Viaţa
mea fără de Noica
I-am
întîlnit numele cînd abia împlinisem 20 de ani şi bîjbîiam în
căutarea certitudinii numite „drumul propriu” în viaţă, poate
şi-n cultură. La 15 mai 1976 am cumpărat unul dintre cele 9.100 de
exemplare ale volumului II din operele lui Platon, publicate de
Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Sînt acolo şapte
dialoguri „minore”, a căror lectură, zilele următoare, m-a
expediat într-o nedumerire colorată albastru. Asta e prima şi
singura impresie: se deschidea dinainte-mi cerul fără nori,
deasupra unui relief abstract peste care n-am reuşit încă să-mi
plimb tălpile.
Interesul
meu de cititor flota, deja supraîncărcat, pe oceanul literar. Nu
mi-ajungea timpul să citesc tot ce doream, nu-mi ajungeau banii să
cumpăr tot ce găseam. Îmi lipsea un profesor, un „îndrumător”,
un magistru care să-mi ghideze plutirea pe înşelătoarele ape ale
culturii. S-a întîmplat să primesc o listă cu „lecturi
necesare” de la Sânziana Pop, redactor la revista unde predasem
Reportaj despre mine însumi, text „excelent, dar
nepublicabil”. Pe listă, numele lui Socrate! Sigur că de-asta am
cumpărat Platon, şi l-am găsit pe Noica. N-am priceput mare lucru
din cele citite...
Doi-trei
ani apoi, cînd lumea culturală dâmboviţeană era scuturată de
fiorul Sentimentului românesc al fiinţei, eu distilam Ţuică
de prună şi mă feream de binevoitorii care-mi atrăgeau
insidios atenţia să-mi ţin gura, că au misiunea să raporteze ce
vorbesc. Expunerea prozei sus-citate într-un cenaclu, în stilul meu
„apucat-iresponsabil”, mi-a adus ameninţări directe („Chemaţi
Securitatea!” striga un „cenaclist”), dar şi strîngeri de
mînă discrete. Nu percepeam vreun laţ în jurul meu şi foloseam
frazeologia secretarului general al PCR ca să-mi justific negaţiile.
Luat sub oblăduire de Florin Mugur, m-am pomenit exemplu de
„poet-muncitor”, înşirat printre alţii în „Scînteia”.
Era deja iarna lui 1980, iar bonomul redactor de la Cartea
Românească, ştiind în ce bucluc zoream să nimeresc, m-a pus la
treabă: am transcris „pe curat”, cu stiloul, volumul de
povestiri, l-am dus la dactilografiat doamnei Sas, neştearsă-i fie
amintirea!, şi-apoi l-am depus, cu bon, la editură!
Verdictul
primului referent, cu recomandarea de-a elimina povestirea bahică,
m-a determinat, scurt, să retrag volumul. Nici n-am vrut să aud
sfatul d-lui Mugur: să rescriu! Probabil că n-aş mai fi publicat
vreodată, dacă nu insista regretatul Constantin Stan. El mi-a
facilitat apariţia cîtorva texte cu păpădii, porumb şi-alte
plante inofensive. Iar în ziua cînd, propriu-zis, debutam cu o
povestire realist-fantastă, am primit Jurnalul de la Păltiniş,
cadou de „intrare în club”, din partea lui Mircea Nedelciu,
librarul nostru favorit. Exact ce-mi lipsea ca s-o iau razna
pe potecile înaltei culturi autohtone, al căror capăt dădea fix
în Balta Brăilei!... Ce fericire pe dovleacul din dotare, ce omor
de neuroni, ce titluri obligatorii şi urgenţe tematice! Şi azi
mi-aduc aminte, drăgăliţă Doamne, negoţul cu nişte popi, de la
care am procurat manuale de greacă veche. Şi-acum admir cotoarele
volumelor de filosofie clasică germană, traduse în anii 1960, la
Editura Academiei Republicii Populare Române, de Virgil Bogdan, D.D.
Roşca sau Constantin Floru. Şi, revăzînd Critica raţiunii
practice, mi-amintesc lumina gălbuie a literelor I(mmanuel)
K(ant) de pe coperta ediţiei îngrijite de Nicolae Bagdasar
la Editura Ştiinţifică, expusă în librăria frecventată pe
Lipscanii bucureşteni, prin 1972. Să achiziţionez toate astea n-am
pregetat o clipă, îmbogăţind un anticar clandestin, al cărui
apartament era literalmente sufocat de tomuri în ultimii ani
comunişti...
„Modelul
paideic” dispersat de Jurnalul liicean mi-a umplut existenţa
din 1983 pînă prin 1988. Am făcut exerciţii de greacă, am luat
lecţii de germană, am conspectat lexicoane, am scris „încercări”,
am construit scenarii „în jurul” vreunui cuvînt, l-am înnebunit
pe psihologul departamentului cu epistole pretenţioase, şi cîte
alte fleacuri atunci importante! Un singur lucru n-am făcut: să iau
drumul Păltinişului. Oare de ce? În primul rînd, mă sîcîia
părerea proastă a lui Noica despre ambii Caragiale. Alt motiv,
pueril: obiceiul lui de-a purta bască. Şi mai simţeam ceva rigid,
neclar, nebulos, catalogat ulterior drept propensiune spre
absolut(ism). Despre felul angelic în care nu spunea unele
lucruri bănuiam că este rezultatul rigorilor cenzurii, că Liiceanu
nu putuse publica tot ce scrisese cu/despre mentorul său şi - iată
- al nostru! Astfel că-n loc să definitivez romanele începute,
m-am dedat studiilor filosofice, iar supravieţuirea în societate
s-a limitat la propria-mi persoană, închipuindu-mi că dacă mi-e
bine mie, celorlalţi n-are cum le fi rău. Evadasem, la îndemnul
involuntar, însă contagios al „antrenorului” Noica, din
realitate!
Norocul
mi-a surîs, izbăvitor, cu textul lui Luca Piţu, din „Opinia
studenţească”, Wozu Noica?,
la care m-a trimis scrisoarea adresată autorului de însuşi
Liiceanu, în „Viaţa Românească”. Nu Catarii de la
Păltiniş, semna(la)ţi de N. Steinhardt, nu obiecţiile unui
Eugen Simion m-au trezit, ci Magistrul din Cajvana, cu luarea în
balon a gomozităţii noico-liicene. A fost ca ridicarea de pe ochi a
unui văl pictat, opacitatea căruia se transmisese retinei ca o
boală. Greu am scăpat de ea, sau poate îmi imaginez doar că am
scăpat, microbul fiind ca marxismul luat în tinereţe.
...Nu
mi-aş fi amintit toate astea, dacă n-aş fi beneficiat de alt,
necesar, decoct: volumul lui Gabriel Andreescu - Cărturari,
opozanţi şi documente. Să mă întreb la modul serios cum aş
fi evoluat intelectual fără „accidentul” (şi nu folosesc
ghilimelele în joacă) Noica? Wozu?
(TIMPUL - mai 2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu