joi, 22 mai 2014

ALAMBICOTHECA - martie 2014


Prima amintire

   Nu mai reţin - şi se pare că nici nu s-a decis - cine a fost învingătorul „întrecerii” dintre Mircea Eliade şi Carl Gustav Jung, pe tema care dintre ei îşi aminteşte ceva de la o mai fragedă vârstă. Este incitant gândul participării la un asemenea concurs. Dar capacitatea creierului de stocare a informaţiilor – imensă, cum spun specialiştii – nu poate fi valorificată dacă nu ştii cum. Altfel zis, fără software, hardiscul din dotarea noastră naturală este inutil. Însă, nu chestii ştiinţifice voiam să fierb azi în alambicothecă...
    Probabil că următoarea întâmplare este „prima mea amintire”.
   Era o zi de iarnă nu prea geroasă, fiindcă mă jucasem prin curte cu sania. Să fi fost luna ianuarie sau februarie, 1959? În martie urma să împlinesc 3 ani, şi cum martie totdeauna deschide postul Paştelui, aproape sigur petrecerea la care urma să fiu „vedetă” s-a desfăşurat înainte. Aveam o sanie făcută de Taica şi-un derdeluş natural în partea de vest a imensei noastre curţi. Ninsese destul, fiindcă zăpada strânsă lângă poarta mare depăşea înălţimea gardului. Cine bătătorise maldărul de omăt, ridicând un soi de piramidă? Tata nu prea stătea pe acasă, având serviciu la sonde, dar nu-i exclus să fi luat concediu, oferindu-mi - expert în asemenea drăgălăşenii - mijlocul de a-mi frânge gâtul pe gheţuş.
   Taica să fi fost constructorul? Parcă n-aş crede. Bunicul era fabricantul saniei. Avea talent la conceperea şi execuţia obiectelor unicat, pe care doar el ştia să le pună în valoare. Pentru construcţie folosise materialul agonisit din belşug în gospodărie. Tălpicile erau din cel mai dur salcâm, probabil tăiat cu decenii în urmă, suficient de uscat ca să fie uşor. Cadrul susţinea trei uluci de ulm pregătite să înlocuiască la nevoie vreuna ruptă în gard. Peste ele, îmbrăcătoare, înfăşurase o bucată de cergă, gri-cenuşie cândva. Nu pentru plăcerea mea meşterise Taica sania, ci pentru a căra sacul cu boabe la moară, trăgând „tancul” de-o funie. Scris-am tanc, fiindcă lungimea scârletelui depăşea un metru şi jumătate. Imaginaţi-vă copilul de trei ani luptându-se cu asemenea jucărie! Orice vă imaginaţi, nu va corespunde realităţii!
   În odaia de toată ziua fusese aşternută o pânză de cânepă pe masa înnădită, pe care adăstau străchini cu mîncare – ciorbă, sarmale, piftii, fripturi, poate şi cozonac sau alte delicatese, gen gogoşi, colarez ori pâsat. De voi fi remarcat bunătăţile sau nu, greu să decid. Memoria mea s-a şters ori s-a rescris pe acele porţiuni; să inventez nu-i greu, însă la ce bun? Cine era în jurul mesei, stând pe cele două paturi laterale şi pe taburete de diferite mărimi, ajustate cu perne? Ţin minte doar trei persoane: tata, Taica şi naşul meu de botez, Dumitru Necula, zis Mitic-al lu' Turcu. Era un bărbat trupeş, a cărui meserie nu ţinea de spaţiul rural, ci se învecina cu a lui taică-miu: şi naşul lucra la sonde, dar la extracţie, nu la foraj. Ciudat sau ba, nu-mi amintesc din acea zi îndepărtată silueta niciunei femei. Parcă pe undeva, pe laterala retinei, joacă umbra luminoasă a bunicii, Maica. Ea mă „adunase” de pe-afară, momindu-mă către capul mesei din fundul odăii, unde Naşul trona pe scaunul fără spetează, cu spinarea la peretele pe care fusese bătut în cuie un macat ţesut. Naşul era o Instituţie, încă. Nu doar naşul Mitică al meu, ci naşii fiecăruia dintre sătenii acelui timp. Să te duci de sărbători la Naşul cu plocon era o datorie sfântă, decăzută azi, când termenul desemnează o legătură mai degrabă ilegală, mafiotică, nu una legitimă, etnosofică, aş zice, împrumutând conceptul lui Petru Ursache.
   Soarele după-amiezii inundase gălbui aerul încălzit al camerei. Focalizarea se stabilizase pe genunchii Naşului. Acolo, pe un prosop alb, jucau nişte covrigi şi bucăţi de zahăr cubic. Pesemne, aveam un apetit imens pentru asemenea prânzuri (f)alimentare, de vreme ce, năvălit asupră-le, nici n-am observat că Naşul mi-a luat moţul... Veselia celor din jur m-a trezit la realitate.

   „Aventura conştiinţei mele” atunci a debutat. Plângând sau ba? Mai caut prin memorie...

ALAMBICOTHECA - mai 2014


Doi sud-americani

   A murit Gabriel Garcia Marquez. Mare scriitor şi nedezminţit om de stânga. Multă lume nu i-a apreciat opţiunea politică, socotindu-l un comunist netrebnic fiindcă era prieten cu Fidel Castro. Prieteniile nu pot fi judecate; dar, de-aş căuta o explicaţie, alta decât imprevizibila empatie, probabil că aş găsi-o în dimensiunea sărăciei şi exploatării celor mai mulţi dintre locuitorii Americii de Sud. Noi, cei care am trăit realitatea socialismului, ştim, desigur, ce însemna teoria distribuirii egale a beneficiilor şi avuţiei întregului popor. Azi tindem să credem că reversul, deci raiul, ar fi „societatea liberă”, eventual libertariană, propagată de politicienii-giruete şi ziariştii veroşi, vuvuzelele hrăpăreţilor de sub mustaţa cărora abia scoţi cuvinte opintite, necum salarii decente!
   Să nu ne amăgim iarăşi! Lumea este mai plină de suferinţă decât de bucurie, şi fericirea, când nu-i un surogat, poate să aibă aspectul unui stat ideal, în care s-a văzut ce se petrece. Şi s-a uitat! Oare să nu fi cunoscut columbianul toate astea? Să fi crezut sincer că e posibilă, programatic sau ba, neglijarea trăsăturii umane ce instigă la toate nenorocirile - rapacitatea?
   L-am descoperit pe Marquez acum patru decenii, prin capodopera sa, al cărei titlu e inspirat tradus în română - Un veac de singurătate. I-am citit apoi mai toate cărţile. Dintre ele, doar Veacul... mi-a stârnit pofta recitirii, şi asta până pe la 25 de ani. Plăcerea de-a urmări fabulaţii uitate după fiecare lectură, mi-a dispărut pe neobservate. Trucurile scriiturii, luxurianţa epică, verbozitatea, mitologia violentă a continentului pe care visam odată să ajung, au devenit cu vremea fade şi neinteresante pentru mine. Nu le contest valoarea; dar modalitatea evazivă de-a vorbi despre o anume umanitate mi s-a părut facilă şi la fel de artificială precum „realismul politic” cu aprobare de la cenzură, care făcea furori în literatura română din anii 1970-1980. (Nu-i de mirare că Marquez avea mare priză la scriitorii noştri, mulţi copiindu-l fără jenă, ca Eugen Barbu!)
   Tot în 1974, la vârsta când lecturile esenţiale, dacă sunt bine făcute, formează intelectul tânărului pentru tot restul vieţii, am citit Despre eroi şi morminte, romanul lui Ernesto Sábato. Un veac de singurătate mi-l cumpărasem dintr-o librărie, îl am şi acum. Pe celălalt îl împrumutasem de la Biblioteca Municipală. Returnat la termen, nu l-am mai găsit niciodată, să-l recitesc. Tânjeam să-l am în „comoara” personală. Nopţi la rând i-am visat coperta fără ilustraţie, doar cu litere colorate negru, violet şi verde, ca o icoană stranie. (Mi-am procurat, în compensaţie, două exemplare din ediţia 1997, jalnic tipărită la Editura Univers.) Din librării se epuizase; pe la anticariate, zilnic scotocite, nu apărea nici în traducere franceză sau engleză. Nu îndrăzneam, din păcate, să intru în vorbă cu gestionarii tomurilor prăfuite, fiindcă niciodată nu-mi ajungeau banii pentru câte cărţi doream. O singură lectură apucasem a face; ani şi ani apoi, recapitulam în memorie principalele pasaje ori scene, culminând cu finalul Raportului despre orbi. Lumina rece şi neagră a romanului mi-a ţinut trează conştiinţa, fără să fiu foarte conştient de motiv. Din Marquez am uitat până şi scenele erotice, datorită cărora şi-a găsit cititori chiar în mediul rural autohton. Din Sábato n-am uitat nimic. Am pus totul deoparte, într-un săculeţ al creierului în care depozitez esenţe ce-mi irigă neuronii, definindu-mă ca individ.

  Pe Marquez îl puteam relua oricând, aveam destule volume. Însă nici nu l-am redeschis. Fiecare titlu era la fel de bun ca precedentele. Şi la fel de previzibil. La Sábato am revenit abia cu Abbadon, exterminatorul. Deşi publicat în acelaşi 1974, la noi a apărut în 1986, aproape confidenţial. Nu caut explicaţii subtile unor fapte ce ţin, nu-i aşa, de afacerile cu cărţi; dar e de consemnat că tirajele lui Sábato în limba română n-au depăşit nici sfertul celor atinse de Marquez ori alţi sud-americani, copios traduşi. Să nu joace niciun rol amănuntul că în paginile sale Sábato îşi mărturiseşte deziluzia produsă de comunismul la care aderase ca tânăr sărac, comunism de care s-a dezis violent încă din 1935?

luni, 19 mai 2014

Punctul cu var


Două feluri de scriitori


    Când oficialităţile „de partid şi de stat” de-acum patru decenii au decretat că „Paul Goma nu are talent”, mogulii criticii literare au şi expediat la subsol opera celui care voia să fie scriitor, şi nimic altceva. Refuzând compromisul cu cenzura, refuzînd autocenzura, Paul Goma afirma indirect că, totuşi, nu poţi fi „scriitor, şi numai scriitor”, ca şi cum ai fi cizmar, şi numai cizmar. În viziunea lui, a fi scriitor înseamnă să-ţi asumi destinul de martor-mărturisitor-martir. Lipsa responsabilităţii pentru cuvântul scris, neasumarea niciunui risc, mistificarea prin deturnare a semnificantului erau atunci (ca şi acum, în bună măsură) boli de „scriitor, şi numai scriitor” român. Scrisul aluziv, scrisul în dungă, scrisul ponciş, scrisul parabolic, scrisul esopic, scrisul cu dublu sens, scrisul în dodii, scrisul pentru uzul celor iniţiaţi, scrisul procopic, scrisul est-etic (spre deosebire de cel direct, etic) sau scrisul curluntrist, cum ar zice însuşi Goma, provine din zeama dublei gândiri. Preţios zis: epifania instinctului de conservare. Banal vorbind, rezultatul „imperativelor timpului nostru revoluţionar” (cum se proclama în epocă) e o simplă - altfel foarte umană - năzuinţă de trai comod, firesc pentru un om talentat, nu însă şi pentru un intelectual conştient de statutul său. Fiindcă nu poţi să spui adevărul şi să trăieşti comod!
    E un caz, de-acum celebru în literatura română, de „scriitor, şi numai scriitor”: Ştefan Augustin Doinaş. Compromisurile făcute de-a lungul istoriei perverse l-au împins la dedublarea personalităţii. A fost perceput în timpul vieţii drept etalon de moralitate şi intransigenţă, artist al cuvântului capabil să exprime şi bucuria, şi mânia în versurile sale, cunoscute unui mare număr de oameni. Oameni care găseau alinare şi-şi ostoiau amărăciunea cu verbele lui Doinaş, aluzii fine, necruţătoare la sistem şi la dictator. După moartea poetului, a devenit public ceea ce smîntîna intelectualităţii române contemporane ştia şi ascundea: „scriitorul, şi numai scriitorul” Ştefan Augustin Doinaş fusese turnător la Securitate, „dizident” cu voie de la stăpânire, agent de influenţă al Securităţii în interior (la Uniunea Scriitorilor) şi-n afară, în cercurile române de la Europa Liberă, implicat în arestarea altor doi scriitori - Ion Negoiţescu şi Haralambie Grămescu. Doinaş ilustrează (vezi teza lui George Neagoe – Asul de pică, Cartea Românească, 2013) mutilarea harului de mărturisitor, fiind exemplu de cum nu trebuie asumată profesiunea de scriitor. Este, dacă se poate spune aşa, manifestarea întunecată a scrisului, a duplicităţii care a desfigurat fiinţa noastră naţională şi-a modificat-o poate definitiv.
Paul Goma trăieşte ca să scrie şi scrie ca să trăiască. Dar el nu e „scriitor, şi numai scriitor”. Şi nu e un scriitor ca toţi scriitorii români. Totuşi, fiind scriitor de limbă română, a vrut să trezească din somnu-i de moarte breasla cea pătimaşă şi lesne predispusă la nerecunoştinţă, care l-a nedreptăţit prin reprezentanţii ei. Însă, vorba poetului - „n-a fost, n-a fost aşa...”. Pentru că breasla, ca orice sumă de individualităţi, se percepe pe sine prin sticla spartă a interesului imediat şi propriu, nu prin oglinda pe care orice scriitor o deţine mulţumită harului din naştere.
    Ştefan Augustin Doinaş a vrut să fie cu orice preţ „scriitor, şi numai scriitor”. Talentat peste măsură, n-a trecut proba caracterului, fără de care talentul devine o abilitate oarecare. A fost atît de dornic să publice rodul minţii sale, încît s-a folosit de-un individ fără dexterităţi literare, atribuindu-i poeme proletcultiste, bine plătite şi premiate. N-a avut nici măcar curajul lui Adrian Păunescu, de-a semna cu nume propriu versificaţiile festiviste.
    Cineva spunea că nu se poate face comparaţie între Goma şi Doinaş. Demersul e dificil, desigur. Pentru că Doinaş este negativul a ceea ce Paul Goma întruchipează pozitiv.


(Articol scris pentru revista Timpul, cândva în 2013)