duminică, 20 octombrie 2013

NICI ACUM DOI ANI NU AVEAM BLOG...


NICOLAE MANOLESCU
SAU
DESPRE SENTIMENTUL ROMÂNESC AL SUFICIENŢEI DE SINE

    După ce-am pus acest titlu, m-am oprit din scris, neştiind pe moment ce să mai adaug. Mi se pare că formula(rea) e potrivită pe coperta unei compuneri conforme cu asprele norme didactice şi/sau academice. Fiindcă Nicolae Manolescu, personalitate publică, ambasador, critic literar, fost şef de partid, liberal-conservator [cum singur îşi spunea, devansând (mez)alianţa lideraşului ce distruge resturile unei istorii onorante], El Lider Maximo al scriitorilor, prezident de comitete şi comisii universitare etc. etc., n-are încotro: dacă tot a descoperit că e „născut pentru fericire” (pag. 410, opul mai jos citat), musai să suporte povara de-a fi adulat, contestat, detestat, combătut cu argumente justificate, în teze doctorale, tomuri omagiale, monografii groase, destinate colectării prafului bibliotecilor! Posteritatea dânsului a început deja!
    Ce m-a îndemnat să comit iarăşi un articol despre care s-ar putea spune că este contra, că este împotrivă, că este o „înjurătură” la adresa Necontestatului Maestru al eschivei sclipitoare? Nimic altceva decât plăcerea cititului, provocată de volumul Viaţă şi cărţi - Amintirile unui cititor de cursă lungă, Ed. Paralela 45, 2009. Din start, e musai să mărturisesc: m-am recunoscut în cititorul şi-n omul N.M., într-o asemenea măsură încât îmi vine greu să-l „combat”! Şi eu sunt dezordonat, prefer să citesc şi să ascult muzică, nu să muncesc, îmi plac personajele din ficţiuni, dar şi oamenii reali, am predilecţie pentru umor şi ironie, mai degrabă decât pentru teorii „serioase”. Bârfesc, desigur, căutând gratuitatea şi spumosul vieţii. Nu cred că există femei urâte, ci doar ocazii insuficiente, iar când citesc inepţii de soiul celei scrise de Al. George despre soţia lui Paul Goma, iau foc. Pe Manolescu l-am întâlnit o singură dată, la un colocviu studenţesc, prin 1980, în toiul bătăliei pentru afirmarea optzecismului literar. Se discuta despre cum să scriem noi, cei tineri, ca să putem publica în condiţiile date. Am afirmat că nu toţi vrem să publicăm „în condiţiile date”, replică neobservată în aprinsa dezbatere a strategiilor de asalt & desant. Afirmaţia am validat-o peste doi ani, când Florin Mugur mi-a arătat referatul la volumul de povestiri depus la Cartea Românească, referat ce conţinea explicit, între alte obiecţii, recomandarea eliminării textului „Ţuică de prună”. N-am eliminat povestirea, ci mi-am retras manuscrisul! Gestul o fi fost el nemaipomenit de dat dracului, dar nu-mi venea să mă laud. Azi îl consider un puseu de... suficienţă de sine! Şi iată-mă îmbâcsit de ceea ce intenţionam să-i reproşez lui Manolescu. Cum să procedez? Masochist nu sunt; moralist nu pot fi; lup, nici atâta; să urăsc pe cineva, nu-s capabil. Nu rezist însă de-a dezumfla texte mincinoase şi n-am nicio consideraţie pentru oamenii care cândva au fost „cineva”, iar după 1989 opintesc să arate c-au fost altceva. Manolescu pare că-şi dă osteneala să nu scape „trendul” ăsta. E drept, face asta cam de prin 2004 încoace, dar recuperează accelerat...
    Nicolae Manolescu este unul dintre literaţii români lesne de citit. Scriind rapid şi mult, revendică pe drept locul întâi pe ultima jumătate de secol. Farmecul personal s-a adăugat însuşirilor moştenite de la o familie mare, bine situată în societatea interbelică. (Paginile închinate neamurilor sale sunt demne de-a ilustra istoria românească, într-un eşantion exemplar.) Iute la minte, Manolescu este iute şi la prins din zbor ideile vremii, dovedind un simţ al orientării fără greş. Naiv n-aş crede că e, sau că a fost. Joacă foarte bine rolul neajutoratului, al neştiutorului, ceea ce-l scoate mai mereu cu faţa curată. Că s-a amestecat unde nu-i era locul - în politică - singur o recunoaşte. Recunoaşterea nu-i şterge „contribuţia nepreţuită” la spulberarea speranţelor unei mari părţi din electorat, în 2000.
    Manolescu încearcă să inducă ideea că toate greşelile trecute sunt fără mare importanţă şi, oricum, nu mai interesează pe nimeni. Asta e inadmisibil şi face mai mult rău decât toate prostiile sale politice sau literare. În plus, generalizează cu suficienţă şi aplomb. De exemplu, la pag. 397 spune: „Ca tuturor, comunismul mi se părea etern”. Ei bine, tata, şi mulţi dintre consătenii mei (răsculaţi la colectivizare, în 1960, domoliţi de trupele Securităţii) erau convinşi că regimul nu apucă anul 2000 (când, conform unor deducţii ancestrale, ei credeau că se va sfârşi lumea)! Sau, la pag. 70, remarca despre „prelungirea nefirească a tradiţiilor pastorale în imaginaţia românilor...”. Manolescu (se face că?) uită cum tocmai astfel de tradiţii, bine păstrate şi atent promovate, aduc un plus de care orice popor se simte mândru şi-l afirmă fără complexe: japonezii, mentalitatea samurailor; americanii, cow-boy-ii şi mitologia Vestului sălbatic; francezii, spiritul de fineţe gastronomic; italienii, operă şi canţonete; englezii, atâtea fantasme gothice; spaniolii, corida etc. De ce-o fi nefirească prelungirea tradiţiei noastre pastorale?
    Există, în volumul amintit, un pasaj extrem de curios, la pag. 274. Anume, acela unde Manolescu mărturiseşte, cu inconştienţă sau cinism, că în 1969 a dat de bună voie o declaraţie la Securitate, despre călătoria efectuată în 1967 la Freiburg şi Paris. „I-am cerut (ofiţerului) un pix şi un teanc de foi. Am relatat amănunţit totul. Nume, date, locuri.” Precizie de raport! Urmează consideraţii despre cât de cinstit credea criticul declarator în ideea ca intelectualii români exilaţi, fiecare valoros în domeniul său, îndeosebi literaţii, să fie „recuperaţi” de autorităţile comuniste, aşa cum făcuseră ungurii cu ai lor. „În inocenţa mea, (declaraţia) o consideram un act de demnitate. Credeam că sinceritatea este absolut necesară. Voi învăţa mai târziu lecţia că, în anchetele de Securitate, n-are rost să ascunzi ceea ce le este ofiţerilor evident cunoscut” (pag. 275). De unde învăţase, că anchetat nu spune c-ar fi fost? Întreg fragmentul e (ca) un lapsus care explică multe dintre necunoscutele (aşa le zice autorul) vieţii lui Manolescu. Nu comentez. Mă mir doar că, ştiind - şi scriind - asta despre sine, Manolescu îl bănuieşte de colaborare pe Breban (pe care nu l-a sprijinit când a protestat contra Tezelor din iulie 1971, ci s-a grăbit să-i ocupe locul la România literară)...
    Criticul literar N. Manolescu e depăşit teoretic, şi-o ştie, dar blufează. Recunoaşte indirect că s-a dus vremea generaţiei sale. „Istoria critică...” e o afacere, nu reper cultural. Au spus-o destui. Marin Mincu a demonstrat cum Manolescu exersează „iuţeala de mână” preluând idei şi expresii lansate de alţi autori, în special de G. Călinescu (pe care incriminatul îl numeşte George, ca orice amator într-ale literaturii). Îl cred pe Mincu, fiindcă am descoperit cu mândrie că Manolescu mi-a luat o frază dintr-un articol despre Marin Preda, i-a adăugat o negaţie, şi-a rezultat, nu-i aşa, că scrisa mea e opinia lui...
    Însă nu vreau să comit aici un articol de lez-majestate, Doamne fereşte, ci dimpotrivă! Drept care afirm: Nicolae Manolescu este omul care ne oferă sentimentul deplin al suficienţei româneşti de sine. Nu-l pot lăuda mai mult!

(Argeş - septembrie 2011)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu