vineri, 15 septembrie 2017

TERAPIE NARATIVĂ


Împărtăşanii

Dacă stau chinuit pe scaun şi îmi amintesc fără părtinire, tatăl meu a practicat din greu - şi cu mai multă consecvenţă decât orice altceva - meseria de beţiv, din care i s-a şi tras neverosimilul, fragedu-i sfârşit. Băutul fără noimă, pierderea timpului în discuţii aburoase pe la bufetul sătesc ori prin cârciumile răsărite după colectivizare, fabricarea ţuicii în alambicul propriu, improvizat din te miri ce vase, ţevi şi butoaie cărora nimeni nu le-ar fi găsit vreo întrebuinţare - toate astea ţineau loc de treburi serioase pentru generaţia părintelui meu, constituind parcă şi-un fel de palmă dată generaţiei precedente, cea care prin muncă îndârjită şi spirit econom adunase o avere, acum inutilă. A nu se uita că, pentru ţăranul român, aşa cum îl găsim configurat în opere literare, dar şi-n studii sociologice, a avea pământ era dorinţa cea mai fierbinte şi împlinirea ce-i rotunjea viaţa. Eu n-am nevoie să citesc documente găsite prin arhive ori pagini epico-lirice scrise de marii noştri literaţi; am văzut destui oameni care, cuprinşi de febra creşterii porumbului muştruluiau cernoziomul cu palmele jupuite, trăgând la rădăcina plantelor ţărâna moale, umezită de vreo trecătoare ploaie. Am lustruit amar de ani clasica unealtă şi cu ea mi-am câştigat primii bani de la IAS - cu sapa folosită de atâţia săteni, între altele şi pentru rezolvarea problemelor litigioase dintre ei. Ca un sculptor în lut sau poate ca un olar inconştient, am utilizat în diferite împrejurări tălpile pentru retuşarea estetică a cuibului anevoie strâns pe lângă vreo tulpină fragilă, crescută ponciş. Multora dintre consăteni, colectivizarea le-a tras, efectiv, pământul de sub picioare, lăsându-i de-a dreptul în aer într-un mod foarte puţin metaforic şi destul de crunt ca să piară de pe faţa planetei după o fragilă împotrivire. Dar au fost şi unii a căror minte era suficient de sprintenă să priceapă că vântul ce bătea dinspre Est nu-i teribilul, însă trecătorul Crivăţ; şi că, dacă ai chef să trăieşti, ori te pliezi curentului, ori te laşi purtat de el până dincolo de fruntarii, dincolo de Cortina de Fier sau chiar dincolo de Atlantic. Aşa au procedat Niculae al lui Diliba şi fiul său, Gigel. Primul a vândut pe nimic pogonul de pământ din care abia se arănea şi-a găsit o slujbă la fosta uzină Malaxa; al doilea a părăsit Bucureştii, în care se supravieţuia totuşi comod prin anii 1965-1975, şi s-a exilat în Canada.
Rămaşi doar cu grija, deseori nesemnificativă, a curţii şi a grădinii din jurul casei, aproape toţi cacovenii valizi s-au calificat „la locul de muncă” în uzinele din orăşelul apropiat, Găeşti. De acolo s-au şi pensionat, cei mai „norocoşi” dintre ei chiar înainte de vârsta legală, din cauza vreunei boli căpătate la serviciu. Neîndoielnic, alcoolul - mai ales din cel prost, abundent şi specific anilor 1980 - ajutase la îmbunătăţirea calităţii de bolanv, cu care bietul om se pricopsise fără mult efort. Iar alcoolismul - acum mă refer la populaţia României - nu era ceva „perfect bărbătesc”, vorba unei reclame inepte. Şi femeile cedau ispitei bahice, zeitatea antică bântuind - cum se ştie - meleagurile astea, binecuvântate în secolul XX cu stăpânirea - prin reprezentanţi - de către populaţiile balcanice. Să bei până uiţi de tine, să bei fără oprire nu ştiu câte zile, să bei orice fără să-ţi facă rău, să bei din zori, ca băieţii buni, să iei la intrarea în fabrică un ceai afurisit la cârciuma din colţul platoului industrial, să guşti la prânzişor o ceaşcă de ţuică doar ca să nu uiţi încotro ai plecat, să sorbi la prânz vreo două cinzeci de grijanie ca să-ţi faci poftă de mâncare, să ieşi din şut pe la chindie, uscat de-atâtea rugăciuni, şi să-ţi stingi setea „La Florică gogoşarul”, cum i se spunea dughenei unde Florică vindea, pe lângă faimoasele sale gogoşi găurite, suc la sticlă, colorat galben şi întărit cu alcool din prunii combinatului - iată adevăratele preocupări pe care generaţia părinţilor mei ni le-a lăsat moştenire nouă, cei veniţi pe lumea asta crudă între 1950 şi 1960, fără să-i excludem şi pe mai tinerii ca noi, de până la pleiada celor numiţi ulterior „decreţei”, cu a căror naştere s-a schimbat paradigma. Mentalul comun din zilele post-comuniste (folosesc un termen ce mă scapă de complicate precizări), edificat de-o presă mai degrabă analfabetă, plasează în judeţele Moldovei epicentrul beţivănelii, dând şi de înţeles că ar fi un fenomen tipic românesc. Fals. Nu vreau să demontez mistificarea, ci doar trimit lucidul cititor la o carte, ameţită de englezul Malcolm Lowry – La poalele vulcanului, sau la alta, a rusului Venedikt Erofeev - Moscova-Petuşki. Cârcotaşii pretenţioşi pot găsi la celălalt rus Erofeev, Viktor, un eseu - Filosofia vodcii - selectat din volumul Buricul şi publicat la noi chiar de revista România literară, bastionul rezistenţei antietilice din patria literelor valahe.
A vorbi în acest context de „religie”, „grijanie”, „împărtăşanie”, „prescură”, „pomană”, „cristelniţă” şi alţi termeni bisericeşti nu-i, de bună seamă, ceva natural, ca şi când ai discuta, impersonal şi simplu, despre viaţă şi despre vulgarităţile ei aspectuoase. Exista, până nu demult, o anumită pudoare în a numi, de pildă, organele sexuale şi îndeletnicirile lor specifice, folosind cuvinte din limbajul colorat al străzii, care nu de multe ori coincide în vocabule - însă nu şi-n tonalitate - cu limbajul intelighenţiei mai mult sau mai puţin artistice. Similar, pentru lumea rurală în care am crescut, a spune că „beau până cad pe jos” era cel puţin jenant, astfel că de obicei auzeam expresii precum „m-am împărtăşit la Pielan şi-am ajuns acasă lemn de-atâta agheasmă” (Pielan fiind gestionarul magazinului sătesc în care se găseau de toate, şi mai cu seamă, cam de prin 1965, băuturi de orice fel, inclusiv din import). Dacă aş istorisi aici diverse întâmplări legate de băutură, pagina s-ar colora fără efort, ca un clişeu fotografic analog developat manual în condiţii de laborator improvizat. N-aş îndrăzni să comit asemenea liturghie; dar cum să vorbeşti despre băutură fără să pomeneşti măcar o sfeştanie sau două, cât de cât epice? Slavă Domnului, n-au lipsit nici din propria-mi viaţă! Ba unele s-au întâmplat înainte ca memoria mea să acumuleze amintirea faptelor şi să o păstreze până spre zilele astea translucide...
De prima am auzit, îmi închipui, de la Maica, bunica din partea tatălui, cea care ne-a crescut, pe mine şi pe soră-mea. Isprava mi s-a părut cumva imposibilă, însă Maica nu obişnuia să-mi spună minciuni, ci poveşti, unele în versuri, semnate de scriitori uitaţi, cum e Vasile Militaru. Confirmarea mi-a parvenit de la tata, pe când aveam vreo 20-şi-ceva de ani, venisem în concediu din serviciul militar (executat la marină, în Constanţa, Mangalia şi 2 Mai), şi irigam cu ţuică proaspătă iluzia că vom locui împreună - el, văduv, şi cu mine, neînsurat -, plănuind îmbunătăţiri la casă şi noi construcţii în curtea noastră de 5000 m2. Era septembrie 1978 şi ziua semăna cu aceea din septembrie 1956, când făptaşul fusese la depărtare de-un ţoi să mă omoare cu extract de zarzăre. Pe atunci, genitorul meu „lucra la sonde”, cum ţărăneşte era desemnat statutul lui de electrician la schela de foraj petrolier ce împânzise dealurile dintre Cobia şi Leordeni. Calificat la şcoala profesională, absolvită imediat după armată - sau concomitent cu perioada-n uniformă, pentru mulţi definitorie - Andrei Ungureanu se număra printre cei, nu puţini, care opinteau să plece din mediul rural, văzând încotro evoluează societatea românească. N-a plecat; pesemne că-n suflet nutrea visul că lucrurile se vor întoarce. Dovadă am şi opinia lui - rostită cu aerul că-i vorbă scăpată la beţie: „Comunismul nu prinde anul 2000!”. Ce folos că a avut dreptate, dacă el, tata, n-a prins acel an?!
Era o zi senină, neobişnuit de caldă, eu abia împlinisem şase luni de viaţă şi mă zbenguiam într-o copaie scobită în lemn de plop, protejat de-a curmezişul cu nişte bete, abandonate probabil de Taica. Leagănul ăsta improvizat adăsta pe jos, la umbră, sub mărul din faţa casei. Maica alerga după toate treburile gospodăreşti, lăsate în grija ei de restul familiei - Taica, mama, mătuşă-mea Florica, zisă Dada, unchiul Ioniţă şi cealaltă Florica, nevasta lui, căreia îi ziceam Mama Fica. Toţi aceştia plecaseră la câmp, cred că la culesul porumbului, aşa dă de bănuit situarea temporală. Cele 18 pogoane greu cumpărate de Taica şi egal împărţite copiilor săi solicitau forţă de muncă, nu glumă. Sosit acasă cu teancul de bani pentru achitarea taxelor impuse de „regimul puterii populare”, tata era binişor aghesmuit, fiindcă-şi permitea, la salariul lui, în ciuda obiecţiilor dialectic-absconse ale inclementului Taica şi a palmelor îndesat administrate de fratele său mai mare, nemilosul Tatoniţă. Ce fel de ţuică băuse, şi cu cine, nu-şi mai amintea după 20-şi de ani. Fără să pară că observă starea lui, ori poate îngăduitoare din fire, cum era de fel, Maica l-a rugat să legene copaia, sperând că eu voi adormi, iar el se va trezi. Bucuria că mă are şi că mă vede, după cât timp o fi stat la sonde, l-a împins pe tata să împărtăşească - în lipsa altui tovarăş - fix cu mine licoarea ce-l înaripa! A turnat din sticlă într-o lingură, tot de lemn, şi mi-a dat să beau, convins că în felul ăsta voi înceta să mă agit o bună perioadă de timp. Eroare! Alcoolul m-a congestionat; m-am înroşit ca pus la fiert, am început să urlu, mă sufocam de plâns, bestecăiam din mâini şi din picioare ca oaia căpiată, scoteam pe gură clăbuci - în fine, toată gama de gesturi ale intoxicatului precoce. A venit Maica şi, văzând situaţia, m-a scăpat dându-mi să beau lapte - de unde, pesemne, am rămas până acum cu apetenţă pentru hrănitorul lichid.
- Mă, nesocotitule, era să omori copilul! - spunea tata că i-ar fi zis Maica, şi n-am motive de îndoială, ştiindu-i bunicii un suflet ca pâinea caldă. Blândeţea ei nu l-a scutit pe entuziastul meu părinte de pedeapsă. Care nu mai ştiu în ce-a constat...
Altă ispravă a tătânelui s-a consumat în primăvara lui 1965. Pe atunci lucra în Balastiera Ioneşti, unde ajungea cu bicicleta în toate zilele fără zăpadă. Erau mai mulţi din Cacova şi Morteni, toţi pedalând zorit la plecare şi alene la întoarcere. Sau invers? Ca să ajungă mai repede, se iviseră două posibilităţi: motoreta sau motocicleta (nu sunt acelaşi lucru!). Motoretă cumpărase Marian, zis Boască, din Morteni, motocicletă nea Aurică al lui Zamă, vecinul nostru, care se îndura câteodată să-l ia şi pe tata. Veneau amândoi cu chiu, cu vai şi cu vreo sticlă prost ascunsă de ochii didactic-osânditori ai Doamnei învăţătoare Jeni, soţia lui nea Aurică. Cum-necum, vecinul l-a convins pe tata să-şi ia şi el motocicletă - sau motoretă, nu pot preciza ce. De la cine cumpărase drăcovenia, chiar că n-am întrebat vreodată, dar e sigur că proprietarul avea aceleaşi gusturi ca părintele meu şi ca vecinul nostru, erijat în consilier de achiziţie. Odată târgul încheiat, se cuvenea să-l cinstească tradiţional, drept care s-au oprit tustrei la cârciuma gestionată de faimosul şi unsurosul (de la „uns cu toate alifiile”) Iţic, personaj deloc inventat, deloc evreu, cum ar lăsa numele să se înţeleagă, şi a cărui existenţă poate fi atestată documentar de crucea din cimitirul satului Ghergheşti. Suculenţa împărtăşaniei a fost de netăgăduit. Micii serviţi drept anafură n-aveau niciun zgârci. Vinul şi ţuica nu suferiseră botezul apei de fântână. De gheaţă nu era nevoie, luna aprilie încă răbufnea răcoroasă. Aldămaşul a turuit rotund, iar plecarea a dat rateuri. Însă odată urcaţi pe biciclete, nu s-au poticnit decât în valea Neajlovelului, în preajma unei grămezi de balast, puse în drum pentru a fi împrăştiată ca pavaj cândva, înainte de-a fi furată. Tata s-a oprit drept în mijlocul muşuroiului, analizând consistenţa pietrelor cu nasul, obrazul stâng, coatele şi genunchii. Căzătura nu l-a frânt. A ajuns acasă pe post de proptea lui nea Aurică, mult mai tămâiat. Juliturile, sângele ce-i mânjea faţa, ruptura hainelor grăiau elocvent ce păţise. Întâmplător aflat în curtea noastră, într-o criză de trezie după lungi sesiuni de înecare în băutură a durerii că-i murise nevasta cu vreun an înainte, Tatoniţă i-a cârpit o inutilă pereche de palme, absolut fără niciun efect pedagogic asupra fratelui cel mic. Taica şi Maica n-au comentat incidentul. Mama, ca de obicei în ocazii de-astea, a preferat să tacă şi să înghită încă o dată umilinţa situaţiei. Şi nu era prima oară.
Mi-amintesc bine figura lui tăticu (aşa îl alintam), afişată zilele următoare. Îi desluşesc rănile roşii pe obraz şi pe nas, ochii umflaţi şi atitudinea de câine bătut. Stătea pe treptele prispei şi curăţa pantofii de noroi. S-a uitat la mine cumva nedumerit, rumegând în minte un gând care pesemne că nu-i dăduse pace în nopţile scurse de la incident. Şi-a cugetat cu voce tare astfel:
- Băăăăă, dacă mergând eu cu bicicleta am căzut şi mi-am rupt coatele, când oi cădea cu motoreta (sau motocicleta), precis îmi rup gâtul! Îi fut sângele mă-sii de motoretă (sau motocicletă), n-o mai iau!
Cum a decurs reversul târgului deja încheiat? Presupun că fostul viitor navetist motorizat a pierdut o parte din bani, poate chiar pe toţi. Nişte piese de motociclu au zăcut prin podul casei până în 1966, când familia - unită „spate-n spate” la greu - a demolat-o, zidind alta nouă pe vechea fundaţie.
Împărtăşanii de felul celor schiţate deveniseră familiare. Nu împiedicau munca asiduă pentru menţinerea unei situaţii care - privită din perspectiva deceniilor fumate - scăpăta inexorabil, ca ţuica prelinsă pe ţeava alambicului, fără să băgăm de seamă. Şi, sincer să fiu, nici până azi nu discern ce-a fost mai benefic - munca sau băutura? 

(HYPERION - nr. 7-8-9/2017)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu