duminică, 20 octombrie 2013

NICI ACUM DOI ANI NU AVEAM BLOG...


NICOLAE MANOLESCU
SAU
DESPRE SENTIMENTUL ROMÂNESC AL SUFICIENŢEI DE SINE

    După ce-am pus acest titlu, m-am oprit din scris, neştiind pe moment ce să mai adaug. Mi se pare că formula(rea) e potrivită pe coperta unei compuneri conforme cu asprele norme didactice şi/sau academice. Fiindcă Nicolae Manolescu, personalitate publică, ambasador, critic literar, fost şef de partid, liberal-conservator [cum singur îşi spunea, devansând (mez)alianţa lideraşului ce distruge resturile unei istorii onorante], El Lider Maximo al scriitorilor, prezident de comitete şi comisii universitare etc. etc., n-are încotro: dacă tot a descoperit că e „născut pentru fericire” (pag. 410, opul mai jos citat), musai să suporte povara de-a fi adulat, contestat, detestat, combătut cu argumente justificate, în teze doctorale, tomuri omagiale, monografii groase, destinate colectării prafului bibliotecilor! Posteritatea dânsului a început deja!
    Ce m-a îndemnat să comit iarăşi un articol despre care s-ar putea spune că este contra, că este împotrivă, că este o „înjurătură” la adresa Necontestatului Maestru al eschivei sclipitoare? Nimic altceva decât plăcerea cititului, provocată de volumul Viaţă şi cărţi - Amintirile unui cititor de cursă lungă, Ed. Paralela 45, 2009. Din start, e musai să mărturisesc: m-am recunoscut în cititorul şi-n omul N.M., într-o asemenea măsură încât îmi vine greu să-l „combat”! Şi eu sunt dezordonat, prefer să citesc şi să ascult muzică, nu să muncesc, îmi plac personajele din ficţiuni, dar şi oamenii reali, am predilecţie pentru umor şi ironie, mai degrabă decât pentru teorii „serioase”. Bârfesc, desigur, căutând gratuitatea şi spumosul vieţii. Nu cred că există femei urâte, ci doar ocazii insuficiente, iar când citesc inepţii de soiul celei scrise de Al. George despre soţia lui Paul Goma, iau foc. Pe Manolescu l-am întâlnit o singură dată, la un colocviu studenţesc, prin 1980, în toiul bătăliei pentru afirmarea optzecismului literar. Se discuta despre cum să scriem noi, cei tineri, ca să putem publica în condiţiile date. Am afirmat că nu toţi vrem să publicăm „în condiţiile date”, replică neobservată în aprinsa dezbatere a strategiilor de asalt & desant. Afirmaţia am validat-o peste doi ani, când Florin Mugur mi-a arătat referatul la volumul de povestiri depus la Cartea Românească, referat ce conţinea explicit, între alte obiecţii, recomandarea eliminării textului „Ţuică de prună”. N-am eliminat povestirea, ci mi-am retras manuscrisul! Gestul o fi fost el nemaipomenit de dat dracului, dar nu-mi venea să mă laud. Azi îl consider un puseu de... suficienţă de sine! Şi iată-mă îmbâcsit de ceea ce intenţionam să-i reproşez lui Manolescu. Cum să procedez? Masochist nu sunt; moralist nu pot fi; lup, nici atâta; să urăsc pe cineva, nu-s capabil. Nu rezist însă de-a dezumfla texte mincinoase şi n-am nicio consideraţie pentru oamenii care cândva au fost „cineva”, iar după 1989 opintesc să arate c-au fost altceva. Manolescu pare că-şi dă osteneala să nu scape „trendul” ăsta. E drept, face asta cam de prin 2004 încoace, dar recuperează accelerat...
    Nicolae Manolescu este unul dintre literaţii români lesne de citit. Scriind rapid şi mult, revendică pe drept locul întâi pe ultima jumătate de secol. Farmecul personal s-a adăugat însuşirilor moştenite de la o familie mare, bine situată în societatea interbelică. (Paginile închinate neamurilor sale sunt demne de-a ilustra istoria românească, într-un eşantion exemplar.) Iute la minte, Manolescu este iute şi la prins din zbor ideile vremii, dovedind un simţ al orientării fără greş. Naiv n-aş crede că e, sau că a fost. Joacă foarte bine rolul neajutoratului, al neştiutorului, ceea ce-l scoate mai mereu cu faţa curată. Că s-a amestecat unde nu-i era locul - în politică - singur o recunoaşte. Recunoaşterea nu-i şterge „contribuţia nepreţuită” la spulberarea speranţelor unei mari părţi din electorat, în 2000.
    Manolescu încearcă să inducă ideea că toate greşelile trecute sunt fără mare importanţă şi, oricum, nu mai interesează pe nimeni. Asta e inadmisibil şi face mai mult rău decât toate prostiile sale politice sau literare. În plus, generalizează cu suficienţă şi aplomb. De exemplu, la pag. 397 spune: „Ca tuturor, comunismul mi se părea etern”. Ei bine, tata, şi mulţi dintre consătenii mei (răsculaţi la colectivizare, în 1960, domoliţi de trupele Securităţii) erau convinşi că regimul nu apucă anul 2000 (când, conform unor deducţii ancestrale, ei credeau că se va sfârşi lumea)! Sau, la pag. 70, remarca despre „prelungirea nefirească a tradiţiilor pastorale în imaginaţia românilor...”. Manolescu (se face că?) uită cum tocmai astfel de tradiţii, bine păstrate şi atent promovate, aduc un plus de care orice popor se simte mândru şi-l afirmă fără complexe: japonezii, mentalitatea samurailor; americanii, cow-boy-ii şi mitologia Vestului sălbatic; francezii, spiritul de fineţe gastronomic; italienii, operă şi canţonete; englezii, atâtea fantasme gothice; spaniolii, corida etc. De ce-o fi nefirească prelungirea tradiţiei noastre pastorale?
    Există, în volumul amintit, un pasaj extrem de curios, la pag. 274. Anume, acela unde Manolescu mărturiseşte, cu inconştienţă sau cinism, că în 1969 a dat de bună voie o declaraţie la Securitate, despre călătoria efectuată în 1967 la Freiburg şi Paris. „I-am cerut (ofiţerului) un pix şi un teanc de foi. Am relatat amănunţit totul. Nume, date, locuri.” Precizie de raport! Urmează consideraţii despre cât de cinstit credea criticul declarator în ideea ca intelectualii români exilaţi, fiecare valoros în domeniul său, îndeosebi literaţii, să fie „recuperaţi” de autorităţile comuniste, aşa cum făcuseră ungurii cu ai lor. „În inocenţa mea, (declaraţia) o consideram un act de demnitate. Credeam că sinceritatea este absolut necesară. Voi învăţa mai târziu lecţia că, în anchetele de Securitate, n-are rost să ascunzi ceea ce le este ofiţerilor evident cunoscut” (pag. 275). De unde învăţase, că anchetat nu spune c-ar fi fost? Întreg fragmentul e (ca) un lapsus care explică multe dintre necunoscutele (aşa le zice autorul) vieţii lui Manolescu. Nu comentez. Mă mir doar că, ştiind - şi scriind - asta despre sine, Manolescu îl bănuieşte de colaborare pe Breban (pe care nu l-a sprijinit când a protestat contra Tezelor din iulie 1971, ci s-a grăbit să-i ocupe locul la România literară)...
    Criticul literar N. Manolescu e depăşit teoretic, şi-o ştie, dar blufează. Recunoaşte indirect că s-a dus vremea generaţiei sale. „Istoria critică...” e o afacere, nu reper cultural. Au spus-o destui. Marin Mincu a demonstrat cum Manolescu exersează „iuţeala de mână” preluând idei şi expresii lansate de alţi autori, în special de G. Călinescu (pe care incriminatul îl numeşte George, ca orice amator într-ale literaturii). Îl cred pe Mincu, fiindcă am descoperit cu mândrie că Manolescu mi-a luat o frază dintr-un articol despre Marin Preda, i-a adăugat o negaţie, şi-a rezultat, nu-i aşa, că scrisa mea e opinia lui...
    Însă nu vreau să comit aici un articol de lez-majestate, Doamne fereşte, ci dimpotrivă! Drept care afirm: Nicolae Manolescu este omul care ne oferă sentimentul deplin al suficienţei româneşti de sine. Nu-l pot lăuda mai mult!

(Argeş - septembrie 2011)

sâmbătă, 19 octombrie 2013

ACUM TREI ANI NU AVEAM BLOG...


PAUL GOMA PENTRU PREMIUL NOBEL

    Nu există un scriitor român care să merite Premiul Nobel mai mult decât Paul Goma. Distincţia nu încununează valoarea strict literară, dar nici nu e acordată pe criterii politice, geostrategice sau masonice, cum cred frustraţii. Literatura română suferă lipsa unui nume nobelizat. S-au ratat câteva momente prielnice pentru asemenea consacrare. Lucian Blaga a fost aproape de cunună. Contextul politic al vremii permitea un succes meritat, dacă nu bântuia Războiul Rece. Opera lui Blaga nu-i de o valoare mai mică decât a unor poeţi italieni sau greci (cu simpatii comuniste!), răsplătiţi mai degrabă pentru atitudinea lor cetăţenească decât pentru cea estetică. În interiorul naţiunii române, bulversate de-o lungă serie de acte politice idioate ale „elitelor” conducătoare inter- şi post-belice, Războiul Rece devenise „război fierbinte” - războiul sângelui, război intrauterin, război fratricid. Nu pot numi altfel faptul că nişte români au omorât alţi români, instigaţi de-o ideologie inumană şi mincinoasă până dincolo de limita raţiunii.
    În anii 1950 s-a dat cu piciorul şansei de-a avea un literat român consacrat de Premiu. Nu miră stupizenia organizaţiei de breaslă, incapabilă să gestioneze favorabil momentul. Lăsând laoparte motivul invidiei personale şi dezbinarea, prioritar era interesul naţional. Premiul ar fi încununat pe toţi românii, nu doar pe cel nominalizat. Blaga însă a fost boicotat de boii care trăgeau cârma Uniunii Scriitorilor încotro le indicau politrucii (pro)sovietici. Astăzi boicotul vine din partea unor aleşi dintre „ai noştri” care se comportă ca vătafii cu misie şi simbrie, nu ca promotori ai interesului cultural românesc.
    Sunt cunoscute „luptele” lui Paul Goma cu trecătorii (sau închipuiţii) lideri ai breslei literare. Aceştia nu l-au sprijinit în 1971, când, cu puţină diplomaţie, se obţinea din „cazul Goma” exact „Premiul Nobel Goma”. Reverberaţiile, în siajul portdrapelului, se puteau răsfrânge benefic asupra autorilor pasibili de tradus în limbi străine şi premiaţi. Breasla n-a venit alături de Paul Goma nici în 1977, când avea o datorie de conştiinţă faţă de popor, nu faţă de iniţiatorul Mişcării pentru drepturile omului, cum a rămas în istorie. După 1990, reprezentanţii de frunte ai US („crema cremelor”, căreia Herta Müller, laureată Nobel, i-a dat recent peste nas cu ce merită), au vrut chiar să-l izgonească pe Goma din literatura română! Nu-l mai pomenesc pe scribăreţul anonim, veleitar, trezit opozant nevoie mare şi disident... de care nu ştia nimeni!
    [O paranteză. Literat de certă valoare, a cărui importanţă culturală n-o contestă nimeni, Al. George s-a înscris tam-nesam pe lista opozanţilor comunismului, tot de el întocmită. Vorb-aia: chelului tichie de mărgăritare îi trebuia! Lui Paul Goma i s-a părut rizibil asemenea gest, tocmai din partea cuiva de la care aştepta luciditate maximă. „Pamfletul” incriminat de Al. George e o razantă punere la punct, o ironie greu suportabilă. De înţeles lipsa de (ori apetenţa pentru asemenea) umor a celui vizat. Complet de neînţeles este răbufnirea dânsului într-o insanitate precum: „...el (Goma) s-a despărţit de frumoasa sa soţie şi s-a însurat cu urâta fată a lui...” (Litere, octombrie 2010). Nu doar că Al. George minte (Paul Goma a fost căsătorit o singură dată, şi este, cu aceeaşi minunată fiinţă, pe nume Ana Maria). Dar să afirmi - şi-n scris! - despre o femeie că e urâtă - iată ceva care nu face cinste niciunui bărbat. Citind asemenea stupiditate, aproape ignori că Al. George foloseşte ideea lui Goma referitoare la România ocupată de români, fără să precizeze de unde a preluat-o!]
    Ce organizaţie profesională să-l propună pe Paul Goma la Premiul Nobel? Evident, nu Uniunea Scriitorilor din România, sub conducerea actuală. Ci - am spus-o de-astă toamnă - Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova. Sunt convins că acum, după aşezarea apelor politice la Chişinău, oamenii de ispravă de acolo vor şti să joace pe cartea câştigătoare. Nu-i nevoie să explic eu cum şi de ce, nici că singurul scriitor român (re)cunoscut de ultimul laureat cu Premiul Nobel (l-am numit pe Mario Vargas Llosa) poate trage după sine toată republica.
    Şi chiar pe nerecunoscătoarea Românie.

(Litere, ianuarie 2011)

vineri, 18 octombrie 2013

UN ARTICOLAŞ MAI VECHI


OMAGIU LUI
NICOLAE MANOLESCU-ZORBA

    Aproape tot poporul literar a sărit pe Istoria... manolesciană, care cu lauda, care cu bâta, care cu critica obiectiv-justiţiară! Aşteptările s-au dezumflat pe măsură ce lectura producea constatarea că textul e o însăilare de cronici, o formă de lichidare a diverşilor adversari, o modalitate de exprimare a înaltelor (dez)gusturi. Frustrarea unora că n-au fost incluşi nici între numele de dicţionar n-a depăşit amărăciunea altora că sunt prezen(ta)ţi neconvenabil. Ciracii şi (e)mulii lui Manolescu n-au putut să afirme clar şi cu majuscule că este cartea secolului, ce să mai vorbim de oponenţi! Discutabilă fiind, victoria mediatică nu mulţumeşte nici pe editorul său. Dovadă? Amănuntul că acesta, poet în timpul când era psiholog la o unitate de profil, s-a retras din filiala piteşteană a Uniunii Scriitorilor, pe motiv că l-au supărat... supărările condeierilor locali nebăgaţi de Manolescu pe listele sale! Supărarea de văcar pe sat i-a deturnat atenţia de la acurateţea redactării propriu-zise. Dar ce mai contează redactarea, când prostimea culturală înghite, nu-i aşa, orice ştift, numai să fie venit de la iluminaţii neamului! Opul este o capodoperă de neglijenţă tehnică, face faimă fuşărelilor editurii, paralelă cu lucrul temeinic şi cinstit, e un briliant de pus în panoplia ratărilor tipografice de anvergură. Asta dacă rezistă între coperţi şi nu se dezghioacă la o simplă răsfoire! Să trecem însă de supărări, că produc apoplexie...
   Cine, în locul lui Manolescu, n-ar vrea să-şi impună Istoria... ca o catedrală indiscutabilă a culturii române, căreia i se cuvin doar osanale? Enoriaşii nerecunoscători & invidioşi o consideră glosa bisericuţei din Răzoare. Dau la o parte chestiunea alegerii materialelor de construcţie de proastă calitate ce, inevitabil, provoacă surpături. Nu discut nici gustul autorului pentru arhitectura tipică mahalalelor de-acum un veac, în care înjghebarea unei locuinţe se făcea prin înnădire de camere când, cum şi din ce da Domnul. Las altora studiul amănunţit al ideilor împrumutate de criticul-istoric de la contemporanii săi mai puţin celebri (e strident cazul George Geacăr, din a cărui lucrare, Marin Preda şi mitul omului nou, Manolescu ia cu toptanul). Eu nu contest remarcabilele merite ale paralelipipedicei cărţi, nici pe-ale descurcăreţului comerciant al ei. Eu aduc aici un elogiu lui Nicolae Manolescu, Omul Deplin al culturii române postbelice, post-comuniste, post-moderniste, post-politicianiste şi-alte post-posturi & postúri de mare audienţă populară!
    Este evident că Nicolae Manolescu se înscrie într-o tradiţie de cel puţin 500 de ani de cultură şi civilizaţie valahă, anume în şirul celor care au iniţiat mari proiecte, de largă cuprindere şi universală întindere, expresie şocantă a genialităţii poporului nostru! După ce-au demarat proiectele, au deschis şantierele, au ras tot ce era în jur, au călcat în picioare sau cu buldozerele tradiţia şi cutumele, înălţând care un monument, care o mânăstire, care un palat, care o istorie piramidală a omenirii sau a literaturii mondiale. Şi toţi au eşuat apoteotic. Neagoe Basarab, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Mihail Moxa, cărturarii Şcolii Ardelene, Ion Heliade Rădulescu, Hasdeu, Eminescu, Densuşianu, Iorga, Noica, Eliade şi mulţi, mulţi români au năzuit la opere atotcuprinzătoare, gigantice, inexistente în alte spaţii geopolitice. Manolescu nu vrea şi nu izbuteşte altceva. Excepţionala sa Istorie..., cântărind câteva kilograme de hârtie uscată, poartă pecetea inconfundabilă a geniului carpatin şi va dăinui peste veacuri ca o mostră de nezdruncinat a hei-(sau mi-se-)rupismului în cultură. Rivala Casei Poporului (prostit) şi precursoarea Catedralei Neamului (prost), Istoria... lui Manolescu recoltează deja metri liniari de comentarii aplicate, mărturii ale interesului viu trezit în masele largi de cronicari profesionali şi profesori cu lecturile oprite acum două decenii.
    Omul Nicolae Manolescu este, în sine, un şablon pentru viitorime. Strălucit student şi favorit al unui turnător legal(izat), profesor de liceu şi cronicar literar ce-a făcut cu iscusinţă politica proprie în perimetrul şi-n conjunctura la îndemână, când elogiind un politruc sus-pus, când denunţând un plagiator căzut în dizgraţie, când folosind pro domo citate din Marx, dar îndeobşte elogiind acel gen de cărţi despre care se poate spune că reprezintă o victorie a cenzurii asupra autorului, universitar ce-a trasat conturul perpetuu al unui fel adaptabil de-a convieţui cu organul ideologic totalitar, coleg ideal, soţ mult(in)fidel şi tată la vârsta când era bunic (treabă ce va fi trezind gelozie în rândul nu puţinilor congeneri, ba chiar şi-a altora mai tineri), politician de bună tradiţie băştinaşă, dintr-aceia care duc de râpă tot ce pun alţii pe picioare – oare ce lipseşte portretului? Lipseşte un model cu care să-i putem compara personalitatea pantocratoare, ca să o înţelegem parţial!
    L-am enunţat în titlul articolului. Faptele publice ale noului Om Universal, picat la titularizare academică, au devenit istorie. Precum Zorba funicularul, Manolescu a prăbuşit grandios, cu Partidul Alianţei Civice, speranţa de normalitate şi-a alungat idealul de cinste existent într-o bună parte a cetăţenilor români. E drept, nu singur. Cinstit judecând însă, Manolescu a avut intuiţia (sau a primit indicaţia?) să se retragă la timp dintr-un domeniu unde îl mânaseră picioarele, nu capul. Situaţia funicularului grecesc e pe cale de a se repeta în cazul Istoriei... Nimeni nu va mai putea prăbuşi o astfel de carte, fiindcă a făcut-o cu succes deplin Cârmaciul scriitorimii băştinaşe, Cronicarul cel mai iubit al Epocii de aur din istoria României, tizul şi echivalentul întru spirit al Marelui Ceauşescu! Acesta e al doilea model, care explică restul personalităţii manolesciene. Marile Spirite ale României comuniste se întâlnesc la edecuri şi-n eşecuri, dar mai ales în refuzul obstinat al opiniei contrare!
    Pe tiparul intuiţiei politice sus-pomenite, aşteptăm din partea mult-stimatului şi iubitului nostru actual Preşedine un gest asemănător la viitoarele alegeri de la Uniunea Scriitorilor. Să mai spun de ce?

(P.S.: Nu doar că N. Manolescu a candidat şi-a înfrânt concurenţa, dar a şi modificat Statutul USR ca să poată fi reales. Fără alte comentarii! - notă din 2013)

(Argeş, februarie 2009)

ALAMBICOTHECA - septembrie 2013


La nuntă

    Am prins, copil şi tinerel nebărbierit, prin satele în care mi-a fost dat să trăiesc, destule nunţi care păstrau ceva din tradiţia lăudată în cărţi de etnologie şi folclor. N-am găsit motiv de „inspiraţie” literară, probabil fiindcă asemenea evenimente trebuie trăite, nu povestite. Şi, slavă Domnului, mi-a plăcut să petrec la nunţi, uneori fără să ţin seama nici de starea sănătăţii, nici de „bunele maniere” ce îndeamnă la reţinere. Dacă-i bal, bal să fie, spun şi eu, alături de combatanţii luptei cu paharul, sarmaua şi friptura bine făcută. Apropo: mai ştiu bucătarii locantelor unde se fac azi nunţi „la preţuri fără concurenţă”, cum se prepară o friptură bună? Am îndoieli dintre cele mai vâscoase, date de senzaţia că îngurgitez o ciozvârtă de rinocer, alene perpelită pe-un ochi de aragaz cu flacăra cutremurată de emoţie că se termină butelia!...
    Să faci nuntă a fost şi este o afacere pentru cârciumari, lăutari, popi, chelneri, vânzători de hârtie creponată şi de flori. E mega-afacere pentru televiziunile de scandal, ce proliferează într-o veselie vecină cu inconştienţa şoferului beat care calcă acceleraţia şi-şi bagă piciorul în motor, prinzându-şi-l acolo până la descarcerarea SMURD. Deseori este afacere şi pentru socrul-mare, care organizează economic momentul certificat de tradiţie ca suprema fericire a tinerilor năpustiţi în viaţă. Amintirea fabuloaselor petreceri ale protipendadei inter- şi antebelice n-a pierit odată cu nociva perioadă comunistă. „Nunta Zamfirei” o mai fi lectură şcolară obligatorie? Rânduiala nunţii, stabilizată într-o lungă vieţuire ca tipar cu valenţe profunde, a fost spartă de comunişti, dar nu distrusă. Rămăşiţele actului emblematic pentru destinul fiinţei se păstrează. Adaptate modei, par caricaturi mitologice sau obiceiuri fără motivaţie înţeleasă. A strâmba din nas la ce şi cum se petrece la nunţile actuale, cu ifose elitiste, e atitudine la îndemână, inexplicabil adoptată de „lumea bună” a publicisticii noastre de estradă. În dispreţul afişat, musai să fie invocată vreo cutumă inventată de fosta propagandă comunistă sau de vreun bărzoi tupeist ce-a clămpănit din cioc (băşcălit de cine chiar pricepea cum stau lucrurile cu tradiţia), până „s-a ajuns” la tribuna mass-media idioată, unde pune note şi dă sfaturi...
    Viaţa poporului nu ţine cont de asemenea papagali. N-a ţinut nici pe vremea când ideologia de partid chiar putea impune aberaţii - cum este cununia religioasă într-altă zi decât duminica. Aberaţia s-a perpetuat, dar nu datorită fostelor „comandamente”, ci dintr-un motiv practic: luni după nuntă petrecăreţii trebuie să meargă la serviciu, ziua de repaos e necesară... Tradiţional sau ba, ritualul care defineşte nunta ca eveniment cosmic trece pe planul doi, dacă privim manifestările invitaţilor la paranghelie. Oamenii sunt şi expresia unui fel de-a fi mitic, dar ei se comportă ca animale mişcate de nevoi primare: foame, sete, eros, frică sau ce mai doriţi. Şi la nuntă, ca şi-n alte împrejurări, românii se-ntrec cu firea experimentând senzaţii unice, cum ar fi băutul peste măsură, mâncatul abuziv, curajul aluziei sexuale către vecina intangibilă, tentativa de-a cuceri o cântăreaţă văzută doar la televizor sau nesăbuinţa de-a se abandona în braţele amorezului care n-ar trece pragul femeii scofâlcite de muncă şi necazuri.
    Şi iese în evidenţă, chiar la o nuntă lipsită de fast, frumuseţea femeilor românce, despre care s-a dus buhul. Ele n-au nevoie de maşini luxoase, de toalete scumpe sau bijuterii fără sens, ca să strălucească. E suficient să aibă o rochie străvezie, un decolteu aproape decent, nişte pantofi eleganţi şi-un partener agil, bun dansator, tandru, fidel şi muieratic în egală măsură. Atunci o să vedeţi cea mai frumoasă privelişte omenească: femeia geloasă, îndrăgostită, aprigă în priviri şi ageră în mişcări, cu braţele şi picioarele încordate ca o zeiţă înfuriată, cu pieptul generos potopindu-şi masculul, pe care-l primeşte fără să-l ţină şi-l respinge fără să-l abandoneze. Vai de imbecilul care nu pricepe!
    Am filmat în ultimii ani destule asemenea scene, ştiu ce spun, deşi spusele mele nu fac decât să reproducă pe-ale lui Costache Olăreanu: cea mai mare bogăţie a României sunt femeile, şi nu-i nicio jenă să recunoaştem!

(LITERE - septembrie 2013)