miercuri, 19 aprilie 2017

TERAPIE NARATIVĂ

O fâşie de şorici

În fiecare an, când încep sărbătorile de iarnă, fiinţa fără vârstă din mine se sufocă de regret, disperare şi furie. N-am remuşcări că nu mai sunt copil, să mă bucur de eventuale daruri, fiindcă nu-mi amintesc să fi primit prea multe în falnica-mi juneţe. Şi chiar dacă voi fi primit, nu le-am dat atâta importanţă ca să-mi rămână în memorie. E drept, păstrez încă avionul de plastic adus de Taica după un sejur la băile din Techirghiol, dar acela nu era prilejuit de vreo sărbătoare. Dacă stau să (re)judec mai atent amintirile stârnite de cadouri, pot afirma că la noi nu se aştepta ziua festivă ca să dăruim ceva cuiva. Întocmai ca beţivii, pentru care orice moment e un prilej bun de „făcut cinste” cu vreo sticlă de tărie, părinţilor mei nu le trebuia prea multă pregăteală ca să-mi „cadorisească” vreo sfântă de bătaie, drept răsplată pentru prostiile ce se ţineau scai pe urma mea. Fiindcă astea mi-au rămas întipărite în minte fără putinţa de-a le şterge, oricâte strădanii aş cheltui ca să scot la iveală bucuria surprizelor solemne.
Şi-atunci, de unde regretul sufocant? Nu ştiu. Îl simt însă acut, de fiecare dată când apar pe stradă nişte „colindători” îmbrăcaţi în ceva ca ţolurile soioase pe care îşi fac somnul câinii urgisiţi. Sunt vreo trei sau patru inşi, de vârstă nedefinită şi de sex incert. Cel puţin unul arată a fi şi fată (femeie?), şi băiat (bărbat). Cum umblă înfăşurat într-un soi de cearceaf nespălat cu anii, ce-i acoperă capul, trupul şi picioarele până sub genunchi, mi-a fost imposibil să-i ghicesc genul, şi nici n-am îndrăznit să-l întreb. Pe cap duce un soi de mecanism clămpănitor, compus din două bucăţi de lemn, îmbinate la un capăt cu o sfoară, susţinute de un băţ. Pesemne că asta vrea să fie botul caprei, fiindcă deasupra, drept moţ, stă un petec de piele ce pare să fi aparţinut mai degrabă unei ovine decât imaginarului animal totemic. Mi-e greu să acord acestor fiinţe statut de colindători tradiţionali. Nu ştiu să recite niciun colind, necum să joace sceneta consacrată. „Recitalul” lor constă în baterea unui soi de tobă şi pocnirea biciului confecţionat din şuviţe de frânghie ruptă, din pocnitul lemnelor şi zbierarea cuvintelor: „ţac, ţac, ţac căpriţă, ţac”, urmate de nişte hăulituri indistincte. Îmi asum riscul de-a fi considerat un zgârcioman şi refuz să-i primesc, fiindcă mi se pare că aş consimţi la o pângărire. Prefer să le torn un pahar de vin şi să le dăruiesc o sumă de bani, cu condiţia să nu-şi etaleze talentul. Câteodată nu reuşesc a-i opri, fapt ce-mi stârneşte o indispoziţie - hai să-i spun metafizică...
Şi sintagma „bucuria sărbătorilor” mă face furios. Sărbătorile au devenit, de un sfert de veac încoace, jalnic prilej comercial, exploatat mai abitir ca în teoria marxistă a luptei de clasă. Abia începe luna decembrie, că peste tot descinde „spiritul sărbătorilor”, a cărui trăsătură dominantă este consumul, măsluit în fel şi chip de industria sagace a reclamelor idioate. Prea mult nu condamn această mentalitate nouă, ce (se) naşte fără voia celor trecuţi prin chinga restricţiilor comuniste. Nu te obligă nimeni să cumperi ce ţi se oferă. Şi este mai de admirat cel care se poate abţine, având de unde alege, decât cel care se făleşte că nu ia, neavând ce sau pe ce. Mă apucă disperarea ştiind că în lumea de azi sunt atâţia dintre noi care chiar nu au minimul necesar unei mese îmbelşugate. Se poate compara însă cu disperarea brutală de ieri, când a avea minimul asigurat nu însemna totuşi o bucurie? Câte sărbători tradiţionale se prăznuiau firesc, legal şi liber în anii 1970-1980? Rămăsese parcă doar Pluguşorul, transformat într-un fel de „cântare a României”, după indicaţiile preţioasei cenzuri ideologice, bătute-n cap de principială ce era...
Să te ghiftuieşti de Crăciun sau de Bobotează era şi visul nostru de copii crescuţi în legea creştină, supuşi tradiţionalului Post. Şi pentru că Postul, înainte de orice, definea abstinenţa centrată pe alimentaţia compusă preponderent din aspre vegetale ţărăneşte pregătite - fasole, varză, cartofi -, sărbătoarea însemna, evident, posibilitatea de a înfuleca, fie şi crudă, o bucăţică din carnea oricărui animal predestinat sacrificiului pe altarul poftelor umane. A ciupi o frântură din şoriciul porcului, în clipele de neatenţie ale lui Taica, era pentru mine suprema ispravă de copil drăcos. A nu izbuti să fentez vigilenţa bătrânului - iată adevăratul eşec! Nu eram atât de naiv să cred că ieşeam victorios datorită şireteniei, iscusinţei şi iuţelii mele de mână. Bunicul îmi îngăduia furtişagul, ştiind bine câte suferinţe îndurasem timp de şase săptămâni, cât ţine canonul bisericesc. Se „spurca” şi el, cum zicea Maica; şi chiar dacă o făcea în glumă, proclamând necesitatea atestării calitative a şoriciului, cum să-mi interzică mie ce comitea el? Nu l-am văzut vreodată ciugulind pe furiş, însă figura lui mă îndemna să cred că păcătuise! Tatoniţă şi tata n-aveau reticenţe în a jumuli câte o fişteică de şorici, de prin părţile pe unde se crăpase, ars de-a binelea sub paie. Altfel, cum să bei ţuica fiartă? - ziceau ei, ciocnind ceştile de lut, în care lichidul fierbinte era şi piperat de mama sau Dada, mătuşă-mea. Fiindcă Maica, incontestabila şefă peste noi toţi, refuza să asiste la păgânul obicei, dar venea să tămâieze porcul, înainte ca meşterii de bărbaţi, improvizaţi măcelari, să înceapă a-l tranşa în bucăţi cu destinaţie precisă: căpăţâna la fiert, picioarele la piftie, untura la topit, şunca la sare, muşchii la oală, să-i avem la sapă, la vară, coastele la afumat, şira la ciorbă cu varză, maţele la cârnaţi, burta la tobă, limba - lui popa, arde-l-ar focul să-l ardă de bandit, că nu ne-a lăsat să ieşim la răscoală!, iar coada...
Coada i se cuvenea lui Taica, nu ştiu de ce. Maica era neînduplecată: coada lui Taica, iar limba lui popa Bucurescu. Cu vreo două-trei zile înainte de Bobotează, popa vizita toate casele, umblând „cu botezul”, cum se spunea. Iar obiceiul, inaugurat cine ştie când şi de cine, impunea să i se dăruiască limba porcului tăiat. Bucata respectivă de carne se păstra cu sfinţenie afară, agăţată cu sfoara sub streaşina casei ori a magaziei, unde frigul împiedica procesul de alterare. Unii gospodari o afumau, alţii o lăsau aşa, simplă, dându-i sare ca să nu prindă miros. Puţini îşi puneau problema că s-ar strica: bănuiau că aprigul popă zvârle câinelui rămăşiţele şi bucăţile care nu le plăceau lui, preotesei ori băiatului. Toată lumea din sat care avea şi tăia porc la Crăciun dădea popei limba. Faptul ăsta germinase, cred, convingerea că bucata aia nici n-are gust bun. Părea tot atât de nefiresc să mănânci limbă ca şi cum ai fi mâncat şobolan fript. Cutuma, practicată în anii copilăriei mele, s-a menţinut cumva la nivel subconştient până spre amurgul roşu al „erei de aur”. Prin 1987 sau 1988, nu ştiu pentru ce am mers la Piteşti împreună cu vărul meu, Costică, zis Nenea. Era perioada dintre Crăciun şi Anul Nou, iar oraşul de pe Argeş, centru muncitoresc puternic, fusese bine aprovizionat cu diverse alimente mai rar de găsit în decursul anului. Fiindcă nimeriserăm ocazia, având şi bani la noi, am intrat într-o Alimentara, să cumpărăm diverse bunătăţi, sau mai degrabă ce-o fi să fie. Între acestea, fireşte, produsele de măcelărie aveau prioritate absolută. Galantarele gemeau cu de toate, iar noi puteam să luăm orice: muşchi întreg, cotlet, costiţă, coaste decupate, pulpe dezosate, inimă, ficat, rinichi şi-alte măruntaie pentru ciorbă, maţe groase şi subţiri, apoi semipreparate fără număr - cârnaţi, caltaboşi, lebăr, tobă, chiar şi şorici. Eu, apreciind reţetele cu limbă de porc, pe care n-o mai dădeam popii de vreo două decenii, am optat pentru trei sau patru bucăţi, una mai vânătă decât alta. Nenea, deloc pretenţios la mâncare, s-a strâmbat a silă şi m-a întrebat cum pot să înghit aşa ceva. I-am explicat pe scurt cum se găteşte, bunăoară, cu praz şi măsline, şi l-am asigurat că e delicioasă, dacă ai răbdare să o ţii cât trebuie pe foc. Nu l-am convins. A ales, fiindcă avea de unde, vreo 3 kg de cârnaţi, ce arătau într-un fel deosebit, parcă îţi venea să muşti din ei pe loc! Se mâncau însă pregătiţi, scria şi pe etichetă. Acasă, Geta, soţia lui Nenea i-a pus la prăjit, fără ulei. În tigaie, „cârnaţii” s-au topit precum untura, prefăcându-se într-o masă informă, fără noimă şi gust, imposibil de înghiţit. Azvârlită la nişte câini aciuaţi pe lângă Staţia de apă, locul de muncă al vărului, a zăcut neatinsă până a acoperit-o zăpada! Încă se mai zărea o moviliţă ca un căcat de animal, în primăvară! Până la moartea lui, Nenea şi cu mine am făcut băşcălie de presupusa „specialitate” - fiindcă ăsta e cuvântul sub care se comercializa mirabila tocătură de zgârciuri îmbibată în pastă de soia şi înroşită cu boia de ardei iute.
Într-un an, 1962 sau 1963, porcul răpus de nemilosul Tatoniţă zăcea spălat şi curăţat, dar neciopârţit, sub o cergă, să se frăgezească. Cei trei bărbaţi discutau pe lângă ceaşca de ţuică fierbinte. Era o vreme câinoasă. Burniţa devenise zloată şi încetinise pârlirea cu paie, operaţiune tipică satelor de la câmpie, unde puţini inşi erau atât de dibaci ca să-l scoată curat. Şoriciul ghiţanului nostru se rupsese în unele locuri mai mult ca de obicei, în altele devenise scorţos ca pielea de viţel, tăbăcită fără noimă şi uitată în ploaie, apoi uscată pe hornul casei, unde puneam şunca la afumat. Mă învârtisem în jurul focului, aducând paie; turnasem apă dintr-o oală de pământ, prin locurile unde cuţitul lui unchiu-meu înlătura stratul de jeg nelipsit de pe râtani; ţinuse de câte un picior, să i se cureţe perii. În ciuda vârstei preşcolare, nu eram scutit de munci gospodăreşti potrivite mie. Astea de pe lângă porc le-aş fi făcut fără să mi se spună; iar ca să obţin bucata necesară, eram în stare să tai pachidermul cu lama de bărbierit, vorba aceluiaşi Nenea. Chiar îmi procurasem, prevăzător, una; o folosise tata până se tocise şi mi-o înmânase ca să o arunc la gunoi, într-o zi, mai spre vară, când asistam uimit la defrişarea ţepilor de pe obrajii săi. Văzând cu nu mă îndur nicidecum să intru în casă, unde mă îndemnau şi mama, şi Dada să merg, Taica mă trimise de câteva ori la poarta de la drum, să cercetez şoseaua spre Morteni, de unde putea să se ivească tam-nesam „Percitoru” şi să ne ia groşteiul.
- Bine, dar de ce să ni-l ia? - m-am tânguit eu, îndurerat mai degrabă din pricină că eram ţinut departe de şorici decât de posibilitatea ca individul în chestie, unul din neamul lui Baba-Debla, spaima mortenarilor, să ne confişte friptura.
- Păi nu ne-a luat pământul? Uite-acum ne ia şi porcul, dacă nu suntem atenţi! - zicea Taica, fără să zâmbească deloc.
Mă duceam furios la poartă, o deschideam încet, să nu scârţâie, scoteam precaut capul prin crăpătură, să-l surprind pe urâtul personaj, dacă s-ar fi aflat cumva prin zonă, şi - nezărind pe nimeni - ieşeam apoi cu totul. Spre Morteni ceaţa densă nu-mi permitea să văd clar decât la vreo sută de paşi, până la podişca lui nea Marin Stoica, zis Durdanu. Pe drumul plin de noroaie nu se mişca nimeni. De prin curţile apropiate se auzeau vecinii care tăiau şi ei porci. Aveam o măciucă mică şi sprintenă, ajutor de nădejdie la scos oile afară din ţarc. Eram sigur că mă puteam apăra cu ea de vreun lup, dacă m-ar fi atacat când mă dădeam iarna cu sania pe câmpul gol dinspre cimitir. Nu dospea în mine convingerea că voi opri „Percitoru” cu măciuca, dar nu strica să o ţin la îndemână. Ocazia folosirii nu s-a ivit însă. „Percitoru” nu s-a arătat. M-am întors în curte, ahtiat să ronţăi şorici mai tare decât aş fi dorit să beau ambrozie îngerească. Taica s-a sucit cu faţa spre păduricea de salcâmi care constituia mândria şi bucuria proprietăţii noastre, prefăcându-se că nu mă vede. M-am apropiat de godacul fără viaţă şi-am dibuit un colţ de ruptură ce se îndoise de la căldura focului. Am înfipt unghiile şi, în ciuda faptului că-mi alunecau, am reuşit să zmulg râmnita fâşie. Era gălbui-negricioasă, pe jumătate casantă, deşi pe dinăuntru mustea de untură. Nu aveam sare la îndemână, Maica nu venise cu strachina şi cu tămâia. Asta nu m-a împiedicat să devorez bucata.
Îi simt dulceaţa şi azi.

(HYPERION - nr.1-2-3/2017)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu