sâmbătă, 14 aprilie 2012

Omul cărţii

E parcă semn de normalitate că receptarea unui autor de factura lui Paul Goma ia forma cărţilor despre viaţa şi opera sa. Nu mai departe de ultimul an, trei contribuţii s-au adăugat la bibliografia critică a singurului scriitor român din exil încă neprimit în patrie. (Şi nu vorbesc aci de opozantul care a spălat onoarea noţiunii - şi-a naţiei - de român în câteva împrejurări clar definite istoric, pe care destui trepăduşi de ieri şi de azi opintesc a le strivi sub cizma corectitudinii politice.) A fost mai întâi teza de doctorat susţinută de Ancuţa Maria Coza - Paul Goma. Scriitura disidenţei, publicată la Editura TipoMoldova, Iaşi, 2011. A urmat Aliona Grati - Paul Goma. Iniţieri în textul literar, în colecţia „Cartea care te salvează” - pentru elevi, studenţi şi profesori, Editura Arc, Chişinău, 2011. E simptomatic şi revelator că spirite culturale tinere descifrează fără complexe ceea ce unii critici, mai vechi şi mai noi, au refuzat să observe, anume originalitatea scrisului şi acuitatea percepţiei literare proprii lui Paul Goma. Nu ştiu dacă stilul inconfundabil şi greu de imitat al lui Goma va face şcoală. Probabil nu-i posibil, nici n-ar folosi cuiva. Dar ceea ce trebuie preluat de la Goma, fie şi ad litteram, este credinţa în vocaţia şi valoarea drept mărturisitoare a cuvântului scris. Pentru că, dacă „la început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul”, cum spune Evanghelia după Ioan, atunci a mărturisi strâmb prin Cuvântul scris, cum au făcut-o atâţia „scrietori” în perioada comunistă, înseamnă a-l huli pe Dumnezeu. Iar pedeapsa nu va fi uşoară, nici de scurtă durată, ci de şapte ori câte şapte, cum scrie altundeva în Biblie. Şi oare nu suferim noi, cei trăitori în România de zi, blestemul minciunii cu care atâţia falşi învăţători ai neamului, remuneraţi gras de partid, l-au pocit pe Dumnezeu?

Încă bălteşte prin lumea literară românească opinia despre „lipsa de talent” a lui Paul Goma. Directivă a fost stabilită de Securitate, conform unui plan de contracarare a „efectului” Goma, minuţios stabilit (a se vedea Culoarea curcubeului 77 - Cod „Bărbosul”, ediţia de la Polirom sau de la Eagle Publishing-Amazon). Răspândită cu efortul concentrat (divers răsplătit - bani, plecări în străinătate, cărţi în tiraje sufocante, apartamente în vile, gratuităţi, delicatese şi mărfuri de import) al delatorilor de profesie, de vocaţie sau de nevoie, aberaţia persistă, fiindcă unora le este greu să-şi recunoască prostia, altora peste poate să-şi asume felonia. Tuturor acestora vine acum Petru Ursache şi le dă o palmă zdravănă, bătrânească, în buna tradiţie a mentalităţii noastre din veacurile trecute, când a pălmui pe cineva era semn de maximă umilire. N-o face la modul frust, bărbătesc, fiindcă nici nu-i stă în caracter, nici nu-l ţin puterile, la vârsta Domniei Sale, să pedepsească atâtea obraze câte sunt de ruşinat. Profesor universitar la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, conducător de doctorate, Petru Ursache a publicat recent la Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012, cartea de aprox. 300 de pagini, cu ilustraţii color de Ştefan Arteni - Omul din Calidor. Dedicată, dacă mai e nevoie să precizez, lui Paul Goma, omul văzut prin lentila cristalină a operei sale cu rol paideic (să folosesc un cuvânt consacrat).

Pentru neofitul care ia prima dată contact cu opera lui Paul Goma, sinteza universitarului ieşean este îndrumarul cel mai potrivit. Privirea comprehensivă a literatului cititor a tot ce-a publicat Goma stabileşte direcţiile după care poate fi abordată imensitatea scrierilor. Jaloane sunt capitolele: Scriitorul om - omul scriitor; Când vremea vremuieşte (Jurnal de îngheţ-dezgheţ, Război cu Goma nu se face, Deceniul Goma); Publicistică - Scrìsuri; Bătălia pentru jurnal (o adevărată micro-monografie de analize aplicate asupra diferitelor aspecte ale jurnalului - specie literară sui-generis ce poate include nu doar orice formă de text, ci şi grafică, animaţie, film sau sunet; asta de când poate fi postat online pe internet şi este accesibil oricui, oriunde şi oricând, cu condiţia unui terminal tip computer); Viaţa trăită ca mărturie-document (cu re-evaluarea suferinţei celui închis pentru convingerile sale politice, literare şi chiar pentru faptul de-a fi cerut respectarea Constituţiei României, în vigoare la data conflictului cu organele de stat); Re-profilări literare; Capodopera literară, şi finalul, cu versul unei doine de jale din Basarabia Oliolio, frate răzneţ, pe care nu-l pot cita nici fragmentar, nici integral, deoarece i s-ar frânge tensiunea, scos din context.

Deşi consideră cartea sa un fel de tatonare, Petru Ursache a scris una fundamentală despre un mare scriitor român.

Publicat în LITERE, martie 2012


marți, 3 aprilie 2012

Un articol care mă onorează

Semn de Carte - de Gheorghe Grigurcu
Un polemist

Polemica? În pofida aparenţelor, aceasta face parte, ca să zic aşa, „din registrul ideilor gingaşe”. Din care pricină e pîndită de abateri pe care le putem vedea prea adesea cu ochiul liber.

Una din ele e reprezentată de polemiştii „de casă”, ataşaţi unui grup ori înflorind în preajma (în umbra!) unui potentat al lumii literelor. Altă speţă de scris „bătăios” e cu atîtea năbădăi, atît de capricioasă încît nu mai cunoaşte nicio consecvenţă, nicio margine. N-are niciun Dumnezeu. Ce-ai lăudat ieri, spurci azi, ori invers, dintr-o pornire voluptuos-nămoloasă a interesului. Şi, desigur, polemica nătîngă, ce-şi propune, bunăoară, a apăra Muza comunistă, fără să omită a stropi cu noroi, bunăoară, interbelicul. Niciuna din aceste metehne nu se regăseşte în scrisul lui Dumitru Ungureanu. Părînd neafiliat niciunui cerc de interese, d-sa îşi debitează opiniile inconformiste, aşa cum crede de cuviinţă. În chip statornic, criticul ia distanţele cuvenite faţă de marasmul totalitar, ba chiar îl arată cu indexul, ca pe-o boală ruşinoasă (venerică!) pe care au contractat-o destui din autorii mai mult ori mai puţin simandicoşi, în practicarea erotismului lor pervers în raporturile cu partidul unic. Scurt spus, Dumitru Ungureanu are aerul unui om „dintr-o bucată”. Postura de „marginal” pe care şi-o arogă, publicînd cu predilecţie în cîteva reviste de provincie cu profil distinct („Argeş”, „Litere”, „Vatra”), îi acordă o libertate de mişcare pe care feluritele aranjamente şi servituţi (fie şi de „politeţe”) ale „Centrului” ar putea-o impieta cu uşurinţă. De fapt ce înseamnă a fi în „Centru” pentru un analist decît să marcheze centrul panoului de tragere? „Din afară se vede mai bine şi mai departe”, spunea un cunoscut scriitor al nostru din penultimul veac, cînd i-a fost refuzată primirea în Academie. Fiind unul dintre cei ce şi-ar putea lua drept deviză atari cuvinte, Dumitru Ungureanu se pronunţă necomplexat inclusiv asupra unor nume „grele” ori doar de circulaţie, de-atîtea ori tactic ocolite, cu o naturaleţe care nu e grobianism, cu o „punere în problemă” care nu e neapărat anatemă. „Herr Gabriel Liiceanu”, prins la strîmtoare, „dă de înţeles că nu oricine trebuie să aibă copii, nu oricine poate fi cetăţean”, riscînd o comparaţie între carnetul de şofer şi „carnetul (inexistent) de cetăţean, de om care poate avea copii”. Şi, evident pe o altă treaptă, referindu-se la Cornel Nistorescu, criticul observă că acesta n-ar fi cel dintîi jurnalist care „trece de partea cealaltă”, într-un lung şir, de la Pamfil Şeicaru la Emil Hurezeanu. Cu toate că „Preda n-a fost lipsit de-un imens talent”, romancierul a „minţit”, contribuind „din plin la justificarea noii societăţi”. Slăbiciunile acestuia ar fi „explicabile, însă nu şi scuzabile”, deoarece „alţi oameni de litere, mai valoroşi decît Preda şi ceilalţi profitori, au preferat fie tăcerea, fie traiul în sărăcie sau puşcărie”. La fel e căinat Titus Popovici, care avînd şansa a ajunge „o conştiinţă de referinţă”, a ales să devină prototipul „perfect” al „intelectualului comunist”… Însă Dumitru Ungureanu nu e un negativist negru, un „vînător” al valorilor pe care le doreşte cu orice preţ ca trofeu al unei „intransigenţe” dincolo de bine şi de rău. Cele mai tăioase incriminări lasă loc unui set de preţuiri statornice, aidoma unui alibi moral al contestării care nu se produce anapoda. Criticul are alura mai curînd a unui dascăl care-n catalogul d-sale personal înscrie admonestări ca şi propuneri premiale. Corneliu Coposu, Alexandru George, Barbu Cioculescu, Luca Piţu, Sergiu Al. George, de pildă, au parte de o caldă recepţie. O menţiune specială merită atitudinea lui Dumitru Ungureanu faţă de Mircea Eliade, apărat împotriva celor ce-l denigrează acum printr-o motivaţie tulbure: „Tratamentul la care e supus Eliade duce la luptă de clasă –, lupta celor fără de clasă (în sens nobil) contra unuia ridicat prin muncă sîrguincioasă şi viziune măreaţă, nu prin comerţ de tămîie! Nu Eliade legionarul stă-n gîtul trepăduşimii, ci Eliade istoricul şi filosoful care a demonstrat că religia este una pentru toată omenirea!”. Rînduri care, împreună cu cele ce urmează şi pe care nu mai avem spaţiu pentru a le cita, sunt de un vădit bun-simţ.

Dumitru Ungureanu: Alambichoteca,
Ed. Grupul Editorial Bibliotheca-Marcona, 2008, 276 pag.

(Publicat în România literară, nr. 11, martie 2012)

Intermezzo, pe Valea Dâmboviţei