marți, 26 februarie 2013

IDEI FLOTANTE - februarie 2013


O ţară de ponţi

Pe noua poiană a lui Iocan, întinsă la nivel planetar şi numită Facebook, s-a încins deunăzi o dispută în care mi-am prins, fără să vreau, semnătura. La zid - două articole. Primul, de Radu Călin Cristea, în Observator cultural, nr. 659/01.02.2013, intitulat „Un Homo sovieticus: Vladimir Tismăneanu”; al doilea, de Alex Ştefănescu, replică dată lui R.C.C., pe blogul „Cititor de serviciu”, deţinut la www.adevarul.ro. Excedat de atenţia pe care cîţiva prieteni ai mei păreau s-o acorde subiectului, am comentat considerîndu-i pe împricinaţi nişte 'telectuali de frunte, altfel neaoşe lichele. Cuvînt deranjant pentru Alex Ştefănescu. El a şi răspuns (deşi nu mă adresam lui) povestind cum i-aş fi trimis cîndva epistole curtenitoare la „poşta redacţiei” şi opinînd că am scris un roman licenţios, pe care dînsul îl consideră prost, deşi eu mă agit şi-l insult în diferite publicaţii.
Amîn elucidarea amănuntelor de istorie literară, despre care memoria de elefant a lui Alex Ştefănescu brodează detalii pro domo. Observ, tangenţial, că deşi am scris un roman prost, nemilosul critic nu l-a uitat, ceea ce nu mă poate decît onora. Aştept resemnat ziua cînd, sub înţepătura unui puseu de entuziasm, din seria celor cu care ne-a obişnuit în de-acum aproape semicentenara-i activitate, Alex Ştefănescu va reveni asupra lecturii, răsturnîndu-şi opinia, cum a făcut-o cînd s-a văzut exclus de la România literară. Lăudîndu-mă, Alex Ştefănescu m-ar lipsi de un valoros şi necesar inamic. Iar fără contestare, ce haz ar mai fi pe lume?
Cum se întîmplă în polemosul românesc, de cîte ori cineva ne taie macaroana ideoretică, îi găsim pe dată părinţi alcoolici, bube-n cap şi preferinţe culinare pentru carnea prăjită de afro-american. Recunosc, şi eu sînt fript cu asemenea meniu, dar am încercat mereu să iau totul á la légère, convins că, în spaţiul public, a(p)titudinea lui Caragiale e mai sănătoasă decît a oricărui altul. „Omenirea se desparte de trecutul ei rîzînd”, spune Tismăneanu că ar fi scris Marx. Aproape de spiritul nostru balcanic e atitudinea personificată şi de Zorba Grecul, eroul lui Kazantzakis, al cărui rîs homeric din finalul catastrofic s-ar potrivi cu situaţia istorică în care ne găsim la peste două decenii de prăbuşire post-comunistă. Am nesăbuinţa să cred că ne putem despărţi de trecut persiflîndu-i zgomotos poncifele. Cu condiţia de-a cunoaşte exact, pînă în cele mai mici detalii, TOT acel trecut!
Or, la noi, după 1989, trecutul imediat este încontinuu şi acerb rescris. Începînd cu Berevoieşti, s-a opintit din greu la curăţenia dosarelor. La arhive au avut acces prioritar „oamenii sistemului” sau alţi „de-ai noştri”, emigraţi, care plăteau favoarea în valută. O grupă de „scribăieţi” a colonizat funcţiile de comandă ale tribunelor publice, numite mass-media. Jurnalişti cu îndelungă experienţă în presa comunistă au devenit directori de publicaţii „independente şi democrate”. Inclusiv Alex Ştefănescu, fost redactor-şef al revistei Magazin, în ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Cristoiu, Nistorescu, Alexandrescu, Băcanu, Tatulici, Tinu, Ştireanu, sînt prea mulţi să-i pomenim. Rolul acestora în manipularea publicului şi deformarea societăţii româneşti după 1989 e încă obiect de studiu. (Televiziunea, cu impactul ei formidabil, condusă şi servită de profesionişti ai diversiunii, e temă aparte.) Armata de mercenari ai condeiului era ghidată de interes material. „Viteza de rotaţie a capitalului” - uite chestiunea ce-l preocupa pe-un fost redactor al Scânteii tineretului, convertită la s.r.l. (şi falimentată). Ce dreptate, ce adevăr, ce acurateţe a informaţiei să pretinzi unor gheşeftari prin structură şi antrenament, a căror „politică redacţională” era definită perfect de titlul unei foi la care Alex Ştefănescu a fost şef - Zig-Zag? (unde, imparţial ca tot românul, cînd problemele arzătoare divizau societatea - cazul Regelui Mihai -, el vota cu ambele tabere în acelaşi editorial!)
Evident că directivele privitoare la tema discuţiilor publice veneau din birourile „serviciilor” ce funcţionaseră şi-n comunism. Cîţi ofiţeri acoperiţi erau atunci în presă? Cîţi informatori? Nu se va şti probabil curînd, pentru că misiunea lor a fost să creeze diversiuni, să şteargă urmele, să rescrie trecutul, să maculeze oponenţii şi să corupă eventuali concurenţi. Posesori ai talentului şi carnetului de scriitor, unii semnau azi texte contra cuiva, mîine dimineaţă, cu pseudonim pentru acelaşi, dovedind cotidian abilităţi de circ. Circ a devenit presa, nu eveniment, circ e şi astăzi. Binevenită fie presa electronică, măcar aşa se salvează pădurile!...
Dar şi-n presa electronică foştii trubaduri comunişti comit prostii ca odinioară. Infatigabilul Alex Ştefănescu, despre care încep să cred că scrie fără să-şi dea seama ce scrie, punctează cu aplomb în blogul citat: „comunismul n-a fost niciodată românesc”! Pesemne malgaş! Apoi vorbeşte de „acţiunea grupului...”, de faptul că „nu s-a luat atitudine...”, de „cei mai buni ziarişti ai noştri...”, de cineva care „a condamnat...” şi alte sintagme uzuale proletcultismului. Ciudăţenia - oare de ce nu mă mir? - este că lauda închinată lui Vladimir Tismăneanu poate fi citită exact pe dos, ca implicită condamnare. Iată o mostră: „V.T. ...s-a născut nu în orice familie, ci în familia unui demnitar comunist. Marxism-leninismul i-a intrat în sânge de mic, aşa cum intră plumbul în sângele minerilor din minele de plumb.”
Ei, dacă plumbul intra în sîngele minerilor de suprafaţă, Tismăneanu era cu totul altfel de marxist-leninist! Să admirăm pilduitorul gen de laudă „în poantă”, ilustrat în România de-o lungă pleiadă nemuritoare, întinsă de la G. Bogdan-Duică pînă la Alex Ştefănescu şi la actualul premier, Victor Ponta, emitentul de-acum consacrat al autoerotistei butade: „aşa suntem noi, plagiatorii, mai votaţi...”.
Trăim, fără dubiu, într-o ţară de ponţi. 

TIMPUL - februarie 2013 

duminică, 3 februarie 2013

IDEI FLOTANTE - ianuarie 2013

                                                              „Ca la sculărie!”

N-aş fi vrut să comentez şi eu alegerile recente, dacă nu m-ar fi izbit un sentiment dureros. Aflînd că-n colegiul unde domiciliez au cîştigat statut de parlamentar atît calcanul, cît şi ciocîrlia de care făceam haz în precedentul articol, am simţit instantaneu nevoia să fug unde oi vedea cu ochii, să mă exilez chiar şi-n persiflatul Congo. Este o situaţie complet lipsită de umor şi mi-e peste puteri să accept că nivelul de exigenţă al contemporanilor este atît de scăzut. Iar dacă iau în considerare procentul obţinut de partidul poporului prostit cu tembelizorul, n-am încotro, musai să admit: de-acum este oficial cît la sută din electorat îşi poate lipi pe frunte, cu fudulie, eticheta violacee, abonament la farmacia naturistă unde se tratează în direct, cu condurăţeanul, meteahna pe care Ion Creangă o trata cu poveşti...
Precizez că nu fac trimitere la o persoană anume şi că acord prezumţia de bună intenţie „aleşilor” vizaţi. Oamenii se pot dovedi cinstiţi şi eficienţi în parlament, poate vor aduce prosperitatea pe meleagurile reprezentate, vor convinge investitori cinstiţi să ridice nivelul de trai al votanţilor, nu să-i hămălească, plătindu-i cu minimul pe economie, la Paştele cailor! Pînă să mă convingă faptele ipotetice, sînt nevoit să iau cunoştinţă de vorbele citate în presa locală. La un miting electoral, femela ciocîrlie a rostit mobilizatorul îndemn: „Pe ei şi pe mama lor!”, învăţat (sau promovat) în altă circumscripţie, unde candidase rîndul trecut, pare-se tot cu succes. Lesne explicabil cînd te afli în turbionul înfruntării, şi cînd nu-i timp de subtilităţi, sloganul traduce un sentiment atestat de experimentaţi comentatori. Anume, că miza îndîrjitelor alegeri n-a fost deloc situaţia economică a României, nici avenirul ei (spre ce să năzuiască amărăşteanul hrănit la televizor cu gnoza sfîrşitului lumii, după calendarul mayaş, papuaş sau după profeţiile cutremurologului Hâncu?). Simplu şi trist: miza a fost exmatricularea politică a lui Traian Băsescu. Rămîne de văzut dacă marinelul, căruia peste şapte milioane de oameni i-au spus că e beat şi, deci, i-ar prii un somn mai lung, o să şi priceapă. Greu de crezut că, la cîţi prieteni literatori a avut şi le-a dat cu tifla, a învăţat deosebirea dintre exmatriculare şi exterminare.
Jenant, scopul care nu scuză mijloacele a pus în scena anului 2012 un fel de piesă de teatru ce se manifestă ca o epifanie în spaţiul public românesc cam de prin anii 1930, ani pe care mulţi încă îi consideră perioada cea mai bună din istoria ţării noastre. Nu trimit la studii docte să demonstrez contrariul, ci apelez la mărturia unui om de litere care nu poate fi suspectat de simpatii proletare. Barbu Cioculescu, în cartea de memorii publicată recent, scrie astfel: „Cei zece ani de domnie ai regelui Carol al II-lea au fost leagănul polarizării societăţii româneşti, pentru care armonia va rămîne pînă astăzi un paradis pierdut...” (Amintirile unui uituc, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2012, p. 143). Sfertul de veac 1965-1989, pe care nişte scribăreţi (poate aceiaşi lăudători ai interbelicului) îl numeau „epoca de aur”, se defineşte, indiscutabil, prin acţiunile perechii Nicolae şi Elena Ceauşescu. Să previzionăm definiţii similare pentru deceniul de preşedinţie al lui Traian Băsescu? Asemănări sînt destule. Pînă şi prezenţa unei femei, presupuse de rău augur, cu numele Elena, ţinta fanteziilor sado-masochiste ale macho-rităţii electoratului, face din prezumţie o posibilitate cu grad mare de certitudine.
Dar confruntarea actuală aduce a farsă, căreia mult nu-i lipseşte să devină tragică, la fel ca precedentele. Vinovat de căderea democraţiei (atîta cîtă era) şi de slăbirea catastrofală a statului, Carol al II-lea a scăpat într-un exil copios. Acuzat, dimpotrivă, de întărirea excesivă a statului în detrimentul cetăţenilor, Ceauşescu a sfîrşit cum ştim, lăsînd o pată inadmisibilă pe obrazul poporului care l-a suportat cu resemnare vinovată. Cum va sfîrşi cariera publică pe care actualul şef (de clan) republican se căzneşte s-o terfelească, dimpreună cu funcţie cu tot? Nu va trece o jumătate de secol ca incertitudinea să ne fie risipită!
Revenind la alegeri. Acum vreo trei decenii, la secţia de sculărie a unei fabrici, la masa pe care o luau zilnic în pauza regulamentară, muncitorii căpătaseră deprinderea de-a folosi veselă doar din greşeală spălată. După fiecare utilizare, sculerii - bărbaţi conştiincioşi, fără pretenţii gurmande precum catarii de la Păltiniş - ştergeau cu dumicaţi de pîine furculiţa, lingura şi castronul, pînă nu rămînea urmă de varză călită, tocană de legume, cartofi sau alte „specialităţi culinare” (citez din folclorul local) încălzite în sufertaş. La masa următoare, operaţiunea se repeta cu meticulozitate. Şi tot aşa pînă la binemeritata pensie. Se întîmpla uneori ca vreun gură-cască să-şi piardă tacîmurile. Atunci împrumuta fără fasoane pe-ale vreunui coleg, plecat, absent sau liber, şi executa ritualul final cu detaşarea inculcată de lucrul altuia. Nu-i stătea nimănui mîncarea în beregată, n-a murit careva, nici nu s-a îmbolnăvit profesional.
Exagerez oare metaforic dacă scriu că alegerile recente s-au desfăşurat după metoda patentată la sculărie? Lăsînd laoparte mizele politicianiste şi cuţitele agitaţilor din găştile partinice, trimişii în parlament sînt ca tacîmurile muncitorilor de odinioară: şterse, nespălate, refolosite la comun, îndoite de uzură, din soiul celor pe care o gospodină harnică le azvîrle fără să stea pe gînduri. Redundant să exclam: „o gospodină e necesară în politica românească!”?
În România, cei harnici (femei sau bărbaţi) nu pierd vremea cu politica. Li-i scîrbă, n-au loc de calcani şi ciocîrlii, le e frică de rechini sau ulii? Ori suntem o ţară plină nu de poeţi, ci de foşti şi actuali sculeri? 

(TIMPUL, ianuarie 2013)