joi, 22 mai 2014

ALAMBICOTHECA - mai 2014


Doi sud-americani

   A murit Gabriel Garcia Marquez. Mare scriitor şi nedezminţit om de stânga. Multă lume nu i-a apreciat opţiunea politică, socotindu-l un comunist netrebnic fiindcă era prieten cu Fidel Castro. Prieteniile nu pot fi judecate; dar, de-aş căuta o explicaţie, alta decât imprevizibila empatie, probabil că aş găsi-o în dimensiunea sărăciei şi exploatării celor mai mulţi dintre locuitorii Americii de Sud. Noi, cei care am trăit realitatea socialismului, ştim, desigur, ce însemna teoria distribuirii egale a beneficiilor şi avuţiei întregului popor. Azi tindem să credem că reversul, deci raiul, ar fi „societatea liberă”, eventual libertariană, propagată de politicienii-giruete şi ziariştii veroşi, vuvuzelele hrăpăreţilor de sub mustaţa cărora abia scoţi cuvinte opintite, necum salarii decente!
   Să nu ne amăgim iarăşi! Lumea este mai plină de suferinţă decât de bucurie, şi fericirea, când nu-i un surogat, poate să aibă aspectul unui stat ideal, în care s-a văzut ce se petrece. Şi s-a uitat! Oare să nu fi cunoscut columbianul toate astea? Să fi crezut sincer că e posibilă, programatic sau ba, neglijarea trăsăturii umane ce instigă la toate nenorocirile - rapacitatea?
   L-am descoperit pe Marquez acum patru decenii, prin capodopera sa, al cărei titlu e inspirat tradus în română - Un veac de singurătate. I-am citit apoi mai toate cărţile. Dintre ele, doar Veacul... mi-a stârnit pofta recitirii, şi asta până pe la 25 de ani. Plăcerea de-a urmări fabulaţii uitate după fiecare lectură, mi-a dispărut pe neobservate. Trucurile scriiturii, luxurianţa epică, verbozitatea, mitologia violentă a continentului pe care visam odată să ajung, au devenit cu vremea fade şi neinteresante pentru mine. Nu le contest valoarea; dar modalitatea evazivă de-a vorbi despre o anume umanitate mi s-a părut facilă şi la fel de artificială precum „realismul politic” cu aprobare de la cenzură, care făcea furori în literatura română din anii 1970-1980. (Nu-i de mirare că Marquez avea mare priză la scriitorii noştri, mulţi copiindu-l fără jenă, ca Eugen Barbu!)
   Tot în 1974, la vârsta când lecturile esenţiale, dacă sunt bine făcute, formează intelectul tânărului pentru tot restul vieţii, am citit Despre eroi şi morminte, romanul lui Ernesto Sábato. Un veac de singurătate mi-l cumpărasem dintr-o librărie, îl am şi acum. Pe celălalt îl împrumutasem de la Biblioteca Municipală. Returnat la termen, nu l-am mai găsit niciodată, să-l recitesc. Tânjeam să-l am în „comoara” personală. Nopţi la rând i-am visat coperta fără ilustraţie, doar cu litere colorate negru, violet şi verde, ca o icoană stranie. (Mi-am procurat, în compensaţie, două exemplare din ediţia 1997, jalnic tipărită la Editura Univers.) Din librării se epuizase; pe la anticariate, zilnic scotocite, nu apărea nici în traducere franceză sau engleză. Nu îndrăzneam, din păcate, să intru în vorbă cu gestionarii tomurilor prăfuite, fiindcă niciodată nu-mi ajungeau banii pentru câte cărţi doream. O singură lectură apucasem a face; ani şi ani apoi, recapitulam în memorie principalele pasaje ori scene, culminând cu finalul Raportului despre orbi. Lumina rece şi neagră a romanului mi-a ţinut trează conştiinţa, fără să fiu foarte conştient de motiv. Din Marquez am uitat până şi scenele erotice, datorită cărora şi-a găsit cititori chiar în mediul rural autohton. Din Sábato n-am uitat nimic. Am pus totul deoparte, într-un săculeţ al creierului în care depozitez esenţe ce-mi irigă neuronii, definindu-mă ca individ.

  Pe Marquez îl puteam relua oricând, aveam destule volume. Însă nici nu l-am redeschis. Fiecare titlu era la fel de bun ca precedentele. Şi la fel de previzibil. La Sábato am revenit abia cu Abbadon, exterminatorul. Deşi publicat în acelaşi 1974, la noi a apărut în 1986, aproape confidenţial. Nu caut explicaţii subtile unor fapte ce ţin, nu-i aşa, de afacerile cu cărţi; dar e de consemnat că tirajele lui Sábato în limba română n-au depăşit nici sfertul celor atinse de Marquez ori alţi sud-americani, copios traduşi. Să nu joace niciun rol amănuntul că în paginile sale Sábato îşi mărturiseşte deziluzia produsă de comunismul la care aderase ca tânăr sărac, comunism de care s-a dezis violent încă din 1935?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu