duminică, 26 ianuarie 2020

TERAPIE NARATIVĂ - 4/2019

OBIECTE DE UZ CURENT CU ROL CIVILIZATOR
ÎN HABITATUL RURAL UNGURENESC


„Ce țărani erați voi, cu castroane de tablă?”
Întrebarea aparţine redactorului care veghează asupra textelor mele, nelăsându-mă să comit prostii cu iluzia că sunt măcar talentat, dacă genial nu mi-a fost scris pe frunte. Nedumerirea mi s-a părut, în prima clipă, cumva superfluă. Pentru familia noastră, ca şi pentru multe din satul Cacova, comuna Morteni, la 71 km de Bucureşti, detaliul veselei de bucătărie era unul fără importanţă. Pregăteam hrana în ce vase aveam, nu neapărat unele care puteau da mâncării o aromă mai intensă, un gust mai plăcut şi-un aspect mai apetisant. Fineţurile gastronomice nu ne intraseră în „obişnuinţă” şi „n-aveam asemenea facultăţi”, ca să parafrazez o replică notorie din Marin Preda, scriitor a cărui copilărie s-a desfăşurat aproape în acelaşi fel cu a consătenilor mei – generaţia părinţilor – la vreo 20 km depărtare.
De când s-a coagulat ideea, de un snobism orăşenesc indiscutabil, că ţăranii musai păstrează tradiţii, obiceiuri şi o sfântă moralitate, orice contact cu realitatea produce un şoc de mărimea celui disecat de Alvin Toffler într-o de mult uitată carte futuristică. Sunt oameni care trăiesc, respectând cutume ce au nobleţe şi rigoare, în zone rurale idealizate de categoria târgoveţilor simandicoşi. Dar sunt şi alţii care se târăsc de azi pe mâine; şi nu fiindcă ar fi proşti, beţivi sau leneşi, cum cred urbanizaţii de-alaltăieri, metamorfozaţi în judecători fără să ia seama la proastele năravuri proprii. În satul copilăriei mele, nu cred să fi vegetat la troaca indolenţei mai mult de două-trei persoane – bărbat sau femeie. Comunismul era pe-atunci în plin avânt spre cucerirea mapamondului, ţara duduia de heirupisme, aşa că lesne se poate bănui vreo coerciţie din partea oficialităţilor statului. Nu era; sau n-o simţeam eu, la vârsta aceea. Fiecare familie căuta să-şi arate „vrenicia”, să se „arănească” şi să aibă de toate, chit că pământul din care ai noştri îşi trăgeau seva fusese luat, nu dat la colectiv (Gospodărie Agricolă Colectivă, ulterior Cooperativă Agricolă de Producţie – a se remarca schimbarea de titulatură şi semnificaţia ei!).
Unora li se pare că a fi ţăran obligă la haine aşa-zis populare, croite din ţesături fabricate în casă; paturi cu sau fără spetează, saltele umplute cu lână ori chiar cu paie, fân, frunze; perne cu fulgi de pasăre; mese din lemn brut, rotunde, joase, înconjurate de scăunele rustice, negeluite; străchini de lut, schimbate cam o dată pe an, după Moşii de vară, când se umple masa cu „împărţituri”; oale tot de lut ars, cu sunet limpede şi vesel, pentru băut apă sau fiert mâncăruri la focul din vatră; duşumele şi tavane din scânduri de brad abia trase la rindea; uşi din acelaşi material, lucrate cu motive artistice naive; pereţi alb văruiţi, cu puţine tablouri şi multe macaturi; pridvor sprijinit pe stâlpi atent echilibraţi şi sobru decoraţi, cu elegantul traforaj de sub cornişă servind la agăţarea diverselor lucruşoare utile; scară dotată sau nu cu balustradă; curte plină de pomi roditori, salcâmi şi alţi copaci, într-un colţ al ei aflându-se fântâna sau puţul cu cumpănă, cum era al nostru (altele aveau roată).
Am zis al nostru? Deja m-am întors în urmă cu şase decenii, când toate astea existau în gospodăria unde am văzut lumina zilei. Mă întreb uneori ce va fi fost în mintea bunicului patern, neobositul Taica, de se străduia cu atâta asprime să-şi ţină familia reunită şi pământul întreg, impunându-le tuturor – şi lui mai mult ca oricăruia – un regim de muncă aproape drastic, greu de îndurat. Crescuse ca ţăran plugar, aşa apare scris la „profesiune” în nu ştiu ce act oficial din anii 1920. Totuşi, între 1929 şi 1933 a fost hamal în Depoul CFR Triaj Griviţa, unde sigur n-a participat la grevele cunoscute, el fiind un individualist sagace şi liberal convins. Deţinea „Carte de membru” al istoricului partid, primită în 1930 şi păstrată de mine cu un fel de mândrie, mândrie pierdută rapid în siajul resurecţiei politicianiste de după 1989. Guvernarea tătăresciană dintre 1933-1937 i-a adus lui Taica un post de paznic obştesc sau ajutor de jandarm, ceva ce-i permitea să poarte costum oficial, cu şapcă şi centură diagonală, în al cărei toc de piele pândea un pistol. Fotografia cu el îmbrăcat aşa datează din 1935, de la bâlciul de Sf. Ilie, din târgul Găeştilor. Privind însă detaliile costumului, mă întreb dacă nu era furnizat de fotograful care îşi câştiga existenţa iluzionând oamenii. Eu însumi aveam să primesc ţoale de personaj western, în 1969, tot la acelaşi bâlci şi poate tot de la acelaşi fotograf. Războiul, Taica l-a trecut ca soldat în detaşamentul de apărare a rafinăriilor prahovene. Fratele său mai mic, Marin, a pierit la Cotul Donului, în împrejurări necunoscute. După război, la 46 de ani, Taica absolvea şcoala de cântăreţi bisericeşti, fiind o vreme om de bază al preotului Traian Bucurescu, până când s-au certat pe-o chestiune de pământuri. Îi plăcea să citească diverse cărţi şi ziare, ca multora de prin sat, liberali şi ei cândva, plugari obligaţi la subzistenţă de cote şi impozite în crunţii ani 1950. Oare nu vedea el dincotro şi cât de aprig bătea crivăţul schimbării? În 1960, când sătenii s-au revoltat contra colectivizării şi i-au fugărit pe activiştii năboiţi la „munca de convingere”, ca şi pe miliţienii „coordonaţi” de Ceauşescu, mersul vremii trebuia să fie clar pentru orice om lucid. A te împotrivi era frumos şi demn, dar catastrofal pentru viaţa personală, iar a ceda nu însemna tocmai laşitate, dacă membrii familiei aveau opţiuni diferite. Bunicul a încercat să se strecoare, cu nădejdea că lucrurile se vor aranja cumva. Văzuse destule asemenea rezolvări înainte de comunişti. Dar nu a fost aşa; şi mi se pare evident, dureros de evident că n-a înţeles deloc „mersul istoriei”.
Tata lucra atunci în industria extractivă petrolieră, electrician la schele din zona Cobia – Valea Caselor – Leordeni, după ce se formase în vechea platformă de la Moreni. Câştiga suficient ca să-şi ţină propria familie (eram patru suflete pe numele lui) la oraş, cu soţia casnică. În loc de asta, el aducea toţi banii câştigaţi şi achita dările întregului familion către statul comunist; sau mai degrabă către ocupantul sovietic, fiindcă nimeni nu era păcălit asupra destinaţiei birului. Absolvise şcoala profesională imediat după armată, îi mergea mintea, era îndemânatic la chestiunile practice, pendinte meseriei. A fost chiar şef de echipă o perioadă, şi probabil că în „funcţia” asta i s-a oferit locuinţă în Bucureşti, într-un bloc nou construit pe Calea Griviţei. A refuzat. Bătrânii şi fratele n-au vrut ca tata să plece din sat, iar mama s-a simţit chiar ameninţată, bănuind că ruperea de baştină o să-i dăuneze. (Dimpotrivă, i-a dăunat rămânerea pe loc, şi încă în ce hal!) Iar dacă pe Taica îl pot înţelege, fiindcă muncise din greu pentru pământ, pe tata nu l-am înţeles multă vreme că a ratat desprinderea de statutul semi-rural, purtat până la prematura-i moarte ca o pedeapsă a nu se ştie căror păcate.
Lucrând în – totuşi! – industrie, meseriaş, nu ţăran, cum îi plăcea uneori să se laude, la vreo ţuicăreală, tata a venit în contact cu multe dintre comodităţile vieţii post-belice, varianta socialistă românească. Scule şi obiecte de uz curent, de folosinţă specifică şi de provenienţă străină au apărut la noi, în vechea curte. Introducerea lor a schimbat deprinderile membrilor familiei, dar n-a declanşat nicio reacţie de opunere. „Adopţia” noutăţilor s-a făcut firesc, odată curiozitatea împlinită şi rolul funcţional înţeles. Primul care se arăta interesat de „bazaconii” era chiar Taica, el însuşi meşter la inovaţii utile mersului treburilor pe „bătătură”, cum îşi alinta proprietatea. Interesul nu dura prea mult, ci numai cât se lămurea şi constata fără pic de ironie la ce e bună maşinăria. Apoi îşi muta atenţia spre altele. Un om care în 1924 îşi zidise casa pe fundaţie de beton armat, nu direct pe pământ, nici pe ciment fără armătură sau pe trunchiuri de salcâm, precum o făcuseră alţii, întrevedea câştigul în orice noutate aparent gratuită.
O „contribuţie adusă” de tata la „saltul înainte” a fost aragazul (cu butelie) „Carpaţi”, fabricat la Satu Mare, în renumita, cândva, uzină Unio. Câte ochiuri să fi avut? Două sau patru? Căutând ceva poze pe internet – din fericire, se găsesc! – am remarcat unele dotate cu geam la cuptor. Al nostru sigur n-avea. În schimb, nu-i lipsea butonul roşu ce comanda focul de jos. Butelia golită se schimba cu una gata încărcată, adusă cu maşina în sat, ori luată de la Centrul de produse petroliere din Găeşti, situat în dreapta, imediat după linia ferată, la intrarea dinspre sud. Câte drumuri am făcut şi ce îmbrânceli am luat la înghesuială, în anii 1970, când câştigasem încrederea lui tata să merg acolo! Aragazul a fost cumpărat în primăvara sau vara lui 1964, iar eu am deprins iute să aprind şi să controlez flăcările albastre. Mama se temea, cumva instinctiv, de o asemenea instalaţie. Maica îndrăznea, dar mai repede aţâţa focul pe vatră decât să rişte vreo păţanie, dacă nu era cineva alături să-i dea curaj. Taica se prefăcea neinteresat; dar, cum văzuse că am prins şpilul, nu s-a mai amestecat în treaba asta – muierească, după judecata lui. Tata nu stătea pe acasă, soră-mea era prea mică. Aşadar, mi-au revenit sarcina şi grija aragazului, şi mă pot lăuda că n-am greşit niciodată să-l aprind, să-l curăţ ori să-l determin să funcţioneze în caz că, inexplicabil, refuza. Ce anume îi făceam, am uitat, din păcate! Însă vestea că mă pricep s-a răspândit şi la vecini, aşa încât eram chemat deseori să salvez vreo mâncare de la afumat ori vreo tavă cu biscuiţi de la ars. Ba, o primăvară şi-o vară, în 1967, mă duceam zilnic la unchiul, Tatoniţă, după ce, rămas văduv, s-a căsătorit a doua oară, să o învăţ pe tanti Paulina cum e cu aragazul lor, „luat” în rate.
Nu am folosit linguri de lemn la mâncare decât în cine ştie ce împrejurări, fără caracter deosebit. Am avut veselă de metal, probabil alpaca, pentru toată familia. Un set de şase perechi – furculiţă şi lingură – fusese cumpărat cândva de Taica. În anii 1960, când am crescut, supravieţuia doar perechea lui, restul se pierduseră ori se înlocuiseră cu altele noi. Apoi s-a pierdut şi lingura, iar eu am moştenit furculiţa şi o întrebuinţez la fiecare masă, în ciuda faptului că niciodată nu se curăţă suficient de cocleală. Pesemne că din cauza asta Maica, foarte atentă la igienă, le va fi dat dispărute pe celelalte. Linguri de lemn primeam şi dăruiam la Moşi, laolaltă cu vasele de lut smălţuit. Cu acele linguri mâncam febrili colarezul din străchini, apoi beam apa din oale, scoasă dimineaţa din fântâna cea mai bună, situată sub malul Neajlovului, pe locul nostru de la Mocirlă, lângă pogoanele Luchenilor. Izvorul de-acolo, chiar împuţinat cum este, n-are concurenţă la gust nici azi, iar femeile din sat cu serviciu şi apartament la oraş cară cu bidoanele să-şi fiarbă fasolea.
Am avut de când mă ştiu radio cu galenă şi antenă întinsă de-a curmezişul curţii. A funcţionat chiar şi după ce tata a cumpărat unul portabil, „de buzunar”, marca Electronica, din seria S631T, fabricat cu piese japoneze. Reţin amănuntul, deşi pe-atunci nu se ştiau prea multe despre calitatea aparaturii provenite din Ţara Soarelui-răsare. Faima câştigată ulterior de electronicele nipone va fi contribuit la neuitare, ca şi fiabilitatea radioului acela, intact peste ani, în ciuda trântelilor întâmplătoare; de nu mă înşel, încă funcţionează în bucătăria soră-mii, unde a rămas. Micuţul aparat cu două lungimi de undă – medii şi lungi – mi-a făcut educaţia muzicală, măcar că nu „prindea” Europa Liberă. Ascultam emisiuni diverse, consistent împănate melodic; ştirile erau comentate abundent de tata, negreşit când se drojdea...
Bicicleta nemţească, evocată deunăzi, îi slujea îndeosebi tatălui, pentru naveta zilnică la serviciu, în Balastiera Ioneşti, unde a lucrat zece ani plini. Taica a încercat-o, şi ar fi reuşit să umble cu ea, dacă... Însă cele 140 sau 150 de kilograme ale lui n-au fost suportate de nicio roată, iar marele om, poreclit Băşică datorită pântecului enorm, s-a resemnat să mă plimbe uneori pe mine pe cadru sau pe portbagaj, el ţinând coarnele până când vedea că încordez mâinile şi încerc să conduc. Atunci mi le lăsa mie şi împingea de şa. Cu el alături n-am căzut niciodată; am aterizat doar când am înhăţat bicicleta lui Tatoniţă, încrezător că pot pedala coerent. Pietrele din curte mi-au arătat însă că am mult de opintit.
Mama şi-a dorit o maşină de cusut şi a primit-o prin 1967. Nu ca să devină croitoreasă profesionistă, ci pentru nevoile casei. Profesionistă era ţaţa Maria, zisă Refugiata, se înţelege din ce motiv, soţia lui nea Marin al lui Şoricică. N-o concura nimeni din sat, unde mai „pungăleau” haine nepretenţioase alte două femei, cu maşini de cusut vechi. Ţaţa Maria era vecina şi prietena familiei noastre, iar mama nu putea să-i facă tocmai ei concurenţă, chiar să fi avut talentul necesar. Nu-l avea. Dar îi dospise ambiţia să înveţe, şi a izbutit. Feţe de pernă, cearşafuri de plapumă şi de pat, perdele, tivuri descusute ori modificate, găuri la pantaloni, haine şi cămăşi rupte, petice trebuitoare te miri unde – tot ce se putea coase în casă, mama le-a cusut fără să primească lecţii de la cineva. O singură dată i-a arătat ţaţa Maria cum funcţionează maşina. Cred că vecina, care ieşea rar din curte, venise mai mult de curiozitate să vadă noutatea pliabilă (prin împachetare devenea măsuţă) fabricată în România, marca „Ileana”. Maşina Mariei era un Singer autentic, lustruit, ba chiar jupuit de atâta ţăcănire.
Faţă de asemenea inedite obiecte, a folosi la masă castroane de tablă emailată, considerate mai rezistente şi mai moderne decât străchinile de lut, mi se pare o banalitate ce ţine exclusiv de statutul economic, nu de „filosofia” ţăranilor care n-am prea fost...

(Revista HYPERION - nr. 10-11-12/2019)

TERAPIE NARATIVĂ - 3/2019

SALATA LUI TATA

Un critic şi literator, celebru prin cuminţenie în vremea comunistă, dar trezit vajnic opozant peste noaptea de 22 decembrie 1989, analiza într-un text ţâfnos gusturile culinare ale personajelor şi ale lui Marin Preda însuşi. Bucureştean get-beget, publicist chiţibuşar şi prozator de factură fantastă, respectivul se considera şi gurmand atoateştiutor, ironizând ceea ce autorul născut în Siliştea-Gumeşti considera supremul deliciu în materie de mâncare: mămăliga cu brânză şi ou, puiul fript, gogoşile pufoase. Las deoparte amănuntul că în scrierile orăşeanului nu prea se găsesc reţete sau descrieri de mese copioase, elegante şi net superioare, ca să nu zic aristocratice; subliniez doar că în judecarea scriselor cuiva provenit dintr-o lume diferită este bine să ignori autorul, care poate fi un om vulgar sau îţi displace ca persoană, cum era evident în cazul invocat. Altfel, te trezeşti în plin ridicol, perorând tu, sătulul, că înfometatul pripăşit la masă nu ştie ce-i tarta cu fructe exotice şi nu apreciază sosul de gorgonzola ori alte fineţuri gastronomice. Despre superficialitatea moftangiului român, încălţat de-a doua generaţie, nu e cazul să vorbim...
Povestea asta m-a obsedat o vreme, fiind eu însumi băiat de la ţară, şcolit într-un Bucureşti în care mai persistau cutume culinare de aşa-zisă „tradiţie subţire” – în fapt obiceiuri moştenite din perioada antebelică, adaptate „normelor eticii şi echităţii socialiste”. Anii 1970, când am trăit în capitală, par azi un vis frumos: încă se spera la bine, în ciuda tot mai evidentei „strângeri de şurub”. Mulţi din generaţia veche, foşti „ceva” la viaţa lor, se resemnaseră şi slujeau „sistemul” în diferite feluri, extrăgând maximul de profit posibil. Unii dintre „boieri”, scriitori şi intelectuali socotiţi actualmente repere morale, colaborau cu sinistra Securitate şi primeau plată pentru acţiuni, delaţiuni, minciuni. Arhivele CNSAS, chiar aşa periate şi mistificate prin omisiune cum sunt, scot la iveală nume dintre cele mai sonore când nu se aşteaptă nimeni la vreo diversiune. Ce o fi împins „elitele” la colaboraţionism, în afară de lunga tradiţie a turnării la Înalta Poartă şi complexul caprei vecinului, cea cu coada pe sus? Probabil nu mai sperau ca sistemul să cadă vreodată; şi-atunci de ce să sufere precum „proşti” ca Paul Goma, român născut şi crescut în partea de ţară cea mai obidită, fugărit şi refugiat până în ziua de azi?
Fără să aibă vreo apetenţă culturală anume, aproape neinteresat, ba chiar dispreţuind literatura propriu-zisă (nu pot uita cum a băgat în foc trei cărţi de ficţiune care nu-mi aparţineau, dibuite sub saltea, obişnuita ascunzătoare la îndemână), tata avea însă convingerea fermă, exprimată fără jenă, fără teamă şi fără să realizeze paradoxul că el însuşi poseda carnet roşu: „Comuniştii ăştia nu apucă anul 2000”! Şi nici măcar beat nu era când spunea asta, de la un timp beţia fiind starea lui naturală. Îi plăceau unele cărţi de istorie, citea Sportul popular, câteodată ziarele Scânteia sau România liberă, cumpăra şi revista Sportul ilustrat, deşi se tipărea într-o nuanţă maro, greu de înţeles pentru mine, un copil oarecum precoce. Nu ştiu precis când s-a lăsat înscris în PCR; probabil că în anul când constatase că „nu i se dă” categoria maximă de salarizare, câştigată cinstit, cu examen şi tevaturi birocratice povestite şi răspovestite la ţuicăreală, de suficiente ori ca să mă plictisească. În 1984, când intempestiv a murit, i-am găsit între acte carnetul, însă n-am reuşit să-l răsfoiesc. Colegul lui de serviciu, secretar de partid pe secţia „Mecanic-şef” a Fabricii de frigidere mi l-a smuls din mână fără să-l pot opri. Avea îndatorirea să-l recupereze, şi asta a făcut. Şi dacă n-a susţinut înmormântarea cu bani şi mijloace tehnice greu accesibile, măcar n-a pus piedici, când tot colectivul a venit la bisericeasca slujbă. Oamenii erau credincioşi la fel de convenţional-superficial cum erau şi comunişti, iar tata fusese un tip glumeţ, extrem de popular în mediul său muncitoresc (plus un remarcabil şi consecvent beţiv, calitate ce-mi lipseşte aproape cu desăvârşire), drept care şeful lui direct, un inginer „de comă”, cum se zice, a gestionat ceremonia funebră sub toate aspectele materiale. Şi acesta era uimit de previziunea politică emisă de tata, dar abia după 1989, când mi-a mărturisit, ruşinat, că n-a crezut niciodată posibil aşa ceva, considerându-şi subalternul un palavragiu, atâta tot.
Gospodăria noastră de la Cacova era una tipic rurală, de câmpie, iar munca aspră constituia un fel de filosofie existenţială. Se poate deduce că hrana o preparam din ceea ce se găsea, se creştea sau – cu un termen mult folosit la noi în curte – se agonisea: legume, cereale, păsări şi animale domestice (sacrificate ritual ori banal, pentru masa zilnică), ouă, lapte, brânză, fructe din pomii crescuţi la voia întâmplării etc. Livadă am avut abia după colectivizare, când se dăduse dispoziţie ca fiecare gospodar să planteze cel puţin 10 pruni de soi. Ai mei au pus 20 (tuleu timpuriu, tuleu gras, agen, Anna Spath – pronunţat anaşpet) şi rău n-au făcut: câteodată mă săturam doar cu prune! Delicateţuri, adică prăjituri, nu ţin minte să fi mâncat până când soră-mii, crescând, a început să-i placă a le prepara. Cozonacul era principala noastră bucurie, poate fiindcă îl vedeam doar la sărbătorile mari – Crăciun, Paşte, Moşii de vară –, la nunţi sau alte evenimente fericite. Gogoşile veneau ca răsplată după vreo săptămână de muncă sau rod al bunăvoinţei mamei, a bunicii sau a Dadei, sora lui tata, care a locuit cu noi în variate perioade ale vieţii sale nefericite. „Izbânda” dulcegăriei depindea mereu de drojdie, făina, zahărul, ouăle şi uleiul fiind scoase din culpă când se întâmpla ca din coca pripit dospită să iasă nişte pancove bune de mâncat imediat, a doua zi scorojindu-se. Ca să le mai poți mesteca aveai nevoie de lapte. Din fericire, de lapte n-am dus niciodată lipsă.
Lapte de oaie, lapte de vacă... Îmi amintesc fără umbră de regret că am alergat după oi încă de la 4-5 ani, iar la 8 sau 9 însoţeam ciobanul pe câmp, ajutându-l să le ţină încârduite ori să le dea la strungă, îndemnându-le cu vocabula „Galig! Galig!”. Cum începea mulsul, mă şi înfiinţam cu o cană la pârleazul oborului şi primeam lichidul cald, spumos, dulce cum numai laptele de oaie poate fi. La fel primeam şi când Maica mulgea vaca; altă mâncare apoi nu-mi trebuia. Puiul fript pe jar la gura cuptorului, înfipt în vergeaua sucalei, folosită ca frigare, căpăta o aromă de negăsit la orice rotisor. Ficatul şi pipota ni se împărţeau egal, mie şi sorei mele, şi n-am întâlnit de-atunci încoace, în nicio bucată friptă, gustul dulce-amărui, nuanţat de fum. De neuitat este şi savoarea zgrunţuroasă a cubului de zahăr cu care m-a momit naşul de botez când mi-a tăiat moţul, în martie 1959, înainte de lăsata secului pentru Postul Mare, într-o zi cu zăpada mângâiată de soarele primăvăratic. Am uitat însă – oare de ce? – gustul peştelui prins în verile lungi dintre 1966-1971, când nu lipseam o zi de pe Neajlovul cel alene curgător printre maluri înţesate de iarbă, paradisul vieţuitoarelor din partea aceea de lume. Nu mi-a plăcut să-l mănânc, deşi mă bucuram săltându-l din apa curată, cu undiţa sau cu plasa. Cum toată copilăria am huzurit, muncit şi dormit la grădina de legume, unde unchiul Tatoniţă era şeful – brigadier i se zicea oficial –, nimic din ce se putea mânca acolo nu mi-a fost interzis. Ardei gras, roşii, vinete prăjite, ceapă crudă, gogoşari, pepeni verzi, pepeni galbeni, praz, morcovi, varză, ridichi, castraveţi – ce-am lăsat la o parte? Poate cartofii cocoliţi în spuză de jar, toamna!... Încă îl mai văd cu ochi aburiţi pe nea Ion Olteanu, zis Cleaşcu, invalid de război, cu un picior de lemn, pus paznic de noapte la „avutul colectivului” (pe care îl subţia prin furt, vânzând legume pe furiş), cum rodea până la cotor, cu coajă cu tot, ardeiul copt pe plită şi nămolit în mujdei de usturoi nou, pisat din belşug într-un castronaş de aluminiu...
Dar amintirea pe care nu vreau şi nu pot s-o fac scăpată printre degetele uitării conţine amarul unei zile de septembrie, 1967, când trebuia să fi păscut vaca la modul responsabil, cum cerea Taica, întâi-stătătorul familiei noastre. Lăsat de capul meu „La Grădină”, cum i se spunea locului, eu mă scăldasem toată după-amiaza în Gligoru, balta cea mare formată de Neajlov pe teritoriul Cacovei. Priponită sub o salcie, vaca mâncase bruma de mohor adunată de mine şi trântită cu încrâncenată duioşie dinainte-i. Băuse şi apă, dar seara burta ei era la fel de sfrijită ca Muca lui Bolovan, cea mai subţire babă a satului. Nu riscam să o vadă Taica în halul ăsta – noaptea aceea aş fi dormit în pătul, cum păţeam deseori. Aşa că am instigat vita să pască – şi cu ce poftă! – iarba grasă din marginea lacrei cu ceapă de apă, care se culege toamna. Vaca se îndestula însă prea lent, sub ultima geană a soarelui care sta şi tot sta să apună peste liziera sălciilor de la Cărămizii, dincolo de satul ce-şi trimitea semnele de adunare dinaintea mesei de seară. Mă scutura disperarea că animalul nu se mai sătura, scăldatul mă storcise şi îmi chiorăiau maţele subţiate de atâta bălăceală în gârlă. Ce să fi mâncat? Am dibuit nişte roşii borşite de coapte ce erau, şi mari că rupeau vrejurile. Din pământ am smuls o ceapă sănătoasă, i-am curăţit rândul de foi murdare şi-am troznit-o între dinţi. Pâinea o terminasem dinaintea amiezii. Să fac mofturi? Nu făceam! Însă n-aveam pic de sare! Vă rog să încercaţi combinaţia asta: roşii cu ceapă, nesărate! Puteţi bodogăni, dar să nu mă înjuraţi dacă nu vă alunecă pe esofag. Mie îmi stau în gât şi-acum!
Cât a trăit, Maica pregătea mâncarea pentru toţi. Nu mai ştiu dacă era pricepută la bucătăreală ori sarcina îi revenea conform împărţirii treburilor casnice. Pui fript, varză ori fasole fierte în oală de lut, la focul din vatră sau afară, pe plită, lapte crud, lapte bătut, cu untul scos la putinei – astea le ţin minte ca „preparatele” ei culinare. De la mama nu reţin chiar nimic, probabil fiindcă a mai trăit vreo trei ani după Maica, şi nu prea în propria-i persoană. Nici Dada nu excela în bucătărie; exceptând mămăliga – unde se situa printre cele mai pricepute femei din sat –, nu făcea mare brânză. Odată s-a întrecut pe sine: învăţată de verişoară-sa, Liniţa, bucătăreasă dinainte de război la case mari în Bucureşti, revenită acasă prin 1971, a moşmondit (cuvântul exprimă plastic şi complet aptitudinile general gospodăreşti ale mătuşii) o „salată de bé” (accentul este niţeluş fantezist, neştiind cum să-l pun), adică de boeuf, vezi bine!... Taica prepara şi el ceva, din porc: şuncă şi cârnaţi. Astea erau privilegiul lui, ambele „specialităţi” afumate pe hornul din tinda casei vechi, unde tradiţional funcţiona „bucătăria” la vreme de ploaie, lapoviţă şi ninsoare. Ce gust aveau, nu ştiu, fiindcă le drămuia cât mai mult, să ne ajungă tot anul, până la Crăciunul următor.
Şi tata s-a îndeletnicit cu gătitul hranei, mai degrabă de nevoie decât de plăcere, compensând moartea mamei. Dada se ocupa de-ale casei după acea nenorocire ce şi-a lăsat asupră-ne amprenta într-un fel pe care inima mea (nu şi raţiunea!) refuză să-l recunoască. Am zis deja că mătuşa rezolva anemic treburile curţii, inclusiv bucătăriseala, ceea ce l-a împins pe bietul şi tot mai beţivul ei frate către a doua căsătorie, apoi spre a treia, încheiate nedecis, vorba lui. Mâncarea „servită” (alt cuvânt folosit de tata în surprinzătoare contexte, rostit cu superioritate ironică, imposibil de redat) frecvent de el se chema ghimaftoale. Ce era – sau din ce era făcută –, a rămas un mister de nepătruns, ca pronia lui Dumnezeu. Şi la fel ţinea de foame, fiindu-ne verbal pusă în străchini, mie şi soră-mii, când ceream de mâncare înaintea orelor aproximative pentru cele trei mese obişnuite. Spiritul de economie funcţiona impecabil în deprinderile unui bărbat în toată firea, de aceeaşi vârstă cu nenumitul critic şi literator, căruia cândva – după ce-i lecturasem avid cărţile publicate, inclusiv un roman greu de parcurs – i-am făcut gluma să-l consider un posibil tată, deoarece se născuse tot în 1930. (Şocat, bătrânul holtei s-a dezis imediat de asemenea „progenitură”; de unde am dedus că fie n-are umor, fie am ratat poanta, mai probabilă fiind a doua ipoteză.)
A rămas în folclorul familiei – şi vreau să o perpetuez – preţuirea lui tata pentru nişte cârnaţi de porc, pregătiţi cu migală de mine şi de soră-mea după reţeta Sandei Marin, găsită într-un almanah. I-am terfelit în untură, i-am asezonat cu murături de putină şi i-am răstignit lângă o cucernică mămăligă învârtită de Dada, la un Crăciun, prin 1978 sau 1979. Mâncaserăm pe cinste, iar tata se lăsase pe-o pernă, răsucind ţigara ce urma să o fumeze afară, caznă deprinsă de când amândoi copiii săi ne-am opus vehement tratamentului involuntar cu mahoarcă (uite-ne şi protocroni ai legilor anti-fumat!). Întrebat cum sunt cârnaţii, el a zis mulţumit:
E buni, da' nu e economici, taică!
Imbatabil, aproape maestru, tata se dovedea la încropirea salatei de primăvară. Cum răsărea ceapa de arpagic şi ridica frunze cărnoase ce puteau fi rupte fără să deranjeze creşterea legumei, tata se apleca pe lângă răzoare şi culegea cam o mână zdravănă de tuburi mustoase, cu iz înţepător şi iute, bineştiut de oricine. Le spăla cam de formă şi, scoţând briceagul cu prăsele în formă de peşte – folosit, între altele, şi la retezarea celor douăzeci de unghii –, toca frunzele nu foarte mărunt – dar nici în patru, ca verişoară-sa, Pârloaga –, şi nu înainte să dezinfecteze cu ţuică versatila-i brişcă. Peste tocătura din castronul emailat punea sare, oţet şi ulei de floarea soarelui, din acel ordinar, ce se găsea pe-atunci în comerţul socialist. Salata „servea” drept garnitură la omletă, din câte ouă se nimerea, musai convinsă cu untură de porc, uleiul stricându-i fasonul. Astea două feluri de mâncare ştia tata să gătească şi niciodată n-am simţit dezgust pentru ele, nici măcar în scurtele interludii de ceartă cu genitorele care îşi „ducea crucea, aşa cum putea”, conform exprimării dumnealui.
Ani după ani am ostenit să pregătesc şi eu asemenea salată. Nu i-am dibuit secretul, nu i-am pritocit deliciul, nu i-am distilat suculenţa. Pesemne fiindcă n-am briceag cu prăsele în formă de peşte, iar pe al tatălui l-am pierdut, ca un căscat ce sunt!... 

(Revista HYPERION nr. 7-8-9/2019)