vineri, 21 iunie 2013

THY VEILS - Wind Anywhere

IDEI FLOTANTE - MAI 2013


Viaţa mea fără de Noica

     I-am întîlnit numele cînd abia împlinisem 20 de ani şi bîjbîiam în căutarea certitudinii numite „drumul propriu” în viaţă, poate şi-n cultură. La 15 mai 1976 am cumpărat unul dintre cele 9.100 de exemplare ale volumului II din operele lui Platon, publicate de Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Sînt acolo şapte dialoguri „minore”, a căror lectură, zilele următoare, m-a expediat într-o nedumerire colorată albastru. Asta e prima şi singura impresie: se deschidea dinainte-mi cerul fără nori, deasupra unui relief abstract peste care n-am reuşit încă să-mi plimb tălpile.
     Interesul meu de cititor flota, deja supraîncărcat, pe oceanul literar. Nu mi-ajungea timpul să citesc tot ce doream, nu-mi ajungeau banii să cumpăr tot ce găseam. Îmi lipsea un profesor, un „îndrumător”, un magistru care să-mi ghideze plutirea pe înşelătoarele ape ale culturii. S-a întîmplat să primesc o listă cu „lecturi necesare” de la Sânziana Pop, redactor la revista unde predasem Reportaj despre mine însumi, text „excelent, dar nepublicabil”. Pe listă, numele lui Socrate! Sigur că de-asta am cumpărat Platon, şi l-am găsit pe Noica. N-am priceput mare lucru din cele citite...
     Doi-trei ani apoi, cînd lumea culturală dâmboviţeană era scuturată de fiorul Sentimentului românesc al fiinţei, eu distilam Ţuică de prună şi mă feream de binevoitorii care-mi atrăgeau insidios atenţia să-mi ţin gura, că au misiunea să raporteze ce vorbesc. Expunerea prozei sus-citate într-un cenaclu, în stilul meu „apucat-iresponsabil”, mi-a adus ameninţări directe („Chemaţi Securitatea!” striga un „cenaclist”), dar şi strîngeri de mînă discrete. Nu percepeam vreun laţ în jurul meu şi foloseam frazeologia secretarului general al PCR ca să-mi justific negaţiile. Luat sub oblăduire de Florin Mugur, m-am pomenit exemplu de „poet-muncitor”, înşirat printre alţii în „Scînteia”. Era deja iarna lui 1980, iar bonomul redactor de la Cartea Românească, ştiind în ce bucluc zoream să nimeresc, m-a pus la treabă: am transcris „pe curat”, cu stiloul, volumul de povestiri, l-am dus la dactilografiat doamnei Sas, neştearsă-i fie amintirea!, şi-apoi l-am depus, cu bon, la editură!
     Verdictul primului referent, cu recomandarea de-a elimina povestirea bahică, m-a determinat, scurt, să retrag volumul. Nici n-am vrut să aud sfatul d-lui Mugur: să rescriu! Probabil că n-aş mai fi publicat vreodată, dacă nu insista regretatul Constantin Stan. El mi-a facilitat apariţia cîtorva texte cu păpădii, porumb şi-alte plante inofensive. Iar în ziua cînd, propriu-zis, debutam cu o povestire realist-fantastă, am primit Jurnalul de la Păltiniş, cadou de „intrare în club”, din partea lui Mircea Nedelciu, librarul nostru favorit. Exact ce-mi lipsea ca s-o iau razna pe potecile înaltei culturi autohtone, al căror capăt dădea fix în Balta Brăilei!... Ce fericire pe dovleacul din dotare, ce omor de neuroni, ce titluri obligatorii şi urgenţe tematice! Şi azi mi-aduc aminte, drăgăliţă Doamne, negoţul cu nişte popi, de la care am procurat manuale de greacă veche. Şi-acum admir cotoarele volumelor de filosofie clasică germană, traduse în anii 1960, la Editura Academiei Republicii Populare Române, de Virgil Bogdan, D.D. Roşca sau Constantin Floru. Şi, revăzînd Critica raţiunii practice, mi-amintesc lumina gălbuie a literelor I(mmanuel) K(ant) de pe coperta ediţiei îngrijite de Nicolae Bagdasar la Editura Ştiinţifică, expusă în librăria frecventată pe Lipscanii bucureşteni, prin 1972. Să achiziţionez toate astea n-am pregetat o clipă, îmbogăţind un anticar clandestin, al cărui apartament era literalmente sufocat de tomuri în ultimii ani comunişti...
     „Modelul paideic” dispersat de Jurnalul liicean mi-a umplut existenţa din 1983 pînă prin 1988. Am făcut exerciţii de greacă, am luat lecţii de germană, am conspectat lexicoane, am scris „încercări”, am construit scenarii „în jurul” vreunui cuvînt, l-am înnebunit pe psihologul departamentului cu epistole pretenţioase, şi cîte alte fleacuri atunci importante! Un singur lucru n-am făcut: să iau drumul Păltinişului. Oare de ce? În primul rînd, mă sîcîia părerea proastă a lui Noica despre ambii Caragiale. Alt motiv, pueril: obiceiul lui de-a purta bască. Şi mai simţeam ceva rigid, neclar, nebulos, catalogat ulterior drept propensiune spre absolut(ism). Despre felul angelic în care nu spunea unele lucruri bănuiam că este rezultatul rigorilor cenzurii, că Liiceanu nu putuse publica tot ce scrisese cu/despre mentorul său şi - iată - al nostru! Astfel că-n loc să definitivez romanele începute, m-am dedat studiilor filosofice, iar supravieţuirea în societate s-a limitat la propria-mi persoană, închipuindu-mi că dacă mi-e bine mie, celorlalţi n-are cum le fi rău. Evadasem, la îndemnul involuntar, însă contagios al „antrenorului” Noica, din realitate!
     Norocul mi-a surîs, izbăvitor, cu textul lui Luca Piţu, din „Opinia studenţească”, Wozu Noica?, la care m-a trimis scrisoarea adresată autorului de însuşi Liiceanu, în „Viaţa Românească”. Nu Catarii de la Păltiniş, semna(la)ţi de N. Steinhardt, nu obiecţiile unui Eugen Simion m-au trezit, ci Magistrul din Cajvana, cu luarea în balon a gomozităţii noico-liicene. A fost ca ridicarea de pe ochi a unui văl pictat, opacitatea căruia se transmisese retinei ca o boală. Greu am scăpat de ea, sau poate îmi imaginez doar că am scăpat, microbul fiind ca marxismul luat în tinereţe.
   ...Nu mi-aş fi amintit toate astea, dacă n-aş fi beneficiat de alt, necesar, decoct: volumul lui Gabriel Andreescu - Cărturari, opozanţi şi documente. Să mă întreb la modul serios cum aş fi evoluat intelectual fără „accidentul” (şi nu folosesc ghilimelele în joacă) Noica? Wozu?

(TIMPUL - mai 2013) 

ALAMBICOTHECA - MAI 2013


Tovarăşul popă

     De când s-a întâmplat ca tata şi un unchi să moară la două zile unul după altul, resping instinctiv fenomenul ce ne aşteaptă pe toţi inevitabil şi misterios ca natura divină. Şi de când am asistat neputincios la stingerea treptată a cumnatului care abia împlinise 35 de ani, nu merg la înmormântări, făcându-mi rău numai vestea nenorocirii abătute asupra rudei, prietenului, cunoscutului. Sper să nu merg nici la înmormântarea mea, dar... Încerc să-mi combat slăbiciunea prin (auto)ironie. Prefer atitudinea de inaderenţă în locul uneia de ipocrită compasiune. Inutil să deplâng legea fiinţei. În această privinţă strămoşii noştri geto-daci aveau, cred, cea mai potrivită atitudine.
     Nu mi-am pierdut credinţa ortodoxă din cauza asta. Chiar dacă particip din an în Paşte la slujbe, chiar dacă mă distrează ifosele cutăruia, preot, călugăr sau intelectual cu vederi creştine, toţi propagandişti ai cucerniciei, fapt e că niciodată n-am pus sub semnul întrebării adevărul profund al credinţei. Şi ce este credinţa, dacă nu o certitudine transcendentă, căreia se subsumează orice fapt din sfera mundană? Orice fapt? Ei, aici e aici!
     Să mă rezum la fapte. Vorbind despre ce se întreprinde la moartea unui om, cu trimitere la persoana mea, până nu demult spuneam apropiaţilor că vreau să fiu înmormântat lângă bisericuţa din Cacova, comuna Morteni, judeţul Dâmboviţa. Acolo am fost născut, acolo am fost botezat şi am deschis ochii în lume. Să-mi găsesc odihna veşnică tot acolo, mi se părea opţiune firească. Până când a izbucnit scandalul sălii de sport, construite în Lancrăm, aproape acoperind mormântul lui Lucian Blaga, am crezut că a fi înmormântat în cimitirul satului natal e dovada celei mai puternice fidelităţi, cea creştină. Visam binecuvântarea veşniciei - născută, se ştie, la sat - ca orice om de bună credinţă ce-a trăit pe aceste meleaguri nefericite.
     Am aflat prea târziu că visam cu naivitate. Cimitirul şi biserica din satul meu nu mai sunt ce credeam a fi baza ortodoxiei. De peste două decenii, în acea parohie slujeşte un... să-i zic popă, ale cărui eforturi nu le poate înţelege niciun enoriaş. Omul s-a instalat în curtea bisericii ca-ntr-un atelier de reparaţii, reuşind să strice configuraţia iniţială a bisericii. I-a adăugat anexe probabil nepotrivite arhitecturii bisericeşti, devreme ce unii consilieri au refuzat să fie părtaşi la lucrare, demisionând. A zidit o clopotniţă la stradă, demolând pe cea veche, din faţa intrării, în care a plantat un Iisus răstignit în stil papistaş, nu ştiu cât de compatibil cu preceptele iconografiei ortodoxe, dar sigur un kitsch. Curtea bisericii este depozit de lemne, parcarea automobilelor personale (3 la număr) se face la umbra altarului, găinile zgârmă prin cimitir şi aşa mai departe.
     Dar cea mai mare - să-i spun realizare? - a cuvioşiei sale este acapararea unei porţiuni din cimitirul străvechi spre a facilita o construcţie hidoasă, despre care pretinde că ar fi „aşezământ social”, adică azil. Cimitirul era aşezat pe coama lină a văii Neajlovului, ca-ntr-un fel de amfiteatru, de unde orice posesor al locului de veci avea - poetic vorbind - perspectiva nemărginirii. Cei care hotărâseră amplasamentul, făcând şi donaţia cuvenită de moşie - familia Cătunescu - intuiau nevoia de linişte a morţilor, detaliu semnificativ al psihologiei creştine.
     Popa care slujeşte acum în biserica satului meu natal n-are probleme cu psihologia, tradiţia, moştenirea, neamul, satul, românitatea. Lui i s-a năzărit să zidească azil de bătrâni în cimitirul străvechi, speculând abil slăbiciunea sătenilor care preferă să se înmormânteze la circa 100 de metri mai sus, în deal, dornici pesemne de zgomotul şoselei, nu de tihnă. Cine şi contra cărei sume a autorizat construcţia, doar ancheta procuraturii poate spune. Înlăturând gardul ce delimita curtea bisericii de a casei parohiale, popa a încălcat teritoriul cimitirului, profanând morminte uitate, turnând fundaţie de ciment lângă unele mai noi, în dispreţul oricărei norme de construcţie edilitară şi de conduită creştină. Probabil că-şi încalcă şi atribuţiile, fiindcă îmi imaginez că datoria unui preot e să consolideze memoria şi credinţa neamului prin păstrarea şi refacerea mormintelor.
     Revoltat de faptul că străbunii mei au ajuns sub conducta de eliminare a dejecţiilor viitorului „aşezământ”, întreb: meseria de popă necesită aviz psihologic? Numai un repetent al seminarului, un rebut al erei ceauşiste, poate pune azilul de bătrâni lângă cimitir! Asemenea tortură psihică nici fanaticii comunişti n-au inventat! 

(LITERE - mai 2013)