Mahmudeaua nopţii

Onoarea "omului recent" - 2008

 Cazul Antohi-Hoişie în farfuria ICR-HRP 

          În răspunsul dat Hertei Müller, care contesta prezenţa la Berlin a celor doi informatori dovediţi înainte de a-şi recunoaşte ei singuri vina, H.-R. Patapievici scria: “Scrisoarea ta de protest mă somează să fac instituţional o discriminare pe care, legal, nu am dreptul să o practic decât moral. Tu ai numai responsabilitatea convingerilor tale, pe care, în ce priveşte răul făcut de securitate, le împărtăşesc în totalitate: însă eu, cât timp reprezint ICR, am şi obligaţia să mă supun principiului care îmi interzice să folosesc instituţiile statului pentru a-mi promova convingerile, atât pe cele pe care legile în vigoare le-ar susţine, cât şi pe cele pe care nu le-ar încuraja explicit.” (Evenimentul zilei, 24 iulie 2008)

Aşadar, dacă înţeleg bine, H.-R. Patapievici a fost obligat să-şi calce propriile convingeri, să-şi cenzureze opţiunile, să-şi terfelească integritatea morală, trecută şi recentă. Pentru ce? Doar pentru a nu discrimina un impostor dat afară cu scandal de-o instituţie europeană, Sorin Antohi, beneficiarul faimei construite pe ştiinţă de carte, dar şi pe minciună şi pe ignoranţă. Escrocând fără jenă o universitate particulară, se poate spune că Antohi este un falsificator al doctoratului, nici măcar un plagiator, ca alte celebrităţi de pe plaiurile noastre! Cum să invoci “înalta ţinută ştiinţifică” în cazul cuiva care îşi atribuie singur titluri universitare neobţinute? Un astfel de individ se descalifică profesional. Pentru totdeauna.

Acordând credit moral şi finanţare unui program propus de particulari germani şi – atenţie! – de impostorul cu pricina, H.-R. Patapievici, în calitate de director al ICR, a antrenat statul român în susţinerea oficială a celor doi turnători dovediţi, maculând atât ideea de instituţie, cât şi pe cea de responsabilitate în funcţie publică. Dar despre morală nu e cazul să mai vorbim, nu-i aşa? Doar suntem stat liberal, şi democrat pe deasupra, deci: ”poziţia pe care am adoptat-o este reafirmarea neutralităţii morale a instituţiilor statului liberal”, explica filosoficul director.

Pledoariile avocăţeşti ale lui H.-R. Patapievici dau de înţeles că el a semnat cecul de finanţare împotriva convingerilor sale profunde. Avea la îndemînă o soluţie foarte simplă să evite fractura conştiinţei, situaţia penibilă şi tot scandalul ulterior: DEMISIA! Însă demisia, nu-i aşa, implică onoare... Onoarea omului recent pare să fie o himeră. Şi se află, pesemne, în Utopia, teritoriu studiat de Sorin Antohi...

Tot în luarea de poziţie provocată de scrisoarea Hertei Müller, H.-R. Patapievici se (şi ne) întreabă: “Cât de durabilă e vina informatorului?” Răspunsul e unul: vina turnătorului e durabilă atâta timp cât el trăieşte! Cu asupra de măsură sunt vinovaţi cei care au aşteptat să fie deconspiraţi ca să-şi recunoască (sau ba) turnătoria. Turnătoria nu-i un gest inocent. Forţat sau deliberat, a adus profit unora şi multă durere altora. E peste puterea turnătorilor să-şi recunoască vinovăţia? Se consideră nedreptăţiţi şi, profitând de poziţia prietenilor bine-situaţi în peisajul cultural, se smiorcăie că nu sunt ei cei mai răi dintre cei răi? În spaţiul public, ei trebuie să tacă, să tacă, să tacă! Să tacă toată viaţa lor!

De ce nu are România o lege a lustraţiei (la care Europa Unită nu cred că se opune, cum zice H.-R.P.; Cehoslovacia a adoptat-o parcă din 1990!) a demonstrat Vladimir Tismăneanu, în Evenimentul zilei din 30 iulie 2008. Invocarea aspectelor filosofice şi religioase pe care le-ar implica problema ridicată de Herta Müller pare o diversiune menită să deturneze discuţia de la obiect. Iar obiectul e acesta: H.-R. Patapievici a antrenat o instituţie oficială în susţinerea celor doi turnători, făcând ca statul român să pară imoral şi incompetent în a-şi administra problemele interne.

Întrebarea finală: “Ce trebuie să le facem, noi, virtuoşii, lor, păcătoşilor?” trimite la celebra “Fără violenţă!”, lozinca de tristă pomenire a lui Augustin Buzura, înainte-mergătorul lui H.-R. Patapievici la şefia ICR. Nu trebuie să le facem nimic: doar să le spunem în fiecare zi şi cu fiecare ocazie că sunt ceea ce sunt: pietre de moară la beregata statului român! Mai ales cei care dau lecţii şi se pretind elită. Este de-o banală evidenţă că activităţile turnătorilor, complicitatea lor cu foştii securişti şi activişti, azi funcţionari ai statului, au tras şi trag societatea înapoi, ţin România în stare de confuzie, corupţie şi jaf. Aşa încât, nu-i de mirare că pledoaria patapievicioasă pentru lege şi neutralitate morală pică în gol: nu poţi fi neutru într-o societate bolnavă moral, decât dacă eşti rău intenţionat, incompetent, bezmetic, habarnamist, înfumurat, geniu de largă recunoaştere judeţeană etc. Un stat fără asumarea şi aplicarea unei legi morale minime, chiar nescrise, în ciuda tuturor acuzaţiilor posibile de discriminare, nu e decât o corabie şubredă condusă de-un marinar beat!

          Eu nu cred în zvonistica dezlănţuită în jurul personalităţii excepţionale a lui H.-R. Patapievici, cum c-ar fi băiat de securist-kaghebist. Nu cred în complicităţile ascunse la nivelul înalţilor funcţionari ai statului şi-al elitelor conducătoare. Nu cred că H.-R. Patapievici s-a simţit obligat faţă de “prietenul” Sorin Antohi, doar fiindcă acesta ar fi intermediat cândva traducerea şi editarea unei cărţi în limba engleză, pe banii miliardarului caritabil Soros. Nu cred că H.-R. Patapievici, pe vremea când era în consiliul CNSAS, i-a acoperit pe Sorin Antohi şi pe alţii, ale căror dosare au zăcut nedezvăluite doar pentru că erau “de-ai noştri”, şi “nu era momentul...”. Nu cred că Ştefan Augustin Doinaş, turnător dovedit, a contribuit la cacealmaua numită “urmărirea lui H.-R. P. de către căpitanul Soare”, doar pentru a-l împinge pe actualul director al ICR într-o poziţie favorabilă pe eşichierul politic. Nu cred că, pus în faţa evidenţelor ce-i incriminează (i)moralitatea şi (in)competenţa în povestea Şcolii de vară, H.-R. P. s-a lăsat antrenat în diversiunea numită expoziţia streetart de la New York (da, cea cu poneiul roz, unde, după opinia mea, are dreptate).

            Eu sunt convins că, după ce-şi va face un examen de conştiinţă, aşa cum a făcut-o în 2000, când a susţinut public candidatura la preşedinţie a lui Ion Iliescu, H.-R. Patapievici va produce gestul de onoare şi va demisiona de la conducerea ICR. Nu fiindcă a greşit strident, sau pentru a-şi lăsa duşmanii personali în ofsaid. Dar s-ar putea ca mâine-poimâine să se vadă obligat de funcţia sa “neutră moral” să aprobe fonduri pentru vreo grădiniţă de toamnă în care este invitat Marian Vanghelie sau vreo facultate mintală unde o să conferenţieze C. V. Tudor. Că pot găsi şi ei nişte instituţii străine în stare să le recunoască înalta competenţă ştiinţifico-fantastică! Şi cum amândoi sunt contribuabili la bugetul statului, de ce să n-aibă dreptul să fie finanţaţi de ICR?

(N.B. august 2012: HRP n-a demisionat, dar nici nu şi-a reconsiderat poziţia în problema informatorilor dovediţi. De unde suspiciunea că e mai mult decât băiat de securist - e unul dintre ei, cei bine şcoliţi şi competenţi, puşi la locul potrivit. Asta nu e neapărat ceva rău pentru statul român, iar rezultatele ICR sunt mărturie că acolo unde cineva îşi face treaba, treaba se vede. Dar de ce-o fi amestecat ICR în povestea demiterii lui Băsescu? Ei, de ce! Păi, dacă astea au fost ordinele! Cât despre virtute... Mai degrabă virtuozitate! Halal ne-a fost!)

O metaforă

Deşi circulă pe internet ca o curiozitate, ceva distractiv, de râs ori de produs ironii după mintea şi dispoziţia privitorului, fotografia alăturată spune atât de multe că ţi se blochează raţiunea.

Este în primul rând, aş zice, ilustrarea „motorului” existenţial ce guvernează specia umană - anume, acumularea de avere. Citesc parcă, dincolo de zidul improvizat şi mobil, disperarea omului sărac lipsit de mijloace adecvate să care povara, teama că se poate întâmpla să-i pice vreo cărămidă, şi-i greu de crezut că ar putea s-o recupereze singur, furia că vehiculul este impropriu şi defect - priviţi roata din spate, dezumflată, dar cu geanta nouă, nichelată... Dar omul asta are, şi cu asta e grijuliu - altfel n-ar fi aşezat pe portbagaj acea cârpă şi n-ar fi prevăzut furca roţii dinainte cu sârme suplimentare de rezistenţă. Că a pus acel sac între cărămizi, pe unde trece braţul drept, e normal, doar nu era să-şi julească pielea inutil... Mă amuză sfoara legată de coarne. Oare ce susţine? Cărămizile nu, alt obiect nu se vede... Felul cum sunt aşezate cărămizile arată inteligenţă. Omul nu-i nici prost, nici vreo hahaleră de „meşter” din speţa aşa de abundentă pe plaiurile mioritice. E doar un om sărac în plin efort de eliminare a pauperităţii. Oare câţi ani i-ar fi necesari să-şi atingă ţelul? Sau câte generaţii?

În al doilea rând, văd aici o metaforă ce parcă n-ar necesita explicitare. Adunăm fiecare dintre noi atâtea şi atâtea lucruri, facem case, palate sau bojdeuci, îngrădim spaţiul dintre noi şi ceilalţi cu gard sau cu un Zid. Dincolo de Zid, ce se vede? O şapcă albă, picioarele în papuci scâlciaţi, şi-n rest - nimic din Om...

Şi tot dincolo de acest Zid mobil, ce pluteşte parcă prin toată istoria umanităţii, se văd un arbore şi nişte tufişuri înverzite, un gard de nuiele (alt gen de Zid!), şi acea bornă de piatră, ce pare un soi de lingam, sau vreo divinitate specifică Indiei, ţara unde a fost luată fotografia...

Să mai înşir cuvinte mi se pare de prisos...