vineri, 27 iunie 2014

ALAMBICOTHECA - Iunie 2014

Bârfe şi antibârfe la Paris

   Nu ştiu cum se întâmplă că, în istoria noastră, personaje publice, proeminente şi benefice la un moment dat, intră spre sfârşitul vieţii în situaţii care nu le onorează statutul câştigat. Exemplu notoriu este Regele Mihai, dar nici alte nume trecătoare n-au ratat şansa de-a se face de băşcălie. Inclementă, societatea românească prinde din zbor asemenea clipe de răsfăţ bârfologic şi râde cu lacrimi (deseori amare) pe seama unuia sau altuia dintre actorii scenei cultural-politice. Consemnate în cărţi de memorii şi jurnale, tărăşeniile devin desertul gurmanzilor literari şi nu rareori substanţa „lucrărilor” serioase. Într-o cultură unde zvonul ţine loc de ştire oficială, şi nu de pe vremea comunismului biruitor la oraşe, sate şi uniuni de creaţie, ci încă din illo tempore, cum ar fi zis Mircea Eliade, până şi „istoria precisă” a vreunui domeniu spiritual este în fapt „viziunea personală” a autorului ce se încumetă la o atare muncă. Pas de-i atrage atenţia că în cutare chestiune bate câmpii, iar în alta fabulează. Gruparea căreia îi aparţine te taxează imediat de invidios, lipsit de talent, nerecunoscător etc.
   Exact aşa păţesc, între alţii, Paul Goma şi Dan Petrescu în Jurnalul inedit, 2001 - 2002, pe care editura Humanitas îl editează Monicăi Lovinescu, în 2014. Dan Petrescu „îndrăznise” cândva să semnaleze că o carte semnată de Doina Jela, tot la Humanitas, nu putea fi un Lexicon al torţionarilor comunişti, handicapată cum era de aparatul critic necesar unei asemenea lucrări, şi încropită mai mult după ureche decât după documente. Că Doina Jela folosea aproximaţia ca metodă de lucru, observă chiar Monica Lovinescu pe propria piele, să zic aşa, când înţelege că favorita sa nu i-a citit cartea despre care se pronunţă cu aplomb (vezi pagina 93). Asta n-o împiedică pe consecventa opozantă a comunismului, ajunsă la vârsta socotelilor cu trecutul, să o aleagă pe superficiala publicistă drept redactor al propriilor Jurnale ce vor fi editate la Humanitas de „dragul de Gabriel” (Liiceanu). Lesne de imaginat acurateţea ţâşnită din coabitarea asta zemoasă (iar la pag. 286 se şi citeşte „execuţia” rece administrată filoloagei Jela).
   Volumul de faţă e „îngrijit” de Astrid Cambose. În cuvântul introductiv, aceasta spune că „autoarea a tăiat aproape o zecime din text, autocenzurându-se din două motive...” (pag. 12). Mai contează motivele autocenzurii, când textul e trunchiat cu bună ştiinţă? Despre ce fel de text e vorba atunci? Fără îndoială, unul sincer, în care autoarea îşi expune opiniile, impresiile, idiosincraziile, durerile şi bucuriile. Nuanţat însă! Desigur, nimeni n-ar fi avut neobrăzarea să-i pretindă abţinere acolo unde a ripostat pe bună dreptate virulent (ca în cazul plagiatoarei şi mistificatoarei Lavastine), nici să-i deplângă sensibilitatea feminină, ca-n cazul „iertării” acordate Gabrielei Adameşteanu, brusc „orientată bine” în problemele interbelicului (amănunte la pag. 85). Numai că Monica Lovinescu ajunge, în ineditele pagini, purtătoarea de drapel a mentalităţii ce desfigurează cultura română de la nebuloasele-i origini până după prezentul confuz şi vâscos: cei din gaşca noastră vor fi apăraţi, indiferent ce-ar greşi; cei din tabăra opusă vor fi combătuţi, inclusiv în ce fac bine. Un exemplu la pag. 243: Nicolae Manolescu, scriind despre Doinaş, comite câteva gafe de istorie literară. Monica Lovinescu îl corectează, dar numai în Jurnal, mângâindu-l postum pe nărav...

   Dincolo de toate umorile şi bârfele vehiculate, paginile jurnalistei se citesc lejer, cu multă plăcere şi chiar cu folos. Monica Lovinescu avea harul „formulei şfichiuitoare”, talentul observaţiei acute, privirea nemiloasă a ornitologului îndrăgostit de vietăţile studiate. Mai presus de reproşuri, amuză (şi, într-un fel nedrept, anulează pretenţia de seriozitate a celor scrise) detaliul că „infracţiunile” aprig amendate derivă din convorbirile telefonice neîntrerupte nici pe masa de examinare medicală. Tot timpul cineva „cheamă” pe altcineva, de la Paris la Bucureşti, de la Ierusalim la Paris, de la Heidelberg (cine altul, decât „dragul Gabi”?) la Paris, de la Londra la Nisa etc. etc. Iar diarista, cu sănătatea şubredă, ştie să consemneze în aşa fel, încât ai senzaţia halucinantă că lumea asta n-are altă treabă, decât să pălăvrăgească la infinit...  

(LITERE - iunie 2014)