sâmbătă, 31 martie 2012

Delaţiunea - critică literară

Există puţine urme de îndoială că Ion Caraion (pseudonimul lui Stelian Diaconescu) n-a fost un scriitor prolific, excelent în toate genurile practicate, inclusiv delaţiunea (nume de cod ca informator al Securităţii - „Anatol Nicolae” şi „Artur”). Eugen Simion, de exemplu, afirma că Ion Caraion este unul dintre cei mai importanţi poeţi români. Textele sale critice, adunate în elegante tomuri, prin anii ‘70, răsturnau scara de valori impusă la nivel de receptare comună. Nimic din ce publica Ion Caraion nu trecea neobservat, nici neremunerat. Cuvântul impunea, poemele şocau prin universul întunecat, criticele prin lipsa de compromis. E drept, omul trăise ani grei de închisoare, viziunea aspră avea justificare. Nimeni nu se îndoia că este bine intenţionat, chiar şi când respingea furtunos vreun star al momentului, bunăoară pe Ioan Alexandru, la care sesiza până şi instabilitatea prenumelui - Ion sau Ioan, cum i se tipărise pe-o carte. Pătimaş, exigent, Caraion era un comunist care suferea acut de pe urma nedreptăţii „alor săi”, deşi tot ei îl reabilitaseră. Trezea încredere, fie să-ţi compună o prefaţă comprehensivă, fie să i te plângi de vitregia vremurilor şi cerbicia regimului. Numai că omul era un Janus, iar cine i se destăinuia risca să intre în colţii cronofagei Securităţi (vezi cazul Steinhardt). Bănuit că joacă dublu, n-a şocat schimbarea taberei, în 1981, nici devoalarea imediată a fragmentelor din „jurnalul secret”, în revista Săptămâna, nici „dezvăluirile” lui Mihai Pelin, post-decembriste. Dar lectura delaţiunilor, în volumul Cazul „Artur” şi exilul românesc, editura Pro Historia, 2006, este absolut stupefiantă!
Dosarul fusese bricolat înainte ca Arhiva CNSAS să fie accesibilă cercetătorilor Delia Roxana Cornea şi Dumitru Dobre. Sămânţa discordiei fiind semănată încă de la exilarea autorului, orice referire la Ion Caraion a generat discuţii aprinse. Exemplul talerului cu două feţe nu-i singular la nivelul intelectualităţii române, a cărei molfăială simandicoasă de peste o jumătate de veac influenţează negativ conduita publică până azi. Duplicitatea şi lipsa de atitudine fermă, chiar în cazuri flagrante de încălcare a drepturilor omului, sunt caracteristice „elitelor” noastre, atât în perioada comunistă, cât şi după. Dilematic şi echidistant faţă de cine îi asigură „tainul”, punându-se contra doar dacă nu sărăceşte material, intelectualul român a uitat că trebuie să fie permanent în opoziţie faţă de orice putere. Şi de-asta puterea îl tratează cu dispreţ ciocoiesc ori crasă indiferenţă!
Caraion e arhetipul speciei. Că a semnat „pact cu diavolul” când era închis, condamnat la muncă silnică pe viaţă, e de înţeles, poate şi de iertat. Dar, trimis în lumea liberă, agent de influenţă şi culegător „dirijat” de informaţii, n-a rămas acolo, ci s-a întors la stăpân şi-a raportat caligrafic despre ce-a făcut, pe cine a întâlnit, ce-au discutat etc. Dosarul probează că Ion Caraion era convins de justeţea sistemului comunist, pentru îmbunătăţirea căruia întocmea adevărate programe de gestionare (pag. 138-151, op. cit.). Aproape niciuna dintre notele sale informative nu scapă din vedere ţelul superior ce-ar trebui să guverneze activitatea organelor de partid, a Securităţii, a conducerii superioare. Oare cum s-ar fi comportat Caraion într-un post de decizie al sistemului?
Asta se poate deduce. În ţările din jur, cum ar fi Polonia şi Ungaria, scrie Caraion: „s-au petrecut nişte acute divorţuri între Conducerea de partid şi scriitori. La noi încă nu.” (pag. 210). Scriitorimea este „păcătoasă, plină de numeroase metehne, dar de peste 30 de ani susţine cu condeiul său politica oficială.” Datată 14.11.1980, nota respectivă e o mărturisire concisă, ce înlătură mitul rezistenţei prin cultură, vehiculat ulterior de mulţi autori, cine ştie câţi dintre ei colaboratori benevoli ai „Organului”. Evident, scriitorii nu erau naivi: „Realitatea e de privit în faţă: mult-puţina fidelitate a majorităţii scriitorilor dovedită Partidului nu izvorăşte mereu din convingere, ci şi din interes. Este o alianţă rezultată din privilegii şi avantaje: ei mai mint, mai adulează, mai împodobesc zornăitor nişte realităţi pentru că sunt ori au fost mai bine plătiţi şi s-au bucurat şi se bucură de satisfacţii care altor pături sociale şi profesii nu li-s date.” (pag. 180). Ofiţerul care a primit delaţiunea, la data de 25.10.1977, lămureşte: „Materialul a fost luat pentru cunoaşterea stării de spirit din rândul scriitorilor.” Comentariile nu sunt inutile, ci infinite. Duplicitatea şi ruptura dintre scriitori şi popor sunt consemnate de un individ privilegiat. Dacă nu i-ar fi priit cum şi ce trăia, Caraion putea alege exilul cu cel puţin un deceniu înainte. Şi putea mărturisi racolarea ca informator, fie şi-n 1981, nu să mintă (pag. 266-272) că a fost chinuit de Securitate după ce a semnat angajamentul îndeplinit cu râvnă!
Fără să predomine, din notele informative nu lipsesc observaţii „critice” la adresa confraţilor şi a cărţilor acestora, editate uneori „cu nepermisă largheţe”. Ioan Alexandru, Nichita Stănescu, Marin Preda, Breban, Eliade, tot exilul (şi-n special Paul Goma) sunt „executaţi” cu sentinţe axiologice, brutal şi direct, sau cu piruete lingvistice unsuroase, ca şi cum turnătorul s-ar fi ştiut el însuşi subiectul altor denunţuri şi-şi lua preventiv măsuri de precauţie. Nu am la îndemână publicistica lui Ion Caraion, să confrunt rapoartele cu recenziile. Dar evidenţa e stridentă: „Artur” amestecă relatarea faptelor (inclusiv zvonuri şi bârfe) cu opţiunile estetice personale, încât, de la un punct încolo, ai senzaţia lecturii unei cărţi de critică, nu a unui dosar cu delaţiuni.
S-a spus de multe ori, în ultimii ani, că informatorii n-ar trebui blamaţi sau condamnaţi, în timp ce ofiţerii şi subofiţerii aparatului represiv sunt liberi. Că rolul turnătorilor e insignifiant etc. Această părere nu se susţine, citind pasajul (pag. 234) despre acţiunea lui Ştefan-Augustin Doinaş, datată 10.III.1981, când scriitori marcanţi ai Uniunii încercau să alcătuiască o posibilă petiţie către Ceauşescu: „...intervenţia lui Doinaş a avut un puternic efect cu două tăişuri: pe de-o parte a plăcut şi a speriat, ceilalţi abţinându-se de a împinge lucrurile prea departe... iar pe de altă parte a dezbinat şi jignit măcar pe unii dintre cei prezenţi, aşa încât fiecare - la sfîrşit - s-a ferit în fel şi chip să se angajeze a redacta el noul conţinut al eventualului memoriu... Unul pe altul se mânau, care mai de care se eschiva...”. Între cei care se eschivau, nume celebre: Manolescu, Iorgulescu, Hăulică, Eugen Simion, Crohmălniceanu... Iar Doinaş, cum s-a aflat recent, era turnător şi el, unul inteligent, capabil să creeze disensiuni.
De subliniat opinia proastă despre colegi, pe care Ion Caraion o exprimă diversificat: „De felul lor, scriitorii, cei mai mulţi, se caracterizează prin apucături de cafenea, pălăvrăgeli şi flecăreli... Este aproape o particularitate a profesiei...”; „Nu-i poţi deschide porţile unei vile, oricât ar fi el de porc, lui Fănuş Neagu...”; „...la Bucureşti n-ai să auzi pe nimeni spunând că Paul Goma ar depăşi ca talent cu ceva pe alţi 300-400 de scriitori români mai puţin norocoşi până acum la capitolul notorietăţii...”.
...Fraze acide, ce scot în relief psihicul deformat al unui autor care îşi maschează invidia şi dispreţul pentru confraţi sub expresia preocupării pentru soarta patriei. Oare Doinaş, Paleologu, Bălăceanu-Stolnici, Groşan, Antohi, Ioan Es. Pop şi alţi iluştri iscălitori prin documentele Securităţii, foste, actuale şi viitoare personalităţi publice premiate şi elogiate, tot de grija ţărişoarei sufereau? Nu cumva, cum scrie tot Caraion: „...puşi să înfrunte la propriu, iar nu doar pe hârtie, inamicul... nici unul dintre tovarăşii aceştia... n-ar muri pe mitralieră pentru comunism. De murit, ei mor la casierie, nu în tranşee!...”.

Revista Argeş - nr. 3/martie 2012

miercuri, 14 martie 2012

Antologia slovenă

Aceasta e coperta antologiei de proză românescă, tradusă în limba slovenă de Ales Mustar, publicată la Sodobnost International, Ljubljana, 2011.
Autorii din sumar: Constantin Abăluţă, Vasile Andru, Cezar Paul Bădescu, Petre Barbu, Ştefan Caraman, Augustin Cupşă, Ioana Drăgan, Alexandru Ecovoiu, Filip Florian, Matei Florian, Horia Gârbea, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Cătălin Mihuleac, Răzvan Petrescu, Doina Ruşti, Gh. Schwartz, Bogdan Suceavă, Lucian Dan Teodorovici, Cătălin Ţîrlea, Alexandru Uiuiu, Dumitru Ungureanu.

luni, 12 martie 2012

Povestea unei fotografii


Pe spatele cartonului ce păstrează instantaneul reprodus aici prin scanare, am însemnat următoarele:

„În ziua de 22 martie 1973, clasa noastră.

În această zi, „tovarăşul” NICOLAE CEAUŞESCU a vizitat uzina „Autobuzul” de lîngă liceul nostru. Am fost şi noi (tot liceul), şi am „luat” ca amintire tabloul în culori din mijloc, ceea ce a stîrnit numeroase invidii din partea multora.”

FOTO: GIGI MILEA

Iată şi lista colegilor:

Nicolaie Florea (pe atunci numele „Nicolae” se scria cu i, numai prenumele Cârmaciului fără i)

Lazăr Constantin

Cochinţoiu Mihai

Stanciu Valeriu

eu - Ungureanu A. Dumitru (să fie clar, cu iniţiala tatălui!)

Paţa Silviu

Marin Petre (căruia îi ziceam Patrik, dar nu-i scriu supranumele pe listă)

Marin Tudor

Rotaru Victor

Sperchez Gheorghe

Diculescu Nicolaie (şi prenumele lui Dico tot cu i)

Vasilescu Dan

Borşan Florin

Bogatu Aurelian

Dobre Ionel


Ce s-a petrecut? Ceauşescu făcuse „vizită de lucru” în uzina „Autobuzul”, situată la Piaţa Progresul de pe Şoseaua Giurgiului. Noi am aplaudat şi l-am ovaţionat. Privind retrospectiv, se poate spune că participam la cultul personalităţii, fără s-o ştim. Câţi oameni din mulţimile aduse ştiau? Erau elevi de la liceul nostru şi de la alte şcoli din cartier, erau muncitori de la întreprinderile din zonă, era foarte-foarte multă lume. Fireşte, toţi veniseră „de bună voie şi nesiliţi de nimeni”, ca-n căsătorie, dar alături cu supraveghetorul-şeful-responsabilul de grupă... Practic, totul fusese ante-organizat. Directivele propagandistice nu erau devoalate public. Alcătuirea societăţii, la vremea dată, asigura prezenţă de 99,98%. Destul popor găsea chiar un prilej de distracţie. Doar cei maturi, nu de-alde noi, tânăra carne de tun!

Pe teren, colectivele ocupaseră locuri distribuite după un plan pregătit prealabil (nu ştiam de cine şi nu ne interesa pe-atunci). Fiecare diriginte răspundea de clasa proprie. Diriginta noastră, profesoara de matematici Constantinescu, era şi secretară de partid pe liceu. Cred că dânsa fusese chemată (sau invitată?) în zona oficială, altfel nu-mi explic de ce noi aveam alt însoţitor, pe profesorul de sport, Rădulescu. Care, cum s-a terminat manifestaţia, a tulit-o la cârciuma favorită, expediindu-ne „la ore” fără să-şi mai bată capul cu noi. Dar noi...

Noi primiserăm în - cum să zic? folosinţă? grijă? păstrare? - un tablou al „tovarăşului”. O prăjină de vreo doi metri, pe care sta prinsă în cleme rama cu spatele din placaj. Portetul „tovarăşului” ERA TIPĂRIT COLOR, pe hârtie lucioasă, cred că şi îmbrăcată în vinilin. Asta constituia o mare noutate! Abia apăruseră astfel de materiale propagandistice. Destul de rare, ca să stârnească interes. Destul de arătoase, ca să trezească moftul de-a poseda un exemplar! Presupun că teribilismul ne-a împins la gestul însuşirii tabloului dat nouă spre agitare. A cui a fost ideea? Cine dintre colegi îşi aminteşte? Eu parcă aş zice că Nicolae Florea, zis Fită, a fost instigatorul, sau Silviu Paţa (care s-a şi pricopsit cu băţul, cum se vede în foto), fiindcă ei aveau cele mai trăznite iniţiative. Nu sunt sigur. Sigur e că l-am luat.

De pe platoul uzinei - parcarea exterioară de unde fuseseră mutate maşinile şi unde avusese loc mitingul - până la liceu distanţa nu-i mare: o staţie de tramvai. Ca să nu fim depistaţi, n-am mers pe Şoseaua Giurgiului, ci, firesc, am ocolit pe străzi lăturalnice. Şi, ca să nu se vadă că am furat ce-am furat, ne-am grupat într-un fel de falangă în jurul prăjinii, purtată în poziţie orizontală. Avansam ca un mol de rugby, ducând „obiectul” între noi. La liceu am scos prăjina din cleme şi-am afişat victorioşi tabloul. Pe cel vechi, obligatoriu în sălile de clasă, l-am dat jos fără vorbă. Ne-a pozat Gigi Milea, care se străduia să-l concureze pe Cornel Lazăr, fotograful nostru oficial. Habar n-am de ce a ratat Lăzărică momentul...

Invidiile pomenite în nota de pe verso s-au iscat imediat, deodată cu răspândirea veştii despre fapta noastră. A fost o adevărată procesiune la noi în clasă. Colegi mai mari şi mai mici ne-au gratulat cu vizita. Şi, fireşte, aproape toţi profesorii. Între care s-a stârnit o controversă fără precedent: să ne pedepsească sau nu pentru gest? Dacă ne învinuiau de furt, răspundeam că-l stimam pe „tovarăşul”, de-aia şutisem poza-i colorată. Dacă ne acuzau de gesturi inadecvate, găseam noi replică, nu ne lipsea imaginaţia. Să ne suspecteze de neglijenţă faţă de materialul „didactic”, nu se putea - doar păstraserăm bine tabloul şi chiar îl doream în clasa noastră! Iarăşi nu am cunoştinţă ce anume s-a discutat în cancelarie. Cert e că, peste câteva zile, tabloul ne-a fost săltat de pe perete - în lipsa noastră! - şi expus în... cabinetul de filozofie! Da, deşi era un liceu industrial, exista aşa ceva! Acolo stăpânea cea mai inteligentă şi zeflemistă profesoară din câte am avut: Brezeanu. Ale cărei muşcătoare ironii mi-aş fi dorit să le reţin, şi probabil că nu le uitam dacă n-aş fi fost eu însumi ţinta lor de multe ori...

Se va fi observat că am pus între ghilimele cuvântul „tovarăşul”. O fi fost vreo întâmplare? Iată ce notam în acea zi de martie, acum 39 de ani:

„22.III.1973.

Două extemporale: la mecanică şi română. Sînt bune şi mă aştept să iau note pe măsură. Timpul trece încet pînă la vacanţă. Dar de-ar trece iute, oare viaţa nu va trece şi ea la fel? Sigur că da. Aşa că mă cufund în jungla Amazonului (Aventură pe Amazon - Ramon J. Sender). După ce citesc puţin, constat că nu-i pe gustul meu. Aşa că i-o voi duce mîine lui Tomiţă înapoi. Tot mai bun e Shakespeare! Iar Visul unei nopţi de vară e o comedie extraordinară...”

După cum se vede, eram şi niţel filosof, şi puţin critic literar... De gustibus! Eram un elev de liceu, domiciliat într-un cămin de grup şcolar, muncitoresc prin excelenţă (specializat în energetică, purta numele „Iosif Rangheţ”, şi fusese construit în anii '50 vizavi de-un liceu cu tradiţie - „Gh. Şincai”), beneficiam de program strict, bilet de voie şi control la poartă ca-n unităţi militare. Mă gândesc, azi, că era firesc pentru un adolescent de 17 ani abia împliniţi să nu acorde niciun rând caraghioşeniei politice (manifestaţia autobuzică) la care luase parte. Poate că nici şotia la care participasem cu clasa nu era importantă pentru mine, devreme ce n-o consemnez. Totuşi, n-am uitat-o.

Şi asta graţie unei fotografii.

vineri, 9 martie 2012

LOCUL INTELECTUALULUI

Mi-am pus de mai multe ori întrebarea de ce autori de toată mâna şi de toate vârstele publică în volum articole ocazionale, ce nu strălucesc neapărat printr-o stilistică novatoare, nici nu exhibă nuditatea şocantă a vreunei epocale idei. În urmă cu vreo 15 ani, să zicem, operaţiunea părea de înţeles. Pe atunci încă nu luaseră avânt publicaţiile online, conţinutul majorităţii revistelor era indisponibil pe internet şi obscurizat de difuzarea stupidă, iar Google era o companie înfiinţată recent. Azi, instrumentele de lucru soft şi hardware pot scoate la suprafaţa displayului, pe-un telefon mai performant, orice nume şi orice text indexat de motorul de căutare, în orice locaţie din lume. Autorul poate fi lipsit de grijă în ce priveşte posteritatea. Chiar şi traducerea în limbi străine poate s-o lase în seama vreunui modul automat, a cărui prestaţie dă o idee, măcar parţială, despre conţinut.

Acum vreo 12 ani discutam cu dl. Dan Petrescu pe marginea faptului că articolele domniei sale apar în ziare cu răspândire naţională, însă rămân greu de găsit după ce trec mai multe săptămâni. Dânsul era mulţumit să ştie că textele au impact imediat, ceea ce se putea deduce după reacţiile generate. Am susţinut că, dincolo de actualitatea contextuală, acele texte au o anume consistenţă ce le face rezistente dincolo de coaja fiecărei zile. Mai mult, sunt referinţe obligatorii pentru cine vrea să (mai) abordeze subiectele luate în răspăr cu eleganţă stilistică. Drept care, merită să fie strânse în volum, scutind astfel viitorii cercetători de munca defrişării arhivelor. Care, în haotica noastră ţărişoară, cum se ştie bine - sunt păstrate prost.

Cred că şi asta e o cauză pentru care scriitori şi publicişti români, de la Cărtărescu la Cartianu, îşi adună cu meticulozitate notaţiile zilnice în opuri mai subţiri sau mai obeze, după cum le sunt producţia şi contractul, notorietatea şi editorul. E, totuşi, o diferenţă în a fi publicat la Humanitas ori, în condiţii precare, la Tracus Arte, ca Nicolae Coande. A fi distribuit cu ziarul Adevărul sau răspândit prin expediere poştală, ca Radu Ulmeanu, e altă deosebire. Dar - şi asta trebuie subliniat - diferenţierea e numai la nivel tehnic ori ţine de abilitatea negustorească a editorului, care poate vinde şi cel mai insipid autor ca pe un geniu sau poate rămâne în depozit cu Numele trandafirului (pentru că autorul, profesor de literatură la o universitate provincială, nu vrea să renunţe la citatele în limba latină, cum cere specialistul editurii în romane! Şi cine dracu mai citeşte azi în limba latină?)(chestiunea e strict autentică, iar autorul incriminat, Umberto Eco, a devenit ulterior notoriu şi ca romancier - ca teoretician literar era demult -, tocmai pentru că n-a ascultat de specialiştii editorului).

Lăsând laoparte aspectele pendinte de afacerea cu cărţi, nu de substanţa acestora (cartea e o marfă, de acord; însă conţinutul, dacă există, nu e!), aş spune că motivaţia autorilor noştri de-a strânge publicistica între coperte vine dintr-un soi de frustrare, îndelung reprimată în comunism, şi dintr-un efort de limpezire a personalităţii proprii (cine e capabil de asta). Generaţiile precedente celei optzeciste ştiu foarte bine ce lupte şi ce negocieri duceau cu „tovarăşul plan” editorial. Energia cheltuită pentru apariţia unui opuscul (şi-acela amputat până la desfigurare câteodată) era suficientă să producă alte 2-3-4 cărţi, în condiţii normale. Nici optzeciştii, nici generaţia următoare, zisă nouăzecistă dintr-o simplificare terminologică, n-au apucat să-şi vadă primele plachete când şi cum ar fi dorit. Explicabil, aşadar, de ce azi abundă cărţile fără conţinut, semnate de mulţi scriitori blocaţi de fostul sistem pe traseul debut-afirmare-consacrare. Explicabil de ce unii publică de-a valma proză, poezie, teatru sau mixturi experimentaliste, la nu contează ce editură, şi fără pretenţii de remuneraţie (ba mai aducând şi bani de-acasă), inducând oarecum ideea că dacă nu cer plată, nici nu li se cuvine! Câte dintre aceste cărţi rămâne-vor altundeva decât în bibliografia autorului?

Puţine. Probabil acelea care, dincolo de conjunctură, conţin o pânză freatică generatoare de idei. Şi sigur acelea care, vorbind despre alţii, vorbesc despre autor, despre moralitatea care îl caracterizează. Nicolae Coande scrie, în argumentul culegerii sale de eseuri, Intelectualii români şi curtea regelui, 2011, aşa: „Moralitatea artistului nu ne poate fi indiferentă, mai ales dacă este unul recunoscut şi apreciat, iar în operă am putea detecta urme ale unui defect sufletesc. Atunci, şi cuvântul va fi defect.” Moralist inflexibil N. Coande nu pare să fie. N-are structură monomaniacă, nici apucături dogmatice. Asta se vede în paleta largă a cărţilor comentate, iar textele sale n-au uscăciunea constipată din dările de seamă teziste, semnate indiferent de cine, universitar europenist ori funcţionar tupeist. Expresive, cu formulări plastice şi observaţii generoase, cu puneri la punct indiscutabile, unde e cazul, cu ironii ce fac bine lecturii, textele lui Coande reuşesc performanţa de-a convinge lectorul şi de a-l atrage de partea viziunii autorului. Ba mai mult, chiar de partea opţiunii sale. Pentru că, nu e nicio îndoială: N. Coande optează decis, din titlul cărţii, asupra locului cuvenit intelectualului - anume în opoziţie faţă de orice putere, mai ales cea politică. Intelectualul, spune Coande prin şi printre rândurile cărţii, n-are ce căuta „la curtea regelui”, nici măcar să primească vreo decoraţie, dacă decoratorul nu-i altceva decât un obiect decorativ sau un aventurier îmbătat de responsabilităţile asumate.

„...s-au mai văzut cărţi bune scrise de canalii talentate.” - zice N. Coande. Fără să condamne cartea din cauza canaliei, Coande introduce necesara linie dintre om şi operă. Nu dublul slash, nici linia despărţitoare, ci cratima care uneşte opera de om. Operaţie prin care omul (canalia) nu capătă lustru de la operă. În schimb, aceasta prinde mucegai de la „caracterul” autorului.

Şi nu toţi autorii sunt Dostoievski.


(Publicat în LITERE, nr. 2 - februarie 2012)

joi, 8 martie 2012

RUŞINE !

Sunt scriitori cu nişte ani de activitate înainte de 1989, care - simplu zis - o zbârcesc la bătrâneţe. Îşi apără poziţiile în fel şi chip, se cramponează de scaune & funcţii de parcă istoria (fie ea literară) nu i-a învăţat nimic. Dar sunt şi autori, încă tineri, care luptă (deşi nu par) să ocupe locuri fruntaşe în arealul cultural, făcând jocurile (sau preluând creativ metehnele) generaţiilor precedente.
Nu acuz pe cineva prin acest articol. Ci, să citez din Virgil Ierunca: „...am îndrăznit să scriem cele ce scriem. Nu pentru a da lecţii, ci pentru a ne întrista.” (Dimpotrivă, Ed. Humanitas, 1994, pag. 78) Şi mai întâi spre mine îndrept creionul ascuţit: „Dacă şi-a ales singur subiectul, atunci ne aflăm în faţa unei judecăţi de valoare, unei opţiuni de viziune la care nu mai avem nimic de adăugat” (op. cit., pag. 220). Ierunca avea sub lupă un articol din România literară, iulie, 1984, al criticului Ioan Holban, care „valoriza” proza lui Titus Popovici. „Lucrul e deocamdată grav, dar nu iremediabil”, adaugă Ierunca. Mă întreb dacă nu cumva notaţiile mele despre Eugen Barbu şi Principele său (în Litere, noiembrie 2011) sunt ceva iremediabil. Alegerea mi-o motivez cu polisemia textului, şi cu intuiţia năucitoare despre „Bucuresci, port la Dunăre”! Nu mi s-a părut neglijabil nici autorul, ale cărui atitudini naţional-comuniste au fost taxate la timpul lor, inclusiv de mine (am debutat publicistic adresând... o scrisoare deschisă lui Eugen Barbu, în 1976, pe teme de muzică rock)! Mort fiind, Barbu poate fi studiat imparţial de cine are instrumentele istoricului/criticului literar, necesare pentru evaluarea cărţilor, şi acces la arhive, pentru descifrarea unei vieţi ce ilustrează o epocă nefastă. Cuvintele sunt uneori mai periculoase decât radiaţiile atomice. Scriind, mi-am asumat riscul unei erori, uitând că frazele mele pot cauţiona cartea, şi chiar pe detestatul ei genitor. Mă calmează faptul că m-am lăsat furat de-o frumuseţe stilistică împrumutată şi speranţa că, peste 100 de ani, dacă se va mai citi Principele, va fi datorită calităţilor estetice, nu promiscuităţilor etice ale autorului. Articolul poate fi greşit; dar despre morţi se mai vorbeşte şi de bine câteodată.
Altfel stau lucrurile când viaţa literară în curs înregistrează derapaje uimitoare. Şi când „tânăra generaţie” de literaţi, din partea căreia se aştepta primenirea climatului moral postcomunist, procedează după cutume statuate de „cătanele bătrâne”! Citeam recent comunicatul oficial despre Gala Tinerilor Scriitori, un spectacol desfăşurat în sala Bibliotecii Centrale Universitare, cu sprijinul Ministerului Culturii. În cadrul Galei, s-au acordat diferite distincţii, iar „Ioan Es. Pop a fost distins cu premiul «Cartea de Poezie» a anului 2011”.
Scandalul generat de premiul respectiv în presă (mai puţin) şi pe Facebook (platformă de internet unde se discută liber orice) a fost pilduitor. Dan Mircea Cipariu, organizator, şi-a motivat astfel opţiunea: „...trebuie să fac necesara distincţie între opera şi biografia acestor scriitori (Pop şi Groşan, premiat în altă sindrofie, n.m. DU). În discuţie este valoarea operelor şi nu valoarea morală a scriitorului. Premiate sunt cărţile, nu biografia care a făcut pactul cu Securitatea”. Las deoparte amănuntul că discuţia se desfăşura tocmai în zilele protestelor din Piaţa Universităţii, iar D.M.C. părea că susţine dezideratele morale exprimate acolo. Las deoparte opacitatea unui „tânăr scriitor” care ţinteşte înnoirea Uniunii Scriitorilor, dacă este ales el preşedinte! Formularea din comunicat e clară şi explicită: „Ioan Es. Pop a fost distins cu premiul...”! Deci, NU cartea a fost premiată, ci poetul a fost distins!!! În faţa acestei lipse de gramatică mentală, ce pretenţii de credibilitate să ridice „tânărul scriitor” român, parcă născut deja îmbătrânit în rele?! Ce conştiinţă, ce dreaptă judecată, ce exemplu să ofere el?
Premiile au fost stabilite de juriul compus din Eugen Simion, Daniel Cristea-Enache şi Bogdan Creţu. Dintre ei, Daniel Cristea-Enache a apărat distincţia oferită lui Ioan Es. Pop, cu o străşnicie demnă de cauze mai bune. Nu întreb de ce. Nici nu interpretez (psihanalitic) ardoarea de apărător al autonomiei esteticului. Faptul rămâne fapt, de-o tristă (in)actualitate: Daniel Cristea-Enache susţine premierea unui turnător care şi-a mărturisit fapta cu o întârziere de peste 20 de ani! În discuţie, aici, nu este valoarea estetico-literară, spre care deturnează el discuţia, ci actul public de premiere, prin care un personaj detestabil şi nefrecventabil devine, că vrem sau nu, reprezentativ, şi chiar posibil model de urmat!
Nu l-aş fi categorisit pe poetul premiat ca „detestabil”, evit să dau cu pietre. Dar într-un interviu acordat pe Liternet aceluiaşi D.C.-E., Pop evocă întru justificare o discuţie cu propria fiică. La întrebările ei, temătoare, despre vina lui, el răspunde negativ, ceea ce îi dă senzaţia de eliberare, fiindcă fapta „ţine nu atât de vinovăţie, cât de păcat”. Altfel zis, numai Dumnezeu îl poate ierta! Trimiţând chestiunea în mistică, poetul turnător arată că ştie foarte bine despre ce vorbeşte şi e abil în argumentaţie. Însă, introducerea în discuţie a copilului este un fapt absolut descalificant, o degradare morală şi un şantaj sentimental impardonabil, de care cel în cauză nu pare a-şi da seama. Din patetică, pledoaria sa devine jalnică, iar gestul aducerii la cunoştinţa publicului a spuselor fetei este o cruzime greu de imaginat! (Dacă tot pomeneşte de păcat, nu se teme Ioan Es. Pop că păcatul poate să cadă pe capul copilului său?) Mărturisesc, rar mi-a fost dat să simt atâta oroare ca în clipa când am citit motivaţia „păcătosului”! Îmi spun că nu e adevărat, că e un fals... Dar pagina (http://atelier.liternet.ro/articol/11705/ Ioan-Es-Pop-Daniel-Cristea-Enache/Eu-cel-responsabil-cu-viata-mea-asa-cum-a-fost-am-incercat-sa-ma-ascund.html) e deschisă de poza poetului şi încheiată de versurile lui. A căror valoare nu contează.
Tot Virgil Ierunca sublinia (op. cit. pag. 213), apropo de-un articol despre Mihai Beniuc, publicat în 1983, în România literară: „Când Valeriu Cristea scrie în acelaşi registru ca Ion Dodu Bălan (oricare ar fi unele distanţe de nuanţă) înseamnă că ceva e putred în Danemarca moravurilor literare chiar şi printre scriitorii dând dovadă de onestitate intelectuală”. Daniel Cristea-Enache, nepotul şi fiul adoptiv al lui Valeriu Cristea, spune, onest, în deschiderea dialogului cu poetul său premiat: „Ca să introduc o notă de confesiune personală în prima noastră rundă: dragă domnule Ioan Es. Pop, vă respect şi mai mult şi îmi sînteţi şi mai drag după această mărturisire.” (după ce intervievatul şi-a recunoscut colaborarea...)
Nu cred că D.C.-E. a preluat putreziciunea din moravurile literare ilustrate şi de unchiul său. El nu laudă un fost proletcultist, ci premiază şi susţine un poet delator, care şi-a mărturisit fapta în 2011, când chestiunea părea un detaliu teologic. Până şi-n lumea borfaşilor, turnătorii sunt blamaţi, evitaţi, pedepsiţi.
Numai un juriu de scriitori români, şi bătrâni, şi mai tineri, premiază asemenea indivizi! Care, în loc să tacă sau să se pocăiască la vreo mânăstire, se aşază la masă lângă noi şi se comportă ca şi cum nimic nu s-a petrecut!

(Publicat în revista ARGEŞ, nr 2 - februarie 2012)