luni, 28 decembrie 2020

TERAPIE NARATIVĂ - nr. 4-2020

CUM AM RATAT CARIERA DE BEŢIV

(alte pahare, alte sticle)

Am simţit plăcerea şi puterea vinului la vreo două sau trei săptămâni după încorporare în regimentul de transmisiuni, radiolocaţie şi bruiaj al Marinei Militare, în toamna lui 1976. Ierte-mi-se insistenţa şi locul comun, dar nu pot vorbi despre băutură fără să pomenesc deloc de armată. Cred că nici viţăvercea nu merge! Cine are argumente poftim! Aştept să mă contrazică, nu pretind că deţin adevărul. Iar absolutist n-am fost niciodată, măcar că sunt fiu al clasei muncitoare, comuniste de faţadă! C-aşa-i românul, când se veseleşte, imparţial; mie-mi spui?!

Unitatea se afla în Constanţa, la marginea cartierului Tomis Nord, într-un loc numit Coiciu. (Sau cartierul se numea Coiciu? Uite că asta nu știu a preciza!) Băieţi zdraveni, aproape toţi cu liceul la zi, adunaţi de prin Bucureşti, Argeş, Prahova şi Ialomiţa, nu ne aşteptam să găsim acolo vreo închisoare, dar nici plaja cu gagici despuiate, cum ne povestise în trenul de noapte fruntaşul Chiruţă, din leatul precedent, însoţitorul nostru. (Plaja era jos, sub satul 2 Mai, iar eu am frecventat-o, militar fiind, în vara lui 1978 – vezi volumul „Tunul filozoafei”, Ed. Polirom, 2005) Chiruță ne „preluase” și ne „prelucra”, împreună cu plutonierul Viconschi, un tip deosebit, cu mers de domnişoară, maniere elegante şi de-o corectitudine desăvârşită. Cândva, în cele cinci luni de instrucţie, fiind subofiţer de serviciu la bucătărie, a supervizat prepararea celei mai pufoase budinci de cartofi mâncate de mine vreodată. Secretul? Viconschi n-a permis bucătarului să înjumătăţească brânza şi ouăle de pus în compoziţie! Deşi încorporarea în Marina Militară însemna un stagiu de doi ani, camarazii bucureşteni se... bucurau că nu vor fi trimişi la munci agricole de toamnă, spaima tinerilor crescuţi la oraş. Dar n-a fost aşa. Ajunşi la unitate miercuri dimineaţa, duminica următoare ne-au cărat cu două autobuze la Murfatlar, să culegem struguri. Nu mai reţin amănuntele distracţiei, pentru că distracţie a fost. Şi libertate. Un bidon cu vin, apărut ca din pământ, a circulat între noi, înveselindu-ne; gustul celor câteva înghiţituri de lichid roşu, cuvenite mie, mi-a înseninat sufletul. Şi m-am îndrăgostit de Dobrogea.

A doua întâlnire cu minunea viticolă s-a petrecut, cum începusem a zice, peste vreo 15 sau 20 de zile, într-o seară umedă, cu ploaie măruntă. Leat cu noi, era un băiat constănţean, Tomescu pe nume. Tatăl lui, om mărunt, oacheş, bun la suflet şi parcă suferind metafizic, era plutonierul magazioner al unităţii. Probabil fiind în aceeaşi grupă, sau fiindcă dovedisem oarecare compasiune pentru el, m-am pomenit luat de Tomescu la magazia tatălui, unde am găsit pe caporalul nostru şi vreo doi colegi chemaţi să trieze nişte efecte specifice: pături, cearceafuri, lenjerie de corp. O damigeană înfăşurată în răchită, cu vin de la Basarabi, adăsta sub masa subofiţerului, nişte căni de tablă ne aşteptau pline. A fost ca şi cum pusesem de-o „chindie”, acasă, cu Nenea, Florică şi văru´ Pomană. Beam în voie prima oară după tradiţionala beţie de plecare la oaste, din urmă cu vreo lună, când mă pulverizasem, la nunta unei verişoare, Florica lui nea Gheorghe al Oanţei. Atunci turnasem în mine când ţuică rece, când ţuică fiartă, până n-am mai simţit ploaia rece de octombrie, nici noroiul de pe uliţă, nici gustul sarmalelor şi al fripturii de viţel primite la masă, nici nu am realizat că o deranjez pe fata care mi se părea că-mi face cu ochiul. Am ajuns pulbere în pat, am dormit legănat de vise premonitorii, năzărindu-mi-se că plutesc pe valuri atlantice; dar m-am sculat dimineaţa fără nicio durere de cap, fără greaţa şi slăbiciunea obişnuite în astfel de împrejurări. „Eram tânăr, aveam de unde mă trezi” ca să-l parafrazez pe Ion Caraion, chinuitul poet cu conştiinţa-n două luntri.

La Constanţa, cu Tomescu tatăl şi fiul, şi cu ceilalţi băieţi, am trăit vreo trei ore „de nedescris”. Aşa îmi spuneam, gândindu-mă ce să notez în carnetul luat cu mine, în care voiam să adun impresii despre „Marginea pătată a Universului” e titlul pus moţ filelor dictando, ţintă uşoară pentru cine căuta să decripteze te miri ce scrieri subversive. Norocul meu că am avut parte de cititori comprehensivi, să zic aşa... Şi ce-aş fi consemnat despre cele întâmplate în cambuza plutonierului Tomescu? Nu se întâmplase nimic. Băuserăm, număraserăm izmene, vorbiserăm despre femei şi fotbal, primiserăm încurajările tatălui de soldat, care ne învăţa, lăcrimând, să nu fim colţoşi în pluton, nici refractari la instrucţie, chiar dacă e greu, că nu ne omoară nimeni dacă nu putem etc., etc. Şi ne distrase caporalul Belea (cu accentul pe a doua silabă; nu-i glumă, era numele lui!), un băiat de Bucureşti, domiciliat în cartierul Ferentari („român get-beget, nu naţionalitate conlocuitoare”, preciza el, autoironic):

– Azi e-n nouă, mâine-n zece/ Pula mea, armata trece!

Distihul ăsta l-am auzit pe toată perioada milităriei, de la cine nu-mi trecea prin minte că o să-l aud, justificare sau răspuns reflex în diverse împrejurări stresante. Şi mai abitir la nenumăratele beţii, dintre care una a fost urâtă şi inacceptabilă. Nu pentru că m-am făcut de râs faţă de colegi, faţă de ofiţerii care mă apreciau sau faţă de subalternii care mă ironizau. Pur şi simplu, mi-a fost ruşine de mine.

S-a petrecut anul următor, pe la sfârşit de noiembrie 1977. Ajuns în ciclul doi, mă făcuseră caporal şi mă selectaseră ca îndrumător al noilor veniţi, aşa-numit comandant de grupă, alături de alţi 11 tovarăşi. La şedinţa prealabilă, în prezenţa colonelului Stanciu, şeful biroului „PREGĂTIRE DE LUPTĂ” (cum scria pe uşa verde), şi a unuia de la Comandamentul superior, aflat la Mangalia, „gradaţii” trebuiau „să-şi afirme hotărârea” de a face şi a drege pentru succesul „misiunii” încredinţate. O formalitate ca oricare alta; colegii mei se lansau în discursuri banale şi serbezi, tipice propagandei. Dar la un moment dat s-a ridicat unul, plin de avânt patriotic, glăsuind decis că o să le arate el novicilor ce şi cum. Ştiindu-l cât de slab pregătit era, lipsit de umor şi puţin dotat intelectual (ne lămurise anul precedent!), m-a pufnit râsul: mascarada depăşea nivelul meu de suportabilitate! Întrebat de ce râd, n-am rezistat să spun coloneilor că eu am venit în armată să-mi fac datoria, nu să-i învăţ pe alţii ce n-am învăţat nici eu. „Adică?” s-a arătat nedumerit superiorul de la Mangalia. Nu reţin precis discuţia şi nu încerc să o refac literar; mă cramponasem de-o idee: „îmi îndeplinesc sarcinile unde sunt trimis, fără plăcere, fără exces de zel” etc. Ofiţerii păreau să înţeleagă altceva: că aş fi contra milităriei sau, mai grav, chiar împotriva „sistemului”... Pronunţasem cuvântul „sistem”, dar voi fi gândit „regim”. Cei doi nu erau proşti: au dedus bine! A ieşit un tărăboi pe cinste, atenuat însă de lichidul rubiniu dintr-o sticlă plată, pe care colonelul mangaliot o scotea din buzunar şi-o pupa fără jenă, de față cu noi. Cât pe ce să fiu „exilat” la cea mai dură subunitate, localizată în Sinoe, deşi Stanciu mă voia (și m-a pus peste vreo două luni) un fel de şef al colegilor, fiindcă mă clasasem pe primul loc la terminarea ciclului de instrucţie ca radiotelegrafist. Am scăpat de pedeapsă, dar m-am trezit „căprar la manivele” adică responsabil peste plutonul de 22 de şoferi, plus un tractorist, aduşi din judeţele Prahova şi Galaţi ca să manipuleze maşinile de goniometrie şi bruiaj din dotare.

Cu puțin timp înainte să vină cei din leatul următor, bazat pe iminența unei permisii de trei zile, promisesem unei fete că, dacă mă așteaptă, „o calc” în București. Însă am „călcat pe bec” în armată, permisia mi s-a anulat, iar fata, sătulă de răbdări și dornică de... fapte, nu de vorbe, s-a căsătorit. M-a anunțat în ultima dintre cele vreo 300 de scrisori pe care mi le expediase tot anul precedent! Ce puteam face? Mai mult de-o lună am mers parţial ameţit, într-atât am băut pe motiv că mi se măritase iubita. Ţineam fotografia ei color într-o lădiţă, pe noptieră, lângă pat. În pantaloni scurţi şi tricou marinăresc, plesnea de senzualitate, iar cartonul lucios parcă îi scotea în relief „ţâţe, pizdă şi bulane” (refrenul obsesie al şoferilor înnebuniţi de vedenii). Seara veneau toţi să le arăt poza, îmi plângeau de milă şi se duceau apoi la WC: să fumeze! Iar eu beam să mă consolez, beam orice: vodcă, vin, coniac, bere, țuică mai rar, vermuturi și lichioruri, fără alegere. Flăcăi deja trecuţi prin şcoala vieţii, cel puţin câte 3-4 ani fiecare, şoferii aveau antrenament şi rezistau la băutură. Mulţi sufereau mai rău ca mine, deoarece îşi lăsaseră acasă... „nevestele”! Așa își numeau iubitele, permanente sau temporare, visate sau reale. Şi beam cu toţii, beam pe rupte vin roşu de Murfatlar, 14 lei litrul, cărat cu sacoşa de-un camarad, Papainog, care se strecura prin gard până la Alimentara de cartier, de unde cumpăra şi două-trei calupuri de salam, plus câteva pâini proaspete de la fabrica vecină. Masa de seară consemna o formalitate silnică, în aşteptarea proviziilor „externe”, împărţite frăţeşte în dormitor, înainte de stingere!...

Dar, într-o seară, Papainog n-a mai găsit nimic din ce obişnuiam să luăm, şi a adus doar două sau trei sticle, de câte un litru fiecare, cu nenorocirea numită Spumă de drojdie. Nemâncaţi, am recuperat de la bucătărie macaroanele cu brânză, sleite, şi-am început să bem ucigătorul alcool direct din sticlă, fără apă. Voi fi nimerit eu ora cea mai rea pentru stomacul meu? Habar n-am. Stăteam de-a curmezişul patului, rezemat de perna proptită în perete şi discutam vesel cu cei 22 de şoferi, plus un tractorist, care îmi plângeau de milă că mi se măritase Filica (ăsta era numele fetei, bine că mi l-am amintit, pentru exactitate!); şi deodată m-am pomenit cu macaroanele ţâşnind pe gură şi vărsându-mi-se-n poală, mânjind pantalonii bleumarin şi pătura azurie, şi cearceaful, şi bocancii încă nescoşi din picioare, şi pardoseala de ciment mozaicat şi aşa mai departe. Dormeam într-o cameră cu 24 de paturi suprapuse, cu aşternuturi curate, spălate săptămânal (minus unul, rânduit la colţ lui Viorel, băiat blond, frumos ca un actor, dotat cu o sculă de mărime scandaloasă, prin care micţiona noaptea în somn, ca un copil bolnav, nedus la medic de părinţi iresponsabili; nu-și folosea cearceaful, îl păstra curat, să acopere dimineața pata de urină). Încăperea a dispărut în ceaţă, iar eu m-am prăbuşit într-o stare de inconştienţă ce s-a risipit abia în zori. N-am putut să asigur programul de seară, nici pe cel de dimineață. M-a înlocuit un coleg, Ionel Plăiaşu. Ziua următoare m-am ridicat din pat pe la ora 10, când Necula, poreclit Bidinaru, bucătarul companiei (un băiat bun, calificat şi angajat la restaurantul hotelului Ambasador din buricul Bucureştilor) mi-a întins nişte pateu de ficat pe trei felii de pâine neagră, prăjite pe plită şi unse cu ulei, cu ceapă şi sare, şi o cană de ceai atât de negru, încât părea cafea, de n-o fi fost tratat cu medicamente. M-a obligat să înghit în silă, m-a întrebat dacă mai vreau ceva, și-a plecat. Tocmai simţeam oboseala beţiei ce chema iar somnul, când în dormitorul unde zăceam singur a apărut însuşi comandantul unităţii, căpitan de rangul I, Mihai Păduraru, fie-i amintirea binecuvântată!

Era un om blând, cinstit şi necruţător. Ofiţerimea îi ştia de frică, nu doar noi, soldaţi zevzeci și fără griji. Îl înfruntasem într-o discuţie particulară timp de trei ore (amănunte altădată) în primăvara anului 1977, consemnată în istoria noastră pentru cutremurul de pământ din 4 martie şi pentru Mişcarea Goma, numită şi Cutremurul oamenilor. Vinovat de beţie, totuși nu-mi era teamă de comandant, ci ruşine. O mare ruşine. Fusese informat de caz, iar faptul că venise în dormitor, şi nu mă chemase la biroul său, constituia un eveniment nemaipomenit. M-a întrebat ce s-a petrecut de nu sunt la program. Eu, luând poziţia de drepţi, am reușit să explic oarcum confuz, asumându-mi întreaga vină. Probabil că onestitatea şi menţinerea la verticală, fără clătinare, l-au edificat asupra stării mele. N-a insistat. M-a sfătuit să fiu atent ce beau, dacă nu mă pot abţine, şi a zâmbit pe sub mustaţă, ironic şi milităreşte:

De ce ţii coatele depărtate de corp, caporale? Ia poziţia regulamentară!

Asta a fost tot ce mi-a reproşat. A dat apoi ordin bucătarului să-mi facă o friptură alt fapt de mirare pentru cine a aflat de el. Cum deja eram aproape sătul, am împărţit friptura cu Plăiaşu, colegul care îmi sărise în ajutor. De atunci şi până am plecat în permisie de Revelion, o singură dată m-am atins de niște vin. Jurasem faţă de mine că nu mai pun alcool pe limbă. Am cedat, însă, când Niţă, un băiat cuminte ca o fetiţă, şofer păgubos, căruia i se strica mereu „buceagul” (maşina carosată Bucegi, fabricată la Braşov), m-a rugat să-i primesc prinosul de recunoştinţă că l-am scăpat de la o pedeapsă nemeritată, nu mai rețin în ce împrejurare. Şi pentru că Niţă avea o soră cu care urma să-mi facă „lipeala” în civilie, am gustat puţin din vinul său de Valea Călugărească, adus de părinţii veniţi în vizită, la Crăciun. Nu mi-a plăcut acel vin, poate nu era bun, poate îmi pierise pofta de băuturi.

Sau poate că vinul trebuie băut cu prieteni fără datorii la tine? În octombrie, acelaşi an, înainte să vină „calcanii” (denumirea de jargon a noilor recruţi), o săptămână am curăţat la dormitoare şi WC-uri, pe astea vopsindu-le gri în partea de jos, alb deasupra. La mijloc am tras o dungă neagră jur-împrejurul fiecărei cabine: „Ca să se ţină calcanul de linie când se cacă, să nu cadă în hazna!” aşa ironiza situaţia cel mai haios dintre gradaţi, unul Manole Tănase, de prin Ploieşti. Duminica am primit învoire în oraș. Ne-am dus, vreo şase dintre noi, să ne scăldăm în piscina Hotelului Parc din Mamaia, lângă Satul de Vacanţă. Dar am plecat iute de acolo, că ne (a)prindea insolaţia dată de strălucirea femeilor care se răsfăţau în aceeaşi apă, fără să ne bage în seamă. Ne-am oprit la Casa Prahoveană şi-am pus de-un chef ce a ţinut până la 11 noaptea, când ne-am îndurat să revenim în unitate, altfel ne trezeam la arest, ca dezertori. Marian Ionescu, fostul meu coleg de liceu, suferise şi el clasica „trădare în amor”. A sărbătorit-o spărgând o sumă imensă la restaurant: mezeluri, peşte afumat, fripturi în sânge, muscat otonel, cabernet de Murfatlar, cafele, coniac şi tot ce-am poftit. Aparte de ospăţ, îi fericea pe lăutarii locantei acordeon, vioară, ţambal lipindu-le pe frunte câte o sută de lei pentru melodiile comandate, ale căror titluri ni le aminteam sau le inventam: de la Cine-a pus cârciuma-n drum la Toccata de Bach, Mica serenadă, a lui Mozart, Dansul lui Zorba grecul, de Teodorakis, Geamparalele ca la Niculiţel, Iron Man, de Black Sabbath, populara Tanţa, foarte la modă, I´m The Leader of the Gang, cu Gary Glitter şi Un´ te duci tu mielule?, hitul lui Mircea Vintilă, pe care impenitentul coleg Berechet îl miorlăia când mergea la WC, trimis de sergent să facă şmotru fiindcă debita non-stop poante de Bucureşti, sictirindu-l aprig pe gradatul născut într-un sat de prin judeţul Bacău sau Neamţ...

Ne-am întors veseli nevoie-mare, cu nişte sticle de vin vârâte sub haine. Generoși, le-am împărțit cu locotenetul de serviciu, a cărui grijă a fost să ne izoleze în camera de gardă, să nu ne miroase și alții. Eu n-am reuşit să mai beau, mă săturasem. Ceilalţi au continuat până dimineaţa, când au răpus duşmanul. Nu mai ţin minte dacă am primit vreo pedeapsă ori ba. Dar ce pedeapsă mai rea decât să curăţăm WC-urile puteam primi? Arest nu era în unitate. A fost una dintre acele beţii de ţinut minte, despre care mărturiile par edulcorate sau exagerate. Cine le-a trăit şi nu le-a povestit, degeaba le-a trăit!

(va urma, că mai e de băut!)

(Revista HYPERION nr. 10-11-12-2020) 

TERAPIE NARATIVĂ - NR. 3-2020

 CUM AM RATAT MESERIA DE BEŢIV

(următoarele pahare)

Stau câteodată şi-mi amintesc, drăgăliţă Doamne, cum distilam ţuică în de mult uitaţii ani 1970, şi – spre ameţita mea uimire – nu răsucesc filosofica întrebare dacă la început a fost pruna sau zarzăra... Mere, pere, dude, sfeclă, pufoaică sau alte „materii prime” – jur că n-am pistosit! Cu vreo 25 de pruni în grădină şi câţiva zarzări – între care doi, cu adevărat uriaşi, dădeau atâta rod că abia încăpea în cele trei putini de mărime modestă, cam 200 de litri una –, aveam din ce „fabrica” belşug de alcool, în câte două reprize anual. Uneori nu-mi place, alteori aş dona jumătate din sânge să mai trăiesc atunci o dată. Per total, mă simţeam niţeluş ostracizat, şi nu fiindcă părinţii m-ar fi tăiat de la porţie, închizându-mi robinetul fictiv de la damigeana ţinută în cămară, la rece şi la îndemâna cănii cui prindea chef! Adică, evident, a tatălui, deoarece, mama fiind moartă, Dada – mătuşa care ne-a îngrijit o perioadă – abia atingea vârful ţuguiat al buzelor de buza ceştii, iar soră-mea şi eu – se chema că suntem nişte copii cuminţi!...

Îmi displăcea faza migăloasă şi mozolitoare a recoltării „materiei prime”. N-am descoperit nicio metodă ca, fără să ne murdărim mâinile, să culegem zămârcitele zarzăre dintre bălării, unde le zburătăcise bătaia crengilor imense cu prăjina chioampă. Cam peste vreo trei decenii am dibuit una: întindeam un celofan sub pomul încărcat şi colectam fructele fără să risc a le număra involuntar! Aşa că, în adolescenţă, scrâşnind uşor din măselele încă necariate, ciuguleam zarzărele cu silă crescândă şi zor neconcludent, sil(u)it de senzaţia că mă scufund într-o mare de scârnă lipicioasă, al cărei parfum înecător îmi întorcea pe dos papilele gustative, asasinate cu dulceaţa gălbuie a vreunui miez. Şi dacă, pofticios, mă înfruptam din boambele încă necoapte, când eram obligat să le adun, pofta mi se punea ponciş în gât şi mă strangula pe la psihic. Şi poate că şi ţuica lucra la fel, dat fiind că n-am ajuns niciodată ceea ce se cheamă un beţiv de clasă, rasă ori (sub)masă. O ruşine pentru tatăl meu, adevărat model şi pilon al meseriei, exemplu pentru nenumăraţii lui tovarăşi de luptă, muncă şi pahar!

Am picurat într-o proză câteva clipe din perioada ţuicomediei. Nu le-am reţinut pe toate, pentru că – elementar, dragul meu cititor-băutor! – adierea licorii împingea faptele într-un spaţiu ambiguu, la fel de misterios ca Zona fraţilor Strugaţki, călăuzi filmic de Tarkovski (măcar că eroul ecranizării părea cam abstinent). Revenirea de acum nu-i similară cu „întorsul criminalului la locul faptei”, ci numai pretext pentru a povesti o scurtă întâmplare din vara lui 1978. Pe la jumătatea lui august, consumam acasă concediul anului doi de serviciu în Marina Militară. La Cacova, toate erau oarecum ca în 1968, centrul povestirii „Ţuică de prună”, scrisă chiar primăvara aceea, când făceam pe radiotelegrafistul subunităţii de radiolocaţie de la 2 Mai, deasupra Plajei Nudiştilor. Doar „personajele” se împuţinaseră, unele moarte, altele... ficţional existente. Deloc pomeniţi în textul care avea să-mi aducă notorietate restrânsă şi destule suspiciuni (nu frecuşuri, nici anchete, ce-i drept!) din partea „organelor” însărcinate cu supravegherea unora ca mine, fraţii Costică şi Nicu, verii mei, mă ajutau să distilez recolta de zarzăre, destul de omenoasă cantitativ. Lui Costică, mai mare cu opt ani, i-am spus totdeauna Nenea, imitându-i fraţii. Aşa a rămas în memoria noastră până azi, mai bine de zece ani de la moartea lui prematură şi neaşteptată. Era un om cu inimă largă, mult prea largă pentru mediul în care a trăit, gata oricând să ajute pe cineva, indiferent în ce domeniu gospodăresc – de la depanat televizoare, la săpat canale de irigaţie. Şi, fie că se pricepea, fie că învăţa ce trebuie făcut, niciodată nu lăsa treaba neterminată. Că-mi sărise alături la „satelit” (cred că acesta era pe-atunci numele de cod al cazanului mobil de fiert – în viteză şi pe furiş – borhotul), se înţelege de la sine: cumrămân singur în lupta cu „dujmanu”?

...Astfel alintau părinţii noştri licoarea, cu voioşie netrucată! Nicu, de cinci ani stabilit în Piteşti, electrician la Rafinărie, venise şi el pe-acasă, în concediu câteva zile. Orăşean de pripas, uitase cum decurge „fabricaţia”, însă curiozitatea i-a ucis pisica neştiinţei. N-a ezitat, după ce-a băut o ceaşcă de „întăritor”, să care găleţile cu materia primă şi ultimă. Caldă, ţuica mergea bine doar pe gâtul lui Nenea, care putea să bea şi benzină, vorb-aia! Nici Nicu, nici eu n-am insistat la degustări, dar Nenea... În fine, puteţi bănui cum s-au încheiat sesiunea tehnologică şi testarea antologică... Ce voiam să povestesc – scuzaţi digresiunea! – e faza lui Nicu. La început şedea pe scăunel, lângă oala colectoare. Când temperatura de fierbere a ajuns la gradul corespunzător, aburii adunaţi sub capac s-au îngrămădit pe ţeavă ca nişte personaje din filmele apocaliptice la ieşirea din bolgii. Urgisiţi astfel, înainte de a deveni ţuică, vaporii alcoolici anonimi produceau zgomote specifice, expectorate prin răcitor. Desluşindu-le, Nicu, foarte contrariat, a comis nemuritoarea constatare:

– Auziţi, bă, cum face: gâf-gâf!

Nu ştiu dacă altora li se va părea hilar; nouă, celor doi, şi celor din sat, cărora le-am povestit, ne-a trezit râsul. Probabil că ţuica băută în diverse împrejurări stârnitoare de poveşti are proprietăţi nebănuite, dificil de sublimat într-un text terapeutic, precum acesta...

Mi-e greu să ordonez povestea după criteriul cronologic. În episodul anterior am pomenit de vin şi-am recunoscut că ani la rând mi-a displăcut să-l beau. Pesemne că sângele meu nu avea nevoie de stimulentul antioxidant ca să-mi pună corpul în stare de agitaţie viguroasă. Oboseala, în tinereţe, mă vizita cu zgârcenie. La 17 ani am cosit o zi întreagă de iulie, cu transpiraţia şiroaie, uimindu-mi consătenii, toţi mai vârstnici şi mai căliţi la polog. La 20, militar fiind, „luptam” la ora de instrucţie cu lecţia „masca pe figură”, de care toţi se fereau, fiindcă nimic nu putea fi mai rău. O dimineaţă de noiembrie, cerul senin, câmpul de curând arat. Noaptea, sub gerul umed, pământul îngheţase, dar soarele transforma rapid crusta subţire în noroi lipicios, tocmai bun de îngreunat bocancii. Ne-am pus pe cap scârbavnicul cauciuc, am reglat respiraţia şi-am început marşul. După vreun kilometru, în care plutoanele companiei se răsfiraseră, neputând menţine acelaşi ritm, a venit comanda „Pas alergător!”, executată în silă, dar fără preget. Fiind primul din grupa aranjată după înălţime, n-am privit înapoi decât hăt-târziu, când vocea locotenentului (care alerga alături de noi, fără mască!), a ajuns la urechea mea protejată:

– Ungureneeeeeeee, opreşte-te, dracului, odată!

Nedumerit de îndemn, am stat şi-am întors faţa. Credeam că sudoarea îmi tulbură vederea: victime ale exerciţiului, camarazii mei adăstau la mai bine de-o sută de metri în urmă, răsuflând sacadat, cu măştile scoase, căzuţi în genunchi sau proptiţi în armele date jos din spinare. Nu m-a lăudat nimeni pentru ispravă; în mod curios, episodul nici n-a fost pomenit ulterior în discuţii amicale. Dar sigur fusese remarcat, pentru că simţeam un anume respect în atitudinea tuturor. Şi respectul s-a menţinut în ciuda faptului că nu eram rezistent la băutură, ca majoritatea colegilor, iar ocaziile în care mi-am dovedit incapacitatea beţivară au fost mult mai multe decât cele de virtute militară. Totuşi, alături de leat, la Constanţa fiind, am prins gustul vinului. Cabernet sau Muscat Otonel de Murfatlar au fost soiurile preferate ani la rând, deşi prin alimentarele comuniste se găseau şi altele, între care Grasa şi Frâncuşa de Cotnari, bine frapate, îmi răcoreau deseori gâtlejul. Vin, la cârciumi, venea şi de la cramele Valea Mare sau Ştefăneşti, din preajma oraşului de reşedinţă. Nu mi-au câştigat simpatia. Poate pentru că o pierdusem în iunie 1969?

Am pomenit episodul săpatului de vie, când împlinisem 13 ani şi voiam să fiu „în rândul lumii” satului. La Valea Mare de Dâmboviţa, unde se găseau podgoria şi crama aferentă ei, proprietate ale GOSTAT Argeş, lucra unchiul Vasile, fratele mamei, în meseria de pivnicer. Locuia într-o cameră, deasupra intrării în galeria subterană, cinci nopţi pe săptămână. Acasă, în Morteni, unde-i era familia, venea sâmbătă seara şi pleca luni dimineaţa. Îşi făcea singur de mâncare, aproape numai ouă trântite într-o tigaie încălzită pe reşou, citea cărţi din colecţia „Aventura” şi bea doar vinul cel mai bun, nu neapărat vechi. Probabil că de la excesele acelei perioade i s-au tras boala şi moartea la numai 49 de ani, în aprilie 1984, o zi după decesul lui tata.

În faţa cramei, pe un platou, se oprea tractorul cu remorca burduşită de sezonieri. Debarcam, primeam indicaţie asupra locului ce trebuia săpat şi urcam poteca într-acolo. În primele două zile abia de-am apucat să-l salut pe unchiul Vasile, nici nu ştiu dacă se bucura că mă vede sau se îngrijora de ce mi se poate întâmpla. A treia zi, când s-a pornit ploaia care a durat o săptămână, lichidând campania de pe dealuri, unchiul m-a primit în camera lui, şi a decis să rămân peste noapte acolo. M-a pus la masă, mi-a prăjit nişte ouă, turnându-mi şi-o cană de vin dintr-un urcioraş galben, ţinut la piciorul patului, ca să-şi astâmpere setea. Încăperea largă avea trei paturi, două mese, patru scaune, un dulap; posibil să mai fi locuit şi altcineva, nu ştiu. Eram bucuros că pot usca tenişii la reşoul electric (la noi, în Morteni, peste vreo doi ani s-a tras reţea de curent) şi că nu dârdâi alături de consătenii uzi, sub polata ce proteja intrarea în magaziile cu teascuri sau altundeva. Nea Tache, responsabilul nostru, consultându-se cu şefii I.A.S.-ului, hotărâse plecarea între două reprize ploioase. Tractoristul refuza să conducă altfel: tractorul n-avea cabină, remorca era deschisă. Au pornit tocmai seara, flămânzi. Dar veseli, datorită mie!...

Ploaia începuse pe la 10. Am ieşit dintre spalieri şi ne-am adunat într-un fel de cerdac, deasupra căruia se aflau camerele de locuit şi – poate, nu-mi amintesc bine – birourile. Eu am urcat la unchiu-meu, restul săpătorilor s-au plictisit după posibilităţi. Pe la 12 sau 13, a venit de la Piteşti un camion cu butoaie goale. Unchiul trebuia să asigure umplerea lor. M-a întrebat dacă vreau să cobor şi eu în cramă. Cum să fi zis nu? Jos, cu ajutorul unei pompe speciale, câţiva lucrători transferau vinul din buţile uriaşe în cele normale, aduse de maşina carosată. Doi bărbaţi, probabil şefi, se plimbau alături de unchiul meu pe dalele de piatră şi degustau diverse sortimente, nehotărâţi din care să încarce. M-am ţinut după ei. Unchiul nu mi-a interzis nimic, nu mi-a cerut să fac nimic. Şi mi-a întins paharul cu un deget sau două de vin, din fiecare soi încercat. După a câta înghiţitură am început să plutesc prin aerul dens al hrubei, printre becurile galbene de pe bolta întunecată? Cine să mai ştie?!

Băgând de seamă starea mea, unchiul m-a trimis afară. La uşă, sub arcada unde consătenii încă aşteptau remorca, era un flăcău din Morteni: Gheorghe al lui Marcu. Adulmecând rost de pileală, a descoperit că suntem rude şi m-a convins să-l bag în cramă, unde intrarea nu era nici liberă, nici interzisă, ci strict reglementată de cutume necunoscute mie. Unchiul Vasile nu m-a certat că-l adusesem. A reacţionat conform fişei postului şi ne-a expediat, după ce l-a omenit cum se cade pe „vărul” care îşi oferea ajutorul pentru orice fel de treabă, numai să stea pe-acolo. Când s-a terminat încărcarea butoaielor, unchiul a plecat cu piteştenii, pentru operaţii birocratice necesare. Şi a încuiat uşa zăbrelită a coridorului scărat ce ducea la etaj, pe unde aş fi putut să ies neglijent ca orice copil de 13 ani. Sau pe unde să pătrundă vreunul dintre con-ţărani... Pentru ce? Păi, în camera de sus era o damigeană cu vin, poate de 10 litri, poate mai pântecoasă, şi-o mirosiseră. Am adus-o eu jos, darnic nevoie-mare, şi-am pasat-o, făcându-mi pomană, însetaţilor colegi de muncă, unul trăgând grilajul de fier-beton, cât să strecoare, tur-retur, recipientul cu lichid încălzitor. Din care apucasem să torn şi pentru mine o bărdacă. Băută până la ultima picătură, după ce spătorii plecaseră, curtea ţiuia de linişte, iar eu citeam „Insula misterioasă”, romanul lui Jules Verne, găsit pe noptieră, lângă veioză.

Unchiul Vasile a venit pe la miezul nopţii. Pluteam, nu dormeam, şi l-am auzit ca prin vis mirându-se că litrosisem tot vinul. A coborât în cramă, să umple iar vasul. Trezindu-mă, dimineaţa, într-o stare mai groaznică decât ploaia ce nu stătuse, ci se înteţise, cu vânt, dar fără tunete, aveam capul cât bota. Stomacul bolborosea, mâinile se pleoştiseră, iar faţa mi se îngălbenise ca oul prăjit de unchiul, să mă repună pe picioarele neascultătoare. Am mâncat în silă. Nu credeam că rezist altei înghiţituri de vin. Insistenţa unchiului mi se părea pedeapsă, ştiam că o merit, dar mai bine m-ar fi bătut, decât să-mi dea să beau. N-am avut încotro, am golit acel pahar. Şi parcă am devenit alt om. Greaţa a dispărut, membrele s-au înviorat, capul s-a limpezit, vocea suna iarăşi clar şi ochii pesemne că zburau mai repede decât vrăbiile care se zbenguiau prin băltoace... Spre amiază, cerul s-a luminat câteva ore. A venit alt camion la încărcat, de la ICSM-ul târgoviştean. Cu el am ajuns la Găeşti. De acolo, cu autobuzul, la Cacova. Bani de drum primisem de la unchi. Şi două sticle de vin, pentru tata.

Ploaia, cu mici întreruperi, a ţinut toată săptămâna aceea. La vie n-am mai săpat, nici la cramă n-am ajuns. Unchiul Vasile s-a angajat, anul următor, la fabrică, în oraş, alături de mulţi consăteni. Tata n-a fost preocupat de escapada mea, ştia că sunt în preajma cuiva din familie. Nici nu-i sta mintea la mine, alte chestii trebuiau lămurite (murise Maica nu demult). Nici vinul nu i-a mers la suflet, nu se „înţelegea” cu licoarea. A gustat mama puţin, parcă a strâmbat din nas. M-am oferit să beau şi eu. Mi-a îngăduit. Doar o înghiţitură am tras, şi mi s-a răsturnat stomacul. Am vomitat tot. Pesemne că moşteneam părintele şi la gusturi, fiindcă la sânge era sigur: ambii aveam grupa AII.

Şapte ani şi jumătate în urmă, am sorbit din vin ca Socrate din cucută...

(va urma?)

(Revista HYPERION nr. 7-8-9-2020)

TERAPIE NARATIVĂ nr. 2-2020


CUM AM RATAT CARIERA DE BEŢIV

(o degustare) 

Aventura fiinţei mele în meseria de beţiv a început într-o zi de toamnă, când nici idee nu aveam, ci doar o senzaţie aproximativ conştientă, că exist. Mi s-a povestit de câteva ori cum a decurs epocalul eveniment, aşa că sunt liberglumesc: fraţilor, mi-l amintesc perfect, deşi număram abia şase luni de viaţă! Iar amintiri de la vârsta asta cred că nici mama psihanalizei nu poate pretinde că are, necum tatăl, mai uituc de fel, cum prea bine se ştie...

Era sfârşitul lui septembrie, 1956. Majoritatea familiei noastre lărgite culegea porumbul de pe pogoanele încă neluate la G.A.C. Rămăsesem cu Maica, tradiţional stâlp al casei şi paratrăznet la fulgere crăpate din senin. Tata, electrician, lucra pe atunci la o schelă din zona petrolieră întinsă de la Cobia până dincolo de Leordeni. Venise la vatră, „în liber”, ca de obicei, după ce încasa „avansul” ori „leafa”, şi decarta cuvenita sumă ce-i atesta bărbăţia, la vreo cârciumă, pe drumul de 20-25 km, ici asfaltat, dincolo pietruit, străbătut cu bicicleta. Generos din fire, adusese şi un clondir cu extract de prune „de pe sub dealuri”, cum li se zicea la noi plaiurilor doldora de livezi, vii, păduri şi petrol, răvăcite mai sus de şoseaua naţională Bucureşti – Piteşti. Maica îşi va fi văzut feciorul abţiguit, dar, excedată şi extenuată de treburi, tot i-a încredinţat sarcina simplă de a legăna copaia în care peştişorul de mine se zbătea incapabil să articuleze vreo silabă, necum cuvinte de bun venit către părintele entuziasmat la vederea progeniturii şi (a)prins de savoarea băuturii. Ce făcea un tânăr de 26 de ani, însurat, petrolist de nădejde, calificat la şcoala de profil calibrată după model sovietic? Împărtăşea cu oricine bucuria viitorului luminos, întrupat în copilul care vocifera dispera(n)t! Recunosc vinovăţia: confuz, clamam asiduu nu se ştie ce nevoi, dorinţe sau nemulţumiri, fapt nu tocmai pe placul genitorelui. Exuberanţa acestuia s-a scufundat în nemulţumire la fel de misterios cum se amestecă terebentina cu vopseaua pe bază de ulei. Cu o lingură de lemn mi-a turnat pe gât renumita esenţă de Scheiu, sănătoasă, profesională, 40% alcool, gândind că aşa îmi voi schimba atitudinea: ori tac, ori vorbesc pe-nţelesul dumnealui! Când a revenit Maica sub mărul văratic din faţa casei, unde amplasase improvizatul balansoar, faţa mea roşie trăda inconfortul digestiv şi, probabil, gâlgâiala sufocării.

– Mă, nesocotitule, tu i-ai dat să bea ţuică!? – se zice că i-ar fi zis blânda bunică fiului cel iresponsabil. Despre pedeapsa îndurată nu s-a transmis nimic. Nici despre laptele de oaie administrat pe post de antidot nu s-a prea vorbit; gustul îmi stăruie, însă, pe cerul gurii şi cred că va dăinui cât voi putea să simt gusturi: a fost şi rămâne cel mai dumnezeiesc – exagerez, fireşte! – lichid băut vreodată!...

Aş romanţa încă un pic împrejurarea, dar nu vreau să las impresia că sunt beat şi azi, ori că amintirea mă îmbie la vreun panaceu lesne de absorbit. Trebuie să spun că, în epocă, ai mei nu întrebuinţau casnicul alambic pentru fabricarea ţuicii în gospodărie, deşi prin curtea largă de vreo 5.000 de metri pătraţi creşteau mulţi zarzări, parcă şi vreo doi pruni, un măr, trei peri, un nuc uriaş, nenumăraţi duzi. Mâncam fructe după poftă oricând; terciuite în ţărână, le zvârleam la porci. Creştea şi-o butură de viţă-de-vie într-un colţ, cu nişte struguri zgrunţuroşi, acri la crănţănit. Acum, ştiind câte ceva despre viticultură, cred că era un soi destinat vinului, nu pentru masă. Dar cine se sinchisea de asta? Nu ştiu cum se răspândise certitudinea că viei nu-i prieşte la noi în sat, drept care nimeni nu se ocupa cu aşa ceva. Mai apoi, în primii ani de colectivizare, decidenţii G.A.C. au hotărât să planteze cu viţă nobilă o porţiune de teren pietros, de pe lângă Râpele lui Manu, în spatele curţii care îi aparţinuse avocatului Lascu şi a slujit de sediu colectivei până la retrocedare, după 1989. O vreme s-au obţinut ceva struguri albi, cu bob mare şi zemos, distribuiţi la zile-muncă şi vânduţi prin magazinul amplasat la centru, vizavi de Monument. Apoi, ori nu i-a mers, ori prost îngrijită, via s-a topit...

Tot la începutul anilor 1960, Taica – un bărbat căruia îi plăcea să bea câte o ceaşcă de tărie la masă, duminica şi de sărbători – a perfecţionat alchimia basamacului. Acesta, cum se cunoaşte, e o băutură de calitate inferioară, obţinută din spirt de cereale diluat cu apă. Spirtul în chestie poartă şi denumirea de „alcool dublu rafinat”, cu tărie de 960. Cantităţile industriale varsă profit în contul întreprinzătorilor. Cum să nu fie exploatat de statul socialist, chit că-n detrimentul sănătăţii poporului pentru care (se) decretase fericirea obligatorie? Îmi amintesc până n-oi fi capabil să-mi amintesc „dulceaţa” de medicament a preparatului bătrânesc, colorat cu zahăr ars în tigaie, să-i dea aromă exotică şi să-i înlesnească îngurgitarea fără noduri. O dată am îndrăznit să înghit şi eu, copil de... Câţi ani să fi avut? Nu peste opt, sunt sigur, pentru că din vara lui 1964, după ce a revenit de la băile din Techirghiol, Taica n-a mai pus pe limbă straşnica otravă. Şi nici n-a mai fabricat-o. Ţuică, da, a băut. Ba chiar şi-a stors capacitatea inventivă pentru construcţia cazanului în care am distilat prima recoltă din prunii – vreo 20, Agen şi tuleu gras – sădiţi în grădina din spatele casei. Plantarea se făcuse la cererea expresă a conducerii comunale, care asigurase puiet pentru toate gospodăriile. Gratuit? Nu ştiu. Dar sigur folositor, fiindcă vreo două decenii – vremea nefiind, ca acum, bezmetică – am cules roadele din belşug.

Şi deodată, în a doua jumătate a deceniului şapte, ne-am trezit că mai toţi bărbaţii satului n-au altă preocupare stresantă şi nici plăcere aleasă decât conferinţele neprogramate la prăvălia gestionată de nea Vasile, zis Pielan, unde curgeau spirtoasele, rareori berea sau vinul, şi se discutau chestiunile cele mai surprinzătoare – de la învierea morţilor la aselenizarea americanilor şi la alungarea vrăbiilor din China lui Mao... Am recuperat câteva picături din atmosfera acelor ani matoliţi în povestirea „Ţuică de prună” (vezi volumul „Prunele electrice”, 1996; ediţia a II-a, 2019). Dar câte altele n-am uitat! Câte fapte şi învăţăminte vor fi curs pe lângă mine, lăsându-mă sărac în suflet şi nevolnic la sângele care trebuia să-mi fiarbă precum, în cupe, vinul poetic!? Pagubă-n ciuperci, zice românul...

Minor, fireşte că nu câştigasem acceptul părinţilor să beau alcool, şi nici nu mă antrenam la asemenea vitejii, pe furiş ori pe şleau, motiv de fudulie pentru destui copii ai satului. Dacă scăpam la damigeană cum NU AM FICŢIONAT în proza sus-amintită , nu însemna obişnuinţă, dar nici rupere de ceruri. Cel mult rupere de nuia peste picioarele şi pe curul meu. Degeaba mă scărmăna biată mama de-mi lăsa dungi viorii sub piele. Câte bătăi am încasat pentru boroboaţe, nu mai ştiu, măcar că pe câteva le-am memorat vag. Însă jur că niciuna nu m-a înrăit la inimă şi n-a lăsat urme nefaste prin subconştient, cum băsneşte vulgata psihologiei predate credulilor în „facultăţi” particulare de „profestori” hrăpăreţi şi cinici. Oficial, am primit voie să beau de capul meu, cât, cum şi ce poftesc doar în seara când m-am întors de la Bucureşti, cu victoriosul rezultat al examenului de admitere în liceu: „intrasem” la o şcoală socotită de mare prestigiu şi perspectivă! Aşezat ca padişahul pe iarba tăpşanului din faţa prăvăliei, înconjurat nu de cadâne, ci de beţivi ca şi el, amatori de-o „cinste” gratuită, tata mi-a finanţat litrul „de regiune superior”, vin alb – să fi fost de Ştefăneşti? –, rar cumpărat de consăteni. Şi pentru că „la Pielan” erau numai „ăia mari” – adică bărbaţi şi flăcăi neînsuraţi, cu armata făcută – eu m-am retras acasă, cu vărul şi prietenul meu cel mai bun, Ment. Am scos două scaune pe prispă şi am „citit” până pe la miezul nopţii substanţa puchinoasă, a cărei amintire îmi strică şi-n prezent plăcerea gustativă. Încă de la treisprezece ani excludeam vinul dintre băuturile agreate de ficatul meu. Până acum trei primăveri, când am pierdut jumătate din globulele roşii, trupul refuza frecvent contribuţia elixirului dionisiac la întărirea imunităţii. După extirparea unei tumori, însă, la recomandarea chirurgului, l-am utilizat ca adjuvant. Şi constat că sângerez – ori plesnesc de sănătate!...

Crescuţi în ţuicosferă, mai toţi din sat preferau decoctul de prune oricărei alte „doctorii”. Pentru revelionul 1973/1974, din cauze nelămurite, gaşca noastră de vecini şi prieteni, care nu aştepta prilejuri festive să chefuiască, s-a orientat în premieră către vinuri. Tata ne servise un pont: în satul învecinat, Ghergheşti, locuia un amic de-al lui, pe nume Titel. Ăsta prepara nişte vin aşa de bun şi de ieftin, că nu merita să cheltuim banii pe altceva. Tocmai apăruseră primele bidoane de plastic, fără volum corect determinat. Determinarea se făcea tot cu sticla standard, ori cu vreo cană. Nu mai ştiu cine dibăcise două, galbene ca icterul, aproximate la 5, respectiv, 10 litri, după mărime. Le-am înhăţat repede, Nenea şi cu mine, şi – pământul fiind uscat, nu ninsese deloc până în acel 31 decembrie – am pornit pe biciclete la butucul lăudat, cale de 4 km. Nea Titel, auzind cine suntem şi ce vrem, a explodat euforic. Duhnea intens a drojdie: explicabil, la cantitatea de tulburel pritocit din butoaie şi vândut chiar în ziua aia! Pe loc s-a împrietenit cu Nenea, vărul mai mare cu opt ani ca mine, antrenat – ce zic eu antrenat: aproape campion! – la golit pahare şi butelci. Ne-am strecurat în magazia cu iz de cramă şi-am umplut bidoanele, folosind un vas estimat de nea Titel la un litru capacitate: 5 într-un bidon, 10 în celălalt. Am plătit, am legat recipientele pe portbagajul bicicletelor şi, cedând invitaţiei insistente a viticultorului-furnizor, am intrat în casă. Acolo ne aştepta o ciozvârtă friptă de porc, o oală cu vin şi... fata gazdei, una Diţa, numai bună de măritat. Nenea a pus ochii lui albaştri pe ea, au demarat discuţiile aluzive, a mai venit o vecină, şi aia bună de măritat, care s-a chiorât, suspicioasă că eu aş deţine fizicul cuiva în căutare de consoartă. N-aveam niciun chef să sparg revelionul acolo, cum se arăta Nenea dispus, împingându-se în deloc sfioasa Diţa. Şi zoream să plecăm, deoarece acasă ne aşteptau toţi cu vinul. Iar între ăştia toţi pâlpâiau două surori, colege cu mine în ore de plăcute şi intelectuale discuţii, epurate de intimităţi erotice. Ne-am urnit, în fine, zăbovind pe drum ca să verificăm buşoanele, miraţi că bagajul atârna cam greu pentru 5 ori 10 litri, chiar şi după ce pupam prelung gurguiele! Mirarea s-a transformat în perplexitate la cei de acasă: cât să conţină bidoanele? Cum nu s-au găsit suficiente sticle să măsurăm pe loc, am hotărât a ţine socoteala când consumăm licoarea, în scurta noapte dintre ani. Zis şi băut. Am numărat 9 sticle de un litru, iar bidonul cel mare scăzuse cam jumătate. Aşa am limpezit problema capacităţilor: 20 şi 10 litri! Cum de se păcălise nea Titel? Cana lui cu coadă şi cioc, mai largă la fund, mai îngustă la gură – aia îl înşelase! Şi nu noi, el hotărâse că măsoară un litru, nu doi! Bietul nea Titel! Măcar să se fi pricopsit cu ginere, cum în sinea lui pesemne că spera! (Ulterior, au răsuflat amănunte inutile aici...)

A rămas de pomină revelionul acela, iar eu l-am mătrăşit în primul text citit la un cenaclu literar, în primăvara lui 1974. Împlinisem 18 ani, se chema că sunt major, dar tot nu ştiam să beau precum unii colegi de generaţie, ca să nu mai pomenesc de bunii mei prieteni Nenea, Florică şi vărul Ionel, zis Pomană. Cu ei am fost în vara lui 1975 la o nuntă, tot în Ghergheşti. Nu ştiu cine, mirii, socrii sau naşii o angajaseră pe cântăreaţa Irina Loghin, iar lumea din şapte sate se bulucea într-acolo. Ne-am dus şi noi să căscăm gura. Mulţimea umpluse curtea şi uliţa, n-am răzbit nici până la poartă, darmite la cort! Rapid stânga-mprejur, punct de adunare la cârciuma „Capul Podului”, zisă „La Iţic”, după numele gestionarului, fost proprietar, fost mandatar, un tip – lesne se poate ghici – descurcăreţ, uns cu toate alifiile, iscusit în afaceri. Să bem acolo n-am zăbovit, era aglomeraţie, aşa că am cumpărat două sticle de vermut, o băutură intens mirositoare, de culoarea vântului turbat, vorba lui Nenea. Drumul de la Ghergheşti la Cacova, neasfaltat, nu îngreuna mersul pe biciclete, dar căşuna silă însetaţilor mei prieteni. Am poposit la Neajlovel, într-un locşor în pantă lină, unde şoseaua traversa mocirlosul pârâu. O răchită ţinea umbră puţului cu cumpănă şi jgheab de adăpat vite. (Azi nu mai e nimic acolo!) În jur, iarba moale și răcoroasă îmbia la odihnă, iar apa uşor sălcie la hidratări sănătoase. Sănătate cu vermut? Poate la alţii, nu la mine!

Nu mai reţin dacă sticlele erau de-un litru sau de 3/4. Trebuia să împărţim câte doi inşi, una. Însă n-am procedat „ştiinţific”, vorba vărului Filip, zis Pomană. Am trecut sticla de la unul la altul până când s-a terminat, şi-am desfundat-o pe următoarea. Să fi sorbit eu mai cu lăcomie decât prietenii mei? Exclus! Oricum, lichidul greţos mi-a căzut greu şi prost la stomac, revoltându-mi-l. Am vomitat absolut dezgustător: întins pe-o parte, sprijinit într-un cot, zăpăcit şi cu ochii tulburi de parcă mă scufundasem în gârlă şi-mi pierdusem cunoştinţa! Reacţia nu i-a surprins, nici nu i-a deranjat pe prieteni. Cel mult i-a amuzat, şi pe bună dreptate, fiindcă pe-atunci mă grozăveam cu viaţa mea de la Bucureşti, unde trăiam intens aventurile adolescenţei. Aş fi uitat împrejurarea, dacă nu s-ar fi nimerit să treacă pe drum, tot dinspre nuntă – şi tocmai în clipa aceea! – un pâlc de biciclişti, fete şi băieţi din Morteni. Pedalând graţios cu picioarele-i plinuţe inteligent iţite de sub fusta albă, în grup era şi-o fată... O curtam tradiţional de câteva zile, petrecând nopţile pe banca de la poarta ei, cu emoţii anevoie stăpânite. M-a văzut, evident; însă a salutat la modul generic, nu pe mine special. Poate că nu şi-a dat seama ce jenă mă încăiera; cum auzise de performanţele bahice ale prietenilor mei, m-a socotit unul dintre competitori, demn urmaş al tatălui meu, care înnobila cartelul. Mi-a şi spus clar, doi-trei ani mai apoi, că în jalnica duminică însorită ratasem şansa lipirii de cordul ei. Prea târziu – după fericita-i căsnicie cu un bărbat ale cărui performanțe bahice le întreceau pe-ale mele și-ale tatălui meu însumate! – a realizat că greşise complet judecata! Dar nici eu nu m-am grăbit cu justificările! Au trecut, iată, 45 de ani de-atunci, şi abia îndrăznesc, ruşinat, firava mărturisire...

Cum să admiţi, lucid, că ţi-ai ratat până şi cariera de beţiv?

(va urma)

(Revista HYPERION nr. 4-5-6-2020)