duminică, 17 august 2014

ALAMBICOTHECA - iulie-august 2014


Un prieten mai mult imaginat

   Nu uit nici astăzi sentimentul de bucurie pe care mi l-a trezit neaşteptata întâlnire cu o carte a lui Mihail Grămescu, tipărită la Editura Albatros, 1981. Era întâiul - după ştiinţa mea - dintre membrii cenaclului „3,14” (varianta funcţională după rămânerea la Paris a iniţiatorului, Ion Omescu) care debuta cu volum propriu, într-o vreme când debutul devenise aproape imposibil fără susţinere puternică şi cu sacrificii textuale mutilante & mutilatoare (a se revedea patimile lui Aurel Dumitraşcu, tot pe-atunci). Existenţa furtunoasă a grupării „3,14” se desfăşurase underground şi trecea în amintire, apoi în mitologia nescrisă, de circulaţie restrânsă. Nu-i vorbă, câţiva dintre noi căutau şi prin alte locuri gloria efemeridei literare; aveam însă certitudinea că doar între cei „3 şi 14” o putem găsi pe unica durabilă, adevărată. Pentru că acolo se dădeau verdicte fără complezenţă, acolo se citeau texte de necitit altundeva, bunăoară, Stanţele lui Liviu Ioan Stoiciu, sau Extramuros, proza lui Mihail Grămescu, publicate peste vreo trei decenii, de nu greşesc...
Aporisticon, aşa se numeşte prima carte a lui Mihail Grămescu, subintitulată Glosar de civilizaţii imaginare. Înscrisă în colecţia „Fantastic Club”, mi s-a părut, la standul librăriei, o stratagemă meritorie a redutabilului şahist (nu doar în timpul liber, fiind câştigător de turnee oficiale), poet, prozator, pictor şi muzician, care a fost Mihail Grămescu. Dar apoi, citind Aporisticon, am priceput lejer că sub textul ştiinţifico-fantastic pulsează arterele unei realităţi foarte palpabile: lumea socialistă în care trăiam atunci. Inteligenţa strălucitoare a lui Mihail găsise modalitatea să vorbească despre sine şi despre cei din jur. Şi n-o făcea de complezenţă, textele sunt martore! Şi nu mă miră că n-au fost „validate” de vătafii criticii literare autohtone. Mihail Grămescu a fost mereu un tip cu probleme, un extramuros. A făcut asta cu metodă, aş opina azi...
   Scriu a fost, pentru că din 13 mai 2014 nu mai este printre noi, în viaţa banală, ci a trecut în lumea imaginară, probabil cea mai bună dintre toate, deoarece nimeni n-a revenit de acolo în forme cognoscibile. L-am admirat pentru reuşita din 1981, şi aş fi vrut să i-o pot spune direct. Pierdusem legătura, odată cu plecarea mea din Bucureşti. Ne-am regăsit întâmplător tocmai prin 1997, eu autor a trei cărţi, el a vreo 5 sau 6. Mi-a dăruit-o pe cea mai recentă, Pleniţa memoriei noastre, scoasă la Editura Hyperion, al cărei consilier editorial prietenul meu era. După Moara de apă, de la Cartea Românească, 1989, nu mai ştiam ce tipărise, iar el, discret din fire, nu s-a lăudat deloc - dar absolut deloc! - cu recunoaşterea internaţională şi cu premiile dobândite ca autor de SF. Ne-am întâlnit apoi, anii următori, tot sporadic, dar cu o anumită precizie ce ţine parcă de metafizică, la mai toate bookfest-urile şi gaudeamus-urile la care am ajuns, cu sau fără treabă. De fiecare dată ne propuneam întâlniri într-o iminentă zi, ca să punem la punct detaliile unor colaborări diverse. Una am reuşit s-o închegăm: l-am determinat să scrie periodic la revista unde figuram drept „consilier”. Nefiind plătit - iar în perioada respectivă Mihail Grămescu avea chiar nevoie de surse de trai -, a renunţat. Mi-am asumat vina, dar asta nu l-a consolat. Mă simţeam dublu responsabil: o dată pentru chestia de la revistă, a doua pentru că îi eram dator cu... o bere, tocmai din 1976!
Ne întâlniserăm atunci în Sala oglinzilor din sediul, azi pierdut, al USR. Acolo se reluaseră şedinţele cenaclului Luceafărul; le frecventam, îndemnat de Sânziana Pop, ca antrenament pentru eventualul debut. Citise Mircea Diaconu, actorul actualmente europarlamentar contestat, un fragment din proza-i reeditată deunăzi. După deverul oficial-ceremonios (Diaconu era binecunoscut din filme), participanţii s-au risipit care încotro, conduşi de afinităţile reciproce. Mihail m-a invitat să bem o bere, la restaurantul Athenee Palace, aflat aproape. Probabil era bere străină, al cărei preţ pentru două sticle mi-a surprins prietenul, fiindcă s-a uitat neîncrezător de vreo trei ori pe nota de plată: 115 lei!

  Imaginarul scriitoricesc nu admitea realitatea. Inventa alta!   

(LITERE - iulie-august 2014)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu