marți, 23 aprilie 2013

PARANTEZE DREPTE - aprilie 2013


Intelectualul şi „grigoria”

    Ce este un intelectual român, ştie deja întreg mapamondul, via Paris. Ce este o „grigorie”, cred că trebuie reamintit. Termenul îi aparţine lui Tudor Octavian. L-a pus în circulaţie prin 1993, cred, în contextul unei greve a mecanicilor de locomotivă, care nu contează ce revendicau. Ceferiştii fiind organizaţi bine, iar actualul preşedinte Băsescu neavând vreo funcţie, să-i disperseze cum a făcut ulterior cu alţii, punând sindicatele pe brânci, a intervenit Paul Grigoriu, crainic mult acultat la Radio Bucureşti. El a difuzat ştiri false, manipulând audienţa şi greviştii, astfel că protestul a ajuns mai rapid în fundătură decât acceleratul de Ploieşti la destinaţie. Credibilitatea lui Grigoriu a slujit mistificării. A fost el în cunoştinţă de cauză? Mulţi au presupus că da. Drept care jurnalistul Octavian, aflat pe-atunci la România liberă, a scris un foileton remarcabil, definind „grigoria” ca o faptă ce nu face onoare calităţii de intelectual. Să-i fi spus poltronerie, nu greşea. Să o taxeze drept cinism, poate exagera. „Grigoria” este o prostie aparent gratuită, comisă cu bună intenţie, cu impact negativ, revelat ulterior, ale cărei consecinţe sunt de obicei iremediabile.
    O scurtă retrospectivă ar aduce exemple cîte nu încap în spaţiul rubricii de faţă. Mă opresc doar asupra ultimelor. În cadrul salonului de carte de la Paris au fost invitaţi şi domnii N. Djuvara, G. Liiceanu, A. Pleşu şi M. Cărtărescu, tuspatru refuzând participarea cu doar câteva zile înainte de deschidere. Că motivele primilor trei sunt puerile sau ba, nu interesează. Nici motivele celui de-al patrulea (în ordinea vârstei) nu fac obiectul vreunei contestaţii din partea mea. Fiecare decide liber cum se prezintă publicului pentru care, probabil, scrie. Dar am citit demonstraţia lui T.O. Bobe, care spune clar că volumele lui Cărtărescu au fost traduse în străinătate cu ajutor financiar din partea ICR, instituţie a statului român, nu a regimului portocaliu. Justificată calitativ, această cheltuială se cerea onorată cu prezenţa la manifestarea organizată de ICR în Franţa. Era minima dovadă de bun-simţ din partea celui sprijinit, şi-un fel simplu, omenesc de-a întoarce beneficiul. Pare o chestiune minoră? Orice scriitor adevărat ştie să şi-o asume, indiferent cât e de hulit printre contemporani. Câţi intelectuali, artişti sau lăutari, plecaţi în lume, au sentimentul datoriei faţă de cei rămaşi în urmă? Câţi se şi achită de ea? Întreb, nu acuz. Particular, ştiu cazul unor... să le zicem personalităţi culturale, care afirmă nonşalant că nu datorează nimic României, fiindcă România nu le-a dat ce-au vrut cândva! De parcă România este, bunăoară, fix „ICR-ul lui Marga” sau „ICR-ul lui Patapievici” sau al indiferent cui, şi nu Institutul Cultural Român. Ce etică a esteticii o fi să scuipi pe pâinea primită, fiindcă îţi pute mâna care ţi-o dăruieşte?
    Demonstraţia lui T.O. Bobe - în fapt, un splendid sofism - se încheia cu enunţul că Franţa ar trebui să-i fie recunoscătoare lui Cărtărescu. Datorită refuzului său de-a onora invitaţia, actualul premier Victor Ponta nu s-a mai deplasat la Paris, şi deci preşedintele Fr. Hollande a scăpat de obligaţia afişării alături de un plagiator. (Ca şi cum n-ar face parte amândoi din partida socialiştilor europeni!) Gestul lui Cărtărescu este, din păcate, o „grigorie”, ale cărei consecinţe sper să nu le simtă pe propria carieră. El nu mai poate pretinde că este ostracizat în propria ţară, nici că suferă din partea regimului trecător la putere. Lovit de Herta Müller în orgoliul său de unicat al literaturii băştinaşe, „bietul autor” (vorba nu ştiu cui) se loveşte singur în boaşele de opozant al dictaturilor căzute. Sigur că-l doare!
    La drept vorbind, neducându-se la Paris, Cărtărescu a ratat ocazia de-a critica guvernarea actuală în unicul loc unde asemenea fraze se aud pe toată planeta. Asta da „grigorie”! 

ACOLADA - aprilie 2013 

duminică, 14 aprilie 2013

ALAMBICOTHECA - MARTIE 2013


Biografia unui personaj legendar

Câţi dintre conaţionalii noştri nu înjură deseori profund, cu obidă, răniţi de ciocnirea intempestivă cu vreun subansamblu al mecanismului social, şi-l invocă pe Ţepeş ca taumaturg supercalificat întru vindecarea bubei? A intrat demult în imaginarul colectiv al românilor ideea că legendarul intransigent e unica soluţie la disfuncţiile aparatului de stat şi, mai nou, de partid, indiferent care-i la putere! Speranţa c-o să apară din pământ, din iarbă verde un altul ca „The Impaler” e mai vie decât orice vis. Cunoscând această năzuinţă, destui demagogi se caţără pe treptele puterii proclamând fericirea iminentă. Le clămpăne gura până ajung sus, în vârf, după care uită ce-au promis ori deturnează atenţia către subiecte de falsă importanţă. Şi, parcă blestemaţi să care pe veci pietroiul uitării, bravii noştri poporeni aşteaptă, generaţie după generaţie, providenţialul personaj. Care n-o să vină în veci de veci! Şi asta din motivul, simplu, că Vlad Ţepeş a fost produsul magnific al unui context social-politic irepetabil. Evident, n-a fost singurul de asemenea factură. Nu-i nevoie să-l compar cu regi europeni, nici cu satrapi din spaţiul asiat, care mai de care mai sângeros şi mai lipsit de considerente creştine. Restrâng exemplele ilustre doar la Ştefan cel Mare. Faptele de arme ale vărului moldovean de sânge, întreprinse contra turcilor, tătarilor şi-altor străini, egalează cruzimile aleatorii faţă de inamicii băştinaşi, fie că erau pretendenţi la tron, fie doar boierime cu idei în răspăr celor voievodale. Hotărât lucru, secolul al XV-lea n-a fost deloc pacifist!
Plecat din România comunistă în 1980, Alexandru Buican şi-a dedicat viaţa, s-ar spune, României eterne, cea reprezentată de nume ce fac onoare ţării, dar şi civilizaţiei europene (un roman al său se intitulează „Un om între români”, ed. Livingstone, 2012). Teatru, eseuri, dar mai ales biografiile lui Brâncuşi, Ţepeş, Bacovia, Camil Petrescu întregesc profilul unui autor prea puţin cunoscut în patria natală. Precizarea că Alexandru Buican se situează, în luările sale de poziţie, contra „boierilor intelectuali” post-comunişti limpezeşte oarecum obscuritatea în care se află cărţile sale.
Ce se poate spune despre o biografie alcătuită meticulos, cu documentare exemplară? Dar ce se mai poate spune nou despre figura voievodului ce s-a impus ca unicat în istoria - nu-i deloc exagerat zis universală? Buican vrea să fie obiectiv, fără a neglija nimic din extravaganţele celui ce-a speriat atâta omenire. Cred că a reuşit. Vlad III Dracula, supranumit Ţepeş, iese din carte ca personaj viguros, contradictoriu, binecuvântat şi damnat în egală măsură, cârmuitor cinstit şi despot abuziv, născut şi crescut să fie domnitor, dar şi om obişnuit, care nu ezită să-şi câştige existenţa prin abilităţi practice, la nevoie confecţionând, bunăoară, haine şi încălţări din piele, specifice modei secolului său. N-am ezitat să mă refer la modă, în pofida notei de ironie. Lui Ţepeş nu i-a lipsit simţul umorului perfect macabru, iar Alexandru Buican îl consemnează tale-quale. Sigur, ce-au trăit oamenii acelor vremi nu se poate socoti nicidecum glumă. Dar cum să ai o privire detaşată de orori, cum să scapi de senzaţia că imensul fluviu de sânge te inundă şi-n secolul nostru, cel atât de uman(ist)? O tentă uşor parodică face bine psihicului contemporan. Nu strică nici textului în sine.
Dacă Buican adopta stilul acesta, nu i se putea reproşa nimic. Felul cum a scris biografia de faţă nu este amendabil. Expunere sobră, citate elocvente, alese din documentele epocii, minimalism compoziţional. Toate înţolesc faptele brute, deseori brutale, o materie epică abundentă în detalii deloc ingurgitabile. Că putem accepta mental de-neacceptatul, este, cred, meritul scriitorului Alexandru Buican. Altfel, fiecare avem opinii intolerabile despre fapte inexplicabile. Şi, oricum, de nejudecat din punctul nostru de vedere, al oamenilor contemporani.
Câteva exemple: Mircea cel Bătrân „trăia în desfrâu şi avea copii din flori mulţi”. Central-europenii o ţineau în serbări şi certuri facile, sud-est-europenii în lupte cu turcii. La bătălia de la Kossovo, 1448, românii trec de partea otomanilor în toiul înfruntării. Când ai lui Ţepeş se luptă cu oastea lui Mehmed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolelui, Ştefan cel Mare şi-ai lui asediază cetatea Chilia, posesiune muntenească! La celebrul asalt de noapte din iunie 1462, jumătatea oştii lui Ţepeş, aflată sub comanda unui boier nevrednic, lipsit de simţul tactic, nu atacă la timp, lăsându-şi coechipierii de izbelişte...
Alexandru Buican dă seama despre sensul istoriei, într-o biografie ce ne priveşte pe toţi.

LITERE - martie 2013