vineri, 17 iulie 2015

PURTĂTORUL DE MESAJ

(după o idee de Julio Cortazar)

Se opri în vecinătatea locului indicat, aflat pe o străduţă puţin circulată. Prefăcătoria cu studiul faţadelor era veche, dar aşa luă aminte la mişcarea trecătorilor. Ghici rostul celor care, ca şi el, cercetau cu rîvnă ambianţa. Se temu de capcană, părîndu-i-se a recunoaşte cîţiva poliţişti deghizaţi. Dar văzu că în clădirea sumbră intrau nu numai tovarăşi de rangul lui, ci şi conducători. Asta îl linişti oarecum. Poate că în Mişcare sînt cuprinşi chiar unii din tabăra cealaltă.
La intrare îi cerură parola. Totdeauna, cînd trebuia să o spună, avea un moment de nesiguranţă. Nu din cauză că ar fi uitat cuvîntul sau propoziţia; pur şi simplu, aerul de complotist îl scîrbea, îi trezea dorinţa de legalitate. Complotul nu era arma lor, iar secretele se potriveau celor slabi. Şi mai avea senzaţia că parola poate fi cheia cătuşelor ce i se vor pune cîndva. Ce dovadă mai bună pentru poliţie că e şi el implicat? Se grăbi pe coridoarele întortocheate spre încăperea subterană.
Sala era aproape plină. Discuţia nu începuse. Găsi un loc în ultimele rînduri şi se aşeză fără să schimbe o vorbă cu vecinii. La prezidiu revăzu o parte din şefi. Pe diferite scaune, prieteni de-ai lui. Le zîmbi, iar ei răspunseră cu semne de încurajare. Se simţi mai bine dispus. Pe uşă încă apăreau întîrziaţi. Apoi nu mai intră nimeni, însă dezbaterea tot nu începu. Şi în golul aşteptării personajului sine qua non, îl cuprinse, încet şi temeinic, o ciudată stare ambiguă, predominant tristă, ca după un act sexual ratat nefiresc. Era o dulce beţie, deşi nu băuse nimic, nici nu făcuse amor de cîteva zile. Ar fi adormit, poate, dacă nu-l trezeau aplauzele tovarăşilor. Se ridică şi el, iar mîinile prinseră a se lovi una de alta fără voia lui. Sosise şeful cel mare; la un semn al lui, se liniştiră şi se aşezară.
În timpul prezentării raportului, îl năpădi din nou toropeala aceea ciudată. Îşi spuse că e ceva trecător, nu-i dădu atenţie; dar starea îi juca feste neplăcute. Deseori se trezea cu gîndurile aiurea, pufnea în rîs, îi venea să fluiere. Fiind total neatent la ce discutau, fără să ştie de ce şi pentru ce, se pomeni cu mîna ridicată, atunci cînd se ceru un voluntar pentru ducerea mesajului dincolo. Tovarăşii de la prezidiu notară numele lui, spuseră că după sfîrşitul reuniunii trebuie să rămînă pentru detalii, îi apreciară devotamentul, îi recomandară atenţie sporită. Se trecu la altă problemă, iar el continuă să alunece din luciditate în starea moleşitoare şi îndărăt, neputînd sau nevrînd să se oprească din pendulare.
Cînd dezbaterea se încheie şi tovarăşii se ridicară să plece, el rămase din inerţie, nu din conştiinţa clară că trebuie să primească instrucţiuni. Abia după ce sala fu goală, se trezi şi sări de pe scaun, care căzu cu zgomot. Bufnitura îi aminti cele întîmplate. Se grăbi spre ieşire. Tovarăşul de acolo îl îndrumă pe un culoar lateral. După cîteva cotituri, ajunse la o uşă întredeschisă, unde ciocăni politicos. I se spuse să intre. Intră. Un bărbat, în care, emoţionat, recunoscu pe unul dintre mentorii mişcării, îl pofti pe scaun şi începu să-i explice despre ce e vorba. Vorbitorul poseda o voce melodioasă, uşor nazală, cuceritoare. Făcu eforturi să înţeleagă ce aude; vraja îl învăluia şi pînă la urmă reţinu doar ideea că e predestinat să ducă o rază de speranţă dincolo, dar şi să dea celor de aici siguranţa că nu luptă în zadar, că zeii sînt favorabili, cum spuneau strămoşii. Textul mesajului, subliniat în cuprinsul unui decupaj din ziar, pe care captivantul bărbat îl lăsă pe masă şi plecă, trebuia memorat, iar foaia distrusă, ca să nu existe vreo dovadă materială compromiţătoare, în cazul... Şi învăţătorul suspendă restul frazei într-un gest elocvent.
Rămas singur în încăpere, el o cercetă cu atenţie, din obişnuinţă. Lumina se filtra prin geamul mat al unei ferestre solid încastrate în zid. Se întrebă de unde ar putea veni, pentru că nu-şi amintea să fi urcat din subteran, iar de afară nu se auzea nici un zgomot. Nu se mai preocupă de restul mobilierului - o masă, două scaune, un dulap, un pat tare cu margini de fier -, nici de misterul iluminatului, pentru că atenţia îi fu captată de mesaj. Pe dată uită de sine, cînd îl citi. Prima lectură îl incită; a doua îi confirmă ideile; la a treia, găsi puncte de polemică şi gustul unui articol-completare. Vrînd să aştearnă pe hîrtie cele ce avea de obiectat, căută în jur ceva de scris. Atunci îşi aminti limpede unde se află şi ce are de făcut. După ce parcurse încă de două ori mesajul, repetă cu ochii închişi pînă se convinse că l-a memorat. Rupse apoi hîrtia în bucăţele mărunte, pe podeaua de ciment, scăpără un chibrit şi aprinse grămăjoara. Puţina cenuşă o strivi sub talpa pantofului şi o împrăştie. Răsuflă adînc. În cameră mirosea ciudat. Inhală cîteva porţii mici de aer; impresia se confirmă. Parcă fusese topită ceară şi arsă piele de vită. Se grăbi să părăsească încăperea. Bănuia că era deja noapte. Şi fixase, deunăzi, o întîlnire de dragoste mult-amînată.
Dar cînd vru să deschidă uşa, constată cu stupoare că este încuiată pe dinafară. Acest fapt îl ului peste măsură, încît cîteva minute rămase complet imobil, ca şi cum funcţiunile corpului său ar fi încetat brusc. Îşi reveni încet şi, văzînd tulbure, căută clanţa. Trase de ea cu putere, furios, încrîncenat, disperat şi, totodată, dezamăgit, contrariat. Ce însemna asta? O glumă a tovarăşilor? O neglijenţă a celui care îngrijea clădirea? Intenţia precisă a mentorului, care voia să-l ştie în siguranţă pînă memorează mesajul? Dar el învăţase textul, trebuia să iasă din cameră, să îl ducă la destinaţie! Începu să bată în uşă cu pumnii, o izbi cu picioarele, cu umerii, capul... Într-un tîrziu, sleit, se lungi pe pat, cu faţa în sus. Respiraţia precipitată şi încordarea dispărură. Putu să judece situaţia; dar nu reuşi să ajungă la o concluzie. Cu ochii în tavan, într-un loc unde bănuia că ar fi becul electric, trupul se moleşi, membrele se îngreunară, plămînii răriră mişcarea. Alunecă în somn...
Îl trezi brusc dorinţa limpezirii unui gînd din vis, nu-şi aminti pe moment care, însă era ceva neplăcut, sîcîitor, întunecat. Sări sprinten din aşternutul aspru al blănii de urs întinsă pe laviţă. Pe masa de piatră văzu o bărdacă şi o tipsie cu faguri de miere, alături de pîinea rotundă. Rupse o bucată de fagure. Gustul mierii, plăcut, îi parfumă parcă sufletul, iar apa din vas îl răcori. Prin dreptunghiul intrării, acoperit doar pe jumătate de o altă piele de urs, se vedea o zi minunată, cu soare orbitor. Priveliştea asta îi aminti că, peste puţin, el va trece, poate (dacă se va dovedi vrednic, iscusit şi drept la încercarea de pe urmă), dincolo, unde - i se spusese - era neînchipuit de frumos şi de unde nimeni nu se întorsese, afară de numai Zalmoxe. Îşi opri gîndul aici, sfîrşi de mîncat fagurii şi se hotărî să uite tot ce trăise înainte de ziua de ieri, sau mai bine zis, să pună deoparte aceste lucruri preţioase, dar nefolositoare de-acum încolo.
Fusese crescut ca unul ales pentru a merge la Zeu. Tatăl îi explicase, în ziua cînd vînase prima lui pasăre şi o ţinea în vîrful săgeţii, că numai aşa se poate ajunge Sus. Sufletul păsării călătoreşte prin nouri spre cerul Lui, zicea tatăl. Auzea şi acum vorbele asprului bărbat, rămas în vale. Învăţase ce înseamnă drumul după prima luptă, din care ieşise repede învins. Tatăl îi spusese că e totuşi prea mic, nu că nu s-a pregătit destul. A doua oară, peste patru ani, puţin a lipsit să iasă învingător. Doar unul singur dintre luptători a fost mai puternic. Nu i-a părut rău. Căpătase încredere. Izbîndise a treia oară. Cei din valea lui chiuiseră şi îl purtaseră pe umeri, la sărbătoarea bucuriei, unde vinul cursese liber şi muzicile nu tăcuseră trei zile şi trei nopţi. Se mîndreau cu el, deoarece de-acum cetăţile îi vor trata ca egali, fără tocmeli noi. Era prima oară cînd unul dintre oamenii văilor izbutise. Nimeni nu se îndoia că va trece şi ultima încercare, cea din munţi. Toate semnele se arătaseră favorabile şi parte din ele se adeveriseră...
În seara celei de-a treia zi de sărbătoare au venit călăreţii. Muzica s-a oprit. S-au despărţit în tăcere. Depărtîndu-se, de pe dealul apropiat, la o ultimă privire, i-a văzut pe ai lui, la lumina faclelor, ca pe nişte necunoscuţi. Parcă scăpase de-o povară. N-a desluşit pe unde au mers, noaptea era înnourată, nu clipea nici o stea. Călăreţii nu vorbeau, aşa că tot drumul a tăcut şi el. Bucuria cu care plecase din vale se topise încet în negura nopţii şi a locurilor pustii. Cînd au ajuns, el uitase de unde venea. Trăia certitudinea că merge spre o împlinire. Cineva l-a condus aici şi a tras deoparte pielea, luminînd cu făclia cît să vadă unde e laviţa. I-a făcut semn să intre şi a dispărut, astupînd intrarea. În întuneric, a adormit repede. Acum, retrăind toate astea, din adîncurile corpului urcă spre cap o amorţeală, o ameţeală ca de la vin băut fără măsură, şi se întrebă dacă îi va dăuna. Fără să vrea, întins, aţipi din nou. Ultima clipire a pleoapelor închise pe fundul ochilor priveliştea verde a văii şi strălucirea zilei, ce se revărsa parcă în şiroaie, ca ploaia...
Nu-şi explica faptul că văzuse sau visase alb, cînd camera în care fusese închis - din greşeală? - era cufundată în obscuritate. Prin fereastră abia se cernea un soi de ceaţă albicioasă, cît să deosebească obiectele ştiute: masa, dulapul, scaunele. Îşi aminti repede de ce se află aici şi avu certitudinea inexplicabilă că este arestat deja! Da, îşi zise, asta e, aleşii pentru misiuni asemănătoare sînt ca şi jertfiţi cauzei, mulţi au sfîrşit în faţa plutoanelor de execuţie ori au putrezit prin beciuri. Dar dacă l-au capturat deja, cînd s-a întîmplat asta? De ce nu-şi amintea nici un detaliu al arestării? Încercă iar să deschidă uşa. Zadarnic. Dibui după comutatorul becului electric. Evident, nu-l găsi, era pe coridor... Renunţă. Aprinse o ţigară, ultima. Înjură în gînd, cu amărăciune. Dacă va fi nevoit să facă o noapte albă, ţigările pot subţia chinul. Lipsa lor îl îngroaşă. Ca să uite, fumă ţigara aceea pînă la capăt şi pulveriză mucul. Pe urmă tuşi, adună de pe laringe sputa îmbibată cu nicotină, scuipă. Respiră adînc, parcă scăpat de-o grijă. O vreme şezu pe colţul mesei. Apoi se plimbă cu paşi mici în jurul ei. Pe ciment, pantofii scoteau un zgomot nefiresc de tare, parcă aparţineau altcuiva. Deveni curios. Începu să meargă doi-trei paşi, după care se opri. Da, alături, deasupra ori dedesubt, mai mergea cineva!... Căută să păşească neauzit. Nu se mai întîmplă nimic. Iar călcă firesc. Paşii aceia urmară ritmul şi opririle paşilor lui. Îi desluşi destul de limpede, dar îşi spuse că are halucinaţii. Se culcă. Simţi ca binefacere asprimea păturii. Liniştea se instală deplin. Ochii, deprinşi acum cu întunericul, se fixară asupra punctului din tavan unde bănuia că ar fi becul. I se păru că acolo clipeşte ceva, o clapetă ce se închide şi se deschide într-un ritm anume. Încordă auzul, să distingă declicul. O altă iluzie, îşi zise, de data asta optică... Sînt pe drumul cel bun, în curînd o să văd îngeri sau diavoli! Şi, leac de alungat nălucile, începu să numere ca să adoarmă. Dar somnul nu vru să vină. Iar ochii deschişi, după ce rătăciră îndelung prin beznă, se opriră, inevitabil, asupra acelui punct din tavan, cu clapeta care continua să se mişte. Ţintind punctul, pleoapele obosiră şi se închiseră de la sine...
Ca de obicei, se trezi brusc la gîndul că trebuie să facă un lucru anume. Pielea de urs astupa acum întreg dreptunghiul, semn că trecuse cineva pe la uşă. Ori fusese vîntul de vină? Săltă opritoarea şi ieşi. Strălucirea zilei îl orbi; fără să vrea, duse pumnii la scovîrlii. Picioarele călcau la nimereală. Cînd putu să vadă bine, se opri şi cercetă valea. Pe mijloc curgea o apă limpede, cu sclipiri aurii, peste pietroaie albe. Muntele din faţă purta pe umeri o pădure deasă. În jos, nişte stînci lucioase despicau pîrîul; acolo apa vîjîia necontenit iar spuma sărea departe. Înspre izvoare, marginea codrului se apleca într-un sărut deasupra albiei, ascunzînd-o.
Pentru el, priveliştea fu ca o chemare. Tălpile îi tresăltară şi se trezi coborînd în goană pajiştea desfăşurată abrupt pînă jos. Dorinţa de a înota îl frigea, i se părea că aleargă prea încet. Se azvîrli înainte, căzu de-a berbeleacul pînă aproape de mal, trase cu un gest scurt cămaşa, o aruncă pe un bolovan şi se avîntă în apă. Alunecă pe o piatră, se lovi, nu-l duru, era el însuşi un bulgăre de bucurie. Se bălăci, dus la vale, apoi se întoarse. Reuşi cu greu să se agaţe de colţuri şi rădăcini, luptă să revină la cămaşă. Apa rece părea o armată; iar el nu cunoştea o desfătare mai mare decît lupta. Propti călcîiele în prundiş şi se ridică, alt om. Pletele lungi îi atîrnau ude pe umeri. Scutură capul, răspîndind o ploaie de picături. Cu degetele răşchirate îşi dădu părul peste creştet şi deschise ochii spre cer, cu faţa săltată la soarele cald. Un timp rămase aşa, nemişcat. Zgomotele crescură în jurul lui: clipocitul pîrîului, ciripitul păsărilor, vuietul pădurii; auzi voci undeva sus şi privi către locul de unde venise. Acum văzu că acolo valea era tăiată de un tăpşan, la marginea căruia se deschideau, în peretele neted din spate, mai multe găuri acoperite cu piei de urs. Una îl găzduise peste noapte, dar n-o deosebi, toate erau la fel. Cîţiva tineri strînşi la un capăt al platoului se uitau spre poarta văii, pe unde urcau nişte siluete albe. Erau - o ştia din auzite - fecioarele despletite. Fusese prevenit ce e cu ele. Nu ştia ce urmează, ştia ce trebuie să facă el. Se aruncă iarăşi în apă, gustă ultima oară plăcerea scăldatului.
Senzaţia care îl trezi era neplăcută, un fel de mîncărime şi usturime a pielii. Lepădă haina şi cămaşa, scărpină pînă la sînge bustul gol, întrebîndu-se dacă l-au podidit ploşniţele, puricii sau rîia. Tocmai se uşurase, cînd, simultan, becul din tavan se aprinse iar uşa fu deschisă. Privi la cei trei inşi intraţi deodată. Nu-i văzuse în viaţa lui, dar avu impresia că sînt cunoştinţe vechi. Arătau o vîrstă imprecisă; îmbrăcaţi identic, în costume de culoare închisă, masivi, cu umeri laţi, ochi cenuşii, fălci pătrate, păr tuns perie, frunţi colţuroase. Prea mult timp nu trecu pînă se lămuri de unde îi cunoaşte: poliţia! Nu trebuie să-i ştii pe toţi oamenii acestei instituţii; emană din ei ceva specific! Fireşte că înţelese şi de ce veniseră. Cînd începură să lovească, el deja era în atac; pe unul îl eliminase momentan din luptă, rupîndu-i dinţii cu pumnul, altuia îi trîntise un scaun în cap. Furia cu care se bătea nu-l ajută. Inegală ca forţe, înfruntarea deveni şi dură. Ei scoaseră bastoane de cauciuc, utilizîndu-le metodic; el se folosi doar de pumni şi picioare. Puterile i se topiră; curînd căzu copleşit. Nu se mai apără deloc. Loveau crunt, parcă tocau cu satîrul corpul moale, inert, istovit. Isprăviră nu cînd el ajunse ca un sac de zdrenţe, ci cînd se plictisiră. Îl aruncară pe pat, ieşiră, încuiară uşa, stinseră lumina. El nu-şi pierduse complet cunoştinţa, mai percepu plecarea lor, întunericul, răsucitul zăvorului. Apoi bezna camerei se contopi cu bezna ochilor şi a memoriei, creierul său fiind cotropit treptat de o senzaţie de căldură şi apăsare, de zidire în vatra unui cuptor încins. Astfel se trezi dincolo.
Urcă panta abruptă, spre platou. Ajunse tocmai cînd fecioarele se opreau în faţa tinerilor. Se amestecă între cei de înălţimea lui, fără ca vreunul să-l întrebe de unde vine. Desfăşuraţi ca o plasă, gata să prindă siluetele albe, aşteptau. El era liniştit, chiar indiferent în comparaţie cu trepidaţia de tineri armăsari a celor din jur. Fecioarele păruseră o adiere de vînt peste ponoare cu flori; priveau în jos, preocupate doar de cum calcă pe pietre. Fiecare ducea cîte un urcior şi un coş învelit cu ştergar. Se opriră dinaintea băieţilor şi ridicară pleoape cu gene lungi, dezvelind priviri temătoare. Peste vale soarele deodată luci oblic şi se piti după munte. Ca la un semn, flăcăii se mişcară. În cleştele degetelor apucară urciorul, dimpreună cu mîna fetei care îl ţinea. Doar el nu făcu asta. Cînd ceilalţi se îndreptară spre găurile cu piei de urs, se trezi în faţa unei fetişcane, singura fără soţ. Aproape că nu mai avu respiraţie. Nu îi era ruşine, nici frică; dar nici nu stăpînea ce i se întîmpla. Fata porni spre încăperea goală, el o urmă. Lăsă blana de la intrare ridicată. Lumina asfinţitului se topea, roşie, prin colţuri. Fecioara dezveli coşul. Scoase o bucată de carne friptă, caldă încă, şi pîine. Aşeză pe masă. Tăcut, el rupse un colţ infim şi-l duse la gură, absent, cu ochii pe malul împădurit de dincolo de apă. Friptura în sînge, altădată hrana lui preferată, nu avea gust parcă. În urcior era vin. Bău; dar lichidul i se păru acru. Clăti gura cu apă din bărdaca pusă în firidă. Apoi rămase nemişcat pe laviţă, departe de fata care nu participase la cină, nici nu strînsese rămăşiţele. Aşa îi cuprinse înserarea. Ţipetele ce se auziră curînd din vecinătate îl făcură să iasă afară. O lumină ca de pe altă lume se pogorîse peste vale.
Se ridică năucit. În primul moment, lumina îi păru orbitoare şi nu putu deschide bine ochii. Încercă să-şi frece găvanele, dar abia izbuti să mişte mîinile. Cu greu îşi dădu seama unde se află. Deodată cu durerea, îi reveniră în minte cele întîmplate. Bătaia... Poliţiştii... Înţelese că becul din tavan este acum aprins. Crezînd că iarăşi au venit bătăuşii, sări din pat, gata să lovească sau să se apere. Picioarele nu îl ţinură şi se prăbuşi pe cimentul rece. Răceala îi făcu bine, ca un balsam pe pielea arsă a pieptului, a feţei, a braţelor. Se întoarse cu spatele, care îl ardea mai tare. Descoperi pe scaun, la masă, un personaj impasibil. Părea cu gîndurile aiurea şi îl fixa ca pe-o mobilă sau o carte închisă. Vru să se salte, însă nu reuşi decît să se sprijine pe coate. Mişcarea atrase atenţia celuilalt, care îi veni în ajutor. Pus pe pat, cu haina drept pernă, primi dintr-o sticluţă pătrată o înghiţitură de coniac, întăritor. Personajul se depărtă şi ţinu sticla neastupată în mînă, la colţul mesei, sub fasciculul de raze roşietice. Recunoscu în intrus, deşi nu-l văzuse vreodată, cum nu-i văzuse nici pe cei trei de adineauri, Anchetatorul. Ştia ce misiune are acesta, ştia şi care îi sînt mijloacele - sau mai degrabă cum îi sînt: blînde, calme, înţelegătoare, persuasive, insinuante, cooperante. Pe cînd cîntărea situaţia, îşi aminti că în seara aceea avea - sau avusese - o întîlnire de dragoste. Acum o ratase. Îndîrjirea îl cuprinse, hotărî să nu joace cum vrea individul, nici să cîştige timp. Pierduse destul, poate chiar totul. Nu aşteptă să fie întrebat, vru el să vorbească, dar abia scoase cîteva cîrîieli. Fu nevoie de altă înghiţitură de coniac, pe care celălalt i-o oferi cu delicateţe, să reuşească articularea cuvintelor. Discursul, cu răsuflarea tăiată, cu incongruenţe voite, izbuti să-l poarte pe Anchetator îndeajuns de anapoda. Bunăvoinţa aceluia, întinsă la maxim, plesni cu o replică plină de ură: „Aşa faceţi toţi pe curajoşii cînd ne întîlnim întîia oară, dar după trei-patru şedinţe vă înmuiaţi şi acceptaţi orice, numai să vedeţi lumina!” Tîrziu, cînd rămase iar singur, simţi oboseala ca o cătuşă...
Părăsiseră valea cea verde. Se strecurau spre vîrful muntelui prin pădure, pe urmele ursului. Hăituit încă din zori, animalul urca tot mai sus şi se pitula dibaci, evitînd capcanele dinainte pregătite. El purta un cuţit lung la cingătoare, în teacă, şi suliţa cu coadă scurtă, cu care pînă acum doar înlătura crengile. Tufele dese şi cetinile aplecate erau ţesute de mărăcinişuri, jnepeni şi ferigi. Cămaşa i se rupsese în cîteva locuri, bobiţe de sînge o pătaseră, ţîşnite din semnele ţepilor ce îi tăiaseră pielea. Nu simţea astfel de nimicuri. Ca şi pe ceilalţi, îl înfierbînta dorinţa de a înfige cel dintîi suliţa ori cuţitul în carnea fiarei. Altfel, se zbătuse degeaba. Ceva îl făcea să fie sigur că el va fi alesul. Ceilalţi rămăseseră mult îndărăt. Cînd, oarecum dezorientat, scăpă într-un luminiş, convingerea, braţul şi sufletul se întăriră: fiara, ursul căutat prin hăţişuri, şedea aici! Nepăsător, înfuleca o ciozvîrtă de vită, cine ştie unde culeasă. O clipă, om şi animal se priviră în ochi, iar omului clipa i se păru fără sfîrşit. Ursul îşi linse botul, şterse labele pe pieptul păros, întoarse ciotul de coadă şi dispăru domol între tufe. El îşi reveni iute din uimire şi înţelese că nu aici era locul hărăzit luptei. Se precipită în urma dihaniei, fără să fie atent că spinii îi sfîşiau carnea. Văzu fundul obraznic al ursului, dar nu putu să zvîrle suliţa din cauza păienjenişului de crengi. N-ai să scapi, scrîşni printre dinţi, cînd vînatul se opri, cu botul întors, ochii parcă batjocoritori, gura ca un rînjet omenesc. Goniră o vreme, fără ca distanţa dintre ei să se micşoreze. Ieşiră la marginea pădurii, spre teşitura muntelui. Jos se căsca prăpastia. Nemulţumit deodată, ursul se trase îndărăt, mîrîind ameninţător. Cîteva stînci uriaşe, ca nişte feţe de oameni, priveau la cei doi. Fiara vru să se întoarcă sau să o tulească pe sub poala brazilor. Nu avu timp. Suliţa îi străpunse grumazul. Ridicat în două picioare, păru că se distrează. Apucă lemnul şi trase de el, scuturînd şi sfîrtecîndu-şi beregata. Mormăitul furios înfricoşa. Dar vînătorul prinsese gustul aţîţător al sîngelui. Abia acum îşi amintea şi înţelegea de ce i se spusese că trebuie să ucidă ursul. Înfipse cuţitul între coastele animalului. Auzi un pîrîit şi se prăbuşi peste trupul sălbăticiunii, neferindu-se de ghearele ce îl brăzdau adînc pe piept şi spate. Lama atinse inima din prima împlîntare, dar el lovi de multe ori, pînă cînd horcăitul încetă. Rămas în genunchi, învingătorul privi la mîinile însîngerate, la fierul pe care se reflecta soarele...
Lumina aceea intermitentă, iritantă, provenea de la becul din tavan, care se aprindea şi se stingea cînd mai lung timp, cînd mai scurt. Gîndi că poate s-a defectat instalaţia. Sau vor să-l tortureze astfel? Întors cu faţa în jos, închise ochii şi-şi acoperi capul cu haina. Nu, desigur, asta nu era tortură, putea s-o evite. Ar fi trebuit să-l lege şi să-i picure ceva pe pleoape, să le lipească, să nu le poată închide, dacă voiau să-l tortureze... Nu e altceva decît defecţiune, îşi spuse liniştit. Ridică marginea hainei. I se păru că becul nu se aprinde chiar la întîmplare, ci după o regulă, un ritm. Îşi aminti de alfabetul Morse. Ştia codul sonor, ştia să „citească” în acest mod. Probabil e comunicare optică, îşi zise, şi se aşeză într-o poziţie din care vedea fără să-i bată lumina direct în ochi. Începu să recepţioneze. După un lung răstimp, şi cu oarecari ezitări, crezu că a reuşit. Cuvintele spuneau că EI - cine anume, nu se preciza - îl vor vizita sau ajuta curînd, să fie pregătit... Nu prea fu sigur că mesajul îi este adresat, dar nu-i rămînea altceva de făcut decît să fie treaz, dacă va putea. Cu gîndul bîntuit de îndoială, nu băgă de seamă că becul nu mai clipeşte. Intră iar în noaptea camerei şi a memoriei, şi privi la omul majestuos oprit lîngă el şi lîngă ursul mort. Pe moment nu pricepu ce vrea acela, oboseala şi sfîrşeala biruiau trupul său tînăr şi rănit. Căzuse peste leşul animalului, într-o somnolenţă care, în loc să fie binefăcătoare şi dătătoare de puteri noi, îl exaspera şi îi producea dureri de cap, de parcă s-ar fi îmbătat crunt. Sesiză totuşi cînd se deschise uşa. Lumina de pe coridor tăie o fîşie în obscuritatea încăperii, suficientă să vadă distinct. Se trezise, se simţea mai bine. Studie detaşat pe omul care intră. Îl recunoscu mai greu în uniforma de temnicer: era unul dintre şefii Mişcării, despre care ştia că se află dincolo. Da, el era. Sări din pat, într-un reflex de supunere ierarhică. Slăbiciunea îl doborî iar. Şeful se repezi, îl ajută, îi spuse că nu trebuie să se obosească; să stea liniştit şi să transmită cît mai repede mesajul, nu era vreme de pierdut, nici de explicaţii, duşmanii tocmai controlau cealaltă aripă a clădirii, puteau pica dintr-un moment într-altul. El recită textul şi întrebă ce se întîmplă. Şeful spuse că nu se ştie nimic sigur pînă acum, situaţia e confuză, se lucrează pentru clarificare. Şi ieşi. Iar el recăzu în noaptea neliniştii şi a îndoielii, golit de sentimente, gînduri şi semnificaţii, text inert şi insensibil ca o reclamă la un produs expirat...
Dar se menţinea mîndru, cu fruntea sus, însîngerat şi sfîşiat. Vîntul îi flutura pletele ca pe-ale steagului cu coadă. Se simţea altfel, pur, demn şi neînfricat. Vedea doar albastra zare, cerul lui Zalmoxe, al Zeului care se pregătea să-l primească. Undeva, alături, cineva cuvînta, şi vorbele aceluia răsunau limpezi peste piscurile munţilor şi peste capetele luptătorilor aflaţi jos, la picioarele sanctuarului. Vestea despre isprava lui străbătea ţinuturile. Trebuie să fii mîndru că eşti cel ales să porţi mesajul către Zeu, i se spunea. Te-ai dovedit puternic, nededat plăcerilor trupului, tare în faţa morţii... Cînd vocea tăcu, el coborî privirea asupra omului. Chipul îi păru cunoscut, parcă se mai văzuseră altundeva. Individul şedea în cadrul uşii, lumina îi cădea pieziş pe figură, ochii păreau de hîrcă. Făcu un pas şi închise uşa. În mînă avea o servietă subţire. O aşeză cu grijă pe masă, scoase din ea un dosar, îl deschise, extrase o filă şi-l întrebă dacă poate să citească. Nu răspunse. Celălalt îi arătă hîrtia, pe care dactilografiaseră cu litere mari propoziţia:

CONDAMNAT LA MOARTE PRIN ÎMPUŞCARE

Nici o semnătură, nici o parafă. Zîmbi. Era o stratagemă sau o perfidie? Vru să afle, dar individul zise că în locul cuvîntului condamnat s-ar potrivi sacrificat. Nu comentă. Insul întrebă dacă totuşi nu are ceva de spus acum, cînd încă se mai poate... Nu răspunse. Celălalt clătină din cap şi plecă, fără alte gesturi. Din nou singur, odată cu închiderea uşii, plonjă în lumea de dincolo, unde - presimţea - i se va întîmpla ceva minunat, poate un zbor către cerul înalt, încă neluminat, la care privea în vreme ce păşea tăcut, însoţit de cîţiva slujitori ai Zeului, pe o potecă îngustă, pietruită, către vîrf. Un gînd ca un ghimpe îl zgîndăra însă: deodată simţise - sau i se năzărise? - că nu i s-a spus totul despre ce urmează! Muncea să înlăture din sine tulburarea, şi asta nu-i da răgaz să fie atent pe unde merge. Jos în vale, departe, o mulţime de luptători aşteptau în tăcere, cu feţele înălţate şi ochii aţintiţi spre el, şi abia se distingeau în negura dimineţii. Tocmai urma să treacă un mic prag, cînd uşa se deschise cu o bufnitură, trîntită violent de perete. Trei inşi, care păreau bătăuşii de adineauri, dar care i se înfăţişară neclar a fi tovarăşi din Mişcare, intrară în cameră şi îl înhăţară, înainte să-şi vină în fire, înainte să mişte, să contreze, să se împotrivească. Îl scoaseră tîrîş pe coridor. Nu avu putere să se opună, deşi ştia unde e dus, ba chiar voia să ajungă, se silea să calce drept pe potecă spre piscul acela teşit, o stîncă pe lîngă vîrful căreia vîntul şuiera. Ceata războinicilor de jos era atentă şi tremura la fiecare pas al lui, slujitorii îl sprijineau, iar el se clătina printre pereţii întunecaţi ai coridorului, se lăsa în voia lor, forţa unită a celor trei depăşea oricum sleita sa vlagă, împotrivirea nu-şi afla sens. Abia cînd se deschise uşa spre curtea interioară şi văzu plutonul de execuţie, făcu un gest de refuz, prin care trecu iar în lumea de alături, unde era oprit pe buza teşiturii, pe deplin convins - deşi gîndul acela ca un ghimpe nu pierise - că acum se va înălţa la Zalmoxe, şi se lupta să scape de cei care îl tîrau către stîlpul de lîngă zid, în faţa plutonului, unde îl legară cu mîinile la spate. Avu energia să respingă pînza neagră peste ochi; nu mai auzi comenzile, regăsi cerul albastru şi aşteptă, ca şi cei de jos, apariţia Zeului. O clipă doar privi la picioarele sale. Acolo zăcea gîndul cel înţepător - suliţele care îl aşteptau, puştile cu baionete la ţevi care îl aţinteau, şi către care îşi oferi pieptul, deschis.


”...apoi îl aruncă pe vîrful suliţelor; dacă el e străpuns şi moare, ei cred că Zeul le este prielnic...”
(Herodot)

Din cartea JERTFĂ & STEAG, ediţia a II-a, în pregătire la o editură