miercuri, 10 decembrie 2014

CRONICA LITERARĂ LA „POETICA FEMEILOR VOLUMINOASE”

Tudor Cristea

Întâmplările vieţii şi strategiile textului*

La Editura Eikon din Cluj-Napoca, Dumitru Ungureanu şi-a tipărit anul acesta a zecea sa carte (şi al treilea roman). Ca prozator, el îmbină observaţia ascuţită şi, în unele cazuri, nemiloasă a vieţii cu strategiile textului, într-o expresie plastică, suculentă, viguroasă, cu preferinţă pentru naturalismul verbal şi pentru scenele de aceeaşi factură. Subiectele vin din epoca de tristă amintire, în care prozatorul şi-a trăit tinereţea, dar sunt tratate, reinterpretate, ba chiar retrăite din perspectiva prezentului. În “Poetica femeilor voluminoase”, romanul de acum, vom regăsi atât scenele decoltate (ba chiar deocheate) din “Cartea păcatelor” (mic roman publicat în 1996, după ce fusese refuzat de câteva edituri ca indecent), cât şi exploatarea relaţiilor complicate dintre autor, personaje şi text din remarcabilul “Lia Mora” (2001). În felul acesta, ceea ce putea să fie doar o povestire cu aspect de melodramă, fie şi îndrăzneaţă, devine o construcţie mai complicată, prin care Dumitru Ungureanu se încadrează în (dar se şi delimitează de) stilul generaţiei sale optzeciste (ori al unei ramuri a acesteia, adeptă a “ingineriei textuale”, dacă nu şi a povestirii licenţioase, ca Mircea Nedelciu, al cărui nume apare, de altfel, în text).
Mai observând că “Poetica femeilor voluminoase” este şi o operă ludică, şi anume una în care autorul se joacă niţeluş (mai mult) de-a v-aţi ascunselea cu cititorul său, să vedem cum stau lucrurile. Clarificând mai întâi (deşi, poate, prematur ca exerciţiu critic) titlul, prin precizarea că el nu conţine deloc intenţii ironice (ba dimpotrivă) şi că este generat de acea dublă condiţie a textului, rezultată din îmbinarea unei imagini a vieţii (“femeile voluminoase”) cu strategia prelucrării ei narative (“poetica / poietica”). Deschis printr-un spiritual-ironic (dar posibil scandalos pentru unii/ unele) “Cuvânt prevenitor” despre singurătatea bărbatului însurat, textul are, până la jumătatea sa, aspectul unei povestiri oarecum tradiţionale. Fundalul pe care se derulează faptele este cel cenuşiu al perioadei de declin a comunismului (dar şi cu trimiteri către cea de “dezgheţ”, ori chiar către anii '50), deşi latura aceasta este abia punctată şi nu pare a genera ori a condiţiona, ea, decât în mică măsură neîmplinirile şi dramele personajelor. Cu toate observaţiile lor mai acide (întărite şi de către autor) asupra unor aspecte ale existenţei cotidiene. Nu avem aici, aşa-zicând, un roman zolist, însă avem unul existenţialist (în sensul unui filon, să zicem, meursaultian), dar şi unul postmodernist (în măsura în care autorul manevrează ludic naraţiunile şi textele personajelor sale, declarate reale). Ne aflăm în Drăculeşti, oraş prezent şi în alte texte ale autorului care divulgă multe asemănări (de locuri, de atmosferă, de mentalităţi, ba chiar de oameni) cu Găeştiul (tot aşa cum orăşelul Tufani, a doua localitate în care vieţuiesc personajele, are clare asemănări cu Titu), către finele anului 1989, când autorul şi consoarta sa participă la petrecerea organizată cu ocazia sărbătoririi nunţii de argint de către vecinii lor bine situaţi în domeniul comerţului socialist. Scena pare a ne conduce către un roman satiric, dar este doar o strategie auctorială înşelătoare, căci naratorul va asculta, întreaga noapte, pe o bancă de lângă clădirea restaurantului, confesiunea unui individ de care se apropie oarecum întâmplător. Adrian Banu, fost inginer, îi povesteşte pe larg, detaliind, nu o dată, scene nude, drama în doi (iar de la un punct în trei, căci în viaţa cuplului apare Doina, un soi de geamănă a soţiei, Anda, şi la fel de seducător-voluminoasă ca ea), sfârşită cu o crimă pasională. Stilul în care povesteşte Adrian este al lui Dumitru Ungureanu însuşi, care îi împrumută personajului său chiar unele competenţe în materie de muzică. S-ar putea chiar susţine, având în vedere naraţiunea la persoana întâi, că Adrian Banu este un travesti al autorului (ceea ce el şi presupune, undeva, că n-ar fi tocmai neîndreptăţit a se crede). Dacă trecem peste artificiul cam lejer al mărturisirii făcute în câteva ceasuri din noapte (şi pe 130 de pagini de carte), am putea observa că Banu narează convingător, fie că e vorba de viaţa familiei sale, cu figura tatălui, care dezvăluie ceva din profilul personajelor din “Prunele electrice”, acei ţărani care nu mai sunt ţărani, dar nici orăşeni n-au devenit pe deplin, fie că e vorba de fratele complexat de nereuşita la facultate şi de condiţia intermediară de tehnician priceput la toate, fie de Rodica, sora dezinhibată din punct de vedere sexual, fie de familia socrilor, un fel de mic-burghezi osândiţi la această condiţie pe care şi-o acceptă fără dramatism, de noua orânduire, comunistă. Şi, desigur, narează tot în stilul cunoscut deja (din “Cartea păcatelor” ori din “Tunul filozoafei”) propria lui poveste de dragoste, cu accentul pe sexualitate şi cu fraza ce încheie romanul lui Marin Preda mereu în minte: “Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”. Frază care ar putea fi reformulată (ca şi convingerea), la rigoare: “Dacă sexualitate nu e, nimic nu e!” Toate acestea la prima vedere (adică la prima lectură, care poate scuti de cea de-a doua, dacă nu respecţi sfatul autorului din “Cuvântul prevenitor” şi parcurgi mai întâi cele patru epiloguri). Căci confesiunea (şi “romanul”) fostului inginer Andrei Banu se întrerupe (mai exact, este întreruptă) şi nu va mai fi reluată ca atare, ci doar completată cu câteva fragmente disparate. Iar în cea de-a doua parte a cărţii, în locul confesiunii, autorul (care se prezintă ca atare) utilizează texte ale personajelor (în special ale Doinei, care ţine un jurnal, îşi scrie singură scrisori, dar compune şi un roman), răsturnând mai multe elemente din povestirea iniţială, a lui Banu. De fapt, scurtând vorba, s-ar putea spune că personajele care povestesc sau scriu se comportă ca nişte scriitori/ “ficţionari” (unele chiar arogându-şi acest statut). Un prim “scriitor” este Banu însuşi, textul său fiind, aşa cum cititorul va constata în final, o minciună romanescă. Prin el Dumitru Ungureanu pare a miza pe capacitatea ficţiunii de a înlocui adevărul faptelor şi de a fi mai veridică decât ele. Ideea, altfel ilustrată epic, e de regăsit şi la Alexandru George, în “Oameni şi umbre, glasuri, tăceri”. Nu întâmplător, Adrian Banu, autorul primei ficţiuni, va dispărea în chip misterios din Drăculeşti (şi probabil din lume) după Revoluţia din Decembrie, care în oraşul său şi al autorului are mai curând caracter grotesc decât eroic (fără ca Dumitru Ungureanu să insiste asupra faptelor). O “scriitoare” este şi Doina, cea de-a doua „femeie voluminoasă”, dublul complementar al Andei din povestirea lui Adrian. Paginile sale de jurnal reproduse, chipurile, de către autor, alături de câteva fragmente din romanul pe care-l scrie (aducând, de fapt, o altă perspectivă asupra personajelor şi faptelor din confesiunea inginerului) sunt şi ele, ba chiar în mai mare măsură decât restul cărţii, lipsite de prejudecăţi lexicale şi chiar mai mult decât atât. Însă Doina este şi ea o ficţiune, a lui Banu, o fantasmă, căci, în realitate, aşa cum aflăm din primul epilog, ea e „mică, slăbănoagă, mioapă, cu părul cam lălâu, cu obraji scofâlciţi, cu buzele pungite, cu şoldurile osoase ieşite prin blugii ce stăteau pe ea ca pe gard...”. Astfel încât se împune, până la urmă, evidenţa că adevăratul personaj al “Poeticii femeilor voluminoase” nu e Banu, nici Doina sau Anda, ci chiar “Auctorele” (cum îşi zice, ironic, romancierul). El amestecă (aidoma unui prestidigitator un pachet de cărţi de joc) textele şi naraţiunile, ambiguizând adevărul faptelor întâmplate şi lăsând, până la urmă, cititorul pe gânduri. Lui îi aparţine, de altfel, ultimul cuvânt. El recompune chipul Rodicăi, ivită, deopotrivă, din ficţiune şi din realitate (mod de-a sugera condiţia însăşi a textului): “Era blondă artificial. Avea buzele obraznice. Şi avea ochii ca două fulgere verzi. Când, la rândul ei, m-a privit cu neruşinare, săgetată de acelaşi Eros nesăbuit (zeul antic, nu instinctul), parcă mi-a turnat venin în sânge. Am presimţit ce va urma, toate nenorocirile conjugale, toate înfrângerile şi victoriile senzuale, toate chinurile…” Şi tot lui îi aparţine concluzia, mai curând ambiguizantă decât clarificatoare: “Aşadar, pe ultima pagină, nu-i rămâne (autorului, n.m.) decât să recunoască fără jenă că realitatea diferă complet de cele scrise mai sus. Şi că Rodica, la fel ca viaţa dintr-un celebru roman, e în altă parte! Şi poartă alt nume!” Cititorului (critic) rămânându-i întrebarea dacă viaţa din acest roman, în care jocul metatextual impune un suprasens naraţiunii care debuta ca povestire de aspiraţii erotice, nu e şi ea, tocmai din pricina excesului de tehnică şi de strategie, în altă parte… Aş zice că nu! Mai exact, nu chiar!
_______________________________________

* Dumitru Ungureanu, Poetica femeilor voluminoase, roman, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, 306 pag.

(Publicată în revista LITERE - decembrie 2014)


ALAMBICOTHECA - decembrie 2014

Un exemplu de urmat


 Românii cu preocupări intelectuale au prostul obicei de a se aşeza de-a curmezişul drumului tocmai când căruţa pare să meargă normal. Oameni cu destule calităţi, truditori ai vreunui domeniu spiritual, după ce-şi fac „un nume” şi, eventual, un rost în societate, capătă deodată „feldeinţa” statuilor guralive, imposibil de convins altfel decât prin demolare. Şi de unde până mai ieri au tăcut filosofic, dacă nu programatic, odată căzută botniţa, de multe ori imaginară, ce le fonfăia exprimarea liberă, ne pomenim cu ei în mijlocul arenei publice, arogându-şi merite curat închipuite.
   Istoria ultimilor 25 de ani este pilduitoare. Înainte de căderea lui Ceauşescu, doar vreo 3-4 intelectuali îndrăzniseră să ia poziţie publică împotriva aberaţiilor comunismului de coloratură legionară instaurat de clica „geniului carpatin”. După lichidarea liderului în cel mai pur stil stalinist, şi după ce au căpătat voie de la poliţie, au răsărit opozanţii, dizidenţii, rezistenţii, cenzuraţii şi tot soiul de alţi viteji, de ne întrebăm şi-n ziua de azi, frecându-ne la ochi, unde am trăit de n-am aflat nimic despre cruntele lor fapte de arme?! Oportunismul n-a fost inventat atunci, la 1989, ci este o mentalitate străveche, şi nu doar a românilor. Noi ne manifestăm cu asupra de măsură, alţii mai cu modestie. Să nu recunoaştem însă meritele publice ale celor care le dovedesc, asta pare, într-adevăr, un specific foarte local. Ne amintim că una dintre „durerile” ce părea să înjunghie elitele băştinaşe suna astfel: „N-avem şi noi un Havel al nostru! Ei, dacă am avea şi noi un Havel!...”. Frişca literaţilor şi a ziariştilor, cea care a dat tonul discursului public după 1990, nu era atât de expirată ca să nu ştie că România avea un scriitor, un opozant, un intelectual, un militant cel puţin de calibrul lui Havel, dacă nu peste. Numele lui: Paul Goma.
   Să ai la îndemână un nume purtat de o mişcare istorică (Mişcarea Goma pentru drepturile omului 1977), şi să nu faci din el un brand de ţară - iată o atitudine despre care putem spune colocvial că e o prostie fără pereche! Sau este, jalnic de omenesc, manifestarea unei acre invidii, ale cărei rădăcini se înfiripă din 1971, când Goma (trăitor în România comunistă) şi-a văzut romanul Ostinato publicat la cele mai prestigioase edituri occidentale (realitate greu digerabilă pentru confraţii scriitori, tămâiaţi la intervenţia organelor de partid cu tiraje confidenţiale pe la edituri de provincie). Pe de altă parte, explicaţia stării de lucruri ce-a făcut din Goma proscrisul de serviciu al tuturor refulaţilor, se găseşte în atitudinea lui clară, fără compromisuri în chestiuni publice şi de principiu. Debutul acestei situaţii e consemnat în vara lui 1989, la Paris, unde Paul Goma era folosit de Monica Lovinescu drept „armă de atac” împotriva celor care - i se părea intelectualei despre care s-a spus că dirijează „guvernul din exil” al României - voiau să o detroneze! Scrie Paul Goma: „...prietenia cu M.L. şi V.I. începuse a cunoaşte momente stranii, sucite, de neînţeles (şi de neacceptat). Le luasem ca pe nişte incidente, inerente relaţiilor (prea) îndelungate, precum şi tensiunii în care ne aflam cu toţii, atunci - însă îmi imaginam că, secundare fiind, nu puteau periclita esenţialul. Din nefericire, nu s-a întâmplat cum sperasem. «Secundarele» s-au repetat, s-au înmulţit, iar după 22 decembrie 1989 au copleşit, sfârşind prin a sufoca prietenia noastră. Partea mea de vină în această catastrofă? Probabil aceea de a nu fi acceptat ca pe altarul prieteniei cu orice preţ să sacrific adevărul, în general, în special ideea despre contractul moral numit prietenie.” (Paul Goma, Scrísuri, III, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, pag. 105)

 Când se va scrie istoria corectă, nu boită, a perioadei contemporane, cercetătorul va trebui să ţină seama de indubitabila realitate: opţiunea Monicăi Lovinescu de-a face „politică” literară, cedând linguşitorilor, a dus la ruptura intelectuală a societăţii româneşti. Apoi chiar la degringoladă şi autism, din care se salvează puţini: cei care, ca Paul Goma, nu jertfesc adevărul pentru nicio funcţie, nicio prietenie.  

(LITERE - decembrie 2014)