joi, 25 septembrie 2014

PUNCTUL CU VAR - mai 2014

De ce pute-n România?

   După schimbarea unui sistem politic, prin arme sau prin revoluţie, în orice ţară de pe Terra noua ordine suferă destul de iute asaltul decidenţilor din rândul doi al vechiului regim, regrupaţi în diverse partide, asociaţii, ONG-uri etc. Asta dacă nu cumva, mimând „revoluţia” şi mânjind cu sînge mecanismul democratic, indivizii - experţi în adaptarea la orice condiţii şi imuni la microbul demnităţii - nu s-au înfipt deja în fruntea bucatelor, cum s-a petrecut în România după răsturnarea din decembrie 1989. Deşi miroase neplăcut, dacă nu chiar pute, restauraţia pare un proces inevitabil. Şi de dragul cui ar fi pregetat, bunăoară, bătrânii proletcultişti să restaureze atmosfera tinereţilor, în care „lucrurile erau bune şi-aveau gust”, vorba poetei Nina Cassian, recent plecată pe lumea cealaltă? La vremuri noi, tot noi, proaspăt vopsiţi şi vioi, nu?
   Politrucii noştri de toate vârstele s-au adaptat admirabil. Mulţi sunt academicieni şi profesori universitari cu lucrări larg recunoscute la nivel judeţean. Unii au devenit rentieri şi ţin conferinţe nostalgicilor, alţii trăiesc de pe urma băncilor, pe care le-au jefuit după ce le-au privatizat sau viţăvercea, destui au obosit de-atâtea onoruri, conducând instituţii de stat, ziare şi televiziuni. Politicieni sunt toţi, şi doar cine n-a vrut nu „s-a ales” senator sau deputat. Istoricul de mâine al perioadei de azi se va cruci de uimire, constatând prezenţa nomenclaturiştilor de rangul doi, trei şi patru în primele rânduri ale „democraţiei originale” ce ne sufocă de-un sfert de secol. Faptul că îşi aleg „urmaşii” după chipul şi asenănarea lor, e la mintea cucuvelei, nu? Cum de persistă nenorocirea chiar şi-n situaţia în care statul român este integrat în UE şi NATO? Simplu, observa cineva: acelaşi Bilă, care la începuturile comunismului ţinea legătura cu URSS-ul, acum ţine legătura cu UE, racordat fiind la fonduri nerambursabile! Bilă sau fiu-su, Biluţă, poreclit Băşinaru, zis şi Creţu, să precizăm pentru acurateţe...
   Deunăzi, la o emisiune a TVR2, deci la un post public plătit din banii noştri, se discuta despre Zoe Dumitrescu-Buşulenga, profesoara universitară călugărită la senectute, binecunoscută în cultura băştinaşă ca puitoarea semnului egal între epoca lui Ceauşescu şi epoca lui Pericle. Invitat în studio, între alţii, un „critic literar”, cum îşi zice, ale cărui opinteli în domeniu s-au soldat cu pârţuri luate în serios doar de amatori într-ale literelor. Beneficiar al înţelegerii pentru teribilismul puştesc, înţelegere pe care profesoara Buşulenga o arătase faţă de el în perioada 1966-1968, când metodele Securităţii se rafinau (de la arestare şi represiune la convingere şi favoruri), insul a parcurs traseul tipic slujitorilor talentaţi ai comunismului. Profesor de ţară timp de nici un an şcolar întreg, e mutat redactor de revistă la Constanţa, unde primeşte imediat apartament (în vreme ce colegii găsiţi şi părăsiţi acolo n-au căpătat nici până la desfiinţarea publicaţiei). Redactor la Scânteia tineretului, pepiniera politrucilor de viitor, trece redactor-şef-adjunct la România liberă după eliminarea lui Octavian Paler şi ajunge redactor-şef la revista Magazin, cea mai bine vândută publicaţie din perioada anilor 1980. Acolo scria texte ce proslăveau cuceririle „ştiinţifice” ale ţărilor comuniste! Redactor-şef, funcţie prevăzută în nomenclatura partidului, l-a prins schimbarea din decembrie 1989. După „revoluţie” primeşte, între alte sinecuri, un loc de membru în consiliul director al televiziunii naţionale, instituţie de la care a încasat ca „drepturi de autor”, exact în aceeaşi perioadă, sume sfidând bunul simţ. Azi, ajuns cam pe linie moartă, când i se reaminteşte trecutul se plânge că e ponegrit din motive... estetice! De parcă funcţiile bine situate pe care le-a ocupat în regimul (post)comunist s-ar datora dexterităţilor de „critic literar”, şi nu abilităţii de-a se strecura pe sub pielea puternicilor zilei (vezi jenantele linguşiri pe lângă Nicolae Manolescu, Emil Constantinescu, Elena Udrea, Elena Băsescu etc.). În loc să-şi recunoască abilitatea pentru care nu-l condamnă nimeni, îşi atribuie merite ce ţin de-o mentalitate stupidă, căreia e se spune şi negaţionism. Şi s-ar putea să fie chiar negaţionism, fiindcă publicistul acesta proclama fudul că nu-şi asumă faptele înaintaşilor noştri români (cele petrecute în ultimul război mondial), deoarece nu era el născut atunci!
   În emisiunea pomenită susţinea că scriitori de genul fostei profesoare au „dat obol stăpânului” ca să fie lăsaţi să-şi facă meseria de intelectual, eventual să-şi publice cărţile. Afirmaţia denotă o ignoranţă crasă în ce priveşte statutul intelectualului, dar poate fi valabilă pentru perioada anilor 1950, când proletcultismul elimina pe oricine dădea semne de indiferenţă, ca să nu mai vorbim de împotrivire. După 1965, doar trepăduşii dornici să urce cât mai sus în ierarhie şi siluitorii talentului se angajau la maşina propagandei. Asta dacă nu scriau ode la vedere, deasupra notelor informative. Intelectualii oneşti s-au afirmat fără să facă plecăciuni stăpânului. Unii, neputând negocia cu cenzorii, au ales exilul, alţii au publicat chiar şi în străinătate. Şi nu mă refer la scriitori numai, ci, de exemplu, la matematicieni precum Solomon Marcus ori Gheorghe Păun. Nu i-am văzut pe aceştia că se înfig, după revoluţie, la funcţii publice! Ei constituie elita intelectualităţii, nu palavragiii care se dau viteji pentru că au spus bancuri tovărăşeşti şi-au ascultat Europa Liberă cu plapuma pe cap şi draperiile trase!
  Când aranjaţii epocii ante-/post-decembriste năduşesc la rescrierea biografiei, considerându-se dizidenţi sau opozanţi pentru ce ar fi putut să păţească - dar n-au păţit – devine retoric să te întrebi de ce pute-n România!

(text destinat cândva unei reviste curajoase, al cărei timp pare să fi apus...)