Povestea magnetofoanelor mele triste
A deţine un magnetofon pe la jumătatea anilor 1970, însemna, pe
de-o parte, că ai o stare materială confortabilă; pe de altă
parte, că eşti un iubitor împătimit de muzică. Nu cunoşteam
mulţi oameni de felul ăsta. În sat la noi trăiau doi posesori
norocoşi, dar niciunul nu se făcea vinovat de numitele aspecte...
ale mitului. Muzica populară învârtită de ei suporta sughiţând
concubinajul cu banda magnetică, habar n-am de ce. Cât despre
confort... Cam pe la sfârşitul deceniului, odată cu intrarea
generaţiei mele în slujbe obligatorii, convenabil remunerate, a
luat avânt cumpărarea de asemenea jucării muzicoase, maşinile sau
motocicletele fiind mai rare şi scumpe. Un rocker care oficia la
mag(nif)icul aparat nu mai trebuia să demonstreze nimic, nimănui.
Cu sau fără maşină, el devenea buricul atenţiei în cercul său
de prieteni, la orice petrecere, lăsată cu niscai împerecheri după
dans, el era totdeauna la curent cu noutăţile în domeniu, el putea
să cucerească fetele fără efort, ba chiar îşi permitea să
refuze vreo natantoală. Dacă mai şi zdrăngănea la chitară,
n-avea rival! Însă motivul pentru care mulţi ne rupeam de la gură
ca să punem la ureche viza posibilitatea accesului neîngrădit la
discurile favorite, copiate personal sau prin împrumut reciproc
mănos. Iar dacă treaba asta nu-l poate defini pe meloman, sigur
nu-i lipseşte din panoplia ciudăţeniilor.
Să fi numărat 12 sau 13 ani când am auzit prima dată sunetul de
magnetofon. Vecina noastră, Mia lui Bădiţă, zis Niculae Zamă,
soră cu nea Aurică, deţinătorul diverselor chestii după care
tânjeam, era vânzătoare la un magazin de confecţii în Bucureşti.
Acolo se căsătorise cu un băiat de oraş şi veniseră împreună
pe-acasă, de-un Paşte. Cum anume se dotaseră cu magnetofonul
portabil pe baterii, nu ştiu; ştiu însă că aparatul era un
Tesla. Sigla întipărită în memorie este, totuşi, Start,
caligrafiată pe-o emblemă roşie, lipită de bordul alb. Deunăzi,
căutând detalii despre această marcă, am aflat că o fabricau
cehii, în renumitul lor concern, ale cărui produse nu saturau
pieţele şi nevoile popoarelor pe atunci obligate la prietenie sub
umbrelă sovietică şi socialistă. Prea mic să mi se permită
participarea la petrecerea de sub nuc a încă tinerilor, cu vreo
10-12 ani mai vârstnici decât mine, am avut acces la minunăţia
tehnică doar să o văd. Etalam precoce apucături de electronist şi
am fost mulţumit să zăresc bordul nostim, îmbrăcat într-un soi
de muşama albastră. Stând la poartă, pe malul şanţului – alde
Zamă aveau casa peste drum de-a noastră –, am reţinut şi câteva
melodii; mai precis, n-am uitat refrenele şi timbrul solistului
vocal, recunoscute peste ani, când mi-am completat informaţiile:
erau John Fogerty & Creedence Clearwater Revival. Piesele lor
celebre culegeau succesul pe toate meridianele vremii, dar niciuna nu
urca pe locul întâi. De câte ori aud, bunăoară, Green River,
îmi revine în minte ziua aceea de primăvară, cu lumina soarelui
cald filtrată prin frunzişul pomilor din curtea vecinilor, cu
amestecate arome de vegetaţie crudă, miel fript şi cozonac
înmiresmat, cu ouă roşii sparte şi mâncate pe fugă, cu oameni
care se mişcau lent, ca şi când înotau în apa unei mări de
smarald...
Al doilea magnetofon văzut era un Grundig TK19L, acoperit în ceva
ca o imitaţie de piele, poate plastic gri-cenuşiu, fin la pipăit.
Arăta niţeluş murdar, detaliu ce nu afecta performanţa, ci
personaliza designul. Fericitul posesor – sau numai utilizator –
era colegul meu de clasă, Rotaru Victor, zis Rotită (nu
rotiţă!), pentru a-i persifla defectul de pronunţie al
consoanei respective. Victor locuia în blocul vecin, la nici 50 de
metri de poarta Liceului Energetic. Aducea deseori Grunding-ul la
şcoală şi mereu la orele de practică profesională. Ne-a venit
coleg în anul doi; să fi fost din anul întâi, nu ştiu dacă era
lăsat cu aparatul în atelierul de lăcătuşerie, unde maistrul
Cenuşă ne demonstra cum trebuie să cânte pila bastardă pe
metalul brut, cam în stilul în care ministrul Tudorel Toader
explica „ievaluările” sale justiţi-abile (Toader chiar
aduce la figură, chelie şi negi cu defunctul Cenuşă!). La orele
de laborator coordonate de Ceamba, profesor de Protecţii prin
relee (materie de bază în specialitatea noastră), muzica rock
era bine primită, să mai încălzească aerul încăperii, veşnic
rece, deşi funambulescul Ceamba adora jazzul şi interpretele negre
de soul (las pe altădată întâmplări cu el!). Supravegheat cu
stricteţe de tatăl său, militar de carieră şi meloman de ore
nocturne, când se difuzau concertele simfonice, Rotaru n-avea
preferinţe, însă era la zi cu noutăţile. Iar în acei ani,
1971-1976, abundau piese care azi constituie tezaurul genului: Pink
Floyd – Money; Black Sabbath – Iron Man; Led
Zeppelin – Stairway to Heaven; T. Rex – Telegram Sam;
Deep Purple – Smoke on the Water; Sweet – Wig Wam Bam
sau Gary Glitter – I'm the Leader of the Gang (I Am!). (Asta
nu-i chiar piesă de tezaur, ci un trecător hit de top; şi era
singura pe care un alt coleg, Dobre Ionel, absolut detaşat de ce se
petrece în clasă, o asculta cu gura căscată lângă difuzor,
clătinând capul ca bulgarii şi mormăind refrenul la unison cu
năpraznicul englez: „am dă liiiiiidăr, am dă liiidăr!”
Alte piese nu-i spuneau nimic lui Dobre, imun la tot ce însemna
muzica rock pentru noi.) Toate astea, şi multe discuri întregi,
le-am auzit prima dată pe magnetofonul lui Rotaru. Ne bucuram mai
ales noi, băieţii de ţară, cărora părinţii abia le puteau
plăti gazda şi întreţinerea, necum să le cumpere prostii. Doi
dintre „ţărani” – cum ne spuneau „bucureştenii”, să ne
deosebească – am prins mare drag de aparat. Paul Ion, student la
electronică, şi-a susţinut lucrarea de licenţă despre
magnetofoane. Eu am cumpărat unul în octombrie 1979, pe primii bani
economisiţi din salariul de electrician cu înaltă calificare,
„personal operativ” al Sistemului Energetic Naţional. Al treilea
coleg, autenticul bucureştean Petre Marin, zis Patric
(supranume transformat în brand, ex-colegul meu de bancă
ajungând actor şi realizator TV, ocupaţie în care şi-a găsit
sfârşitul tragic), ne-a depăşit pe toţi: în anii 1990 amenajase
un studiou profesional de înregistrări şi mixaje audio, dotat cu
magnetofon staţionar MechLabor STM 210b, pe două canale la viteză
38 ips, plus alte patru portabile – ReVox, Sony, Tascam şi Teac –
pentru multiplicare şi backup.
M-am pricopsit întâi cu un Maiak 203. Faţă nichelată, butoane
negre de volum, joase, înalte şi înregistrare, VUmetre
albastru-alb-roşu, panouri laterale din lemn, şasiu de duraluminiu.
Venea echipat cu toate cablurile necesare pentru conexiuni externe,
cu microfon mono şi-o bandă magnetică pentru utilizare
nepretenţioasă, după cum am remarcat, suflând oxidul de fier
căzut de pe ea după nici două-trei derulări. Era atât de frumos
nou, încât vecinul Ionel Filip, zis Văru Pomană,
văzându-l, a emis celebra-i apoftegmă: „Tehnica evoluează, băi
vere!” Constatarea i-o prilejuise inevitabila comparaţie cu
magnetofonul său polonez, un ZK 147, în cutie de lemn, primit de la
nişte rude contra câtorva găini şi-o jumătate de porc. Să
cumpăr Maiak-ul, plecasem cu Nenea, vărul şi supervizorul meu în
ale electronicii, tocmai în Piteşti, unde alt văr, Nicu, fratele
lui Nenea, ne asigurase că asemenea aparate se găsesc din
abundenţă. Dar din ce magazin să-l fi luat? Au trecut patruzeci de
ani, şi uite, am uitat! Să fi fost cumva faimosul, pe atunci,
magazin Trivale? Să fi fost unul mai mic, la parterul blocurilor ce
încadrează Pasajul Sfânta Vineri? Oricum, ştiu bine că am
capturat şi-o sticlă de vodcă Stolichnaia, încă se mai
găsea prin raioanele de dulciuri la Alimentara. Şi n-am
destupat-o până acasă, întorcându-ne cu trenul de 7 şi
autobuzul de 8.30, seara. Nu eram atât de inconştienţi să ne
ameţim pe drum, ştiind că avem o noapte la dispoziţie şi-o bandă
„trasă” mono, viteza 9. Adică vreo şase ore de muzică de
toate felurile! Banda fusese imprimată în 1978, la 2 Mai, în
unitatea de artilerie de coastă, alături de care se afla punctul de
radiolocaţie marină unde „luptasem” trei anotimpuri neterminate
(citiţi „Tunul filozoafei”, povestirea-titlu din volumul editat
la Polirom, 2005, ca să vă lămuriţi cum decurgea serviciul
militar pe vremea aceea). Băiatul care se ocupa de staţia radio
adunase pentru mine trei albume cu Deep Purple, Uriah Heep şi Rory
Gallagher, plus ultimele hituri disco: Donna Summer & comp. Cu
ele m-am lăudat prietenilor consăteni în iarna 1979/1980, când
voga lor trecuse, dar nu şi farmecul, rămas nealterat până
astăzi.
Unsprezece ani am folosit Maiak-ul, fără să necesite multe
revizii sau reparaţii. O dată i-am schimbat o curea. Altă dată am
înlocuit flanşa de plastic de sub volantă, pentru că se tocise,
cu un nasture de os de la o flanelă veche. Cel mai rău a suferit
când i s-a ars un circuit integrat. Însă n-a fost chiar problemă.
Schema detaliată, prezentă în ambalaj şi păstrată mai bine
decât testamentul lui Taica, i-a permis vărului Nicu –
excepţional electronist! – să refacă integratul din piese
echivalente, lipindu-le pe o plăcuţă de mărimea celei defecte.
Aşa l-am şi înstrăinat, în 1990, când speram ca, odată liberi,
să-mi cumpăr lejer un Rostov 105S, ori poate ceva mai bun. Visam la
celebrul Akai, dar nu-mi ajungeau banii nici pentru cel mai ieftin
model, oricâte economii aş fi făcut. Şi-apoi, cui îi ardea de
economii în explozia consumeristă de la începutul capitalismului
băştinaş? Înainte să renunţ la Maiak, vândusem toate benzile,
vreo 60, în vara lui 1989, ca să completez suma necesară de-un
videocasetofon, nebunia sfârşitului comunist. Am refăcut şi
îmbogăţit bandoteca după ce salariul câştigat la Renel,
compania unde am lucrat peste 35 de ani, devenise invidiat de toată
ţara. Mi-a lipsit răbdarea să caut un aparat mai acătării, aşa
că, la repezeală, am luat un Tesla CM 130, care burduşea
magazinele de specialitate. „Slab, slab!” – au râs de mine
prietenii, „specialişti” dotaţi cu Tesla B5 sau B93 modificate,
ori Soiuz 110 Ctepeo (stereo
în rusă)! Îi ataşasem boxe fabricate la Electromureş, sub
licenţă poloneză Unitra, pe două căi, cu bas reflex, prin
intermediul unei staţii mici, de 15W, AS-15201. Ledurile verzi ale
amândurora mă încântau seara, la un pahar de whisky olandez sau
cipriot (probabil contrafăcut, din fericire inofensiv)...
Am renunţat, prin 1993, la setul pomenit şi am cumpărat „urmaşul”
magnetofonului – un casetofon deck, Akai F6, de coloratele căruia
comenzi digitale mă îndrăgostisem. Deoarece audiocasetele,
originale sau piratate, năvăleau asupra-ne din toate direcţiile,
am mai cumpărat unul, tot Akai, GX55, la desfiinţarea unui „centru
de înregistrări”, cum se numeau primele iniţiative de firme
private în branşă. Apoi le-am dat pe un CD player Crown
portabil, schimbat cu altul, Condor, motiv de fală câtva
timp. Apariţia compact-discurilor fătase certitudinea că
magnetofoanele şi pick-up-urile vor trece în uitare. Dar cum să
chefuieşti folosind un CD? Nţţţ! Nu mergea! Cu magnetofonul
stârnisem bairamuri, întreţinusem lăutăreşte botezul copiilor,
ba chiar animasem şi-o „discotecă” – aşa i se zicea
programului dansant de sâmbătă seara, organizat în Cămine
culturale ticsite cu tineret, prin comunele căpiate de sărăcie, nu
de sistematizare în anii 1980. Privind peste umăr la ce-a fost, mi
se pare că aparatura audio, azi numită „vechituri” (sau
vintage, că dă mai bine!)
avea suflet. Atunci se făceau aparate ca să fie folosite;
acum, doar să fie vândute. De unde şi resurecţia bătrânelor
„hârburi”, alintate mai duios ca fantoşa primei iubiri.
Un cincinal şi mai bine am trăit fără magnetofon, dar nu mă
simţeam văduv. Apăruseră PC-urile, cu inscriptoare de CD şi DVD.
Dornic de experimente, am năboit să „digitalizez” arhiva
muzicală. Mă incitau cele vreo 30 de benzi rămase, majoritatea
ORWO, viteza 19, stereo. Am cumpărat pe nimic alt magnetofon:
lăudatul Rostov 105S, un exemplar ce zăcuse două mandate
prezidenţiale într-un garaj plin de praf. După o sumară curăţire
şi ungere, a mers! Lucru rusesc –
balşoi i zdarovîi!
Numai că benzile mele, atâţia ani nerulate, erau de nefolosit.
Capetele magnetofonului se îmbâcseau de oxidul ce se scutura ca
mătreaţa, sunetul era distorsionat, mecanismele forţate scârţâiau
iritant. Puţine albume au trecut pe CD-uri. Abandonul a fost
impulsionat şi de accesul din ce în ce mai rapid la internet. Am
dat Rostov-ul pe un videocasetofon, ca să recuperez nişte filmări
VHS, înainte ca şi benzile lor să se degradeze. Şi au mai trecut
vreo zece ani. Şi gata, credeam că am scăpat.
Dar în urmă cu patru sezoane, trezindu-mă pensionar de viitor
(sau de succes?), m-a căpuşat nostalgia şi-am cumpărat alt Maiak.
Un pasionat electronist, cunoscut internetic, l-a recondiţionat
impecabil. Ce să zic? Sunetul de pe bandă – cine ştie, ştie! –
are o „căldură” de negăsit în alt format. Percepţia necesită
ceva antrenament. Şi-un aparat bun, fireşte. În sfârşit, norocul
mi-a surâs cu coada ochiului: suflet pios, văduva regretatului meu
coleg „Patric” Petre Marin (sărut-mâna, Dana!) mi-a dăruit
nefolositul de peste două decenii ReVox A77, cu două canale
(utilizatorii ştiu ce-nseamnă). Nu funcţiona corect. N-am
disperat, ci am insistat, găsind un cunoscător şi exclusivist
colecţionar de aparate ReVox (toată gama). Om pragmatic, depistând
defecţiunea, mi-a propus un schimb echitabil: cel de la mine, plus o
mică diferenţă în lei, contra unuia ca şi nou, „adus” de
prin uitate magazii occidentale.
Aţi avut ocazia să ascultaţi (la) aşa ceva? Nu înfrumuseţez ce
aud eu de câteva luni, pe un sistem de calitate mediocră. E ca şi
cum aş lăuda ediţiile Pink Floyd în high rezolution, tiraj
limitat. Puţini percep diferenţa. Şi mai puţini o apreciază.
Tristeţea pândeşte la capătul fiecărei benzi, însă nu-mi dă
atac la carotidă. Evident, n-am ştiut să iau deciziile necesare
(nu doar magnetofonice!) la timpul potrivit. Să fi cumpărat din
start o sculă ţais, pricepeam oare mai mult din muzică?
Benzile diferă calitativ, de la fabricant la fabricant. Unele
înregistrări sunt mixate bine, altele prost. De aici deosebirile.
Dar de ce muzica populară şi muzica simfonică nu „sună” (de)
pe magnetofon la fel ca jazzul, bluesul sau rockul?
Inginerii de sunet vor fi ştiind de ce. Mie nu mi-au spus.
(HYPERION nr. 4-5-6/2019)
(Notă: Textul de faţă preia şi îmbogăţeşte fragmentul publicat dintr-o nepermisă repezeală în revista RAMURI nr. 3/2019 şi anticipează varianta finală ce va îndestula un iminent volum... Mulţumiri ambelor redacţii pentru găzduire şi înţelegere!)
