vineri, 23 iunie 2017

TERAPIE NARATIVĂ


Şleauri înzăpezite

Magia vieţii la ţară este, dacă nu o iluzie întreţinută de oameni crescuţi la oraş, cel puţin o ficţiune culturală proprie societăţilor disfuncţionale. Literatura, filmul, muzica, pictura, mai nou televiziunea aşa-zis documentară - toate propagă ideea că a trăi din munca pământului, într-o aşezare cât mai depărtată de centrele civilizate înseamnă şi aduce o bucurie fără egal. Sunt destui orăşeni cu situaţie bine definită în mecanismul statului, care cumpără şi dezvoltă proprietăţi rurale, productive, întreţinute însă de lucrători aproape anonimi. Cu ce preţ şi în ce măsură sunt sprijinite din venituri extra-agricole, asta nu prea se spune, nici nu se bagă în seamă de obicei. Exemple din rândul fostei „clase burghezo-moşiereşti” (vorba marxistului) se găsesc în zilele noastre post-revoluţionare. Ba avem şi ceva oarecum inedit - vezi investiţiile prinţului Charles, moştenitorul tronului Marii Britanii, într-o comună din Transilvania. Un exemplu am şi-n satul meu de baştină: fiul medicului Dimitrie Gerota, fostul proprietar de moşie confiscată de comunişti şi transformată în IAS, a revenit după 1990 din Elveţia, unde îşi câştigase un statut profesional impecabil, a recuperat terenul şi a finanţat o fermă de cereale, prosperă o perioadă.
Şi pe mine m-a tentat, la tinereţe, să devin un fel de mic fermier, cu toate plăcerile şi nevoinţele specifice. O lungă serie de inadvertenţe în relaţiile cu ceilalţi, plus hernia unui disc, operată exact în perioada în care puteam să muncesc fără odihnă, mi-au stopat, cu greu, elanul cultivator. Am rămas un chibiţ, iniţiat cât de cât în ceea ce azi se cheamă agricultură ecologică. Ştiu ce înseamnă să ari, să semeni, să uzi, să sapi, să coseşti, să culegi roadele şi aşa mai departe. (Nu ştiu să vând ce produc, dar asta e altă poveste!) Am crescut cu astfel de treburi, pe care le consideram parte din viaţa mea, ca mai toată lumea satului natal. Nimănuia dintre rude, vecini, prieteni sau duşmani nu-i trecea prin minte că a munci pământul este altceva decât obişnuinţă. Chiar şi în deceniul ce-a urmat colectivizării forţate, când satul nu începuse încă a se goli de oameni, iar prezenţa la CAP devenise obligatorie, a te hrăni din produsele curţii era ceva normal. Azi, cu mentalitatea schimbată în mare măsură, pot admite, din punct de vedere cultural, că obţinerea celor necesare traiului zilnic seamănă unui fel de lucru sfânt. Mai sfânt chiar decât sărbătorile bisericeşti - fiindcă religioase nu le pot spune, religia nefiind o noţiune folosită de consăteni.
Pe atunci, la jumătatea anilor 1960, în satul nostru fără lumină electrică, a merge la biserică era un alt lucru de la sine înţeles, fără ca vreun om să caute explicaţii metafizice ori ideologice pentru asta. Nimeni nu era considerat mistic dacă se închină, nici nu credea despre sine că se împotriveşte comunismului sau că „rezistă prin credinţă”, aşa cum se laudă în spaţiul public, de vreun sfert de secol încoace, tot soiul de ipocriţi sfertodocţi (sau sfertodocşi...?). Persecuţii antireligioase comise de comunişti nu ştiu să se fi făcut, popa Bucurescu, la fel ca popa Roşulescu, din Morteni, erau devotaţi regimului nou, se vădise la colectivizare. Sectanţi ori credincioşi de alt rit decât cel ortodox nu aveam în comună. E drept, la un moment dat, prin anii 1950, când comuniştii satului - oportunişti fără ruşine obrazului - se închipuiau cocoţaţi pe cai invincibili, se găsise unul, Marin al Saftei lui Nirlă, zis Călică, dispus la gesturi demolatoare. Într-o zi, fiind complet beat, a înhăţat securea şi s-a oprit în faţa crucii de lemn ce străjuia centrul satului, la Răspântie. Scuipând în palme, a cuvântat astfel, privind tulbure la obiectul masiv, înalt de peste doi metri:
- Pân-aci, Cristoase, că te tai!
Pe cruce era gravat conturul unui Iisus răstignit, iar Călică, tânăr plăvan pulos, căzuse cu tronc unei activiste, celebră în epocă şi-n raion, poreclită - sau chiar purtătoarea numelui - Marianca, mare consumatoare de bărbaţi. Fără prea multă ideologie revoluţionară în cap, Călică n-avea nimic de împărţit cu Iisus ori cu religia, dar socotea, pesemne, că dacă sfărâmă crucea îi dovedeşte înfocatei comuniste bărbăţie politică. Numai că, înainte să ridice securea, a apărut Safta, mama lui Călică, subţire şi aţoasă, cu un ciomag în mână. Ce s-a petrecut, e lesne de ghicit. Nu doar că Marin a uitat pornirea asasină; peste câteva luni, întors la nevastă, înjura de zor comuniştii şi binefacerile aduse de ei. Ce-i drept, fusese tras pe linie moartă de organizaţie, iar amanta îl părăsise...
Satul nostru este aşezat pe malul Neajlovului. Străbătut de drumul principal ce vine dinspre Găeşti şi, trecând prin Morteni, ajunge la Ciupa şi Teiu, Cacova are centrul în Poiană, la Răspântie sau Răscruce, acolo unde se întâlnesc patru uliţe, zise şi Linii. Porţiunea de drum principal, de la intrare în sat, se cheamă Linia Bisericii, din motive evidente. Continuarea, ieşirea din Cacova spre Morteni se numeşte Linia Ungurenilor, dat fiind că multe gospodării aparţin celor din acest neam. Spre dreapta este Linia Broscanilor, scurtă şi înfundată, cu denumirea luată de la balta plină de broaşte într-o vreme, situată chiar lângă Răspântie. Cealaltă uliţă se crapă în două şi se cheamă Linia Sârbilor. Numele vine de la satul vecin, Sârbi (în fapt, bulgari strămutaţi acolo pe vremea lui Mihai Viteazul), către care duce un braţ; celălalt braţ străbate - şi se împarte în numeroase ulicioare - cea mai populată zonă a satului. E ca o ţară în miniatură, locuită de mai multe neamuri, purtătoare de nume şi porecle frumoase: ai lui Mocanu, zis Bolovan; ai lui Uţă, ai lui Trandafir, zis Procororu; ai lui Olteanu, zis Moşradu; ai lui Micşonelu; ai lui Nicolae, zis ai lui Bertea, şi ai fratelui său, German; ai lui Birişcă, ai lui Gogu Sticlă; ai lui Iordache; ai lui Colăcel; ai Oanţei, sora bunicului meu, măritată cu unul dintr-ai lui Colivaru; ai lui Tiu, zis Bubulică; ai lui Piciu, zis Dighiban; ai lui Ghidarcea; ai lui Niţă, zis Nenecea şi câţi, Doamne, alţii, trecuţi în ţărâna uitării, îngropaţi într-un cimitir pe care actualmente un popă nedemn de statutul său încearcă să-l strămute ca să-şi lărgească bătătura! Curios, niciodată partea asta de sat n-a primit numele după al unui neam, probabil fiindcă erau prea multe şi egal de faimoase. Nici măcar fraţii Gheorghe şi Marin Onete, zişi ai lui Velea, n-au transferat cartierului ceva din aura lor invincibilă; fiul lui Gheorghe, Nicu, a fost în anii '70-'80, şi chiar până la moarte, liderul necontestat al flăcăilor satului; însurat şi tată a trei băieţi el însuşi, se purta mereu ca un fecior liber şi petrecăreţ...
Ieşirile din sat, prin oricare uliţă din partea fără nume, ajung în câmpia unde se aflau, până în 1962, la colectivizare, majoritatea pogoanelor muncite de cacoveni, un islaz primit de obştea satului după reforma agrară din 1921 şi o pădure de fagi şi de stejari, zisă a lui Vodă - în fapt, proprietatea sătenilor (şi familia mea deţinea o fâşie acolo, n-am revendicat-o nici până azi, neavând cum să o „exploatez”!). Pe timpul copilăriei mele, după 1956, cea mai mare suprafaţă de pământ, confiscată proprietarilor în 1945, era gestionată de IAS, fostă GAS. Întreprinderea, cu sediul într-un conac boieresc de lângă oraşul Găeşti, constituia principalul angajator al forţei de muncă disponibile în sat. Fără să necesite calificare, lucrul la IAS era totuşi evitat, fiind ceva temporar, potrivit mai degrabă copiilor în vacanţe decât locuitorilor cu familie de întreţinut. Acolo am câştigat primii mei bani, la 13 ani, după o vară de săpat porumburi...
Drumul principal nu era asfaltat; de uliţe - ce să mai zic! Pietruit, da, din răsputeri. Aproape anual se organiza muncă voluntar-obligatorie pentru a înlătura blestemul noroaielor eterne. Nu ştiu cum se făcea însă, că, după un timp, oricâtă piatră s-ar fi adus, pe orice uliţă, se scufunda inexorabil în pământ. Sub dinamica bătaie a ploilor, a zăpezilor, a copitelor vacilor, a potcoavelor cailor şi a unghiilor boilor, multe prevăzute cu blacheuri, pietrişul cărat cu căruţele, cu puţinele maşini autobasculante sau cu roabele, se contopea cu ţărâna, iar drumul se transforma în şleau, aşa cum fusese la începuturi, adică pe la 1820, când ştim din hrisoave că s-a închegat satul Cacova. Scriu „închegat”, nu „întemeiat, deoarece pe muchia văii Neajlovului, în vecinătatea locului unde azi se află biserica, fusese conacul boierilor (sau poate numai arendaşilor) Mitescu, nu se ştie precis din ce an stabiliţi acolo. Unele uliţe, cocoţate pe malul vijelioasei (doar primăvara) Vălcele (numite uneori şi Cacuta sau Căcata - de la gunoaiele aruncate pe firul ei), beneficiau de-un sol cât de cât pietros; exemplu era uliţa lui Peciu. Altele, chiar circulate zilnic de atelaje ori vite, nu păreau atinse vreodată de blestemul celui mai pipernicit bolovan de râu. Ţin minte uliţa din spatele gospodăriei lui Bizdeche, ce ajungea - tăind Vălceaua - la grajdurile CAP-ului şi continua, dincolo de Puţişor, spre pământuri, pădure şi cătunul Vultureanca. Pe acolo ieşeau căruţele din sat, vacile, oile, caii, ulterior tractoarele, şi oricine avea treabă în partea aia. De atâta umblet, solul se adâncise ca albia unui pârâu ori a unui torent ghiftuit după vreo ploaie de vară. În fapt, chiar asta şi era, fiindcă terenul în pantă înlesnea scurgerea apelor de pe linia Sârbilor către Vălcea. Apele astea vremelnice cărau şi gunoaiele aruncate de te miri cine exact în văzul şi picioarele tuturor, iar uliţa ajungea deseori un fel de groapă de gunoi. Niciodată, în pofida grămezilor de pietriş cărate acolo, mai cu seamă în anii când funcţiona secţia zootehnică din grajdurile CAP-ului, la vreo două-trei sute de metri distanţă, uliţa aia n-a săltat peste statutul de şleau.
Şleau se făcea şi pe Linia Sârbilor, pricopsită cu două urme prin mijloc, zilnic adâncite de roţile tractoarelor nărăvaşe ce cărau remorci pline cu cereale de la IAS-ul situat la vreo doi kilometri de Răspântie, în punctul numit Ţăvârlău. Era suficientă o ploicică scurtă să umple şanţurile, iar dacă sezonul ploios ţinea mai mult de trei zile, apoi să fi văzut „bucurie” pe săteni! Cei mai mulţi umblau desculţi, fie că nu aveau ce încălţa, fie că-şi protejau unica pereche de pantofi. Atunci, în anii 1960, apăruseră sandalele de gumă, sau gumarii ce fac şi azi grosul vânzărilor prin târguri provinciale. De-o calitate cel puţin îndoielnică, se rupeau suficient de iute ca să fie păstrate cât mai mult cu putinţă, nefiind chiar ieftine. Opincile se răriseră, puţini purtători le afişau cu nonşalanţă, fiind acum indicii ale sărăciei. Cizme de piele aveau numai bărbaţii bătrâni, dar le purtau la fel de rar cum alţii purtau opinci. Văzute ca semne ale unui trecut suspect, colorat verde, dinainte de război, arătau bine, lustruite cu peria, cârpa de postav sau bucata de pâslă, anume ţinute pentru asemenea „operaţiune” sărbătorească. Sandale, zise romane, din cureluşe încrucişate, purtau bărbaţii maturi, trecuţi prin armată şi prin oraşele mari. Bocancii de iarnă, rari, păreau predestinaţi sondorilor şi celor plecaţi la muncă pe şantiere, de unde reveneau acasă încărcaţi. Pantofii, evident, erau apanajul profesorilor şi-al liderilor oficiali, măcar că aceştia fuseseră până mai ieri „bă, Ilie!” sau „nea Marine!” Noi, copiii, purtam tenişi. Noi-nouţi, arătau şi miroseau minunat, cu pânza albastră sau maro, cu găuri protejate de inele, cu şireturi albe, trainice. După o zi de „bătut mingea”, erau praf! Nu doar că se murdăreau, ci se şi dezlipeau pe laturi sau în bot, unde era imposibil de cârpit. Cât dura să primim alţii? Dacă eu, că aveam un tată electrician cu categorie maximă şi bani destui, căpătam cel mult o pereche pe an, colegii mei nu aveau nici măcar una la trei ani. Nu ştiu ce păţeau ei, dar eu simt şi azi apa noroioasă clefăind în interiorul oricărei încălţări ce mi se cumpăra. Şi nu excelam nici la fotbal, nici la ţurcă, nici la dat cu piciorul în câini; cel mult, când mă lăsam cu sania la vale, pe pârtia de la Vad, puneam frână cu vârful cizmelor de cauciuc, abilitate ce-mi uşura strădania nestăpânită de-a rupe ce purtam. Vai de curul meu, pentru aşa ispravă!
Cutreieram satul cu orice prilej. La Colindeţe îl străbăteam complet, într-o singură seară. Porneam de la Biserică, unde popa ne blagoslovea şi ne da câte un covrig, rămas de anul trecut, vorba glumeţilor. Urmam dus-întors, pe fiecare parte, la rând, linia Broscanilor, pe-a Ungurenilor, apoi tot hăţişul uliţelor fără număr şi nume din sud-est, bucurându-ne când gospodinele cu casa în deal, dincolo de Vălcea, coborau la uliţa principală, scutindu-ne de căzături în genunchi, noroi în ciorapi şi „plăcinte” pe turul pantalonilor. Eram toţi copiii strânşi într-o ceată şi fugeam fără minte, motivaţi de ambiţia să fim primii. Asta nu ne aducea vreun biscuit sau vreo nucă în plus, ci numai transpiraţie, haine şi încălţăminte rupte, plus răceală câteodată.
Din toată copilăreala Colindeţelor, îmi amintesc o seară când - după câteva zile de burniţe şi ploi - ningea ca-n basme. Toată ceata orbecăia prin întuneric pe Linia Sârbilor, pe unde zăpada ne depăşea genunchii. Nu nimeream poteca firavă dintr-o margine mai ridicată, alunecam în şleauri, ne udaserăm până sub mintene, dar nu domoleam huietul. În dreptul gardului ce înconjura părelnic bojdeuca lui Garabete, l-am întâlnit pe Gheorghe Ungureanu, zis Pică, văr bun cu tata şi vecin cu noi. Să ne ajute, ne-a arătat o dâră croită pe lângă uluci şi ne-a îndrumat aşa:
- Luaţi-o, bă, p-icea!
Pică era numele său de alint, nimeni nu-i spunea pe cel de botez. Picea sau Piceaua i-a rămas porecla cât a mai trăit. 

(publicat în revista Hyperion - nr. 4-5-6/2017)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu