duminică, 31 martie 2013

IDEI FLOTANTE - martie 2013


Dictatura bunului plac

Circulă în lumea literară, de la ultima plenară a CC - Consiliul de Conducere, nu vă gîndiţi la altceva, de pildă Consiliul de Coroană! - al USR, ţinută la Alba Iulia, opinia că actualul prezident al breslei, domnul Nicolae Manolescu, şi-a pierdut uzul (sau uzufructul) raţiunii, devreme ce n-a respins, cu ironie strepezită, propunerea domnului Mihai Zamfir, referitoare la numărul de mandate de preşedinte pentru care poate candida un membru al hulitei noastre Uniuni. Chestiunea, văzută la nivelul scriitorului dotat cu ochelari proprii, e simplă. Bunul simţ, logica elementară scot în relief dorinţa domnului Nicolae Manolescu, cel mai - cu o ură grea - iubit critic al ultimelor cinci decenii, de a fi încoronat, pe viaţă, Preşedinte al breslei. Breaslă pe care, la rîndul său, domnul Manolescu o iubeşte puţin diferit - cu indiferenţă urîcioasă.
Autorul unui grandios eşec în politica anilor '90, N. Manolescu îşi manifestă bunul plac în ograda scriitorilor, conform parcă Istoriei... dumisale şi numai a dumisale. Stîngaci postcomunist, s-a trezit să-l cultive pe Omul (cu O mare) Ion Iliescu, exact în momentul în care toată planeta blama evenimentele din 13-15 iunie 1990, condamnîndu-l pe autorul lor moral. Intelectual subţire, N. Manolescu n-a priceput că intervievarea lui Ion Iliescu înseamnă justificarea crimei. Iar crima includea şi mineriada, şi comunismul administrat poporului român de nomenklatura al cărei exponent este Iliescu. Dar ce treabă cu poporul să aibă N. Manolescu? „Profesiunea” dînsului este cultura, iar poporul n-are habar de asemenea ilustră meserie. Interviul a fost ca păcatul originar, graţie căruia cariera lui Manolescu a mers din victorie în victorie, pînă la prăbuşirea din anul 2000, după care „politicianul” s-a retras, persiflîndu-i pe votanţii lui Vadim, ca şi cum aceia erau responsabili pentru iresposabilitatea sa. Că bunul plac îl defineşte pe criticul Nicolae Manolescu, e de notorietate. Lui i se atribuie butada „ixulescule, dacă eu vreau, tu eşti mare scriitor; dacă eu nu vreau, tu nu exişti!”
Lăsînd deoparte pe Dumnezeul literelor române, consemnez faptul, devenit banalitate, că în scumpa noastră ţărişoară bunul plac funcţionează de sute de ani. Ne amintim replica istorică a domnitorului Mihai Viteazul: „pohta ce-am pohtit”. Puţin probabil să nu fie vorba de bunul său plac, de lăcomie, de ambiţie, de orice, afară de raţiune de stat, de calcul politic, de judecată economică, de viziune seculară. Să rememorăm una dintre izbînzile preşedintelui Băsescu I-ul (şi ultimul). La primele alegeri pentru parlamentul european, cele ce stabileau locul României ca membru al Uniunii de care ne-am legat fără să bănuim ce înseamnă, Băsescu a impus candidatura fiicei sale. Şi a trimis-o unde nu avea ce căuta, făcîndu-şi „pohta ce-a pohtit”! Rezultatul? Ridicol pentru imaginea ţării, pentru statutul României în UE. A fost un ifos prezidenţial, o slăbiciune pentru mofturile fetei ajunse materie de consum în presa de scandal. Iar ca să închei periplul, consemnez bunul plac al conducerii actuale a ICR, care şi-a rezolvat „pohta” clientelară înfiinţînd filiale judeţene (cînd treaba instituţiei e să promoveze cultura în exterior) şi atribuind posturi scoase la concurs înainte de ţinerea acestuia. E bun plac sau ba? „Da de unde, totul e conform legii”, se justifică locvacele fost profesor de marxism, înscăunat vătaf.
Bunul plac nu-i o idee fixă. Este modalitatea de manifestare publică a unui sindrom ce explică lipsa de normalitate a societăţii române dintotdeauna. Că se poate exterioriza în actele oricui, nu e grav, e firesc. Grav e cînd îmbracă decizia funcţiei oficiale, dintr-o structură de stat. Grav e cînd capătă forma unei legi votate în parlament, cum încercau - apropo de imunităţi - să facă actualii „aleşi”, despre care se poate afirma limpede că sînt culeşi.
Iar cînd „conştiinţa naţiei”, reprezentată de conducerea USR, adoptă în unanimitate o aberaţie de genul celei semnalate, la ce să ne aşteptăm de la restul corpului?

P.S. Am scris aceste rînduri la începutul lunii februarie, sub şocul veştii parvenite de la înaltul for scriitoricesc, al cărui Consiliu este condus prin telefon, cu voce evident metalică, de domnul Nicolae Manolescu. Trei inimoase reviste de cultură şi-au demonstrat inapetenţa pentru problemele reale ce afectează cultura română actuală, refuzînd, cu elogii, să-mi tipărească opiniile. Nu întreb de ce, răspunsul e pe buzele tuturor scriitorilor români: domnul Manolescu a ajuns în postura de „cel mai iubit critic al naţiunii”, aşa cum Ceauşescu ajunsese cel mai iubit fiu! Se feresc „bieţii scriitori” (cum îi căinează ipocrit chiar preşedintele) să-l supere pre Înălţimea Sa mai abitir decît supuşii vreunui satrap oriental! Spre deosebire de împuşcatul său tiz, domnul Manolescu, ambiţionat de cauze extraliterare, cum scriu unele publicaţii (desigur, defăimătoare la adresa Uniunii Scriitorilor şi-a Comandantului ei Suprem), pare să-şi fi folosit funcţia acumulînd remuneraţii peste gratificaţii şi risipind nesăbuit finanţele Uniunii. Că este sau nu aşa, doar controlul Curţii de conturi poate spune.
Domnul Nicolae Manolescu este o persoană particulară plină de farmec, îl putem aprecia sau invidia, după caz. Dar în calitate de persoană publică - şi eu la aceasta mă refer - a prăbuşit iluziile mai multor generaţii care sperau la o schimbare politică benefică României. Apoi, în calitate de preşedinte al breslei, a reuşit să aducă Uniunea Scriitorilor la faliment financiar şi la inexistenţă în plan social. Asemenea reuşită se cuvine, desigur, aplaudată! Iar dacă domnul Manolescu nu pricepe că demisia este un act de onoare, şi singurul pe care îl poate face, atunci nu doar că îmbătrîneşte urît, cum scria cineva, ci murdăreşte ce-a mai rămas din prestigiul profesiunii de scriitor. 

(Timpul - martie 2013) 

marți, 12 martie 2013

ALAMBICOTHECA - februarie 2013

Patru ipoteze şi-o concluzie


Nu m-am întrebat niciodată în mod serios de unde vine curiozitatea de-a citi cărţi despre, cu sau scrise de agenţi ai mult prea multelor servicii de spionaj. Dorinţa descifrării secretelor e inclusă în structura fiinţei umane? Pesemne din asta derivă succesul scenaristicii curente, începând cu planurile de guvernare ale partidului aflat momentan în opoziţie, terminând cu „misterele” revoluţiilor, ale morţii vreunui actor sau ale dispariţiei vreunui copil. Despre enigma piramidelor, a calendarului maya, a sanctuarului de la Stonehenge, a şanţurilor de la Nazaca sau a dispariţiei Atlantidei ce să mai zic! Este un canal tv care numai emisiuni dintr-astea difuzează, de unde „afli” chestiuni nelămurite vreodată. Petru Romoşan a intuit nevoia contactului cu fapte confidenţiale, lansând editura Compania cu Memoriile celebrului spion român Mihai Caraman, cel care a penetrat NATO, acţiune rămasă şi dată ca exemplu strălucit în analele războiului rece şi tăcut.
Şi „eroul” cărţii A patra ipoteză - Liviu Tofan, Editura Polirom, 2012, Matei Haiducu, poate fi înseriat categoriei de iscoade cu reuşite antologice, faptele lui fiind total atipice pentru „meserie”, iar auto-deconspirarea sa complet senzaţională. Liviu Tofan, fost redactor la Europa Liberă până în 1994, a investigat cazul cu mijloacele ziaristului imparţial, aflând tot ce se poate deocamdată afla despre incredibila afacere (multe detalii sunt încă inaccesibile). Ce frapează şi cucereşte la lectură e tonul expunerii, scriitura dubitativă, distanţarea ironică faţă de materialul găsit. Este ca şi cum autorul, uimit de ce descoperă, nu poate admite că realitatea arată astfel! Nu numai că „performanţele” agentului dublu Haiducu depăşesc aria credibilităţii (graniţa se poate extinde oricând); dar implicarea preşedintelui Franţei, Fr. Mitterand, la modul aproape direct, într-o chestiune pendinte culiselor angrenajului de guvernare, ce se dezvăluie obişnuit istoricilor mulţi ani mai târziu, e un act fantezist, demn parcă de-un scenariu inept. Cum să privească un ziarist obiectiv asemenea de-ne-făcut, altfel decât printr-o grilă de umor subtil? Performanţa lui Tofan este cu atât mai meritorie, cu cât ironia nu afectează credibilitatea, iar „epicul” iese întărit. Aş zice că e o ironie metatextuală: dacă ar fi pus-o în pagină la modul impersonal, conform uzanţelor şcolii „de investigaţie” ziaristică, abia atunci naraţiunea devenea dezechilibrată, să nu zic partizană.
Fără dubiu, personajul principal şi cel care încinge spiritele, pe unele chiar incendiindu-le, este Matei Pavel Haiducu. Numele e unul din multele pseudonime. Originalul e Hirsch, fiul unui ofiţer al Securităţii, înalt responsabil pe linie tehnică, prin anii 1950. Înlăturat când Securitatea a devenit predominant neaoşă, Hirsch-tatăl a murit relativ tânăr, generând copilului frustrare, plus o dorinţă nestăvilită de-a se răzbuna. Imboldul pare plauzibil, toate datele converg către un caz clasic de reacţie la nedreptăţi flagrante. Nu exagerez deloc atribuind destinului acestui om epitetul de biblic! Şi e demn de reţinut ce-a făcut, pentru cine vrea să înveţe cum să-şi educe fiii. A situa afacerea numai în plan senzaţionalist, social sau politic, înseamnă, după părerea mea, a o lipsi de ceea ce, în jargon literar, se cheamă carne. Or, ca să existe în plan scriptural, fiecare naraţiune musai să conţină ingredientul ce face oroare vegetarienilor. Ca un romancier adevărat, Liviu Tofan a izbutit să dea viaţă unui organism complet, pe care îl poţi nega, dar nu distruge.
Nu fac rezumatul cărţii, ca să nu vă lipsesc de plăcerea lecturii. Mi-aş permite câteva considerente marginale, cu prezumţia de vinovăţie asumată: orice lectură poate extrage exact orice concluzie. Şi, desigur, opusul ei! N-am să comit nici asta: materialul e mult prea nutritiv, iar dezvoltarea de supoziţii ar genera altă carte. Ceea ce nu-i cazul. O singură idee se cere măcar emisă, dacă nu şi dezvoltată. Anume, că orice scriitor care intră în contact cu orice serviciu secret, fie că e al unei ţări totalitare, fie că e al unei democraţii consolidate, se alege cu reputaţia ştirbită. E cazul lui Virgil Tănase şi-al lui Paul Goma. Amândoi au acceptat jocul contraspionajului francez, convinşi că vor contribui la compromiterea lui Ceauşescu şi-a regimului de teroare impus în România. N-au greşit, dar faptul că au participat la o şaradă le-a diminuat propria credibilitate, mai ales că serviciul i-a lăsat la final în ofsaid. Paul Goma a sesizat imediat şi nu şi-a iertat-o nici până azi. Virgil Tănase, ca tot românul, a cules ce profit a putut.
Concluzia? Este evidentă! 

LITERE - februarie 2013