duminică, 20 octombrie 2013

NICI ACUM DOI ANI NU AVEAM BLOG...


NICOLAE MANOLESCU
SAU
DESPRE SENTIMENTUL ROMÂNESC AL SUFICIENŢEI DE SINE

    După ce-am pus acest titlu, m-am oprit din scris, neştiind pe moment ce să mai adaug. Mi se pare că formula(rea) e potrivită pe coperta unei compuneri conforme cu asprele norme didactice şi/sau academice. Fiindcă Nicolae Manolescu, personalitate publică, ambasador, critic literar, fost şef de partid, liberal-conservator [cum singur îşi spunea, devansând (mez)alianţa lideraşului ce distruge resturile unei istorii onorante], El Lider Maximo al scriitorilor, prezident de comitete şi comisii universitare etc. etc., n-are încotro: dacă tot a descoperit că e „născut pentru fericire” (pag. 410, opul mai jos citat), musai să suporte povara de-a fi adulat, contestat, detestat, combătut cu argumente justificate, în teze doctorale, tomuri omagiale, monografii groase, destinate colectării prafului bibliotecilor! Posteritatea dânsului a început deja!
    Ce m-a îndemnat să comit iarăşi un articol despre care s-ar putea spune că este contra, că este împotrivă, că este o „înjurătură” la adresa Necontestatului Maestru al eschivei sclipitoare? Nimic altceva decât plăcerea cititului, provocată de volumul Viaţă şi cărţi - Amintirile unui cititor de cursă lungă, Ed. Paralela 45, 2009. Din start, e musai să mărturisesc: m-am recunoscut în cititorul şi-n omul N.M., într-o asemenea măsură încât îmi vine greu să-l „combat”! Şi eu sunt dezordonat, prefer să citesc şi să ascult muzică, nu să muncesc, îmi plac personajele din ficţiuni, dar şi oamenii reali, am predilecţie pentru umor şi ironie, mai degrabă decât pentru teorii „serioase”. Bârfesc, desigur, căutând gratuitatea şi spumosul vieţii. Nu cred că există femei urâte, ci doar ocazii insuficiente, iar când citesc inepţii de soiul celei scrise de Al. George despre soţia lui Paul Goma, iau foc. Pe Manolescu l-am întâlnit o singură dată, la un colocviu studenţesc, prin 1980, în toiul bătăliei pentru afirmarea optzecismului literar. Se discuta despre cum să scriem noi, cei tineri, ca să putem publica în condiţiile date. Am afirmat că nu toţi vrem să publicăm „în condiţiile date”, replică neobservată în aprinsa dezbatere a strategiilor de asalt & desant. Afirmaţia am validat-o peste doi ani, când Florin Mugur mi-a arătat referatul la volumul de povestiri depus la Cartea Românească, referat ce conţinea explicit, între alte obiecţii, recomandarea eliminării textului „Ţuică de prună”. N-am eliminat povestirea, ci mi-am retras manuscrisul! Gestul o fi fost el nemaipomenit de dat dracului, dar nu-mi venea să mă laud. Azi îl consider un puseu de... suficienţă de sine! Şi iată-mă îmbâcsit de ceea ce intenţionam să-i reproşez lui Manolescu. Cum să procedez? Masochist nu sunt; moralist nu pot fi; lup, nici atâta; să urăsc pe cineva, nu-s capabil. Nu rezist însă de-a dezumfla texte mincinoase şi n-am nicio consideraţie pentru oamenii care cândva au fost „cineva”, iar după 1989 opintesc să arate c-au fost altceva. Manolescu pare că-şi dă osteneala să nu scape „trendul” ăsta. E drept, face asta cam de prin 2004 încoace, dar recuperează accelerat...
    Nicolae Manolescu este unul dintre literaţii români lesne de citit. Scriind rapid şi mult, revendică pe drept locul întâi pe ultima jumătate de secol. Farmecul personal s-a adăugat însuşirilor moştenite de la o familie mare, bine situată în societatea interbelică. (Paginile închinate neamurilor sale sunt demne de-a ilustra istoria românească, într-un eşantion exemplar.) Iute la minte, Manolescu este iute şi la prins din zbor ideile vremii, dovedind un simţ al orientării fără greş. Naiv n-aş crede că e, sau că a fost. Joacă foarte bine rolul neajutoratului, al neştiutorului, ceea ce-l scoate mai mereu cu faţa curată. Că s-a amestecat unde nu-i era locul - în politică - singur o recunoaşte. Recunoaşterea nu-i şterge „contribuţia nepreţuită” la spulberarea speranţelor unei mari părţi din electorat, în 2000.
    Manolescu încearcă să inducă ideea că toate greşelile trecute sunt fără mare importanţă şi, oricum, nu mai interesează pe nimeni. Asta e inadmisibil şi face mai mult rău decât toate prostiile sale politice sau literare. În plus, generalizează cu suficienţă şi aplomb. De exemplu, la pag. 397 spune: „Ca tuturor, comunismul mi se părea etern”. Ei bine, tata, şi mulţi dintre consătenii mei (răsculaţi la colectivizare, în 1960, domoliţi de trupele Securităţii) erau convinşi că regimul nu apucă anul 2000 (când, conform unor deducţii ancestrale, ei credeau că se va sfârşi lumea)! Sau, la pag. 70, remarca despre „prelungirea nefirească a tradiţiilor pastorale în imaginaţia românilor...”. Manolescu (se face că?) uită cum tocmai astfel de tradiţii, bine păstrate şi atent promovate, aduc un plus de care orice popor se simte mândru şi-l afirmă fără complexe: japonezii, mentalitatea samurailor; americanii, cow-boy-ii şi mitologia Vestului sălbatic; francezii, spiritul de fineţe gastronomic; italienii, operă şi canţonete; englezii, atâtea fantasme gothice; spaniolii, corida etc. De ce-o fi nefirească prelungirea tradiţiei noastre pastorale?
    Există, în volumul amintit, un pasaj extrem de curios, la pag. 274. Anume, acela unde Manolescu mărturiseşte, cu inconştienţă sau cinism, că în 1969 a dat de bună voie o declaraţie la Securitate, despre călătoria efectuată în 1967 la Freiburg şi Paris. „I-am cerut (ofiţerului) un pix şi un teanc de foi. Am relatat amănunţit totul. Nume, date, locuri.” Precizie de raport! Urmează consideraţii despre cât de cinstit credea criticul declarator în ideea ca intelectualii români exilaţi, fiecare valoros în domeniul său, îndeosebi literaţii, să fie „recuperaţi” de autorităţile comuniste, aşa cum făcuseră ungurii cu ai lor. „În inocenţa mea, (declaraţia) o consideram un act de demnitate. Credeam că sinceritatea este absolut necesară. Voi învăţa mai târziu lecţia că, în anchetele de Securitate, n-are rost să ascunzi ceea ce le este ofiţerilor evident cunoscut” (pag. 275). De unde învăţase, că anchetat nu spune c-ar fi fost? Întreg fragmentul e (ca) un lapsus care explică multe dintre necunoscutele (aşa le zice autorul) vieţii lui Manolescu. Nu comentez. Mă mir doar că, ştiind - şi scriind - asta despre sine, Manolescu îl bănuieşte de colaborare pe Breban (pe care nu l-a sprijinit când a protestat contra Tezelor din iulie 1971, ci s-a grăbit să-i ocupe locul la România literară)...
    Criticul literar N. Manolescu e depăşit teoretic, şi-o ştie, dar blufează. Recunoaşte indirect că s-a dus vremea generaţiei sale. „Istoria critică...” e o afacere, nu reper cultural. Au spus-o destui. Marin Mincu a demonstrat cum Manolescu exersează „iuţeala de mână” preluând idei şi expresii lansate de alţi autori, în special de G. Călinescu (pe care incriminatul îl numeşte George, ca orice amator într-ale literaturii). Îl cred pe Mincu, fiindcă am descoperit cu mândrie că Manolescu mi-a luat o frază dintr-un articol despre Marin Preda, i-a adăugat o negaţie, şi-a rezultat, nu-i aşa, că scrisa mea e opinia lui...
    Însă nu vreau să comit aici un articol de lez-majestate, Doamne fereşte, ci dimpotrivă! Drept care afirm: Nicolae Manolescu este omul care ne oferă sentimentul deplin al suficienţei româneşti de sine. Nu-l pot lăuda mai mult!

(Argeş - septembrie 2011)

sâmbătă, 19 octombrie 2013

ACUM TREI ANI NU AVEAM BLOG...


PAUL GOMA PENTRU PREMIUL NOBEL

    Nu există un scriitor român care să merite Premiul Nobel mai mult decât Paul Goma. Distincţia nu încununează valoarea strict literară, dar nici nu e acordată pe criterii politice, geostrategice sau masonice, cum cred frustraţii. Literatura română suferă lipsa unui nume nobelizat. S-au ratat câteva momente prielnice pentru asemenea consacrare. Lucian Blaga a fost aproape de cunună. Contextul politic al vremii permitea un succes meritat, dacă nu bântuia Războiul Rece. Opera lui Blaga nu-i de o valoare mai mică decât a unor poeţi italieni sau greci (cu simpatii comuniste!), răsplătiţi mai degrabă pentru atitudinea lor cetăţenească decât pentru cea estetică. În interiorul naţiunii române, bulversate de-o lungă serie de acte politice idioate ale „elitelor” conducătoare inter- şi post-belice, Războiul Rece devenise „război fierbinte” - războiul sângelui, război intrauterin, război fratricid. Nu pot numi altfel faptul că nişte români au omorât alţi români, instigaţi de-o ideologie inumană şi mincinoasă până dincolo de limita raţiunii.
    În anii 1950 s-a dat cu piciorul şansei de-a avea un literat român consacrat de Premiu. Nu miră stupizenia organizaţiei de breaslă, incapabilă să gestioneze favorabil momentul. Lăsând laoparte motivul invidiei personale şi dezbinarea, prioritar era interesul naţional. Premiul ar fi încununat pe toţi românii, nu doar pe cel nominalizat. Blaga însă a fost boicotat de boii care trăgeau cârma Uniunii Scriitorilor încotro le indicau politrucii (pro)sovietici. Astăzi boicotul vine din partea unor aleşi dintre „ai noştri” care se comportă ca vătafii cu misie şi simbrie, nu ca promotori ai interesului cultural românesc.
    Sunt cunoscute „luptele” lui Paul Goma cu trecătorii (sau închipuiţii) lideri ai breslei literare. Aceştia nu l-au sprijinit în 1971, când, cu puţină diplomaţie, se obţinea din „cazul Goma” exact „Premiul Nobel Goma”. Reverberaţiile, în siajul portdrapelului, se puteau răsfrânge benefic asupra autorilor pasibili de tradus în limbi străine şi premiaţi. Breasla n-a venit alături de Paul Goma nici în 1977, când avea o datorie de conştiinţă faţă de popor, nu faţă de iniţiatorul Mişcării pentru drepturile omului, cum a rămas în istorie. După 1990, reprezentanţii de frunte ai US („crema cremelor”, căreia Herta Müller, laureată Nobel, i-a dat recent peste nas cu ce merită), au vrut chiar să-l izgonească pe Goma din literatura română! Nu-l mai pomenesc pe scribăreţul anonim, veleitar, trezit opozant nevoie mare şi disident... de care nu ştia nimeni!
    [O paranteză. Literat de certă valoare, a cărui importanţă culturală n-o contestă nimeni, Al. George s-a înscris tam-nesam pe lista opozanţilor comunismului, tot de el întocmită. Vorb-aia: chelului tichie de mărgăritare îi trebuia! Lui Paul Goma i s-a părut rizibil asemenea gest, tocmai din partea cuiva de la care aştepta luciditate maximă. „Pamfletul” incriminat de Al. George e o razantă punere la punct, o ironie greu suportabilă. De înţeles lipsa de (ori apetenţa pentru asemenea) umor a celui vizat. Complet de neînţeles este răbufnirea dânsului într-o insanitate precum: „...el (Goma) s-a despărţit de frumoasa sa soţie şi s-a însurat cu urâta fată a lui...” (Litere, octombrie 2010). Nu doar că Al. George minte (Paul Goma a fost căsătorit o singură dată, şi este, cu aceeaşi minunată fiinţă, pe nume Ana Maria). Dar să afirmi - şi-n scris! - despre o femeie că e urâtă - iată ceva care nu face cinste niciunui bărbat. Citind asemenea stupiditate, aproape ignori că Al. George foloseşte ideea lui Goma referitoare la România ocupată de români, fără să precizeze de unde a preluat-o!]
    Ce organizaţie profesională să-l propună pe Paul Goma la Premiul Nobel? Evident, nu Uniunea Scriitorilor din România, sub conducerea actuală. Ci - am spus-o de-astă toamnă - Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova. Sunt convins că acum, după aşezarea apelor politice la Chişinău, oamenii de ispravă de acolo vor şti să joace pe cartea câştigătoare. Nu-i nevoie să explic eu cum şi de ce, nici că singurul scriitor român (re)cunoscut de ultimul laureat cu Premiul Nobel (l-am numit pe Mario Vargas Llosa) poate trage după sine toată republica.
    Şi chiar pe nerecunoscătoarea Românie.

(Litere, ianuarie 2011)

vineri, 18 octombrie 2013

UN ARTICOLAŞ MAI VECHI


OMAGIU LUI
NICOLAE MANOLESCU-ZORBA

    Aproape tot poporul literar a sărit pe Istoria... manolesciană, care cu lauda, care cu bâta, care cu critica obiectiv-justiţiară! Aşteptările s-au dezumflat pe măsură ce lectura producea constatarea că textul e o însăilare de cronici, o formă de lichidare a diverşilor adversari, o modalitate de exprimare a înaltelor (dez)gusturi. Frustrarea unora că n-au fost incluşi nici între numele de dicţionar n-a depăşit amărăciunea altora că sunt prezen(ta)ţi neconvenabil. Ciracii şi (e)mulii lui Manolescu n-au putut să afirme clar şi cu majuscule că este cartea secolului, ce să mai vorbim de oponenţi! Discutabilă fiind, victoria mediatică nu mulţumeşte nici pe editorul său. Dovadă? Amănuntul că acesta, poet în timpul când era psiholog la o unitate de profil, s-a retras din filiala piteşteană a Uniunii Scriitorilor, pe motiv că l-au supărat... supărările condeierilor locali nebăgaţi de Manolescu pe listele sale! Supărarea de văcar pe sat i-a deturnat atenţia de la acurateţea redactării propriu-zise. Dar ce mai contează redactarea, când prostimea culturală înghite, nu-i aşa, orice ştift, numai să fie venit de la iluminaţii neamului! Opul este o capodoperă de neglijenţă tehnică, face faimă fuşărelilor editurii, paralelă cu lucrul temeinic şi cinstit, e un briliant de pus în panoplia ratărilor tipografice de anvergură. Asta dacă rezistă între coperţi şi nu se dezghioacă la o simplă răsfoire! Să trecem însă de supărări, că produc apoplexie...
   Cine, în locul lui Manolescu, n-ar vrea să-şi impună Istoria... ca o catedrală indiscutabilă a culturii române, căreia i se cuvin doar osanale? Enoriaşii nerecunoscători & invidioşi o consideră glosa bisericuţei din Răzoare. Dau la o parte chestiunea alegerii materialelor de construcţie de proastă calitate ce, inevitabil, provoacă surpături. Nu discut nici gustul autorului pentru arhitectura tipică mahalalelor de-acum un veac, în care înjghebarea unei locuinţe se făcea prin înnădire de camere când, cum şi din ce da Domnul. Las altora studiul amănunţit al ideilor împrumutate de criticul-istoric de la contemporanii săi mai puţin celebri (e strident cazul George Geacăr, din a cărui lucrare, Marin Preda şi mitul omului nou, Manolescu ia cu toptanul). Eu nu contest remarcabilele merite ale paralelipipedicei cărţi, nici pe-ale descurcăreţului comerciant al ei. Eu aduc aici un elogiu lui Nicolae Manolescu, Omul Deplin al culturii române postbelice, post-comuniste, post-moderniste, post-politicianiste şi-alte post-posturi & postúri de mare audienţă populară!
    Este evident că Nicolae Manolescu se înscrie într-o tradiţie de cel puţin 500 de ani de cultură şi civilizaţie valahă, anume în şirul celor care au iniţiat mari proiecte, de largă cuprindere şi universală întindere, expresie şocantă a genialităţii poporului nostru! După ce-au demarat proiectele, au deschis şantierele, au ras tot ce era în jur, au călcat în picioare sau cu buldozerele tradiţia şi cutumele, înălţând care un monument, care o mânăstire, care un palat, care o istorie piramidală a omenirii sau a literaturii mondiale. Şi toţi au eşuat apoteotic. Neagoe Basarab, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Mihail Moxa, cărturarii Şcolii Ardelene, Ion Heliade Rădulescu, Hasdeu, Eminescu, Densuşianu, Iorga, Noica, Eliade şi mulţi, mulţi români au năzuit la opere atotcuprinzătoare, gigantice, inexistente în alte spaţii geopolitice. Manolescu nu vrea şi nu izbuteşte altceva. Excepţionala sa Istorie..., cântărind câteva kilograme de hârtie uscată, poartă pecetea inconfundabilă a geniului carpatin şi va dăinui peste veacuri ca o mostră de nezdruncinat a hei-(sau mi-se-)rupismului în cultură. Rivala Casei Poporului (prostit) şi precursoarea Catedralei Neamului (prost), Istoria... lui Manolescu recoltează deja metri liniari de comentarii aplicate, mărturii ale interesului viu trezit în masele largi de cronicari profesionali şi profesori cu lecturile oprite acum două decenii.
    Omul Nicolae Manolescu este, în sine, un şablon pentru viitorime. Strălucit student şi favorit al unui turnător legal(izat), profesor de liceu şi cronicar literar ce-a făcut cu iscusinţă politica proprie în perimetrul şi-n conjunctura la îndemână, când elogiind un politruc sus-pus, când denunţând un plagiator căzut în dizgraţie, când folosind pro domo citate din Marx, dar îndeobşte elogiind acel gen de cărţi despre care se poate spune că reprezintă o victorie a cenzurii asupra autorului, universitar ce-a trasat conturul perpetuu al unui fel adaptabil de-a convieţui cu organul ideologic totalitar, coleg ideal, soţ mult(in)fidel şi tată la vârsta când era bunic (treabă ce va fi trezind gelozie în rândul nu puţinilor congeneri, ba chiar şi-a altora mai tineri), politician de bună tradiţie băştinaşă, dintr-aceia care duc de râpă tot ce pun alţii pe picioare – oare ce lipseşte portretului? Lipseşte un model cu care să-i putem compara personalitatea pantocratoare, ca să o înţelegem parţial!
    L-am enunţat în titlul articolului. Faptele publice ale noului Om Universal, picat la titularizare academică, au devenit istorie. Precum Zorba funicularul, Manolescu a prăbuşit grandios, cu Partidul Alianţei Civice, speranţa de normalitate şi-a alungat idealul de cinste existent într-o bună parte a cetăţenilor români. E drept, nu singur. Cinstit judecând însă, Manolescu a avut intuiţia (sau a primit indicaţia?) să se retragă la timp dintr-un domeniu unde îl mânaseră picioarele, nu capul. Situaţia funicularului grecesc e pe cale de a se repeta în cazul Istoriei... Nimeni nu va mai putea prăbuşi o astfel de carte, fiindcă a făcut-o cu succes deplin Cârmaciul scriitorimii băştinaşe, Cronicarul cel mai iubit al Epocii de aur din istoria României, tizul şi echivalentul întru spirit al Marelui Ceauşescu! Acesta e al doilea model, care explică restul personalităţii manolesciene. Marile Spirite ale României comuniste se întâlnesc la edecuri şi-n eşecuri, dar mai ales în refuzul obstinat al opiniei contrare!
    Pe tiparul intuiţiei politice sus-pomenite, aşteptăm din partea mult-stimatului şi iubitului nostru actual Preşedine un gest asemănător la viitoarele alegeri de la Uniunea Scriitorilor. Să mai spun de ce?

(P.S.: Nu doar că N. Manolescu a candidat şi-a înfrânt concurenţa, dar a şi modificat Statutul USR ca să poată fi reales. Fără alte comentarii! - notă din 2013)

(Argeş, februarie 2009)

ALAMBICOTHECA - septembrie 2013


La nuntă

    Am prins, copil şi tinerel nebărbierit, prin satele în care mi-a fost dat să trăiesc, destule nunţi care păstrau ceva din tradiţia lăudată în cărţi de etnologie şi folclor. N-am găsit motiv de „inspiraţie” literară, probabil fiindcă asemenea evenimente trebuie trăite, nu povestite. Şi, slavă Domnului, mi-a plăcut să petrec la nunţi, uneori fără să ţin seama nici de starea sănătăţii, nici de „bunele maniere” ce îndeamnă la reţinere. Dacă-i bal, bal să fie, spun şi eu, alături de combatanţii luptei cu paharul, sarmaua şi friptura bine făcută. Apropo: mai ştiu bucătarii locantelor unde se fac azi nunţi „la preţuri fără concurenţă”, cum se prepară o friptură bună? Am îndoieli dintre cele mai vâscoase, date de senzaţia că îngurgitez o ciozvârtă de rinocer, alene perpelită pe-un ochi de aragaz cu flacăra cutremurată de emoţie că se termină butelia!...
    Să faci nuntă a fost şi este o afacere pentru cârciumari, lăutari, popi, chelneri, vânzători de hârtie creponată şi de flori. E mega-afacere pentru televiziunile de scandal, ce proliferează într-o veselie vecină cu inconştienţa şoferului beat care calcă acceleraţia şi-şi bagă piciorul în motor, prinzându-şi-l acolo până la descarcerarea SMURD. Deseori este afacere şi pentru socrul-mare, care organizează economic momentul certificat de tradiţie ca suprema fericire a tinerilor năpustiţi în viaţă. Amintirea fabuloaselor petreceri ale protipendadei inter- şi antebelice n-a pierit odată cu nociva perioadă comunistă. „Nunta Zamfirei” o mai fi lectură şcolară obligatorie? Rânduiala nunţii, stabilizată într-o lungă vieţuire ca tipar cu valenţe profunde, a fost spartă de comunişti, dar nu distrusă. Rămăşiţele actului emblematic pentru destinul fiinţei se păstrează. Adaptate modei, par caricaturi mitologice sau obiceiuri fără motivaţie înţeleasă. A strâmba din nas la ce şi cum se petrece la nunţile actuale, cu ifose elitiste, e atitudine la îndemână, inexplicabil adoptată de „lumea bună” a publicisticii noastre de estradă. În dispreţul afişat, musai să fie invocată vreo cutumă inventată de fosta propagandă comunistă sau de vreun bărzoi tupeist ce-a clămpănit din cioc (băşcălit de cine chiar pricepea cum stau lucrurile cu tradiţia), până „s-a ajuns” la tribuna mass-media idioată, unde pune note şi dă sfaturi...
    Viaţa poporului nu ţine cont de asemenea papagali. N-a ţinut nici pe vremea când ideologia de partid chiar putea impune aberaţii - cum este cununia religioasă într-altă zi decât duminica. Aberaţia s-a perpetuat, dar nu datorită fostelor „comandamente”, ci dintr-un motiv practic: luni după nuntă petrecăreţii trebuie să meargă la serviciu, ziua de repaos e necesară... Tradiţional sau ba, ritualul care defineşte nunta ca eveniment cosmic trece pe planul doi, dacă privim manifestările invitaţilor la paranghelie. Oamenii sunt şi expresia unui fel de-a fi mitic, dar ei se comportă ca animale mişcate de nevoi primare: foame, sete, eros, frică sau ce mai doriţi. Şi la nuntă, ca şi-n alte împrejurări, românii se-ntrec cu firea experimentând senzaţii unice, cum ar fi băutul peste măsură, mâncatul abuziv, curajul aluziei sexuale către vecina intangibilă, tentativa de-a cuceri o cântăreaţă văzută doar la televizor sau nesăbuinţa de-a se abandona în braţele amorezului care n-ar trece pragul femeii scofâlcite de muncă şi necazuri.
    Şi iese în evidenţă, chiar la o nuntă lipsită de fast, frumuseţea femeilor românce, despre care s-a dus buhul. Ele n-au nevoie de maşini luxoase, de toalete scumpe sau bijuterii fără sens, ca să strălucească. E suficient să aibă o rochie străvezie, un decolteu aproape decent, nişte pantofi eleganţi şi-un partener agil, bun dansator, tandru, fidel şi muieratic în egală măsură. Atunci o să vedeţi cea mai frumoasă privelişte omenească: femeia geloasă, îndrăgostită, aprigă în priviri şi ageră în mişcări, cu braţele şi picioarele încordate ca o zeiţă înfuriată, cu pieptul generos potopindu-şi masculul, pe care-l primeşte fără să-l ţină şi-l respinge fără să-l abandoneze. Vai de imbecilul care nu pricepe!
    Am filmat în ultimii ani destule asemenea scene, ştiu ce spun, deşi spusele mele nu fac decât să reproducă pe-ale lui Costache Olăreanu: cea mai mare bogăţie a României sunt femeile, şi nu-i nicio jenă să recunoaştem!

(LITERE - septembrie 2013)

miercuri, 25 septembrie 2013

PARANTEZE DREPTE - SEPTEMBRIE 2013


Dictatura contra dicta/tura-vura

Există momente în istoria popoarelor care şi-au constituit cu greu un stat naţional când necesitatea impune o conducere autoritară, numită de regulă dictatură. Pare ceva ruşinos, desuet sau de-a dreptul condamnabil ca, în zilele noastre, în fruntea unei ţări zise democrate să ajungă un general, un colonel sau alt ofiţer cu structură justiţiară. Într-o ţară de mâna a doua, ca România, cu trecutul ei flexibil şi împovărat de corupţie, de crime şi trădări dintre cele mai josnice, apariţia unui conducător cu şcoală militară absolvită cinstit, fie din armata clasică, fie din serviciile secrete, ar fi imediat taxată ca blasfemie la adresa umanităţii de guriştii plătiţi şi tromboniştii big-bandului habarnamist. Nu-i vorbă, militarii care au condus România în ultimul secol (unul de carieră, Antonescu, altul politizat de armata sovietică „prietenă”, Ceauşescu) n-au rezistat ispitei puterii absolute, sfîrşind amîndoi împuşcaţi. Călit pe frontul de la 1877, în calitate de comandant suprem, şi educat în alt spirit decât miticismul valah, regele Carol I a modelat statul român pentru o jumătate de secol. Dar şi el s-a modelat după firea românilor, sfârşind glorios cu mâinile albite de pupături. Carol al II-lea însă a ruinat munca înaintaşului şi, mirosind bine „naturelul” naţiei, a instituit o dictatură ce ni se pare acum comedie bufă. Analogia dintre epoca lui şi „domnia” marinarului hăhăit se impune fără prea mult efort stilistic. Ştim bine că istoria se repetă, dar uite că se repetă la detaliu!
Şi azi există o camarilă transpartinică, protejată prin legături multe şi oculte, care jefuieşte ţara într-o veselie şi-n dispreţul legilor; şi azi biserica, plină de popi corupţi şi „sfinţi” tereştri, e unica lumânare în bezna populaţiei sărmane; şi azi armata este parcă intenţionat lăsată de izbelişte, înzestrarea ei cu tehnică militară e obiect de şmenuri, generalii obedienţi, făcuţi la apelul de seară, învârtesc afaceri şi, dacă n-ajung „cârpe de şters pe jos” (vorba preşedintelui), intră la puşcărie; şi azi sprijinitoarea cea mai guralivă a liderului trântit la referendum poartă nume predestinat, Elena; şi azi companiile străine obţin dreptul să exploateze resursele minerale şi umane în condiţii umilitoare, de unde aroganţa lor în mass-media cumpărată. Dar azi copiii sunt sfâşiaţi de câini şi ţiganii topesc căile ferate; pământul ajunge paragină, pentru ca importatorii de alimente să prospere; şcolile excelează la învăţat minciuna, furtul, înşelătoria; ziariştii se vând pe nimic, artiştii emigrează unde sunt apreciaţi, iar scriitorii...
Tradiţional păstrători ai conştiinţei neamului, îngrijitorii limbii şi amploiaţii sufletului, scriitorii români sunt absenţi din spaţiul public, în primul rând ca breaslă, apoi ca individualităţi. Unii s-au înregimentat sub steagul partidelor, căpătând fixaţii jenante. Prejudecăţile inculcate şi orgoliul nativ le distorsionează ochelarii, făcându-i să vadă, în loc de anomaliile momentului, OZN-uri (cum i s-a întâmplat recent lui Horia Gârbea). Cei lucizi recoltează toate invectivele, blamaţi de taberele încăierate. Lipsiţi de o tribună independentă şi puternică, unde să se exprime liber, ajung opozanţi pe internet, ca Paul Goma în anii 1990.
Şi-n condiţiile în care parlamentul este dominat numeric - ieri de liota strânsurilor băsiste, azi de odioasa coaliţie PSD-PNL - cine să se opună „democratic” aberaţiilor legale, băgate forţat pe gâtul cetăţenilor de guverne parcă antinaţionale? Cine să salveze ţara din - nu-i deloc o metaforă exagerată - ghearele caracatiţei crescute de fostul partid comunist? Mi se pare un răspuns elementar: Armata, a cărei misiune este să apere patria atât de inamicii din exterior, cât şi de cei înrădăcinaţi la nivel decizional. Fiindcă avem multe trăsături comune, invoc exemplul Turciei, scăpată în 1980 de cangrenă printr-o banală operaţi(un)e militară, condusă de Kenan Evren, ale cărei consecinţe benefice se văd în prezent.
Dar există în Armata română cineva capabil să-şi asume decizia? 

(Acolada - septembrie 2013) 

miercuri, 28 august 2013

ALAMBICOTHECA - august 2013


Radiografii exemplare

    Nu cunosc un moment mai crud pentru publicistul ale cărui rânduri tocmai le citiţi decât clipa când constată că observaţiile sale sunt „atestate” de scrisele altor autori, mai celebri, din trecut. Este greu de suportat realitatea că „în scumpa noastră ţărişoară” nimic nu se mişcă în sensul normalităţii, ci parcă numai pe dos. Răul a devenit mai rău, demnitatea şi cinstea sunt ţinte de ocară şi de rânjet superior, furtişagul e aplaudat şi invidiat, nesimţirea stă în fruntea ierarhiei „calităţilor” de persoană publică, zisă şi politician... Încât ajungi să te întrebi dezolat: la ce bun să mai scrii despre chestii pe care n-ai cum să le îndrepţi scriind? Şi totuşi, ca să ne păstrăm sănătatea mintală, punem în circulaţie gânduri sincere, cu aer dojenitor sau numai simple consemnări. A face altfel este echivalent cu a dezerta din armata neoficială în care ne-am încadrat conştienţi. Să-i spun „armata binelui” sună cam teatral, însă e aproape de adevăr. Dacă nu vrei să întăreşti, cu o nuanţă măcar, binele general, pentru ce să-ţi toceşti nervii şi să pierzi timpul?
    Poţi, înrolat unei formaţiuni oarecare, „să combaţi pentru ciolan”, cum circulă prejudecata curentă. Modalităţile de angajare în asemenea daraveli sunt subtile şi de multe ori invizibile. Scriitori, publicişti pe care îi credeam idealişti şi independenţi capătă deodată funcţii de reprezentare, gras plătite, pentru vreun partid(uleţ) trecător prin parlament, sau chiar pentru guvern. Nu-i mai cinstită opţiunea deschisă? Onestitatea poate fi exercitată şi-n cadrul unei grupări ce militează clar pentru câştigarea şi deţinerea puterii. Pilda pe care o invoc e dată de Vladimir Streinu. Înscris în Partidul Naţional Ţărănesc, deputat în anii 1930, profesorul a fost militant onorabil, fără să-şi mozolească scrisul de la culoarea politică. Şi asta pentru că, în conduita publică, avea un exemplu strălucit după care se ghida: Titu Maiorescu.
    Iată cum comenta Streinu, la 15 iunie 1837, activitatea maioresciană: „...lipseşte vieţii noastre publice contemporane exemplul de moralitate, ce a reprezentat Maiorescu în vremea sa./.../Dat afară în chip politicianist din învăţământul superior, acest mare profesor refuză ca ministru să-şi ia reparaţia care i se cuvenea. Iar ani şi ani de zile, după ce deţine însărcinarea de ministru al Justiţiei, avocatul, care ajunsese înainte de a fi ministru să câştige cu avocatura 8000 fr. pe lună (cam 300.000 de lei azi), nu mai pledează din motive de «legitimă suspiciune» niciun proces. Pentru a sublinia încă o dată înalta sa ţinută morală în viaţa publică, să ne mai servim de contrastul cu miniştrii vremurilor noastre? Nenorociţii!, nici un cuvânt de laudă nu va avea istoria noastră politică pentru ei!”
    Inutil, desigur, să facem comparaţie cu miniştrii perioadei post-comuniste. Vladimir Streinu parcă trăieşte încă şi observă laolaltă cu noi aberaţiile comportamentale. Ce-ar fi zis, mă întreb, legat de actele publice impardonabile pe care le comite nonşalant cel care îşi revendică mai mult ca oricine dreptul de-a fi considerat continuatorul lui Maiorescu - pe Nicolae Manolescu îl am în vedere? Funcţiile recente deţinute simultan - preşedinte remunerat al Uniunii Scriitorilor şi ambasador la fel de remunerat al României la UNESCO - îl descalifică să dea lecţii de etică, aşa cum a făcut deunăzi televizual, şi cum face în programul pentru al treilea mandat de prezident al USR. Exemplul prost al intelectualului care putea fi exemplu bun ne afectează pe toţi într-o grea măsură. Simptomatic pentru „profesionistul culturii” Manolescu va rămâne gestul interzicerii articolului despre un plagiat notoriu, într-un moment când intervenţia sa putea limpezi o problemă de moralitate intelectuală. Dacă mai avea cineva dubii asupra „moralităţii” lui Manolescu, atunci se va fi lămurit.
    Articolele lui Vladimir Streinu, iniţial publicate la „Gazeta”, în 1936-1937, au fost adunate cu grijă de Ileana Iordache-Streinu şi republicate în volumul „Radiografii politice” la Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2013. Nimeni n-ar fi putut prezenta textele mai bine decât Barbu Cioculescu, iar satisfacţia lecturii se împarte în mod inegal - datorită numărului de pagini - între autor şi prefaţator. 

LITERE - iulie-august 2013 

duminică, 4 august 2013

IDEI FLOTANTE - IUNIE 2013


Drama unei conştiinţe

    Nu l-am cunoscut, din păcate, pe Aurel Dumitraşcu. Dacă l-aş fi cunoscut şi mi-ar fi acordat favoarea prieteniei, presupun că aceasta decurgea după tiparul specific cantonamentelor sportive în care s-au călit mulţi tineri. Dumitraşcu m-ar fi înghiontit în fiecare clipă să-mi perfecţionez bruma de talent prin lecturi multiple şi m-ar fi susţinut necontenit în efortul de-a nu ceda înlesnirii traiului, ştiind bine că îndestularea, zisă şi îmburghezire, se plăteşte.
    Citesc şi recitesc de mai bine de-un an „Carnete maro”, cele două volume ale Jurnalului său, îngrijite, adnotate şi publicate de Adrian Alui Gheorghe la editura Conta, 2011. Sînt pagini lirice, pagini lucide, pagini amare, pagini dureroase ce transcriu, aşa cum nici un altul n-a făcut-o, gîndirea şi trăirile unui om din generaţia mea. În 1990, cînd Aurel Dumitraşcu se lupta cu boala care l-a şi secerat, noi toţi eram zăpăciţi de lumina ce părea că se revarsă din belşug şi ne curăţeşte de toate păcatele. Era o amăgire. Unii s-au prins la timp, altora li s-a spus cum stă treaba, destui au fost „îndrumaţi” în chip discret, pe baza legăturilor stabilite anterior, încotro să (com)bată şi cum să se caţere în locuri de prim rang, cu vizibilitate, ştaif şi beneficii grase. Scutit de soartă să trăiască deziluzia post-comunistă, Aurel Dumitraşcu văzuse destule ca să nu admită nici un compromis. Definitorie pentru mentalitatea ce ne interesează este relaţia cu „bonzii” literaturii anilor 1980, care ocupau „funcţii de răspundere” fără să deţină şi puterea efectivă, care luau decizii numai după ce primeau indicaţii şi directive de la forul tutelar - aparatul de partid -, „secţia cultură” sau cum se numea în schema de funcţionare.
    D.R. Popescu, preşedintele „impus cu forcepsul” de partid la USR în 1981, îi aplică lui Dumitraşcu „politica” de ducere cu zăhărelul, publicîndu-i cîte o poezie la revistă, dacă nu era un text cu probleme, promiţîndu-i diverse intervenţii şi-alte fleacuri, dar nefăcînd efectiv mare lucru. Fulgerat, dar nu orbit de admiraţie pentru cel care îl premiase chiar, Dumitraşcu scrie (lui Octavian Paler): „La Bucureşti, D.R.-ul şi alte lampioane deteriorează condiţia scriitorului cu un entuziasm pe care istoria nu-l va ierta.” (vol. II, p. 281). Apoi, tot vol. II, p. 371: „...reacţia suficientă, chipurile «înţeleaptă» a lui D.R. Popescu... Era atitudinea unui om corect şi supus, care nu e de acord cu o discordanţă întemeiată pe opinia francă a unui scriitor tînăr. Reacţionase ca un funcţionar îmblînzit.” Şi, tot la p. 371: „D.R.-ul conduce şi «România literară». Nu-i ajungeau Uniunea Scriitorilor şi «Contemporanul». Atitudinea sa îl dezonorează pentru totdeauna. Nu poţi stima un talent care nu dovedeşte şi caracter.”
    Inevitabil, observ că mentalitatea lui D.R. Popescu a fost preluată cu succes de actualul prezident al Uniunii Scriitorilor din România, ba chiar dusă la cote absolut aberante. Încît devine stridentă constatarea că funcţia de conducere deformează oameni pe care îi ştiai de bună credinţă, de nu cumva chiar îi tîmpeşte. Iar dacă fenomenul e de înţeles la nivelul nulităţii ajunse director de instituţie, ministru ori politician, e cu totul impardonabilă şi păgubitoare cînd se manifestă în faptele şi vorbele publice ale unui - totuşi - spirit critic!
    Am menţionat cu altă ocazie aberaţia sistemului editorial comunist, datorită căreia volumul de debut al lui Aurel Dumitraşcu, premiat la concursul editurii Albatros, condusă la vremea aceea de Mircea Sântimbreanu, a fost publicat cu o întîrziere de vreo trei ani, după nenumărate intervenţii pe text, tăieturi în poeme şi schimbări de cuvinte ce modificau drastic versurile. Dumitraşcu acceptă ingerinţa redactorului de carte, cedînd presiunii pe care o simţea la nivel existenţial, fiind profesor suplinitor la o şcoală rurală, unde nivelul redus al elevilor era concurat cu brio de nivelul şi mai redus al profesorilor, iar poetul resimţit şi tratat ca intrus. A cedat ispitei de a-şi vedea numele pe o carte, fapt capabil să-i certifice statutul de om liber, aflat în pericol de sancţionare conform legislaţiei socialiste. Conştient de sacrificiul comis, Dumitraşcu spune: „Cartea aceasta nu e o revoluţie în poezia republicii lui. /.../ Pentru că nu a fost tipărită aşa cum a scris-o acest bărbat. Sînt atîtea versuri eliminate din texte! Şi-s atîtea greşeli de tipar! Bărbatul nu se plînge. E mulţumit. /.../ Cartea poartă un titlu pe care el nu-l dorea pe copertă...” (vol. I, p. 360). Trebuie să fi trăit cumplita perioadă ca să înţelegi felul de „mulţumire” experimentat de Aurel Dumitraşcu şi toţi cei care, ca şi el, voiau să exprime în scris durerea de-a exista... Să vorbească, să facă zgomot sau să tacă? Grea alegere pentru un scriitor aproape anonim! Dar: „...poţi să rămîi un om de caracter şi fără să vorbeşti. A nu vorbi, uneori, nu înseamnă să taci.” (vol. II, p. 242).
    Într-o scrisoare către Constanţa Buzea, Dumitraşcu spune: „Pentru unii, probabil, este foarte important să-şi scoată cărţile oricum. Eu nu admit una ca asta. Mi-e greaţă şi mi-e ruşine de ce-a ajuns să se-ntîmple în cultura noastră. Pînă şi domnul Noica se face că nu vede şi scrie despre degradarea tineretului occidental în plan cultural, de parcă aici, în grădina noastră, n-ar fi mult mai grav. /.../ Dacă scriitorii tineri ar avea întotdeauna şi caracter, nu-mi vine să cred că ar putea fi tolerată laşitatea aproape naţională în care se bizantinizează anumite drepturi sfinte.” (vol. II, p. 243).
    Limitată la scriitori, observaţia se potriveşte perfect întregului popor, a cărui flexibilitate de caracter se manifestă azi stupefiant. Dacă „poporul” se poate recondiţiona, cei care îşi asumă - chiar fără să recunoască - rolul de instructori ai conştiinţei publice, nu pot fi scuzaţi că au verticalitatea unei rîme. Dumitraşcu: „...în aceste vremuri în care e greu să prinzi o pîine chiar şi cu cartelă... iar fiinţa naţională riscă să se degradeze cum nu s-a mai întîmplat, pe mine nu mă interesează talentul unui scriitor, ci caracterul său. Altfel, în numele talentului, putem instaura dezmăţul minciunii, orbirea. Un om fără demnitate este o tîrîtură.” (p. 244, vol. II).
    Durerea poetului a devenit profeţie împlinită dincolo de măsură. 

Timpul - iunie-iulie 2013 

duminică, 21 iulie 2013

ALAMBICOTHECA - IUNIE 2013


D-ale scriitorilor

    În numărul pe aprilie 2013 al revistei Litere, Tudor Cristea pune pe tapet câteva chestiuni ce ţin de năravurile scriitorilor din regimul trecut, cu trimitere la moravuri actuale. Şi năravurile, şi moravurile (oricât de sinonime, cuvintele acestea nu definesc aceleaşi simptome!) se aşază inevitabil sub eticheta lui Caragiale: machiaverlâcuri! Voi lăsa plăcerea descoaserii lucrăturii (eventual a destrămării ei) celor cu acces la „dosare”. Asta, fireşte numai dacă vor primi altceva decât fleacuri prelucrate prin aşchiere, polizare sau retuşare pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale! Hârtiile prăfuite şi confuze, greu înmânate cercetătorilor acreditaţi la CNSAS, pot fi taxate ca diversiuni. Aproape tot ce-a scăpat din arhive pare menit să închidă gura neştiutorilor bine-intenţionaţi, să propulseze în prim-plan trepăduşi cu titluri universitare obţinute prin fraudă, să reducă la tăcere vocile puţine ale istoricilor de probitate şi competenţă. Aceştia sunt rău văzuţi nu doar de vinovaţi, ci şi de anonimii care, nefiind capabili să-şi înghită onest broasca laşităţii de-o viaţă, se simt jigniţi că notele informative semnate de alţii nu le ridică statuie. Căci, după tipicul celuilalt regim, când funcţiona teorema „cine nu e cu noi, e împotriva noastră!”, acum lucrează directiva „noi decidem cine a fost opozant sau dizident”, că rezistent prin cultură s-a nevoit şi (s-)a ajuns să fie tot scriitorul român! Mai ales cel care, numit într-un post de redactor-şef, să zicem, musai că era un aprig duşman al regimului, combătut prin glorioase editoriale encomiastice! Păi, să nu-i apreciem împricinatului excepţionalele contribuţii?!
    Apelez iarăşi la mărturia profesorului universitar Mircea Zaciu, prezent la întâlnirea evocată de T. Cristea şi lăsată în suspensie din lipsă de material documentar. Cele spuse/scrise de Mircea Zaciu sunt publicate în Jurnal, vol. I, Editura Dacia, 1993, pp. 232-241. Fiind vorba de audienţa acordată de Ceauşescu „celeilalte părţi”, iată cum se organizează comitetul USR, la 13 martie 1981, pentru confruntarea cu El, Supremul: „Se fac recomandări să nu ridicăm probleme personale stricte şi, pe cât se poate, să nu se facă raportări la grupul B. & Co., pentru a lăsa spaţiu discutării problemelor de interes general, pentru bunul mers al literaturii şi al vieţii literare. Se fixează ordinea intervenţiilor, care e: 1. Doinaş vorbind în deschidere să facă un cadru al problemelor; 2.  N. Manolescu; 3. Iorgulescu; 4. Caraion ş.a.”.
    Strategia (recomandată de cine?), cum se va dovedi ulterior, este complet eronată, fiindcă scriitorii aleşi responsabili ai USR voiau să obţină... Ce să obţină? Asta nici ei nu ştiau! Dar sperau, temându-se că vor fi refuzaţi! Absurdul situaţiei e limpede azi. Atunci, în zarva bătăliei cu preopinenţii protocronişti, membrii ultimului comitet director liber ales al USR păreau convinşi că „dă-i şi luptă” vitejeşte pentru cauze măreţe. Niciunul nu sesiza că „problemele de interes general” - deci, nimic concret! - erau specialitatea sistemului reprezentat de Ceauşescu, Popescu-Dumnezeu, Suzana Gâdea etc. Dar scriitorii ce reprezentau? Răspunsul e conţinut în formularea: „bunul mers al literaturii şi al vieţii literare”! Or, literatura şi viaţa literară de atunci traduceau în termeni proprii cerinţele sistemului socialist (sau comunist, ceauşist şi cum mai poate fi el categorisit). Mai toţi delegaţii erau membri ai PCR (cât de sinceri, nu contează!), unii chiar ilegalişti, alţii vechi proletcultişti.
    Erau ei uniţi? Nu. Asta nici nu intră în firea scriitorilor, nici nu e de bun augur - când viaţa societăţii e liberă şi pluralitatea e garantată nu de vreo constituţie şchioapă, ci de exerciţiul democratic. Dar în condiţiile dictaturii, diferenţa de opinii, de priorităţi şi de stil dintre scriitori, membri ai USR, a fost o slăbiciune. Că regimul a exploatat diferenţele sui-generis existente de-a pururi între artişti, e banal. Că scriitorii n-au reuşit să fie uniţi măcar în faţa primejdiei comune, e tragic. Te-ai fi aşteptat ca măcar „conştiinţa” naţiei să fie trează, în ciuda băuturii consumate. „Dar n-a fost, n-a fost aşa...”. Şi e jenant să vezi cum toţi aceia ce frazau pompos despre libertate şi alte idealuri comuniste se comportă ca şi când pălăvrăgeala de atunci le-ar fi adus altceva decât o veştedă bunăstare proprie.
    Ceauşescu era abil, cum avertiza Ion Ianoşi. Manipularea discuţiei în sensul dorit de partid a pornit însă din interiorul taberei considerate cea bună. Recitiţi lista primilor patru vorbitori. Trei dintre ei au fost devoalaţi ca informatori sârguincioşi. Al patrulea... E azi cel mai iubit preşedinte al U.S.R.!

(LITERE - nr. 6/ iunie 2013)

vineri, 21 iunie 2013

THY VEILS - Wind Anywhere

IDEI FLOTANTE - MAI 2013


Viaţa mea fără de Noica

     I-am întîlnit numele cînd abia împlinisem 20 de ani şi bîjbîiam în căutarea certitudinii numite „drumul propriu” în viaţă, poate şi-n cultură. La 15 mai 1976 am cumpărat unul dintre cele 9.100 de exemplare ale volumului II din operele lui Platon, publicate de Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Sînt acolo şapte dialoguri „minore”, a căror lectură, zilele următoare, m-a expediat într-o nedumerire colorată albastru. Asta e prima şi singura impresie: se deschidea dinainte-mi cerul fără nori, deasupra unui relief abstract peste care n-am reuşit încă să-mi plimb tălpile.
     Interesul meu de cititor flota, deja supraîncărcat, pe oceanul literar. Nu mi-ajungea timpul să citesc tot ce doream, nu-mi ajungeau banii să cumpăr tot ce găseam. Îmi lipsea un profesor, un „îndrumător”, un magistru care să-mi ghideze plutirea pe înşelătoarele ape ale culturii. S-a întîmplat să primesc o listă cu „lecturi necesare” de la Sânziana Pop, redactor la revista unde predasem Reportaj despre mine însumi, text „excelent, dar nepublicabil”. Pe listă, numele lui Socrate! Sigur că de-asta am cumpărat Platon, şi l-am găsit pe Noica. N-am priceput mare lucru din cele citite...
     Doi-trei ani apoi, cînd lumea culturală dâmboviţeană era scuturată de fiorul Sentimentului românesc al fiinţei, eu distilam Ţuică de prună şi mă feream de binevoitorii care-mi atrăgeau insidios atenţia să-mi ţin gura, că au misiunea să raporteze ce vorbesc. Expunerea prozei sus-citate într-un cenaclu, în stilul meu „apucat-iresponsabil”, mi-a adus ameninţări directe („Chemaţi Securitatea!” striga un „cenaclist”), dar şi strîngeri de mînă discrete. Nu percepeam vreun laţ în jurul meu şi foloseam frazeologia secretarului general al PCR ca să-mi justific negaţiile. Luat sub oblăduire de Florin Mugur, m-am pomenit exemplu de „poet-muncitor”, înşirat printre alţii în „Scînteia”. Era deja iarna lui 1980, iar bonomul redactor de la Cartea Românească, ştiind în ce bucluc zoream să nimeresc, m-a pus la treabă: am transcris „pe curat”, cu stiloul, volumul de povestiri, l-am dus la dactilografiat doamnei Sas, neştearsă-i fie amintirea!, şi-apoi l-am depus, cu bon, la editură!
     Verdictul primului referent, cu recomandarea de-a elimina povestirea bahică, m-a determinat, scurt, să retrag volumul. Nici n-am vrut să aud sfatul d-lui Mugur: să rescriu! Probabil că n-aş mai fi publicat vreodată, dacă nu insista regretatul Constantin Stan. El mi-a facilitat apariţia cîtorva texte cu păpădii, porumb şi-alte plante inofensive. Iar în ziua cînd, propriu-zis, debutam cu o povestire realist-fantastă, am primit Jurnalul de la Păltiniş, cadou de „intrare în club”, din partea lui Mircea Nedelciu, librarul nostru favorit. Exact ce-mi lipsea ca s-o iau razna pe potecile înaltei culturi autohtone, al căror capăt dădea fix în Balta Brăilei!... Ce fericire pe dovleacul din dotare, ce omor de neuroni, ce titluri obligatorii şi urgenţe tematice! Şi azi mi-aduc aminte, drăgăliţă Doamne, negoţul cu nişte popi, de la care am procurat manuale de greacă veche. Şi-acum admir cotoarele volumelor de filosofie clasică germană, traduse în anii 1960, la Editura Academiei Republicii Populare Române, de Virgil Bogdan, D.D. Roşca sau Constantin Floru. Şi, revăzînd Critica raţiunii practice, mi-amintesc lumina gălbuie a literelor I(mmanuel) K(ant) de pe coperta ediţiei îngrijite de Nicolae Bagdasar la Editura Ştiinţifică, expusă în librăria frecventată pe Lipscanii bucureşteni, prin 1972. Să achiziţionez toate astea n-am pregetat o clipă, îmbogăţind un anticar clandestin, al cărui apartament era literalmente sufocat de tomuri în ultimii ani comunişti...
     „Modelul paideic” dispersat de Jurnalul liicean mi-a umplut existenţa din 1983 pînă prin 1988. Am făcut exerciţii de greacă, am luat lecţii de germană, am conspectat lexicoane, am scris „încercări”, am construit scenarii „în jurul” vreunui cuvînt, l-am înnebunit pe psihologul departamentului cu epistole pretenţioase, şi cîte alte fleacuri atunci importante! Un singur lucru n-am făcut: să iau drumul Păltinişului. Oare de ce? În primul rînd, mă sîcîia părerea proastă a lui Noica despre ambii Caragiale. Alt motiv, pueril: obiceiul lui de-a purta bască. Şi mai simţeam ceva rigid, neclar, nebulos, catalogat ulterior drept propensiune spre absolut(ism). Despre felul angelic în care nu spunea unele lucruri bănuiam că este rezultatul rigorilor cenzurii, că Liiceanu nu putuse publica tot ce scrisese cu/despre mentorul său şi - iată - al nostru! Astfel că-n loc să definitivez romanele începute, m-am dedat studiilor filosofice, iar supravieţuirea în societate s-a limitat la propria-mi persoană, închipuindu-mi că dacă mi-e bine mie, celorlalţi n-are cum le fi rău. Evadasem, la îndemnul involuntar, însă contagios al „antrenorului” Noica, din realitate!
     Norocul mi-a surîs, izbăvitor, cu textul lui Luca Piţu, din „Opinia studenţească”, Wozu Noica?, la care m-a trimis scrisoarea adresată autorului de însuşi Liiceanu, în „Viaţa Românească”. Nu Catarii de la Păltiniş, semna(la)ţi de N. Steinhardt, nu obiecţiile unui Eugen Simion m-au trezit, ci Magistrul din Cajvana, cu luarea în balon a gomozităţii noico-liicene. A fost ca ridicarea de pe ochi a unui văl pictat, opacitatea căruia se transmisese retinei ca o boală. Greu am scăpat de ea, sau poate îmi imaginez doar că am scăpat, microbul fiind ca marxismul luat în tinereţe.
   ...Nu mi-aş fi amintit toate astea, dacă n-aş fi beneficiat de alt, necesar, decoct: volumul lui Gabriel Andreescu - Cărturari, opozanţi şi documente. Să mă întreb la modul serios cum aş fi evoluat intelectual fără „accidentul” (şi nu folosesc ghilimelele în joacă) Noica? Wozu?

(TIMPUL - mai 2013) 

ALAMBICOTHECA - MAI 2013


Tovarăşul popă

     De când s-a întâmplat ca tata şi un unchi să moară la două zile unul după altul, resping instinctiv fenomenul ce ne aşteaptă pe toţi inevitabil şi misterios ca natura divină. Şi de când am asistat neputincios la stingerea treptată a cumnatului care abia împlinise 35 de ani, nu merg la înmormântări, făcându-mi rău numai vestea nenorocirii abătute asupra rudei, prietenului, cunoscutului. Sper să nu merg nici la înmormântarea mea, dar... Încerc să-mi combat slăbiciunea prin (auto)ironie. Prefer atitudinea de inaderenţă în locul uneia de ipocrită compasiune. Inutil să deplâng legea fiinţei. În această privinţă strămoşii noştri geto-daci aveau, cred, cea mai potrivită atitudine.
     Nu mi-am pierdut credinţa ortodoxă din cauza asta. Chiar dacă particip din an în Paşte la slujbe, chiar dacă mă distrează ifosele cutăruia, preot, călugăr sau intelectual cu vederi creştine, toţi propagandişti ai cucerniciei, fapt e că niciodată n-am pus sub semnul întrebării adevărul profund al credinţei. Şi ce este credinţa, dacă nu o certitudine transcendentă, căreia se subsumează orice fapt din sfera mundană? Orice fapt? Ei, aici e aici!
     Să mă rezum la fapte. Vorbind despre ce se întreprinde la moartea unui om, cu trimitere la persoana mea, până nu demult spuneam apropiaţilor că vreau să fiu înmormântat lângă bisericuţa din Cacova, comuna Morteni, judeţul Dâmboviţa. Acolo am fost născut, acolo am fost botezat şi am deschis ochii în lume. Să-mi găsesc odihna veşnică tot acolo, mi se părea opţiune firească. Până când a izbucnit scandalul sălii de sport, construite în Lancrăm, aproape acoperind mormântul lui Lucian Blaga, am crezut că a fi înmormântat în cimitirul satului natal e dovada celei mai puternice fidelităţi, cea creştină. Visam binecuvântarea veşniciei - născută, se ştie, la sat - ca orice om de bună credinţă ce-a trăit pe aceste meleaguri nefericite.
     Am aflat prea târziu că visam cu naivitate. Cimitirul şi biserica din satul meu nu mai sunt ce credeam a fi baza ortodoxiei. De peste două decenii, în acea parohie slujeşte un... să-i zic popă, ale cărui eforturi nu le poate înţelege niciun enoriaş. Omul s-a instalat în curtea bisericii ca-ntr-un atelier de reparaţii, reuşind să strice configuraţia iniţială a bisericii. I-a adăugat anexe probabil nepotrivite arhitecturii bisericeşti, devreme ce unii consilieri au refuzat să fie părtaşi la lucrare, demisionând. A zidit o clopotniţă la stradă, demolând pe cea veche, din faţa intrării, în care a plantat un Iisus răstignit în stil papistaş, nu ştiu cât de compatibil cu preceptele iconografiei ortodoxe, dar sigur un kitsch. Curtea bisericii este depozit de lemne, parcarea automobilelor personale (3 la număr) se face la umbra altarului, găinile zgârmă prin cimitir şi aşa mai departe.
     Dar cea mai mare - să-i spun realizare? - a cuvioşiei sale este acapararea unei porţiuni din cimitirul străvechi spre a facilita o construcţie hidoasă, despre care pretinde că ar fi „aşezământ social”, adică azil. Cimitirul era aşezat pe coama lină a văii Neajlovului, ca-ntr-un fel de amfiteatru, de unde orice posesor al locului de veci avea - poetic vorbind - perspectiva nemărginirii. Cei care hotărâseră amplasamentul, făcând şi donaţia cuvenită de moşie - familia Cătunescu - intuiau nevoia de linişte a morţilor, detaliu semnificativ al psihologiei creştine.
     Popa care slujeşte acum în biserica satului meu natal n-are probleme cu psihologia, tradiţia, moştenirea, neamul, satul, românitatea. Lui i s-a năzărit să zidească azil de bătrâni în cimitirul străvechi, speculând abil slăbiciunea sătenilor care preferă să se înmormânteze la circa 100 de metri mai sus, în deal, dornici pesemne de zgomotul şoselei, nu de tihnă. Cine şi contra cărei sume a autorizat construcţia, doar ancheta procuraturii poate spune. Înlăturând gardul ce delimita curtea bisericii de a casei parohiale, popa a încălcat teritoriul cimitirului, profanând morminte uitate, turnând fundaţie de ciment lângă unele mai noi, în dispreţul oricărei norme de construcţie edilitară şi de conduită creştină. Probabil că-şi încalcă şi atribuţiile, fiindcă îmi imaginez că datoria unui preot e să consolideze memoria şi credinţa neamului prin păstrarea şi refacerea mormintelor.
     Revoltat de faptul că străbunii mei au ajuns sub conducta de eliminare a dejecţiilor viitorului „aşezământ”, întreb: meseria de popă necesită aviz psihologic? Numai un repetent al seminarului, un rebut al erei ceauşiste, poate pune azilul de bătrâni lângă cimitir! Asemenea tortură psihică nici fanaticii comunişti n-au inventat! 

(LITERE - mai 2013) 

marți, 23 aprilie 2013

PARANTEZE DREPTE - aprilie 2013


Intelectualul şi „grigoria”

    Ce este un intelectual român, ştie deja întreg mapamondul, via Paris. Ce este o „grigorie”, cred că trebuie reamintit. Termenul îi aparţine lui Tudor Octavian. L-a pus în circulaţie prin 1993, cred, în contextul unei greve a mecanicilor de locomotivă, care nu contează ce revendicau. Ceferiştii fiind organizaţi bine, iar actualul preşedinte Băsescu neavând vreo funcţie, să-i disperseze cum a făcut ulterior cu alţii, punând sindicatele pe brânci, a intervenit Paul Grigoriu, crainic mult acultat la Radio Bucureşti. El a difuzat ştiri false, manipulând audienţa şi greviştii, astfel că protestul a ajuns mai rapid în fundătură decât acceleratul de Ploieşti la destinaţie. Credibilitatea lui Grigoriu a slujit mistificării. A fost el în cunoştinţă de cauză? Mulţi au presupus că da. Drept care jurnalistul Octavian, aflat pe-atunci la România liberă, a scris un foileton remarcabil, definind „grigoria” ca o faptă ce nu face onoare calităţii de intelectual. Să-i fi spus poltronerie, nu greşea. Să o taxeze drept cinism, poate exagera. „Grigoria” este o prostie aparent gratuită, comisă cu bună intenţie, cu impact negativ, revelat ulterior, ale cărei consecinţe sunt de obicei iremediabile.
    O scurtă retrospectivă ar aduce exemple cîte nu încap în spaţiul rubricii de faţă. Mă opresc doar asupra ultimelor. În cadrul salonului de carte de la Paris au fost invitaţi şi domnii N. Djuvara, G. Liiceanu, A. Pleşu şi M. Cărtărescu, tuspatru refuzând participarea cu doar câteva zile înainte de deschidere. Că motivele primilor trei sunt puerile sau ba, nu interesează. Nici motivele celui de-al patrulea (în ordinea vârstei) nu fac obiectul vreunei contestaţii din partea mea. Fiecare decide liber cum se prezintă publicului pentru care, probabil, scrie. Dar am citit demonstraţia lui T.O. Bobe, care spune clar că volumele lui Cărtărescu au fost traduse în străinătate cu ajutor financiar din partea ICR, instituţie a statului român, nu a regimului portocaliu. Justificată calitativ, această cheltuială se cerea onorată cu prezenţa la manifestarea organizată de ICR în Franţa. Era minima dovadă de bun-simţ din partea celui sprijinit, şi-un fel simplu, omenesc de-a întoarce beneficiul. Pare o chestiune minoră? Orice scriitor adevărat ştie să şi-o asume, indiferent cât e de hulit printre contemporani. Câţi intelectuali, artişti sau lăutari, plecaţi în lume, au sentimentul datoriei faţă de cei rămaşi în urmă? Câţi se şi achită de ea? Întreb, nu acuz. Particular, ştiu cazul unor... să le zicem personalităţi culturale, care afirmă nonşalant că nu datorează nimic României, fiindcă România nu le-a dat ce-au vrut cândva! De parcă România este, bunăoară, fix „ICR-ul lui Marga” sau „ICR-ul lui Patapievici” sau al indiferent cui, şi nu Institutul Cultural Român. Ce etică a esteticii o fi să scuipi pe pâinea primită, fiindcă îţi pute mâna care ţi-o dăruieşte?
    Demonstraţia lui T.O. Bobe - în fapt, un splendid sofism - se încheia cu enunţul că Franţa ar trebui să-i fie recunoscătoare lui Cărtărescu. Datorită refuzului său de-a onora invitaţia, actualul premier Victor Ponta nu s-a mai deplasat la Paris, şi deci preşedintele Fr. Hollande a scăpat de obligaţia afişării alături de un plagiator. (Ca şi cum n-ar face parte amândoi din partida socialiştilor europeni!) Gestul lui Cărtărescu este, din păcate, o „grigorie”, ale cărei consecinţe sper să nu le simtă pe propria carieră. El nu mai poate pretinde că este ostracizat în propria ţară, nici că suferă din partea regimului trecător la putere. Lovit de Herta Müller în orgoliul său de unicat al literaturii băştinaşe, „bietul autor” (vorba nu ştiu cui) se loveşte singur în boaşele de opozant al dictaturilor căzute. Sigur că-l doare!
    La drept vorbind, neducându-se la Paris, Cărtărescu a ratat ocazia de-a critica guvernarea actuală în unicul loc unde asemenea fraze se aud pe toată planeta. Asta da „grigorie”! 

ACOLADA - aprilie 2013 

duminică, 14 aprilie 2013

ALAMBICOTHECA - MARTIE 2013


Biografia unui personaj legendar

Câţi dintre conaţionalii noştri nu înjură deseori profund, cu obidă, răniţi de ciocnirea intempestivă cu vreun subansamblu al mecanismului social, şi-l invocă pe Ţepeş ca taumaturg supercalificat întru vindecarea bubei? A intrat demult în imaginarul colectiv al românilor ideea că legendarul intransigent e unica soluţie la disfuncţiile aparatului de stat şi, mai nou, de partid, indiferent care-i la putere! Speranţa c-o să apară din pământ, din iarbă verde un altul ca „The Impaler” e mai vie decât orice vis. Cunoscând această năzuinţă, destui demagogi se caţără pe treptele puterii proclamând fericirea iminentă. Le clămpăne gura până ajung sus, în vârf, după care uită ce-au promis ori deturnează atenţia către subiecte de falsă importanţă. Şi, parcă blestemaţi să care pe veci pietroiul uitării, bravii noştri poporeni aşteaptă, generaţie după generaţie, providenţialul personaj. Care n-o să vină în veci de veci! Şi asta din motivul, simplu, că Vlad Ţepeş a fost produsul magnific al unui context social-politic irepetabil. Evident, n-a fost singurul de asemenea factură. Nu-i nevoie să-l compar cu regi europeni, nici cu satrapi din spaţiul asiat, care mai de care mai sângeros şi mai lipsit de considerente creştine. Restrâng exemplele ilustre doar la Ştefan cel Mare. Faptele de arme ale vărului moldovean de sânge, întreprinse contra turcilor, tătarilor şi-altor străini, egalează cruzimile aleatorii faţă de inamicii băştinaşi, fie că erau pretendenţi la tron, fie doar boierime cu idei în răspăr celor voievodale. Hotărât lucru, secolul al XV-lea n-a fost deloc pacifist!
Plecat din România comunistă în 1980, Alexandru Buican şi-a dedicat viaţa, s-ar spune, României eterne, cea reprezentată de nume ce fac onoare ţării, dar şi civilizaţiei europene (un roman al său se intitulează „Un om între români”, ed. Livingstone, 2012). Teatru, eseuri, dar mai ales biografiile lui Brâncuşi, Ţepeş, Bacovia, Camil Petrescu întregesc profilul unui autor prea puţin cunoscut în patria natală. Precizarea că Alexandru Buican se situează, în luările sale de poziţie, contra „boierilor intelectuali” post-comunişti limpezeşte oarecum obscuritatea în care se află cărţile sale.
Ce se poate spune despre o biografie alcătuită meticulos, cu documentare exemplară? Dar ce se mai poate spune nou despre figura voievodului ce s-a impus ca unicat în istoria - nu-i deloc exagerat zis universală? Buican vrea să fie obiectiv, fără a neglija nimic din extravaganţele celui ce-a speriat atâta omenire. Cred că a reuşit. Vlad III Dracula, supranumit Ţepeş, iese din carte ca personaj viguros, contradictoriu, binecuvântat şi damnat în egală măsură, cârmuitor cinstit şi despot abuziv, născut şi crescut să fie domnitor, dar şi om obişnuit, care nu ezită să-şi câştige existenţa prin abilităţi practice, la nevoie confecţionând, bunăoară, haine şi încălţări din piele, specifice modei secolului său. N-am ezitat să mă refer la modă, în pofida notei de ironie. Lui Ţepeş nu i-a lipsit simţul umorului perfect macabru, iar Alexandru Buican îl consemnează tale-quale. Sigur, ce-au trăit oamenii acelor vremi nu se poate socoti nicidecum glumă. Dar cum să ai o privire detaşată de orori, cum să scapi de senzaţia că imensul fluviu de sânge te inundă şi-n secolul nostru, cel atât de uman(ist)? O tentă uşor parodică face bine psihicului contemporan. Nu strică nici textului în sine.
Dacă Buican adopta stilul acesta, nu i se putea reproşa nimic. Felul cum a scris biografia de faţă nu este amendabil. Expunere sobră, citate elocvente, alese din documentele epocii, minimalism compoziţional. Toate înţolesc faptele brute, deseori brutale, o materie epică abundentă în detalii deloc ingurgitabile. Că putem accepta mental de-neacceptatul, este, cred, meritul scriitorului Alexandru Buican. Altfel, fiecare avem opinii intolerabile despre fapte inexplicabile. Şi, oricum, de nejudecat din punctul nostru de vedere, al oamenilor contemporani.
Câteva exemple: Mircea cel Bătrân „trăia în desfrâu şi avea copii din flori mulţi”. Central-europenii o ţineau în serbări şi certuri facile, sud-est-europenii în lupte cu turcii. La bătălia de la Kossovo, 1448, românii trec de partea otomanilor în toiul înfruntării. Când ai lui Ţepeş se luptă cu oastea lui Mehmed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolelui, Ştefan cel Mare şi-ai lui asediază cetatea Chilia, posesiune muntenească! La celebrul asalt de noapte din iunie 1462, jumătatea oştii lui Ţepeş, aflată sub comanda unui boier nevrednic, lipsit de simţul tactic, nu atacă la timp, lăsându-şi coechipierii de izbelişte...
Alexandru Buican dă seama despre sensul istoriei, într-o biografie ce ne priveşte pe toţi.

LITERE - martie 2013

duminică, 31 martie 2013

IDEI FLOTANTE - martie 2013


Dictatura bunului plac

Circulă în lumea literară, de la ultima plenară a CC - Consiliul de Conducere, nu vă gîndiţi la altceva, de pildă Consiliul de Coroană! - al USR, ţinută la Alba Iulia, opinia că actualul prezident al breslei, domnul Nicolae Manolescu, şi-a pierdut uzul (sau uzufructul) raţiunii, devreme ce n-a respins, cu ironie strepezită, propunerea domnului Mihai Zamfir, referitoare la numărul de mandate de preşedinte pentru care poate candida un membru al hulitei noastre Uniuni. Chestiunea, văzută la nivelul scriitorului dotat cu ochelari proprii, e simplă. Bunul simţ, logica elementară scot în relief dorinţa domnului Nicolae Manolescu, cel mai - cu o ură grea - iubit critic al ultimelor cinci decenii, de a fi încoronat, pe viaţă, Preşedinte al breslei. Breaslă pe care, la rîndul său, domnul Manolescu o iubeşte puţin diferit - cu indiferenţă urîcioasă.
Autorul unui grandios eşec în politica anilor '90, N. Manolescu îşi manifestă bunul plac în ograda scriitorilor, conform parcă Istoriei... dumisale şi numai a dumisale. Stîngaci postcomunist, s-a trezit să-l cultive pe Omul (cu O mare) Ion Iliescu, exact în momentul în care toată planeta blama evenimentele din 13-15 iunie 1990, condamnîndu-l pe autorul lor moral. Intelectual subţire, N. Manolescu n-a priceput că intervievarea lui Ion Iliescu înseamnă justificarea crimei. Iar crima includea şi mineriada, şi comunismul administrat poporului român de nomenklatura al cărei exponent este Iliescu. Dar ce treabă cu poporul să aibă N. Manolescu? „Profesiunea” dînsului este cultura, iar poporul n-are habar de asemenea ilustră meserie. Interviul a fost ca păcatul originar, graţie căruia cariera lui Manolescu a mers din victorie în victorie, pînă la prăbuşirea din anul 2000, după care „politicianul” s-a retras, persiflîndu-i pe votanţii lui Vadim, ca şi cum aceia erau responsabili pentru iresposabilitatea sa. Că bunul plac îl defineşte pe criticul Nicolae Manolescu, e de notorietate. Lui i se atribuie butada „ixulescule, dacă eu vreau, tu eşti mare scriitor; dacă eu nu vreau, tu nu exişti!”
Lăsînd deoparte pe Dumnezeul literelor române, consemnez faptul, devenit banalitate, că în scumpa noastră ţărişoară bunul plac funcţionează de sute de ani. Ne amintim replica istorică a domnitorului Mihai Viteazul: „pohta ce-am pohtit”. Puţin probabil să nu fie vorba de bunul său plac, de lăcomie, de ambiţie, de orice, afară de raţiune de stat, de calcul politic, de judecată economică, de viziune seculară. Să rememorăm una dintre izbînzile preşedintelui Băsescu I-ul (şi ultimul). La primele alegeri pentru parlamentul european, cele ce stabileau locul României ca membru al Uniunii de care ne-am legat fără să bănuim ce înseamnă, Băsescu a impus candidatura fiicei sale. Şi a trimis-o unde nu avea ce căuta, făcîndu-şi „pohta ce-a pohtit”! Rezultatul? Ridicol pentru imaginea ţării, pentru statutul României în UE. A fost un ifos prezidenţial, o slăbiciune pentru mofturile fetei ajunse materie de consum în presa de scandal. Iar ca să închei periplul, consemnez bunul plac al conducerii actuale a ICR, care şi-a rezolvat „pohta” clientelară înfiinţînd filiale judeţene (cînd treaba instituţiei e să promoveze cultura în exterior) şi atribuind posturi scoase la concurs înainte de ţinerea acestuia. E bun plac sau ba? „Da de unde, totul e conform legii”, se justifică locvacele fost profesor de marxism, înscăunat vătaf.
Bunul plac nu-i o idee fixă. Este modalitatea de manifestare publică a unui sindrom ce explică lipsa de normalitate a societăţii române dintotdeauna. Că se poate exterioriza în actele oricui, nu e grav, e firesc. Grav e cînd îmbracă decizia funcţiei oficiale, dintr-o structură de stat. Grav e cînd capătă forma unei legi votate în parlament, cum încercau - apropo de imunităţi - să facă actualii „aleşi”, despre care se poate afirma limpede că sînt culeşi.
Iar cînd „conştiinţa naţiei”, reprezentată de conducerea USR, adoptă în unanimitate o aberaţie de genul celei semnalate, la ce să ne aşteptăm de la restul corpului?

P.S. Am scris aceste rînduri la începutul lunii februarie, sub şocul veştii parvenite de la înaltul for scriitoricesc, al cărui Consiliu este condus prin telefon, cu voce evident metalică, de domnul Nicolae Manolescu. Trei inimoase reviste de cultură şi-au demonstrat inapetenţa pentru problemele reale ce afectează cultura română actuală, refuzînd, cu elogii, să-mi tipărească opiniile. Nu întreb de ce, răspunsul e pe buzele tuturor scriitorilor români: domnul Manolescu a ajuns în postura de „cel mai iubit critic al naţiunii”, aşa cum Ceauşescu ajunsese cel mai iubit fiu! Se feresc „bieţii scriitori” (cum îi căinează ipocrit chiar preşedintele) să-l supere pre Înălţimea Sa mai abitir decît supuşii vreunui satrap oriental! Spre deosebire de împuşcatul său tiz, domnul Manolescu, ambiţionat de cauze extraliterare, cum scriu unele publicaţii (desigur, defăimătoare la adresa Uniunii Scriitorilor şi-a Comandantului ei Suprem), pare să-şi fi folosit funcţia acumulînd remuneraţii peste gratificaţii şi risipind nesăbuit finanţele Uniunii. Că este sau nu aşa, doar controlul Curţii de conturi poate spune.
Domnul Nicolae Manolescu este o persoană particulară plină de farmec, îl putem aprecia sau invidia, după caz. Dar în calitate de persoană publică - şi eu la aceasta mă refer - a prăbuşit iluziile mai multor generaţii care sperau la o schimbare politică benefică României. Apoi, în calitate de preşedinte al breslei, a reuşit să aducă Uniunea Scriitorilor la faliment financiar şi la inexistenţă în plan social. Asemenea reuşită se cuvine, desigur, aplaudată! Iar dacă domnul Manolescu nu pricepe că demisia este un act de onoare, şi singurul pe care îl poate face, atunci nu doar că îmbătrîneşte urît, cum scria cineva, ci murdăreşte ce-a mai rămas din prestigiul profesiunii de scriitor. 

(Timpul - martie 2013) 

marți, 12 martie 2013

ALAMBICOTHECA - februarie 2013

Patru ipoteze şi-o concluzie


Nu m-am întrebat niciodată în mod serios de unde vine curiozitatea de-a citi cărţi despre, cu sau scrise de agenţi ai mult prea multelor servicii de spionaj. Dorinţa descifrării secretelor e inclusă în structura fiinţei umane? Pesemne din asta derivă succesul scenaristicii curente, începând cu planurile de guvernare ale partidului aflat momentan în opoziţie, terminând cu „misterele” revoluţiilor, ale morţii vreunui actor sau ale dispariţiei vreunui copil. Despre enigma piramidelor, a calendarului maya, a sanctuarului de la Stonehenge, a şanţurilor de la Nazaca sau a dispariţiei Atlantidei ce să mai zic! Este un canal tv care numai emisiuni dintr-astea difuzează, de unde „afli” chestiuni nelămurite vreodată. Petru Romoşan a intuit nevoia contactului cu fapte confidenţiale, lansând editura Compania cu Memoriile celebrului spion român Mihai Caraman, cel care a penetrat NATO, acţiune rămasă şi dată ca exemplu strălucit în analele războiului rece şi tăcut.
Şi „eroul” cărţii A patra ipoteză - Liviu Tofan, Editura Polirom, 2012, Matei Haiducu, poate fi înseriat categoriei de iscoade cu reuşite antologice, faptele lui fiind total atipice pentru „meserie”, iar auto-deconspirarea sa complet senzaţională. Liviu Tofan, fost redactor la Europa Liberă până în 1994, a investigat cazul cu mijloacele ziaristului imparţial, aflând tot ce se poate deocamdată afla despre incredibila afacere (multe detalii sunt încă inaccesibile). Ce frapează şi cucereşte la lectură e tonul expunerii, scriitura dubitativă, distanţarea ironică faţă de materialul găsit. Este ca şi cum autorul, uimit de ce descoperă, nu poate admite că realitatea arată astfel! Nu numai că „performanţele” agentului dublu Haiducu depăşesc aria credibilităţii (graniţa se poate extinde oricând); dar implicarea preşedintelui Franţei, Fr. Mitterand, la modul aproape direct, într-o chestiune pendinte culiselor angrenajului de guvernare, ce se dezvăluie obişnuit istoricilor mulţi ani mai târziu, e un act fantezist, demn parcă de-un scenariu inept. Cum să privească un ziarist obiectiv asemenea de-ne-făcut, altfel decât printr-o grilă de umor subtil? Performanţa lui Tofan este cu atât mai meritorie, cu cât ironia nu afectează credibilitatea, iar „epicul” iese întărit. Aş zice că e o ironie metatextuală: dacă ar fi pus-o în pagină la modul impersonal, conform uzanţelor şcolii „de investigaţie” ziaristică, abia atunci naraţiunea devenea dezechilibrată, să nu zic partizană.
Fără dubiu, personajul principal şi cel care încinge spiritele, pe unele chiar incendiindu-le, este Matei Pavel Haiducu. Numele e unul din multele pseudonime. Originalul e Hirsch, fiul unui ofiţer al Securităţii, înalt responsabil pe linie tehnică, prin anii 1950. Înlăturat când Securitatea a devenit predominant neaoşă, Hirsch-tatăl a murit relativ tânăr, generând copilului frustrare, plus o dorinţă nestăvilită de-a se răzbuna. Imboldul pare plauzibil, toate datele converg către un caz clasic de reacţie la nedreptăţi flagrante. Nu exagerez deloc atribuind destinului acestui om epitetul de biblic! Şi e demn de reţinut ce-a făcut, pentru cine vrea să înveţe cum să-şi educe fiii. A situa afacerea numai în plan senzaţionalist, social sau politic, înseamnă, după părerea mea, a o lipsi de ceea ce, în jargon literar, se cheamă carne. Or, ca să existe în plan scriptural, fiecare naraţiune musai să conţină ingredientul ce face oroare vegetarienilor. Ca un romancier adevărat, Liviu Tofan a izbutit să dea viaţă unui organism complet, pe care îl poţi nega, dar nu distruge.
Nu fac rezumatul cărţii, ca să nu vă lipsesc de plăcerea lecturii. Mi-aş permite câteva considerente marginale, cu prezumţia de vinovăţie asumată: orice lectură poate extrage exact orice concluzie. Şi, desigur, opusul ei! N-am să comit nici asta: materialul e mult prea nutritiv, iar dezvoltarea de supoziţii ar genera altă carte. Ceea ce nu-i cazul. O singură idee se cere măcar emisă, dacă nu şi dezvoltată. Anume, că orice scriitor care intră în contact cu orice serviciu secret, fie că e al unei ţări totalitare, fie că e al unei democraţii consolidate, se alege cu reputaţia ştirbită. E cazul lui Virgil Tănase şi-al lui Paul Goma. Amândoi au acceptat jocul contraspionajului francez, convinşi că vor contribui la compromiterea lui Ceauşescu şi-a regimului de teroare impus în România. N-au greşit, dar faptul că au participat la o şaradă le-a diminuat propria credibilitate, mai ales că serviciul i-a lăsat la final în ofsaid. Paul Goma a sesizat imediat şi nu şi-a iertat-o nici până azi. Virgil Tănase, ca tot românul, a cules ce profit a putut.
Concluzia? Este evidentă! 

LITERE - februarie 2013 

marți, 26 februarie 2013

IDEI FLOTANTE - februarie 2013


O ţară de ponţi

Pe noua poiană a lui Iocan, întinsă la nivel planetar şi numită Facebook, s-a încins deunăzi o dispută în care mi-am prins, fără să vreau, semnătura. La zid - două articole. Primul, de Radu Călin Cristea, în Observator cultural, nr. 659/01.02.2013, intitulat „Un Homo sovieticus: Vladimir Tismăneanu”; al doilea, de Alex Ştefănescu, replică dată lui R.C.C., pe blogul „Cititor de serviciu”, deţinut la www.adevarul.ro. Excedat de atenţia pe care cîţiva prieteni ai mei păreau s-o acorde subiectului, am comentat considerîndu-i pe împricinaţi nişte 'telectuali de frunte, altfel neaoşe lichele. Cuvînt deranjant pentru Alex Ştefănescu. El a şi răspuns (deşi nu mă adresam lui) povestind cum i-aş fi trimis cîndva epistole curtenitoare la „poşta redacţiei” şi opinînd că am scris un roman licenţios, pe care dînsul îl consideră prost, deşi eu mă agit şi-l insult în diferite publicaţii.
Amîn elucidarea amănuntelor de istorie literară, despre care memoria de elefant a lui Alex Ştefănescu brodează detalii pro domo. Observ, tangenţial, că deşi am scris un roman prost, nemilosul critic nu l-a uitat, ceea ce nu mă poate decît onora. Aştept resemnat ziua cînd, sub înţepătura unui puseu de entuziasm, din seria celor cu care ne-a obişnuit în de-acum aproape semicentenara-i activitate, Alex Ştefănescu va reveni asupra lecturii, răsturnîndu-şi opinia, cum a făcut-o cînd s-a văzut exclus de la România literară. Lăudîndu-mă, Alex Ştefănescu m-ar lipsi de un valoros şi necesar inamic. Iar fără contestare, ce haz ar mai fi pe lume?
Cum se întîmplă în polemosul românesc, de cîte ori cineva ne taie macaroana ideoretică, îi găsim pe dată părinţi alcoolici, bube-n cap şi preferinţe culinare pentru carnea prăjită de afro-american. Recunosc, şi eu sînt fript cu asemenea meniu, dar am încercat mereu să iau totul á la légère, convins că, în spaţiul public, a(p)titudinea lui Caragiale e mai sănătoasă decît a oricărui altul. „Omenirea se desparte de trecutul ei rîzînd”, spune Tismăneanu că ar fi scris Marx. Aproape de spiritul nostru balcanic e atitudinea personificată şi de Zorba Grecul, eroul lui Kazantzakis, al cărui rîs homeric din finalul catastrofic s-ar potrivi cu situaţia istorică în care ne găsim la peste două decenii de prăbuşire post-comunistă. Am nesăbuinţa să cred că ne putem despărţi de trecut persiflîndu-i zgomotos poncifele. Cu condiţia de-a cunoaşte exact, pînă în cele mai mici detalii, TOT acel trecut!
Or, la noi, după 1989, trecutul imediat este încontinuu şi acerb rescris. Începînd cu Berevoieşti, s-a opintit din greu la curăţenia dosarelor. La arhive au avut acces prioritar „oamenii sistemului” sau alţi „de-ai noştri”, emigraţi, care plăteau favoarea în valută. O grupă de „scribăieţi” a colonizat funcţiile de comandă ale tribunelor publice, numite mass-media. Jurnalişti cu îndelungă experienţă în presa comunistă au devenit directori de publicaţii „independente şi democrate”. Inclusiv Alex Ştefănescu, fost redactor-şef al revistei Magazin, în ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Cristoiu, Nistorescu, Alexandrescu, Băcanu, Tatulici, Tinu, Ştireanu, sînt prea mulţi să-i pomenim. Rolul acestora în manipularea publicului şi deformarea societăţii româneşti după 1989 e încă obiect de studiu. (Televiziunea, cu impactul ei formidabil, condusă şi servită de profesionişti ai diversiunii, e temă aparte.) Armata de mercenari ai condeiului era ghidată de interes material. „Viteza de rotaţie a capitalului” - uite chestiunea ce-l preocupa pe-un fost redactor al Scânteii tineretului, convertită la s.r.l. (şi falimentată). Ce dreptate, ce adevăr, ce acurateţe a informaţiei să pretinzi unor gheşeftari prin structură şi antrenament, a căror „politică redacţională” era definită perfect de titlul unei foi la care Alex Ştefănescu a fost şef - Zig-Zag? (unde, imparţial ca tot românul, cînd problemele arzătoare divizau societatea - cazul Regelui Mihai -, el vota cu ambele tabere în acelaşi editorial!)
Evident că directivele privitoare la tema discuţiilor publice veneau din birourile „serviciilor” ce funcţionaseră şi-n comunism. Cîţi ofiţeri acoperiţi erau atunci în presă? Cîţi informatori? Nu se va şti probabil curînd, pentru că misiunea lor a fost să creeze diversiuni, să şteargă urmele, să rescrie trecutul, să maculeze oponenţii şi să corupă eventuali concurenţi. Posesori ai talentului şi carnetului de scriitor, unii semnau azi texte contra cuiva, mîine dimineaţă, cu pseudonim pentru acelaşi, dovedind cotidian abilităţi de circ. Circ a devenit presa, nu eveniment, circ e şi astăzi. Binevenită fie presa electronică, măcar aşa se salvează pădurile!...
Dar şi-n presa electronică foştii trubaduri comunişti comit prostii ca odinioară. Infatigabilul Alex Ştefănescu, despre care încep să cred că scrie fără să-şi dea seama ce scrie, punctează cu aplomb în blogul citat: „comunismul n-a fost niciodată românesc”! Pesemne malgaş! Apoi vorbeşte de „acţiunea grupului...”, de faptul că „nu s-a luat atitudine...”, de „cei mai buni ziarişti ai noştri...”, de cineva care „a condamnat...” şi alte sintagme uzuale proletcultismului. Ciudăţenia - oare de ce nu mă mir? - este că lauda închinată lui Vladimir Tismăneanu poate fi citită exact pe dos, ca implicită condamnare. Iată o mostră: „V.T. ...s-a născut nu în orice familie, ci în familia unui demnitar comunist. Marxism-leninismul i-a intrat în sânge de mic, aşa cum intră plumbul în sângele minerilor din minele de plumb.”
Ei, dacă plumbul intra în sîngele minerilor de suprafaţă, Tismăneanu era cu totul altfel de marxist-leninist! Să admirăm pilduitorul gen de laudă „în poantă”, ilustrat în România de-o lungă pleiadă nemuritoare, întinsă de la G. Bogdan-Duică pînă la Alex Ştefănescu şi la actualul premier, Victor Ponta, emitentul de-acum consacrat al autoerotistei butade: „aşa suntem noi, plagiatorii, mai votaţi...”.
Trăim, fără dubiu, într-o ţară de ponţi. 

TIMPUL - februarie 2013