nu lărgim porţile, dimpotrivă, să fim cât mai zgârciţi cu primirile. Aer aulic caraghios. Ascunde, probabil, o indicaţie secretă să nu intre oricine în Uniune.” Tot peste vreun an (mai 1982) transpare „misiunea” lui DRP: „La Uniune, Dereul nu face decât mici escapade în provincie, încolo orice activitate e anulată... A fost însă promovat şi vice-preşedinte al CCES...” 
   Alt an mai târziu, în noiembrie 1983, Zaciu transcrie spusa lui Octavian Paler, după care „Dere duce de râpă totul, cu concursul altora, care vor să dărâme Uniunea.” Opinii şi fapte, marca DRP, legate de (ne)editarea Dicţionarului scriitorilor români, la care lucraseră Zaciu, Sasu, Papahagi şi încă vreo 50 de critici din toată ţara, dau savoare unui fascicol de istorie literară (vezi iniţierea unui dicţionar alternativ, supunerea listei de autori spre aprobare Asociaţiilor etc.). Fără să pară motivat de (sau fără să arate o) ranchiună, nefiind pornit să-l discrediteze pe romancierul-dramaturg ajuns „cineva” în aparatul de stat ceauşist, Mircea Zaciu nu iartă nimic din actele menite să aducă atingere noţiunii de scriitor, aşa cum era înţeleasă în regimul comunist de cei consideraţi autori onorabili şi oameni de cuvânt. Poate fi bănuit Zaciu de rea credinţă sau de frustrare, gata să se răfuiască post-festum cu „duşmanul”? Dar Zaciu a publicat cele 4 volume ale Jurnalului pe când majoritatea celor implicaţi era în viaţă, nu postum, precum alt clujean înrăit de contemporani. Ştia la ce se expune dacă scrie neadevăruri. Şi destui participanţi la „luptele” anilor '80 atestă adevărul paginilor sale - Ulici, Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, D.C. Mihăilescu etc. Însemnările impresionează prin luciditate, au culoarea desuetă a contemplării, nu acreala refulării, nici găunoşenia seacă a geni(al)ului închipuit. Diaristul nu se menajează, îşi expune fără autocompătimire slăbiciunile, temerile, neputinţele, laşitatea chiar. Nici el nu acuză, ci doar consemnează. Şi-un amănunt semnificativ: pe când D.R. Popescu e produsul perfect al epocii de crasă ideologie comunistă, integrat sistemului de partid, umflat sau nu metaforic de alţi funcţionari (sau beneficiari) ai maşinăriei, Mircea Zaciu e profesor universitar, comunist şi el, dar crescut în spiritul muncii oneste şi riguroase, care citeşte în franceză şi germană, suferă când i se refuză accesul la cultura universală, merge la teatru, concerte şi expoziţii de pictură pentru că simte nevoia naturală de astea, nu din snobism. 
    D.R. Popescu s-a ţinut într-o penumbră decentă după 1989. În prezent excelează în arena publică prin... colectare de premii! Personal, nu i-am urmărit apariţiile editoriale. Nu ştiu dacă a avut onestitatea să recunoască în scris ce (şi de ce) a făcut în rolul de preşedinte al USR. Proza sa întortocheată n-am reuşit s-o mai urmăresc de pe vremea când publica Ploile de dincolo de vreme. Mă încearcă tentaţia de-a citi, ca un soi de auto-pedeapsă, Vara oltenilor, inenarabilul roman proletcultist. Dar mi-amintesc filmul pomenit la început şi resimt iarăşi palma dată sensibilităţii mele de copil de ţăran. Şi (mă) întreb din nou: oare cum au putut să mintă artiştii aceia în aşa hal? 
   Poate că D.R. Popescu va reuşi să se explice. Fără trucuri, numite oltenisme în limbajul popular, cel gustat deseori şi de Mircea Zaciu, un estet european, fără îndoială... 

   (Acesta e articolul retras de la revista ARGEŞ, şi publicat în revista TIMPUL, august 2012)

duminică, 19 august 2012

Onoarea "omului recent" - 2008


 Cazul Antohi-Hoişie în farfuria ICR-HRP 

          În răspunsul dat Hertei Müller, care contesta prezenţa la Berlin a celor doi informatori dovediţi înainte de a-şi recunoaşte ei singuri vina, H.-R. Patapievici scria: “Scrisoarea ta de protest mă somează să fac instituţional o discriminare pe care, legal, nu am dreptul să o practic decât moral. Tu ai numai responsabilitatea convingerilor tale, pe care, în ce priveşte răul făcut de securitate, le împărtăşesc în totalitate: însă eu, cât timp reprezint ICR, am şi obligaţia să mă supun principiului care îmi interzice să folosesc instituţiile statului pentru a-mi promova convingerile, atât pe cele pe care legile în vigoare le-ar susţine, cât şi pe cele pe care nu le-ar încuraja explicit.” (Evenimentul zilei, 24 iulie 2008)
Aşadar, dacă înţeleg bine, H.-R. Patapievici a fost obligat să-şi calce propriile convingeri, să-şi cenzureze opţiunile, să-şi terfelească integritatea morală, trecută şi recentă. Pentru ce? Doar pentru a nu discrimina un impostor dat afară cu scandal de-o instituţie europeană, Sorin Antohi, beneficiarul faimei construite pe ştiinţă de carte, dar şi pe minciună şi pe ignoranţă. Escrocând fără jenă o universitate particulară, se poate spune că Antohi este un falsificator al doctoratului, nici măcar un plagiator, ca alte celebrităţi de pe plaiurile noastre! Cum să invoci “înalta ţinută ştiinţifică” în cazul cuiva care îşi atribuie singur titluri universitare neobţinute? Un astfel de individ se descalifică profesional. Pentru totdeauna.
Acordând credit moral şi finanţare unui program propus de particulari germani şi – atenţie! – de impostorul cu pricina, H.-R. Patapievici, în calitate de director al ICR, a antrenat statul român în susţinerea oficială a celor doi turnători dovediţi, maculând atât ideea de instituţie, cât şi pe cea de responsabilitate în funcţie publică. Dar despre morală nu e cazul să mai vorbim, nu-i aşa? Doar suntem stat liberal, şi democrat pe deasupra, deci: ”poziţia pe care am adoptat-o este reafirmarea neutralităţii morale a instituţiilor statului liberal”, explica filosoficul director.
Pledoariile avocăţeşti ale lui H.-R. Patapievici dau de înţeles că el a semnat cecul de finanţare împotriva convingerilor sale profunde. Avea la îndemînă o soluţie foarte simplă să evite fractura conştiinţei, situaţia penibilă şi tot scandalul ulterior: DEMISIA! Însă demisia, nu-i aşa, implică onoare... Onoarea omului recent pare să fie o himeră. Şi se află, pesemne, în Utopia, teritoriu studiat de Sorin Antohi...
Tot în luarea de poziţie provocată de scrisoarea Hertei Müller, H.-R. Patapievici se (şi ne) întreabă: “Cât de durabilă e vina informatorului?” Răspunsul e unul: vina turnătorului e durabilă atâta timp cât el trăieşte! Cu asupra de măsură sunt vinovaţi cei care au aşteptat să fie deconspiraţi ca să-şi recunoască (sau ba) turnătoria. Turnătoria nu-i un gest inocent. Forţat sau deliberat, a adus profit unora şi multă durere altora. E peste puterea turnătorilor să-şi recunoască vinovăţia? Se consideră nedreptăţiţi şi, profitând de poziţia prietenilor bine-situaţi în peisajul cultural, se smiorcăie că nu sunt ei cei mai răi dintre cei răi? În spaţiul public, ei trebuie să tacă, să tacă, să tacă! Să tacă toată viaţa lor!
De ce nu are România o lege a lustraţiei (la care Europa Unită nu cred că se opune, cum zice H.-R.P.; Cehoslovacia a adoptat-o parcă din 1990!) a demonstrat Vladimir Tismăneanu, în Evenimentul zilei din 30 iulie 2008. Invocarea aspectelor filosofice şi religioase pe care le-ar implica problema ridicată de Herta Müller pare o diversiune menită să deturneze discuţia de la obiect. Iar obiectul e acesta: H.-R. Patapievici a antrenat o instituţie oficială în susţinerea celor doi turnători, făcând ca statul român să pară imoral şi incompetent în a-şi administra problemele interne.
Întrebarea finală: “Ce trebuie să le facem, noi, virtuoşii, lor, păcătoşilor?” trimite la celebra “Fără violenţă!”, lozinca de tristă pomenire a lui Augustin Buzura, înainte-mergătorul lui H.-R. Patapievici la şefia ICR. Nu trebuie să le facem nimic: doar să le spunem în fiecare zi şi cu fiecare ocazie că sunt ceea ce sunt: pietre de moară la beregata statului român! Mai ales cei care dau lecţii şi se pretind elită. Este de-o banală evidenţă că activităţile turnătorilor, complicitatea lor cu foştii securişti şi activişti, azi funcţionari ai statului, au tras şi trag societatea înapoi, ţin România în stare de confuzie, corupţie şi jaf. Aşa încât, nu-i de mirare că pledoaria patapievicioasă pentru lege şi neutralitate morală pică în gol: nu poţi fi neutru într-o societate bolnavă moral, decât dacă eşti rău intenţionat, incompetent, bezmetic, habarnamist, înfumurat, geniu de largă recunoaştere judeţeană etc. Un stat fără asumarea şi aplicarea unei legi morale minime, chiar nescrise, în ciuda tuturor acuzaţiilor posibile de discriminare, nu e decât o corabie şubredă condusă de-un marinar beat!
          Eu nu cred în zvonistica dezlănţuită în jurul personalităţii excepţionale a lui H.-R. Patapievici, cum c-ar fi băiat de securist-kaghebist. Nu cred în complicităţile ascunse la nivelul înalţilor funcţionari ai statului şi-al elitelor conducătoare. Nu cred că H.-R. Patapievici s-a simţit obligat faţă de “prietenul” Sorin Antohi, doar fiindcă acesta ar fi intermediat cândva traducerea şi editarea unei cărţi în limba engleză, pe banii miliardarului caritabil Soros. Nu cred că H.-R. Patapievici, pe vremea când era în consiliul CNSAS, i-a acoperit pe Sorin Antohi şi pe alţii, ale căror dosare au zăcut nedezvăluite doar pentru că erau “de-ai noştri”, şi “nu era momentul...”. Nu cred că Ştefan Augustin Doinaş, turnător dovedit, a contribuit la cacealmaua numită “urmărirea lui H.-R. P. de către căpitanul Soare”, doar pentru a-l împinge pe actualul director al ICR într-o poziţie favorabilă pe eşichierul politic. Nu cred că, pus în faţa evidenţelor ce-i incriminează (i)moralitatea şi (in)competenţa în povestea Şcolii de vară, H.-R. P. s-a lăsat antrenat în diversiunea numită expoziţia streetart de la New York (da, cea cu poneiul roz, unde, după opinia mea, are dreptate).
            Eu sunt convins că, după ce-şi va face un examen de conştiinţă, aşa cum a făcut-o în 2000, când a susţinut public candidatura la preşedinţie a lui Ion Iliescu, H.-R. Patapievici va produce gestul de onoare şi va demisiona de la conducerea ICR. Nu fiindcă a greşit strident, sau pentru a-şi lăsa duşmanii personali în ofsaid. Dar s-ar putea ca mâine-poimâine să se vadă obligat de funcţia sa “neutră moral” să aprobe fonduri pentru vreo grădiniţă de toamnă în care este invitat Marian Vanghelie sau vreo facultate mintală unde o să conferenţieze C. V. Tudor. Că pot găsi şi ei nişte instituţii străine în stare să le recunoască înalta competenţă ştiinţifico-fantastică! Şi cum amândoi sunt contribuabili la bugetul statului, de ce să n-aibă dreptul să fie finanţaţi de ICR?

(N.B. august 2012: HRP n-a demisionat, dar nici nu şi-a reconsiderat poziţia în problema informatorilor dovediţi. De unde suspiciunea că e mai mult decât băiat de securist - e unul dintre ei, cei bine şcoliţi şi competenţi, puşi la locul potrivit. Asta nu e neapărat ceva rău pentru statul român, iar rezultatele ICR sunt mărturie că acolo unde cineva îşi face treaba, treaba se vede. Dar de ce-o fi amestecat ICR în povestea demiterii lui Băsescu? Ei, de ce! Păi, dacă astea au fost ordinele! Cât despre virtute... Mai degrabă virtuozitate! Halal ne-a fost!)

duminică, 5 august 2012

O metaforă


Deşi circulă pe internet ca o curiozitate, ceva distractiv, de râs ori de produs ironii după mintea şi dispoziţia privitorului, fotografia alăturată spune atât de multe că ţi se blochează raţiunea.
Este în primul rând, aş zice, ilustrarea „motorului” existenţial ce guvernează specia umană - anume, acumularea de avere. Citesc parcă, dincolo de zidul improvizat şi mobil, disperarea omului sărac lipsit de mijloace adecvate să care povara, teama că se poate întâmpla să-i pice vreo cărămidă, şi-i greu de crezut că ar putea s-o recupereze singur, furia că vehiculul este impropriu şi defect - priviţi roata din spate, dezumflată, dar cu geanta nouă, nichelată... Dar omul asta are, şi cu asta e grijuliu - altfel n-ar fi aşezat pe portbagaj acea cârpă şi n-ar fi prevăzut furca roţii dinainte cu sârme suplimentare de rezistenţă. Că a pus acel sac între cărămizi, pe unde trece braţul drept, e normal, doar nu era să-şi julească pielea inutil... Mă amuză sfoara legată de coarne. Oare ce susţine? Cărămizile nu, alt obiect nu se vede... Felul cum sunt aşezate cărămizile arată inteligenţă. Omul nu-i nici prost, nici vreo hahaleră de „meşter” din speţa aşa de abundentă pe plaiurile mioritice. E doar un om sărac în plin efort de eliminare a pauperităţii. Oare câţi ani i-ar fi necesari să-şi atingă ţelul? Sau câte generaţii?
În al doilea rând, văd aici o metaforă ce parcă n-ar necesita explicitare. Adunăm fiecare dintre noi atâtea şi atâtea lucruri, facem case, palate sau bojdeuci, îngrădim spaţiul dintre noi şi ceilalţi cu gard sau cu un Zid. Dincolo de Zid, ce se vede? O şapcă albă, picioarele în papuci scâlciaţi, şi-n rest - nimic din Om...
Şi tot dincolo de acest Zid mobil, ce pluteşte parcă prin toată istoria umanităţii, se văd un arbore şi nişte tufişuri înverzite, un gard de nuiele (alt gen de Zid!), şi acea bornă de piatră, ce pare un soi de lingam, sau vreo divinitate specifică Indiei, ţara unde a fost luată fotografia...
Să mai înşir cuvinte mi se pare de prisos...

duminică, 22 iulie 2012

Republicatele (2)


Înjumătăţirea preşedinţilor

Încrederea în cei care conduc o maşină, o firmă, o ţară este slăbiciunea mea. Recunosc. Mai ales faţă de politicienii ajunşi la putere şi cu votul meu am o săbiciune. Dacă oamenii ăştia vor în frunte, îmi zic, pesemne că asta ştiu ei să facă mai bine - să conducă. Dar de ce oare unii mă fac să-i detest?
Ca să-l detest pe Ceauşescu, mi-au trebuit - de la majorat - opt ani. Maturizarea nu-i un proces rapid, nici obligatoriu. Ceauşescu „esprima” numai bune intenţii. Cum să nu-l cred? (E drept, prin 1975-1977 puneam public la îndoială „centralismul decizional”, cum se spunea pe-atunci, numindu-l „totalitarism democratic”, dar făceam asta cu citate din „învăţămintele” lui Ceauşescu, ca să mă apăr de orice interpretare contrarie!) Prin 1986, am visat de mai multe ori că particip la revolte populare, încheiate cu - cine să mă creadă? - împuşcarea „cârmaciului” exact dinaintea cinematografului din Găeşti!
Pe Ion Iliescu nu l-am votat niciodată. La 20 mai 1990, puhoiul adepţilor săi mi-a tăiat orice poftă de-a pune ştampila - şi a fost mai bine, fiindcă aş fi votat pe liberalul... i-am uitat numele! În 1992, degeaba l-am ales pe contracandidat. Deşi am văzut repede încotro se (şi ne) îndreaptă politica lui Iliescu, i-am acordat minimul de încredere pe care mi-e greu să-l sustrag „aleşilor” populari. În 1994 mi se acrise de-a binelea de minciunile puterii. Aşa am ajuns să fac un fel de campanie electorală pentru Emil, căruia - să-mi fi cerut - i-aş fi dat chiar viaţa! (Vorba vine, exagerez!)
Dar n-au trecut doi ani de când l-am votat pe Emil, şi simt cum scârba îmi îneacă respiraţia, ruşinea mă face să-mi ascund opţiunea, dezgustul mă împinge în pustie. Circul anti-corupţiei, teatrul popularităţii (est)europene, mistificările prost ambalate, comedia guvernelor „constructive” care duc ţara de râpă, sfidarea salariilor pentru parlamentari, cortegiul lingăilor „obiectivi”, nepotismul „competent”, vizitele inutile peste hotare - ce să mai adaug pentru a sublinia dezamăgirea, sictirul, greaţa?
Mi-am pierdut răbdarea şi speranţa. Nu mai cred în Emil. Jumătatea mandatului său marchează, pentru mine, pierderea încrederii în „oamenii din fruntea ţării”!

Cotidianul, septembrie 1998
Notă: Asta scriam în 1998. De ce oare în 2008 (când am reluat articolul în volumul Alambicotheca) este la fel - sentimentul faţă de preşedinte, faţă de politicieni, faţă de cei care ajung la conducere şi cu votul meu? Parcă e vreun mister aici...

luni, 16 iulie 2012

Republicatele (1)


Din cartea (pre)Facerii, cea de după Ion

La început a fost Iliescu. Şi Iliescu era la Televiziune, şi Iliescu era Televiziune. Toate prin El şi Ea s-au făcut şi nimic nu s-a făcut fără El şi Ea.
Şi Televiziunea era cu Poporul şi Poporul era cu Televiziunea şi toate erau Unul şi se numea Iliescu. Întru El erau viaţa şi speranţa şi lumina oamenilor şi când El lumina întunericul poporului Său, întunericul nu-l cuprindea.
În prima zi a făcut Iliescu Frontul Salvării Naţionale. Şi a văzut că e bine. Şi apoi a făcut Iliescu Partidele. Şi iar a văzut - că nu este bine, dar nu mai putea da înapoi, că altfel nu putea afişa pluralismul şi opoziţia parlamentară în străinavaluta cea mult râvnită de acoliţii săi. Dacă le-a făcut, ele s-au răzvrătit contra Creatorului, ca orice creaţie divină.
Şi răzvrătindu-se partidele contra Creatorului lor, au făcut demonstraţie şi au cerut să nu fie minţite şi să se respecte legământul către popor din noaptea de 22 decembrie 1989. Şi Iliescu le-a cerut să nu-i pună sula în coaste. Ci le-a pus-o El lor, a doua zi, când abia de-au scăpat cu viaţă.
Şi Iliescu a spus că nu există partid comunist. Şi pe urmă a spus că nu e bine că nu există partid comunist. Şi a fost aşa, că nimeni nu mai ştia ce e cu acel partid care puţin a fost, mult a rămas la cârma României, iar acum nu mai este!
Şi Iliescu n-a spus că nu mai există Securitate. Şi Securitatea cea susţinătoare de partid şi de putere a Statului în Stat s-a prefăcut în SRI şi s-a pus în slujba Mântuitorului ei.
Şi a făcut Iliescu lege electorală în care a păstrat funcţia de preşedinte al ţării, nu şi funcţia de preşedinte al consiliului de miniştri. Şi n-a suspendat Constituţia comunistă pentru a nu fi acuzat de Fraţii cei Mari de la Răsărit că a răsturnat regimul. Şi n-a recunoscut vreodată că Monarhia a fost înlăturată prin lovitură de stat, nu prin voinţa poporului.
Şi a stabilit Iliescu alegeri apropiate pentru a nu pierde capitalul tele-revoluţiei şi pentru a nu da timp partidelor să umble pe picioarele lor, ci să depindă de pofta sa. Şi au bârfit şi au murdărit oamenii lui Iliescu pre acele partide, iar Poporului Său au dat ceva de mâncare, aşa cum dai armăsarului grăunţe până îi pui şaua şi-l încaleci. Aşa a câştigat FSN-ul lui Iliescu alegerile din Duminica Orbului.
Dar Poporul lui Iliescu fusese ţinut în întuneric şi nu-l interesa lumina învăţăturii şi n-avea deprinderea democraţiei. Ci acest popor înfometat şi-ar fi păstrat grumazul în jug şi ar fi primit robia pe mai departe dacă i s-ar fi îndestulat pântecele.
Ci numai o mică parte din popor, ce-a iscodit cu mintea şi a căutat cu inima, ieşind parţial din întuneric, s-a revoltat împotriva lui Iliescu şi a ocupat buricul ţării protestând non-violent.
Iar Iliescu s-a supărat tare că Poporul nu e unit şi-a numit pe protestanţi „golani”. Şi n-a vrut să-i vadă în ochi. Şi aceşti revoltaţi au purtat pe piept ocara lui Iliescu, de s-a dus buhul în toată lumea, chiar şi la Academia Franceză, unde era golan fruntaş Eugen Ionescu, marele răzvrătit. Şi de atunci s-a despărţit calea lui Iliescu de a Poporului său.
Şi pentru că revoltaţii au păcătuit prin nesupunere înaintea Lui, a chemat Iliescu mânia Sa - „forţele democrate” - pentru a apăra guvernarea Sa. Şi au izvorât „forţele democrate” din adâncuri cu bâte, lanţuri, topoare şi lopeţi, şi au pedepsit pe nesupuşi, bătându-i, omorându-i ori arestându-i fără motiv, inclusiv pe studenţii aflaţi la examene. Şi a mulţumit Iliescu forţelor Sale pentru ajutorul dat la înscăunarea Sa, şi le-a aşezat pre ele la mare cinstea Sa - trimiţându-le la muncă şi nedându-le măcar mâncare din destul. Te miri, Popor sărman, cum de-a răbdat pământul aşa netrebnicie? Te spaimă, Popor, de neştiinţa ta - că pământul se cutremurase mai înainte!
Şi s-a văzut Iliescu îndepărtat de străinătatea mult râvnită şi hulit de lumea ce o amăgise cu (pre)facerea Sa demagocratică. Şi cu mare caznă au nevoit de au dat înapoi de la năravul Său. Dar în loc să grăiască adevărul, a început să ţeasă covor de minciuni, ca predecesorul Său întru (ne)lege, în speranţa - deloc deşartă - că străinăvaluta va călca iarăşi pe plaiul românesc. Şi n-a fost tocmai aşa.
Şi s-a răspândit duhul neîncrederii în Poporul lui Iliescu şi tot mai multe glasuri s-au ridicat din Popor împotriva Sa. Şi Iliescu n-a putut răbda una ca asta. Şi pentru că acum nu mai putea chema „forţele democrat-înfometate” să aducă Poporul la ascultare, Iliescu a hărăzit pedeapsă Poporului Său. Şi prin copilul de suflet mult-iubit, Petre Roman, a liberalizat preţurile produselor şi-aşa inexistente, înainte de legiferarea statutului proprietăţii şi fără să permită concurenţa cu firmele străine pe piaţa autohtonă a „agenţilor economici” locali.
Iar Poporul se perpelea în jale şi lipsuri şi foamete şi scumpete şi se ruga la Iliescu să-l ierte, că-i va înălţa rugăciuni şi jertfe şi-i va zidi şi temple. Ci Iliescu nu vroia să mai audă glasul Poporului Său, şi-l îndemna, ca şi predecesorul Său în scaunul de preşedinte, la muncă.
Aşa a pedepsit Iliescu Poporul Său şi şi-a întors faţa de la el.
Dar şi Poporul şi-a întors faţa de la Iliescul Său!


- septembrie 1990 -
Contrapunct

N.B. Deschid cu acest articol, publicat în toamna lui 1990, în revista Contrapunct, pe când redactor-şef era Liviu Ioan Stoiciu, şantierul transpunerilor online a ceea ce n-a fost cuprins în vreo carte.  

sâmbătă, 14 iulie 2012

Cronica unei prietenii ucise


- versiune scurtă, pentru internauţi -

În 2005, Dumitru Augustin Doman, un ziarist pe care îl cunoşteam de vreo şapte ani şi cu care băusem de câteva ori, considerându-ne prieteni, m-a invitat să scriu la Argeş, revistă editată de Primăria Piteşti, prin Centrul Cultural.
În 2007, DAD a fost angajat la Centrul Cultural, pe un post de redactor pentru care eu n-am concurat ca să-i ofer lui o şansă în plus de-a avea o slujbă.
În 2009, DAD a ajuns - ştie bine în ce context - redactor-şef al revistei Argeş. Am spus întotdeauna că el e potrivit pentru asta, nu eu.
În 2010, am fost desemnat aproape fără voia mea, redactor-şef. După o singură lună de „şefie”, am cedat „funcţia” lui DAD, subliniind încă o dată că lui i se potriveşte.
În 2011, DAD a obţinut ca premiul revistei Argeş pentru Opera omnia să-i fie dat lui D.R. Popescu, fost preşedinte (neales de breaslă, ci numit de Partid!) al USR în anii '80, fost membru al CC al PCR, fost vice-preşedinte al CCES, fost membru în alte comitete şi comiţii. Pe Radu Cosaşu, Norman Manea sau Augustin Buzura, propuşi de mine, nu i-a considerat demni de acel premiu.
În luna mai 2012, după ce revista Argeş a primit finanţare de la AFCN, DAD a oferit aceluiaşi D.R. Popescu o rubrică, fără să se consulte cu niciunul dintre cei care, la data respectivă, figurau drept consilieri editoriali ai revistei: Nicolae Oprea, Marin Ioniţă şi eu.
Am spus, şi susţin, că dacă a premia opera unui fost înalt demnitar comunist înseamnă a recunoaşte o posibilă valoare literară, a-i oferi rubrică permanentă echivalează cu resuscitarea spectrului ce încă produce greaţă multor scriitori, a căror memorie nu s-a şters. Şi că este un regres pentru Argeş, revistă ce se conturase treptat ca una eliberată de fantomele trecutului compromis.
Am scris un articol „contra” lui DRP, ca să-i dau lui DAD ocazia de-a ieşi din ceea ce el numea „imposibilitatea de a-şi lua vorba înapoi”. Publicând articolul meu, el se spăla pe mâini de imposibilitate. Publicându-l pe D.R. Popescu, Doman spală un cadavru. Un cadavru politic.
Citind articolul, DAD m-a acuzat că-l... lovesc în coaie (de unde ipoteza că DRP este ceva echivalent cu testiculele lui DAD!), că îl condamn la sinucidere, fiindcă - după ce doi ani n-a dus un ban acasă - acum, când s-au primit fonduri şi are ocazia să recupereze, eu îi stric aranjamentele!
Am refuzat să particip la ceea ce DAD consideră că e luptă pentru ciolan, nu interesul revistei Argeş. N-am vrut să-i dau motiv de sinucidere (destul că-i oferă Băsescu!), nici ocazia să mă cenzureze. Am retras articolul, ca şi coparticiparea mea - cu titlu de consilier - la prostiile lui DAD.
Am comunicat ce se întâmplă lui Şerban Foarţă, Luca Piţu, Liviu Ioan Stoiciu şi Al. Cistelecan, scriitori pe care eu i-am invitat să scrie în Argeş, oameni a căror opinie contează pentru mine. Nu i-am cerut vreunuia să înceteze colaborarea.
Nu am cerut niciunui alt membru al Uniunii Scriitorilor să NU scrie în Argeş. Dimpotrivă, am solicitat lui Nicolae Coande, Florin Iaru şi Cecilia Ştefănescu, la recentul Bookfest, să trimită câte un text pentru revistă, luând de bună promisiunea lui DAD că orice contribuţie se plăteşte cu minim 100 lei.
Domnul DAD, fost prieten, afirmă, în discuţiile cu amici comuni, că l-am ameninţat cu moartea. I-am spus doar - şi cred - că el a ucis prietenia dintre noi.
În două e-mailuri trimise mie, mă învinuieşte că telefonez de zor scriitorilor să boicoteze revista lui, şi că urmăresc, pesemne, să-i iau locul de redactor-şef.
Domnul DAD, fost prieten, poate debita orice minciună despre ce-am făcut sau ce crede el că vreau eu.
Dar, ca să nu existe umbră de îndoială asupra celei mai jignitoare, anume că eu aş îndemna oamenii să nu publice în revista piteşteană, rog prin acest text, pe TOŢI SCRIITORII ROMÂNI SĂ SCRIE ÎN REVISTA ARGEŞ!

14 iulie 2012

joi, 21 iunie 2012

La zi(d)


Nici să te sinucizi nu mai poţi de-acum încolo, fiindcă imediat se va găsi cineva să te acuze că... l-ai plagiat pe Adrian Năstase!

joi, 7 iunie 2012

O roză-nfloreşte suavă...


- a se vedea în full-screen -

CALINIC ZIDITORUL


Încep cu o mărturisire. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, am participat la o adunare a preoţilor din protoieria ce include şi casa mea. Venind vorba despre mutilarea oraşului nostru, am cerut prea-cucernicilor pre-(şi prea)laţi să iniţieze repunerea în drept a bisericii din centru. Cum? Fie demolându-se blocul pe după care zeloşii comunişti locali au pitit vechea clădire (lichidând totodată şi parcul înconjurător), fie deschizând lista de subscripţie pentru zidirea alteia, eventual una demnă de-un oraş - nu mic, nici fără forţă economică la data respectivă. Aprobându-mă cu priviri chiorâşe, brusc-stânjeniţii popi s-au poticnit la întrebarea, spontan pusă de unul dintre ei, pentru ei: „Da, dar cine o să slujească în acea biserică?” De parcă asta era piedica!
Şi asta a fost piedica, mă gândesc azi, când am pierdut nădejdia că se va şterge aberaţia. Oricum ai străbate oraşul Găeşti, de la est la vest, de la nord la sud, n-ai să găseşti lângă strada principală, necum în centru, vreo biserică! Oraş blestemat? Nu cred. Mai degrabă oraş condus mereu de nepricepuţi, buni la orice, numai la gospodărit urbea nu! Iar dacă edilii comunişti pot invoca „vitregia vremurilor” apuse (fără credibilitate, fiindcă alte două oraşe vecine, Titu şi Topoloveni au păstrat bisericile la loc de cinste), cei de azi n-au scuză. Nici una!
E greu să-mi domolesc aversiunea indusă de trecătorii pe la putere ce continuă mutilarea oraşului. Nu am, din păcate, bunătatea şi calmul Arhiepiscopului Calinic, ale cărui amintiri m-au îndemnat să scriu textul de faţă. Extraordinar om, providenţial slujitor al Bisericii Ortodoxe Române! Scurt spus, şi fără ocolişuri: cel care semnează Calinic Arhiepiscopul cartea intitulată Toată vremea-şi are vreme, Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, vol. I-III, 2010-2011, va fi rânduit la loc de cinste sub numele de Calinic Ziditorul. Mi se pare a-i fi fost predestinată zidirea, re-zidirea, re-sfinţirea de biserici, repunerea în funcţiune a delicatelor şi atât de fragilelor mecanisme ce mişcă viaţa obştei călugăreşti, cu toate ale sale! Faptele pomenite, de la zidirea bisericii din satul Tioltiur, comuna Corneşti, judeţul Cluj, la refacerea bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, au fost duse la bună împlinire chiar pe timpul stăpânirii hidrei comuniste, jivina pusă pe demolat. N-a fost singur în această muncă, pe care a consemnat-o în scris. Documentată cu fotografii, cartea consemnează frugal un destin admirabil, poate o voinţă divină...
Să zăbovim oleacă asupra calităţii literare a scrisului Înalt-Prea-Sfinţiei sale. Calitate este din belşug, iar un critic de meserie va dezghioca sâmburi de artă, cu tropi în buna tradiţie a literaturii creştin-bizantine. Se remarcă, fără greutate, că elementul principal care, să zic aşa, impregnează firul amintirilor, precum vopseaua natural vividă lâna ţesăturilor manuale din mânăstirile de maici, este harul povestitorului de strană aleasă şi de filiaţie uşor detectabilă. Ion Creangă este numele care îţi vine în minte, citind întâmplări mirabile din copilăria petrecută în Cracăul Negru, la o zvârlitură de piatră de mult-mai-cunoscuţii Humuleşti. Iată câteva titluri de capitole, ce sunt tot atâtea proze într-un rând: În tinda Paradisului; Spovedania cu omletă; Am înfipt condeiu-n grindă; Minunile „sfintei” măsline; Balena şi mântuirea; Răbdare de diamant; Însurătoare cu Psaltire; Cuvânt bun ca roua dimineţii; Baba furată şi colectiva falimentară; Să fim un pic şi „ecumenici”; „Găzduşagul” lui Dumnezeu; Morcovii de beton; Campania de cuminţire; Găina şi oul bucuriei; Când sicriul este mai lung decât groapa; O droaie de anonimi; Cascadorie monahală... Calinic Prozatorul reuşeşte să surprindă, în puţine cuvinte, trăsăturile ce evidenţiază un om, fie simplu mirean, fie înalt ierarh. Ticuri verbale, ticuri comportamentale, gesturi-cheie, detalii din gama acelora ce te urmăresc viaţa întreagă, toate privite cu căldură şi în culori deschise, dovedind profunzime şi înţelegere sufletească. Povestitorul Calinic are - şi asta se citeşte din felul cum îşi deapănă istoriile - o sinceritate jucăuşă, o încredere neţărmurită în om, văzut ca entitate de sorginte divină, depozitar inconştient al unui bob aurit de înţelepciune, de la care poţi învăţa ceva, cu condiţia să ai dispoziţia necesară, inima deschisă şi mintea chitită spre bine. Până şi-un individ rău intenţionat poate oferi o lecţie sănătoasă de viaţă, iar dacă i-o revelezi, cu răbdare şi tact, păcătosul se poate îndrepta! Unui popă invidios, Calinic Atotiertătorul îi găseşte scuza sărăciei. Unui „torţionat în puşcăriile comuniste... şi torţionar la rândul său” (vezi vol. II, pag. 36), ajuns prin „grija” Securităţii, stareţ la mânăstirea Căldăruşani, îi află circumstanţe atenuante în biografia chinuită. Inimă de piatră să ai, şi tot se umezeşte când vezi atâta credinţă că natura umană poate fi esenţialmente bună! Cât despre „distribuţia pe căprării”, iată cuvântul moralistului: „Am înţeles că invidia, prostia şi răutatea nu au niciun soi de confesiune.” (pag. 296, vol. I)
Discuţia nu se poate păstra în perimetru strict literar. Nu permite substanţa cărţii înseşi. Calinic, preot, călugăr, stareţ, arhiepiscop, aşterne în pagină faptele sale în primul rând, cu delicateţea de a nu se împinge pe sine în lumină. N-am aflat asemenea poziţionare epică în prea multe amintiri, jurnale sau mărturisiri semnate de personalităţi din diverse domenii. Undeva, Calinic observatorul, cititorul firii omeneşti, spune că eul este „duşmanul” cu care fiecare dintre noi avem de luptat. Direcţia luptei o ştiu cei care ţintesc binele general-uman, şi nu perfecţioniştii de dragul perfecţiunii, care aşteaptă ipocriţi aplauze pentru smerenia lor. De aici se deschide o dezbatere, cu sumedenie de argumente teologice, filosofice sau etice.
M-a impresionat un amănunt ce pare puţin credibil, dar care poate fi verificat în documentele vremii. Scrie Calinic Arhiepiscopul în volumul III, paginile 80-84, despre Elena Bărbulescu, sora lui Nicolae Ceauşescu, care a ajutat din plin la restaurarea mânăstirii Brâncoveni, judeţul Olt, grăbind lucrările la începutul anului 1989 pentru că - zice femeia de la ţară: „...se schimbă vremurile. Şi nici noi nu ştim cât mai trăim, că nu suntem veşnici aici pe pământ.” Şi de n-ar fi adevărat, e bine găsit pentru explicarea atitudinilor duplicitare, atât din perioada comunistă, cât, mai ales, din cea următoare. Duplicitate care, orice s-ar spune, e blestemul naţiei române...
Nu voi încheia notaţiile mele de cititor cusurgiu fără să ating un aspect care încă doare, anume relaţia dintre clerul ortodox şi poporul păstorit, în regimul comunist. S-a scris foarte mult pe tema asta, cu acuzaţii şi recriminări nesfârşite. „Să arunce primul cu piatra cine se ştie nevinovat!” sună preceptul creştin. E un alt fel de a spune că judecăţile trebuie făcute nominal, fiecare având a răspunde numai de faptele proprii. Dar când cei ajunşi în fruntea treburilor lumeşti ale slujitorilor dumnezeeşti se cramponează de tăcere, impunând-o şi asupra documentelor compromiţătoare din arhivele Securităţii, negociate politic şi exploatate în stil caragialesc, poate fi linişte între credincioşi?
Pilda personală, culeasă din viaţa ierarhului Calinic, aşa cum şi-a depănat-o, este relevantă. Să-i judeci pe alţii e uşor, mai ales când nu ştii câte li s-a dat să ducă. Să te judeci pe tine, e tare, tare greu!... Calinic Arhiepiscopul, Prozatorul, cel care, cu numele de Calinic Ziditorul, va fi aşezat la locul cuvenit, nu oferă soluţii, nici învăţături, nici oarba iertare. Pentru că în cartea amintirilor sale pluteşte, ca Duhul Sfânt peste ape, singura certitudine: deasupra noastră e Dumnezeu, iar căile lui sunt neştiute... 

(Publicat in revista Argeş, mai 2012)