marți, 16 octombrie 2012

Păscând vaca pentru Nobel


   Nu mi-am închipuit vreodată că aş putea schimba cursul vremii, degradarea omenirii sau încălzirea planetei scriind un articol, un roman, o carte zguduitoare despre indiferent ce. De când am deprins „faptul de a scrie”, vorba criticului Dan Cristea, am avut - nu ştiu cât de conştient - certitudinea că treaba asta înseamnă a depune mărturie despre ce se întâmplă. Mie şi celor din jur, despre care am simţit nevoia să povestesc. Şi dacă mărturia va fi căpătat de cele mai multe ori aspectul ficţiunii, reperele realiste au inundat epica, dându-i aparenţa de oglindă purtată în lungul traseului atribuit unui personaj sau altuia. N-am poetizat, n-am filosofat şi nu cred că am scris prea multe pagini în care imaginaţia să înlocuiască documentarea, experienţa proprie, auzitele, văzutele, întâmplatele, cum s-ar spune în jargon literar. E o constatare, nu o laudă, nici vreun elogiu al prozei realiste, chiar naturaliste, aşa cum au scris unii critici că scriu. Mi-a plăcut literatura magică sud-americană, m-a incitat deseori să transpun irealitatea românească în proze fantastice. Până pe la 24 de ani, când am recitit atent Despre eroi şi morminte - Ernesto Sabato, am cochetat cu ideea suprarealismului local, băsnind tot felul de chestii. Dar ce poţi să scrii, bunăoară, despre un copil care păzeşte vaca şi-o duce de lanţ pe marginea drumului, cât e vara de lungă?
    Asta a făcut-o chinezul Mo Yan, recentul câştigător al premiului Nobel pentru literatură. Nu i-am citit vreo carte, să mă lămuresc dacă merita acest premiu, şi nici nu contează că interesele politice au jucat rolul obişnuit în opţiunea juriului. La urma urmei, dacă Mo Yan mărturiseşte ceva esenţial despre contemporani, meritul său e dincolo de context. Poate că suedezii, ţară unde chinezii au cumpărat destule firme de tradiţie, salvându-le de la faliment, au fost pragmatici. Dar un scriitor care povesteşte despre cum şi-a petrecut copilăria păzind vaca, şi cum discuta cu vaca şi cu vântul, cu pomii şi cu iarba, cu râul şi cu norii de pe cerul albastru şi aşa mai departe, mie îmi este simpatic înainte de-al citi. Sigur mă pot regăsi în paginile sale, mă pot recunoaşte într-un fragment, într-o întâmplare... Fiindcă şi eu am copilărit ţinând vaca de funie, pe malul unui şanţ.
    Nu încep acum să-l concurez pe Mo Yan. N-am avut tupeul de-a face asta faţă de Marin Preda, ale cărui aventuri cu Bisisica mi-erau familiare până la identificare. Uitasem însă - mai bine zis depozitasem într-o debara din creier - toate acele zile de vară fără sfârşit, când mă achitam de sarcina ce-mi revenea în familie - să pasc vaca pe malul Şanţului de la grădina de zarzavat. Era Şanţul Mare, pe unde curgea apa ce iriga straturile şi răzoarele, şi nu era săpat în pământ, ci ridicat deasupra, un soi de apeduct în pantă lină, cu punctul cel mai înalt pe malul râului Neajlov, unde se găsea Roata. Învârtită de-un cal, dinapoia căruia ameţeam deseori, fiind obligat să-l îndemn, nu să-l bat cu nuiaua, roata scotea apă din gâldăul din care fugeau peştii, nu şi broaştele, şi-o trimitea pe-un jgheab întâi, apoi pe Şanţ, apoi pe diverse canale, atent îngrijite şi inteligent construite, cale de vreun kilometru, fără să se piardă. Uneori apăreau găuri, ce diminuau randamentul. Vinovate de pagubă erau cârtiţele, mari amatoare de scotoceli subterante prin locuri neindicate. Câte voi fi omorât cu sapa? Câte broaşte, şobolani, şerpi sau peşti voi fi terciuit cu partea cea groasă a ciomagului din dotare, dezechilibrând habitatul natural, ca un individ iresponsabil ce eram? Dumnezeu cu mila!
    Cum vedeţi, departe de copilul care am fost orice preocupare filosofico-poetică. Era foarte greu să deprind aşa ceva. Oamenilor din jur li se luase pământul la colectiv - şi asta era tema tuturor discuţiilor amare la care asistam, însuşindu-mi fără să bag de seamă psihologia celui care face haz de necaz („lasă-l dracu de pământ, că a luat destule palme!” era o replică frecventă). Ei se luptau cu un duşman pe care mintea mea crudă l-a perceput mai târziu. Poate prea târziu ca să-l pot combate.
    N-am găsit încă poezia păscutului vacii. Probabil de-aia nici n-o să iau vreodată premiul Nobel.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu