INVESTIȚIA RATATĂ
Multe ratări pot contoriza la totalul vieții mele: cărți, femei, carieră, bogăție. Pe unele nu le-am luat în seamă, considerându-le firești; pe altele încă le țin minte, deși efectul lor asupra destinului personal e mai degrabă egal cu 0,001. Sunt împrejurări care trec pe lângă noi fără să ne dăm seama de importanța – sau măcar de rolul lor – în rostul vieții noastre. Altele ni se par pe moment colosale și decisive, dar peste ani realizăm că au fost doar un fâs. Ori un râs al divinității ascunse, după ale cărei legi ne (con)ducem fără să știm. Câteodată, însă, știm.
În primăvara anului 1969 am abandonat cu bună știință promițătoarea carieră de electronist. Tocmai ratasem o importantă investiție, față de care autostrăzile, spitalele sau podurile litrosite de guvernele post-decembriste mi se par fleacuri. Am știut atunci, la 13 ani, că nu voi mai face niciodată montaje electronice, electroacustice sau electrofonice. N-a fost o hotărâre prea greu de luat. Interesul vieții mele particulare (dacă pot folosi asemenea cuvinte pretențioase) împingea tot mai spre centru lectura și – am mărturisit în variate ocazii – scrisul: cu doar câteva luni înainte pornisem vijelios să aștern pe un caiet dictando cu 48 de file primele „Memorii”!... Lipsa curentului electric ne cășuna multe inconveniente. Să le depășim, eram obligați la inventivitate. Satul nostru a fost legat la rețea în 1971, iar ulița unde m-am născut abia în 1974. Nu puteam să testăm montajele tipărite în revista Tehnium, nici n-aveam cum să încercăm aparatele radio „cu ochi verde”, aruncate de vreo rudă mai pricopsită de la oraș. Lămpi electronice, zise și triode, condensatori variabili, condensatori electrolitici, rezistențe fixe și reostate, diode, tranzistoare, bobine cu ferită și solenoizi – multe și cele mai performante dintre piesele astea funcționau la curent alternativ, nu la cel continuu. Puteam noi să legăm în serie nu știu câte baterii EL-BA 3 R12, de 4,5 volți – aparatele visate, râvnite și neprețuite rămâneau inerte.
Când folosesc pluralul persoanei a II-a, mă refer la mine și la vărul & prietenul Ment, tovarășul de boacăne și de zile bune al copilăriei mele ciudate. Câte lucruri minunate și ce de prostii am comis cu vărul Ment! Să le fi literaturizat după rețeta consacrată, scoteam din noi un cuplu de copii similar celui alcătuit de Tom Sawyer și Huckleberry Finn, măcar că amândoi trăiam în familii întregi, cu părinți, frați, surori, bunici, veri, verișoare, unchi, mătuși. Ce-i drept, n-aveam Mississippi, dar asta nu era o piedică pentru pornirile noastre creative! Ca oltenii, care fac Dunăre din Jiu, și noi făceam din Neajlov orice fluviu doream, și ne plimbam – mai ales eu! – cu bărci imaginare, fiindcă alea reale n-ar fi încăput în matca râului. Navigația constituia o preocupare secundară pentru noi, dat fiind că eram dedicați tehnologiilor avansate, aero-spațiale, petroliere și, cel puțin până în vara lui 1969, electronice. Ulterior, amândoi am urmat școli cu profil tehnic: vărul meu în ramura industriei chimice, unde a și lucrat până la pensionare; eu în energetică, domeniu din care am scăpat viu, deși vizitat săptămânal de coșmaruri nocturne, fiindcă n-a fost o meserie chiar simplă – cel puțin nu în perioada neagră, din anii 1980. La 13–15 ani nu vedeam viitorul: îl auzeam în membrana căștii radio sau în pâlnia unui difuzor cât jumătate de pară, montat cu dibăcie în cutia recuperată de la un vechi aparat de radiodifuziune și adaptată la cerințele clientului!...
Tata era electrician în Balastiera Ionești. Cablurile de cupru și fel de fel de aparate electrice „de forță”, cum se spunea, îi stăteau la îndemână: aducea acasă tot ce putea să încapă în servieta de cauciuc pusă pe portbagajul bicicletei. Le desfăceam cu vărul Ment imediat ce apăreau, găsind diverse întrebuințări pieselor detașate. Nea Gogu, tatăl vărului Ment, lucra la întreprinderea care construia blocuri prin Găești. Oficial zidar, el avea acces mai greu la aparatajul electric; șterpelea rar fasunguri, prize și întrerupătoare, dar nu pierdea nicio ocazie să „aresteze” bucăți de sârmă lițată, pe care noi, matisându-le, le transformam în antene radio lungi de minimum zece metri, coborâri sau pământări înfipte în mufele dedicate din montajul electronic propriu-zis. Piese noi pentru unitatea principală procuram destul de greu. Sulfura naturală de plumb, binecunoscuta galenă, cuarțul și alte minerale sensibile nu zăceau pe toate drumurile. Căștile de telefon, greșit numite tot „galenă”, folosite ca difuzoare pentru audiție, se puteau obține după negocieri la sânge... – pardon: la litrul de țuică! – de la unii navetiști cu intrare în birouri nepăzite. În sat parveneau pe diferite căi, nu prea cucernice, nici trădate la ananghie. Despre diodele cu germaniu – ce să mai zic! Aur să fi căutat, găseam mai repede! Vărul Ment avea însă un talent fantastic să descopere aparate, defecte sau nu, neglijate de consăteni, din care alegea fix ce ne lipsea pentru investiția în curs. Pe cele mai multe le primea de la rudele lui din București, care îi știau pasiunea și-i aduceau, nu doar de Paște sau Crăciun, câte un sac de carcase recuperate din gunoaiele capitalei, în portbagajul Moskvici-ului, mașina personală a unuia dintre cumnații mamei lui Ment, fabuloasa țață Ioana. Recunosc întâietatea vărului meu la toate întreprinderile noastre, ca și talentul său industrios; în ce mă privește, fiind cu doi ani mai mic și fără competiție în familie (vărul Ment avea doi frați mai mari și mai pricepuți la toate chestiile tehnice), am fost un leneș, dar n-am neglijat niciodată partea ce-mi revenea la îndeplinirea sarcinilor din afacere. Mă specializasem în confecționarea tuburilor de carton cu diametrul de 3 cm, necesare bobinelor cu priză de contact la un număr de spire bine calculat pentru „prinderea” lungimilor de undă ale diverselor posturi radio. Știam să facem radiouri și cu baterie, și fără, și cu condensator, și fără, și așa mai departe, după bugetul doritorului. Oricare dintre clienții noștri trebuia să fie mulțumit, inclusiv cei care ne fentau la plată.
Clientul din acel martie 1969 era vecinul de peste drum, Ionică al Sultanei, poreclită Balaca. I se spunea Bălăcel sau Bălăcelul, și era al treilea copil al femeii despre care nimeni nu-și amintea să fi fost măritată vreodată. Sau, poate – hai, treacă! –, o singură dată! Dar când? Și cum de avusese trei copii? Lesne de explicat: toți bărbații de prin sat care nu-și „prăsiseră” neveste ori care le îmbolnăviseră „călărindu-le” (cuvintele dintre ghilimele reproduc limbajul consătenilor, nu-mi aparțin!), se înghesuiau la ușa ei, ducând la subsoară o găină cu ciocul retezat, să nu cârâie. Nimeni n-o condamna pe Balaca pentru detestatul și bine remuneratul serviciu comunitar caritabil (sic!). Fetele i se căsătoriseră deja în alte sate, la mare distanță de al nostru. Și venise rândul lui Bălăcel: se însurase toamna trecută și poftea radio în casă! Drept furnizori de echipament, know-how și mentenanță – cine putea să fie recomandat? Vărul Ment și cu mine, fiindcă doar noi ne ocupam cu asemenea investiții avansate, de mare viitor și nesperată rentabilitate!
Amintirile mele sunt neclare în ce privește multe proiecte antecedente și ulterioare, în afară de cele proprii, pe care le actualizam mereu, în conformitate cu noile tehnologii. Totuși, de unul sunt sigur: cel realizat pentru familia vărului Filip, zis Pomană, ale cărui surori blonde și frumoase ne atrăgeau copilărește până la punctul în care diferențele de vederi dintre noi – fete versus băieți – luau forma impardonabilă a certurilor din nimic. Vărul Filip deținea deja un difuzor din seria celor care funcționau pe baterii, cu două programe și antenă obligatorie. N-am avut de modificat prea multe la el, montajul era simplu, cutia încăpătoare, schimbătorul de frecvență rula fără poticneli. O atenție deosebită am alocat-o antenei. Am ales doi izolatori cu gaură dublă, ca să asigurăm separația perfectă a firului de cupru de tija susținătoare. Orice atingere acolo crea interferențe periculoase pentru receptor. Tatăl vărului Filip, nea Marin, nu părea niciodată treaz, astfel că sarcina cățăratului în duzii de pe laterala curții (pasată proprietarului din motive de securitate) ne-a revenit nouă, electroniștilor. Ne-am achitat de ea cu brio, dovedind calități de alpiniști, îndeosebi Ment, mai agil decât mine prin conformația trupului. Am întins antena, am tras coborârea și pământarea în odaia de toată ziua, le-am cuplat la difuzor și-am ascultat prima emisiune, prima piesă muzicală: s-a întâmplat să fie melodia populară, Mierlița când e bolnavă, nu mai știu de cine interpretată. Ce bucurie pe oamenii casei: nea Marin și țața Maria, gemenele Nuța și Mia, țața Dița, sora lui nea Marin, și baba Natalia, zisă Bahornița, bunica vărului Filip! Vărul se găsea atunci în armată, undeva prin Maramureș, de unde a venit cu o nestinsă dragoste pentru muzica fraților Petreuș și mai ales pentru horinca de Oaș! Nu negociaserăm nicio plată efectivă pentru muncă și nici nu se punea problema. Vecini în colțul nostru de sat, eram ca o familie mare: ne ajutam cu ce puteam și la diverse munci grele, iar dacă vreunuia i se năzărea să ceară ceva în schimbul ajutorului, mintenaș era rușinat de ceilalți. Așa că vărul Ment și cu mine am fost răsplătiți cu niște gogoși cât unghia, specialitatea țaței Maria. Am mâncat până n-am mai putut și tot n-am fost crezuți că suntem sătui, într-atât ne îndemnau să mai luăm! Le eram dragi gazdelor, care vedeau în noi posibili viitori gineri! Și dacă n-am primit bani sau alte lucruri, am câștigat notorietate: faptul că făcuserăm să meargă difuzorul acela, despre care specialiștii de frați mai mari ai vărului Ment spuseseră că nu va merge nicicum, ne-a adus alte comenzi de prin sat, executate din toamna lui 1968 până în primăvara următoare. Atunci ne-a „antamat” Bălăcel.
Era un bărbat tânăr și subțire, care vorbea puțin și încurcat de parcă mesteca prune între măsele. Nu ieșea în evidență cu nimic. Se calificase tractorist și lucra pe un șantier de îmbunătățiri funciare, tocmai în Dragodana, dincolo de Găești. Toamna trecută se însurase cu Nela, o fată din Ciupa, nu mai știu din care cele trei sate ale comunei: Mănciulescu, Mavrodol sau Loagăr. Femeia lui se integrase firesc lumii noastre: mergea cu femeile la sapă la CAP, ieșea la poartă cu vecinele, creștea vaca adusă drept zestre – treburi pe care soacra ei, Balaca, le respingea în mod reflex, parcă da o contră din cur (specialitatea ei, după cum vorbea lumea). Trăiau tustrei într-o casă tipică oamenilor săraci: o cameră de toată ziua, cu două paturi și-o fereastră cât palma, un antreu cu vatră și coș, în care mâncau la măsuța rotundă, cu trei picioare, sobă oarbă cu plita în tindă, pământ pe jos, uși nevopsite din lemn de brad geluit, prispă fără balustradă, înveliș de șiță și paie amestecate cu bucăți de carton gudronat, prin care câteodată răzbătea ploaia. Situată în spatele curții lui naș Firică, zis Old Firel, casa nu era înconjurată de gard, nici de alte acareturi, în afară de-un coșar, unde se înghesuiau lemnele de foc, vaca și câteva găini. Un soi de țarc de găteje slujea drept closet sau privată – sau banalul WC. Grădina întinsă până dincolo de Vălcea era înțesată de zarzări, duzi și pruni, crescuți în devălmășie, cum dăduse Domnul. Pe latura casei, spre naș Firică, era un gutui, atacat toamna de noi, copiii uliței Ungurenilor, mereu fără succes. În casă nu prea aveai după ce bea apă, Balaca trăia de azi pe mâine, pasăre de noapte până la însurătoarea lui Ionică, după care își mutase afacerile nocturne în patul lui Gorel, eternul ei amant sau pește, unul lipsit de pretenții, cu vederi mai mult decât libertine în problemele de amor. Vărul Ment și cu mine am fost reticenți când Bălăcel ne-a oprit într-o duminică, înainte de prânz, întrebându-ne dacă putem să-i instalăm și lui un radio cu antenă și difuzor de perete. Știind că ne paște perspectiva afacerii de sumă zero, vărul a strâmbat din nas, anunțând că avem alte planuri și obligații. Atunci Bălăcel ne-a zis:
– Eu am un radio, dar merge pe curent! Dacă îmi faceți unul să meargă pe baterii, vi-l dau vouă, că tot n-am ce face cu el!
Pe meclele noastre de puștani care abia descopereau (auto)erotismul se citea cea mai neaoșă incredulitate. Până și Bălăcel a putut să o descifreze, privindu-ne abulic pe sub cozorocul șepcii tip căciulă cu urechi, din cele purtate pe șantierele patriei de nenumărați pălmași. Ne-a invitat în casa lui, unde nu cred că intraserăm vreodată până atunci. Țin bine minte: era o duminică însorită de martie, lumina se cernea din belșug prin ochiul de fereastră cât palma, încăperea văruită alb părea încălzită, Balaca lipsea de acolo, iar tânăra nevastă a lui Bălăcel, Nela din Ciupa, stătea pe marginea patului, cârpind niște haine. Sub fereastră era o cutie de lemn, din cele cunoscute de toți ca „lada de zestre”, învelită cu un fel de macat. Acolo trona, maiestuos și străin, un aparat de radio, din acelea pe lămpi! Ce marcă o fi fost – am uitat cu desăvârșire, dacă voi fi știut vreodată! Cred că nimeni din sat nu avea asemenea aparat; și nici nu putea să aibă, din moment ce funcționa pe lămpi! Oare lămpile erau la locul lor? Câte la număr? Tare aș vrea să aproximez, dar mi-e peste putință! Să fi fost de fabricație străină? E o probabilitate de cel puțin 95%, fiindcă aparate românești nu prea se găseau în acei ani. Am încă sub ochi montajul interior, pe o placă de pertinax maroniu, fixată în ramă de metal zincat, cu zeci de rezistențe rozalii, tranzistori, diode semiconductoare decorate în diverse culori, condensatori electrolitici nemaivăzuți, o bară de ferită înfășurată de bobine ca să capteze undele radio și – perla perlelor! – o frumusețe de condensator variabil acționat prin două pinioane de mare precizie – piesă la care visam atunci mai mult decât visam la Monica Vitti, după care îmi lasă și azi gura apă, deși aș putea să achiziționez unul de ocazie, măcar așa, pentru joacă, fiindcă n-aș mai ști ce pot face cu el! Ni se părea greu de crezut ca Bălăcel – unul dintre cei mai săraci oameni din sat – să dețină asemenea comoară! El ne-a dezvăluit senin și binevoitor de unde o are: o primise cadou din partea mătușii sale care locuia în Găești. Ea – mă rog, familia ei – își luase alt aparat de radio!
Ne-am înțeles rapid cu proprietarul minunii: construim radioul pe baterii contra aparatului pe curent, cu care Bălăcel n-avea ce face. Am bătut palma negustorește, cum vedeam că fac oamenii mari, și-am plecat de-acolo amețiți, vărul Ment și cu mine, amândoi surescitați de perspectiva iminentă a intrării în posesia uimitoarei averi. Nu știam ce vom realiza cu piesele care funcționau la curent alternativ, dar nici nu se punea problema să nu le găsim noi vreo întrebuințare. Și nu ne-am luat nicio măsură de prevedere, să ne asigurăm că aparatul acela fabulos va fi al nostru. De ce eram siguri că nu avem rivali nici în sat, nici în comună, în Morteni, la construcții radioelectronice? De-aia! Fiindcă demonstraserăm că suntem destoinci! Ne-am pus în joc toate resursele și am întrebuințat toată iscusința să construim o instalație de cea mai bună calitate. Am reușit, dar – vorba poetului Mihai Ursachi – nu ne-a folosit la nimic! Iar vinovăția... Ei bine, cum să credem că a fost exclusiv a noastră?
Era, cum am zis, o duminică însorită, cu aer uscat și vânticel dulce. Mirosea a primăvară. O zi tocmai bună să te urci în duzii lui Bălăcel, ca să întinzi cablul aerian pentru radio! Vărul Ment și cu mine am făcut socoteala materialelor. Pentru antenă, aveam bucata întreagă de sârmă lițată pe care nea Gogu o șterpelise de la blocuri, în scop neprecizat. Pentru pământare și coborâre, scărpinându-se-n cap, vărul s-a îndurat să sacrifice firul lui ținut „de bun”: un conductor, tot lițat, de 1,5 mm grosime, în izolație de cauciuc verde, nu știu cum scăpat după „afacerea trotilul”, din urmă cu doi ani. Cutia pentru difuzor ne lipsea; ne lipsea și timpul necesar să încropim una, și nu întrezăriserăm pe la cineva abordabil vreo casetă, vreun ceva asemănător. Așa că n-am ezitat să cedez difuzorul rămas de la Taica, bunicul meu decedat cu un an înainte, pe 16 martie 1968. Stătea degeaba în perete, fiindcă tata cumpărase în 1964 un radio pe baterii, mic, portabil, Electronica, asamblat din piese japoneze la întreprinderea bucureșteană cu același nume. Când trăia, Taica folosea rareori radioul vechi, cu antenă. Nu-i plăceau minciunile și nu prea degusta muzicile populare difuzate. După reconstrucția casei bătrânești, tata nu mai ridicase antena, promițând că va cumpăra alt aparat de radio – la leafă sau la avans. Însă, în cele două zile grase îl „lingeau câinii pe nas”, vorba unui cântec din epocă, și-i cădea promisiunea în paharele de rachiu golite la bufet, cu prietenii. Am dat repede jos cutia maro – îi văd și acum marginile frumos lustruite, cu masca dintr-o pânză mătăsoasă, în carouri galben-aurii, cusute cu fir de lamè – și-am mers la vărul Ment în atelier – încăperea de sub fânar exclusiv dedicată meșteritului –, unde am testat montajul interior. Oare din ce era compus? Sper că nu aveți pretenția să mai rețin piesele! Și n-o să vă jignesc rațiunea, descriind aici o schemă preluată de prin vreo carte de specialitate! Nu scriu proză realistă, nici una SF; mărturisesc doar o traumă a copilăriei, cu nădejdea psihanalizabilă că mă voi elibera de apăsarea ei!
Radioul funcționa, din difuzor se auzea clar o melodie duminicală cu Pompilia Stoian sau Margareta Pâslaru. Știam că vărul Ment intercalase la antena lui un fel de amplificator de semnal, deși nu cred că îi zicea astfel. Era posibil să nu sune la fel de bine în casa clientului nostru, în lipsa acelei piese? Vărul Ment a conchis:
– Este exclus! Iar dacă nu se aude, îi punem pe ăsta al meu!
Am luat materialele teanc și ne-am dus la Bălăcel. Locuia aproape, doar treceam drumul și coteam pe-o ulicioară. Cât timp să se fi scurs până am strâns piesele trebuitoare și am verificat radioul? Poate o oră, hai două, cu masa de prânz hălpăită. Ne-am oprit la colțul casei, sub streașina uscată. Am strigat. N-a ieșit nimeni. Am tot strigat, fără să îndrăznim să batem în geam sau ușă. Într-un târziu, tânăra nevastă a mișcat clanța, strecurându-și nasul și glasul firav pe lângă toc: bărbatul ei plecase la cineva în sat, iar ea dormea, de-aia nu ne-a auzit. I-am zis pentru ce venisem. S-a eschivat:
– Păi, să vină Ionică, să vă spună ce să faceți, că eu nu știu!
Ardeam de nerăbdare să începem instalarea, dar n-am avut încotro: ne-am întors puțintel dezumflați. Fără să disperăm, fiindcă aveam multe alte lucruri de pus la punct și destule proiecte în stadii variabile de execuție, vărul Ment și cu mine am așteptat să fim contactați de beneficiar. Fapt întâmplat tocmai seara, când nu mai era timp să demarăm lucrarea. Bălăcel ne-a chemat în drumul care ne despărțea și ne-a spus, mai cu fereală, mai rușinat, că fusese acasă, dar se drăgostise și el cu nevasta, că era duminică, așa că... Și apoi, fără să-i cerem, a repetat promisiunea schimbului aranjat, zicând că putem face treaba ziua următoare. În lipsa lui, desigur, fiindcă pleacă de dimineață la serviciu. Dar acasă vor fi și mama, și soția, iar ele știu că noi trebuie să punem radioul și să luăm aparatul primit cadou de la mătușa lui din Găești, așa că nu ne va împiedica nimeni să lucrăm. Ni s-a părut totul în regulă.
Și vărul Ment, și eu aveam ore de școală după-amiază. Ne făcuserăm socoteala că terminăm montajul până plecăm la Morteni, unde Ment era în clasa a VIII-a, eu într-a VI-a. Dar luni, când ne-am sculat, ploua. Nu foarte tare, nici prea dens: o burniță ușoară de primăvară, rece, nehotărâtă. M-am întâlnit cu vărul meu, după ce părinții noștri porniseră care-ncotro, la treburi. Pe amândoi ne frigea dorința să punem mâna pe radioul cu lămpi, deși mare ispravă nu puteam face cu el. Mie îmi crăpa fierea jinduind la condensatorul variabil cu pinioane, cu ajutorul căruia speram să prind Vocea Americii; vărului Ment îi sticleau ochii ca niște diode montate într-un circuit conectat la curentul de 220 volți: așa le vedea pe cele din radioul lui Bălăcel. Ne-am hotărât scurt: rezolvăm problema înainte de prânz! Ce dacă ploua: ne schimbăm de haine și gata! Zis și făcut!
Cele două femei nu ne-au pus nicio piedică. Amabilă și săritoare, Nela ne-a fiert pe plită niște lapte, să ne țină de cald. Dar umezeala din acea zi de martie nu mi s-a uscat în suflet nici până acum, în martie 2023. Mă cățărasem de vreo patru ori în duzi, să leg prăjinile ce întindeau sârma antenei. Cred că toate hainele se fleșcăiseră de apă; știu că am pus pe soba vag încălzită flanela de lână neagră, purtată frecvent, și ciorapii, și tenișii, parcă și pantalonii. Vărul Ment bătuse cuiul de pământare și apoi amplasase difuzorul în locul indicat de Balaca. Bătrâna (să fi atins abia 50 de ani, însă nouă ni se părea de 100!) sta cocoțată în vârful patului, lângă geam, cu niște andrele în mână, și ne privea puțin încruntată, de parcă îi băgam în casă o droaie de bibilici, nu o cutie de – sau cu – lăutari. Aparatul de radio adus de la Găești trona pe lada de zestre, așteptând să-l operăm la măruntaie. Făceam ce făceam pe afară și apoi mă opream lângă el, privindu-l galeș: parcă semăna cu Senta Berger, altă feblețe a tinereților mele, de care mă îndrăgostisem recent, văzând-o în filmul italian Operațiunea San Gennaro. Cutia de lemn avea culoarea definită în cataloagele de profil „champagne”, pânza feței era tot așa, gălbuie, iar cele două butoane din fildeș – de acord și de volum – fuseseră prevăzute cu intarsii hexagonale verzui-albastre. Aspectul general mă încânta și mă excita întocmai ca nurii blondei austro-germane. Visam cu ochii deschiși la un soi de partidă de amor cu insensibilul radio, mai acut și mai concret decât cu te miri ce muiere, colegă sau actriță, iar gândul la condensator îmi stârnea glandele salivare!
În fine, după multe opinteli prin ploaia mocănească, am legat coborârea și pământarea la difuzor și-am reglat galena: se auzea o muzică de fanfară sau ceva asemănător, lipsit de interes pentru toți cei patru prezenți la inaugurare. N-am mai răbdat să mâncăm ce ne pregătise Nela – și, spre cinstea ei, ne pregătise niște ouă în tigaie, brânză și mămăligă. Lapte băuserăm deja, de ouă eram sătui și eu, și mai ales vărul Ment, la masa căruia omleta nu lipsea niciodată – iar mama lui, fabuloasa țață Ioana, o făcea așa de bună că oricât eram de sătul, tot mâncam o porție când mă nimeream pe la ei! Ne-am strâns sculele și ne-am pregătit de plecare. Și-am cerut voie să luăm radioul.
– Păi, luați-l! – ne-a zis Balaca, sec; iar glasul ei trăda un ceva, ce mă urmărește până azi – n-am reușit să înțeleg și nu știu cum să definesc acest ceva.
L-am luat în palmele umezite și, întorcându-l cu spatele în sus, i-am deschis capacul, să-i admir încă o dată condensatorul care de-atunci îmi bântuie imaginația. Dar când am privit înăuntru – întâi eu, și apoi vărul Ment –, am rămas blocați amândoi: ACOLO NU ERA NIMIC! Doar șasiul de metal zincat și placa de pertinax, pe care se mai găsea câte o rezistență ruptă sau un șurub cu capul delabrat, din cauză că șurubelnița nu-l putuse deșuruba, și vreo doi condensatori cu tubul turtit și crăpat, din care se scurgea lichidul izolant, ca un sânge negru, lipicios. Nici urmă de lămpi, diode sau tranzistoare, nici urmă de ferită, nici de solenoid, nici măcar de difuzorul care trebuia să cânte! Iar condensatorul cu pinioane pesemne că fusese o vedenie de-a mea, fiindcă locul unde trebuia să se afle părea dat cu șmirghel și lucea! M-am privit cu vărul Ment și am înghițit amândoi, parcă simultan, câte o rece și sleită gălușcă din untură de oaie, și râncedă pe deasupra! Ne-am întors către femei și le-am întrebat de ce este așa gol aparatul, cine a umblat în el etc. etc. Inutil și deprimant. Ori nu știau despre ce e vorba, ori aveau consemn să tacă, n-am scos de la ele nicio explicație. Luaseră în gură pe „nu știu nimic” și-l țineau strâns între dinți, cu îndărătnicie demnă de alte activități. Pentru că știau, desigur, ce se întâmplase.
Am plecat la școală cu inimile arse, dezamăgiți, dar hotărâți să descâlcim afacerea și să ne recuperăm investiția. Cum însă? Cine să ne ajute? Frații vărului Ment erau plecați: Nenea în armată, Nicu la școală. Tata și nea Gogu trebuiau ocoliți cât de mult posibil. Dacă aflau de tărășenie, aveam din partea lor câte o sfântă de bătaie asigurată – nu c-am fi dus lipsă de așa ceva! Mama nu se băga în asemenea daraveli, ea voia, din principiu, să mă las de prostii și de prietenia cu vărul Ment; care prietenie – în opinia ei – îmi aducea numai belele. Țața Ioana – cine alta? – a prins firul pățaniei de-un capăt și ne-a deslușit misterul. Iată-l:
Duminică, după ce arvuniserăm afacerea, Ionică, zis Bălăcel, plecase cu aparatul la un văr al lui, tractorist de meserie la IAS-ul de la Țăvârlău, unul Gică al Speranței, vecin cu Floarea, sora țaței Ioana, măritată cu nea Fănică, unchiul lui Gică. Bălăcel voia să se lămurească: merită sau nu merită să ne dea aparatul contra unui radio? Gică, tractorist cu neștiute – până atunci – talente de electronist, a băgat imediat cleștele și-a scos din aparat tot ce i s-a părut că poate folosi la nu se știe ce invenții avea el proiectate și nu le arăta nimănui. Și i-a zis lui Bălăcel că e de ajuns ce-a rămas în cutie, că noi suntem niște copii, n-avem nevoie de asemenea chestii... Iar Bălăcel a lăsat cutia – că radio nu se mai putea numi – în grija femeilor din casă și-a plecat la muncă, de unde s-a întors sâmbăta următoare, așa cum se întorcea de obicei. Când a dat ochii cu noi, a pus și el șlagărul cu „nu știu nimic, n-am văzut nimic”, până ne-am plictisit și eu, și vărul Ment să mai întrebăm...
Dacă aș fi un prozator de clasică și realistă factură, ar trebui să mă opresc aici, adăugând, bunăoară, câteva fraze despre bătaia încasată de mine fiindcă înstrăinasem difuzorul lui Taica – măcar că nu mai folosea decât, eventual, ca decor – și pretenția lui nea Gogu, tatăl vărului Ment, să recuperăm sârma lițată de cupru pe care o puseserăm antenă lui Bălăcel. Dar ceea ce citiți nu e o proză, ci o mărturisire pe care mă străduiesc să o duc la final, povestind – cât mai scurt cu putință – ce s-a întâmplat de atunci încoace.
Așadar, n-am recuperat nimic din piesele aparatului cu lămpi, nici piesele investiției noastre. Dar nu peste multă vreme, chiar în acel an, un trăznet a distrus circuitele din radioul trecut de noi în registrul de gestiune la capitolul pierderi. Bălăceii uitaseră de indicația explicită, pe care o luaseră, probabil, à la légère: atunci când tună și fulgeră, comutatorul fixat pe tocul ferestrei, afară, trebuie pus în poziția „direct la pământare”, amănunt esențial în cazul receptoarelor de tip vechi, cu antena întinsă la înălțime, între copaci. Vijelia ce-a urmat a rupt prăjinile de sprijin, astfel că Bălăcel s-a pomenit obligat la o dublă depanare. Și nu la noi, constructorii, a venit după ajutor. L-a chemat pe Gică al Speranței, însă rezultatul a fost un fiasco regal. Nici eu, nici vărul Ment nu ne-am bucurat. E cât se poate de sigur că – ocupați cu altele – uitaserăm deja afacerea aia păguboasă. Apoi, nu știu în ce împrejurare, Bălăcel l-a convins pe vărul Ment să remedieze. Eu însă, începând de atunci, am abandonat o posibilă viitoare meserie, bănoasă și azi pentru cine o practică.
Au trecut anii. Pensionar, vărul Ment pune în funcțiune ce i se cere: porți automate și panouri solare. Eu, urmărit la peste o jumătate de veac de-un inexplicabil sentiment de vinovăție, chinuiesc paginile astea și încerc – având inima zdrobită precum a unui poet mistic – să nu închei textul cu morala simplistă ce decurge din context, ci doar cu faptul de viață, consemnat aproape ad-litteram. Bălăcel și Nela au trăit, au muncit din greu, au ridicat altă casă și-au crescut trei copii: doi băieți și-o fată. Unul dintre băieți a luat-o razna de la droguri, femei, băutură și s-a sinucis într-un canal, prin București, acum vreo zece ani. Celălalt este paralizat neuromotor din cauza unui accident, nu știu dacă de muncă sau din prostie. Doar fata este întreagă și, necăsătorită, a asudat mereu să-și îngrijească părinții. Mama, Nela, a murit recent, alcoolică; tatăl, Ionel al Sultanei, zis Bălăcel, care ne-a mințit – pe mine și pe vărul Ment – că ne dă un aparat de radio defect dacă îi facem unul funcțional, e handicapat locomotor; de mai bine de trei cincinale se târăște într-un scaun cu rotile, ascultând continuu la aparatul de radio Electronica, pe care tatăl meu, puțin înainte să moară, în 1984, i l-a vândut pe-un litru de țuică, fiindcă el își luase unul nou, Gloria...
(Publicată în revista HYPERION - nr. 4-5-6/2023)
