OBIECTE DE UZ CURENT CU ROL CIVILIZATOR
ÎN HABITATUL RURAL UNGURENESC
„Ce țărani erați voi, cu castroane de tablă?”
Întrebarea aparţine redactorului care veghează asupra textelor
mele, nelăsându-mă să comit prostii cu iluzia că sunt măcar
talentat, dacă genial nu mi-a fost scris pe frunte. Nedumerirea mi
s-a părut, în prima clipă, cumva superfluă. Pentru familia
noastră, ca şi pentru multe din satul Cacova, comuna Morteni, la 71
km de Bucureşti, detaliul veselei de bucătărie era unul fără
importanţă. Pregăteam hrana în ce vase aveam, nu neapărat unele
care puteau da mâncării o aromă mai intensă, un gust mai plăcut
şi-un aspect mai apetisant. Fineţurile gastronomice nu ne intraseră
în „obişnuinţă” şi „n-aveam asemenea facultăţi”, ca să
parafrazez o replică notorie din Marin Preda, scriitor a cărui
copilărie s-a desfăşurat aproape în acelaşi fel cu a
consătenilor mei – generaţia părinţilor – la vreo 20 km
depărtare.
De când s-a coagulat ideea, de un snobism orăşenesc indiscutabil,
că ţăranii musai păstrează tradiţii, obiceiuri şi o sfântă
moralitate, orice contact cu realitatea produce un şoc de mărimea
celui disecat de Alvin Toffler într-o de mult uitată carte
futuristică. Sunt oameni care trăiesc, respectând cutume ce au
nobleţe şi rigoare, în zone rurale idealizate de categoria
târgoveţilor simandicoşi. Dar sunt şi alţii care se târăsc de
azi pe mâine; şi nu fiindcă ar fi proşti, beţivi sau leneşi,
cum cred urbanizaţii de-alaltăieri, metamorfozaţi în judecători
fără să ia seama la proastele năravuri proprii. În satul
copilăriei mele, nu cred să fi vegetat la troaca indolenţei mai
mult de două-trei persoane – bărbat sau femeie. Comunismul era
pe-atunci în plin avânt spre cucerirea mapamondului, ţara duduia
de heirupisme, aşa că lesne se poate bănui vreo coerciţie
din partea oficialităţilor statului. Nu era; sau n-o simţeam eu,
la vârsta aceea. Fiecare familie căuta să-şi arate „vrenicia”,
să se „arănească” şi să aibă de toate, chit că
pământul din care ai noştri îşi trăgeau seva fusese luat,
nu dat la colectiv
(Gospodărie Agricolă Colectivă, ulterior Cooperativă Agricolă de
Producţie – a se remarca schimbarea de titulatură şi
semnificaţia ei!).
Unora li se pare că a fi ţăran obligă la haine aşa-zis
populare, croite din ţesături fabricate în casă; paturi cu sau
fără spetează, saltele umplute cu lână ori chiar cu paie, fân,
frunze; perne cu fulgi de pasăre; mese din lemn brut, rotunde,
joase, înconjurate de scăunele rustice, negeluite; străchini de
lut, schimbate cam o dată pe an, după Moşii de vară, când se
umple masa cu „împărţituri”; oale tot de lut ars, cu sunet
limpede şi vesel, pentru băut apă sau fiert mâncăruri la focul
din vatră; duşumele şi tavane din scânduri de brad abia trase la
rindea; uşi din acelaşi material, lucrate cu motive artistice
naive; pereţi alb văruiţi, cu puţine tablouri şi multe macaturi;
pridvor sprijinit pe stâlpi atent echilibraţi şi sobru decoraţi,
cu elegantul traforaj de sub cornişă servind la agăţarea
diverselor lucruşoare utile; scară dotată sau nu cu balustradă;
curte plină de pomi roditori, salcâmi şi alţi copaci, într-un
colţ al ei aflându-se fântâna sau puţul cu cumpănă, cum era al
nostru (altele aveau roată).
Am zis al nostru? Deja m-am întors în urmă cu şase decenii, când
toate astea existau în gospodăria unde am văzut lumina zilei. Mă
întreb uneori ce va fi fost în mintea bunicului patern, neobositul
Taica, de se străduia cu atâta asprime să-şi ţină familia
reunită şi pământul întreg, impunându-le tuturor – şi lui
mai mult ca oricăruia – un regim de muncă aproape drastic, greu
de îndurat. Crescuse ca ţăran plugar, aşa apare scris la
„profesiune” în nu ştiu ce act oficial din anii 1920. Totuşi,
între 1929 şi 1933 a fost hamal în Depoul CFR Triaj
Griviţa, unde sigur n-a participat la grevele cunoscute, el fiind un
individualist sagace şi liberal convins. Deţinea „Carte de
membru” al istoricului partid, primită în 1930 şi păstrată de
mine cu un fel de mândrie, mândrie pierdută rapid în siajul
resurecţiei politicianiste de după 1989. Guvernarea tătăresciană
dintre 1933-1937 i-a adus lui Taica un post de paznic obştesc sau
ajutor de jandarm, ceva ce-i permitea să poarte costum oficial, cu
şapcă şi centură diagonală, în al cărei toc de piele pândea
un pistol. Fotografia cu el îmbrăcat aşa datează din 1935, de la
bâlciul de Sf. Ilie, din târgul Găeştilor. Privind însă
detaliile costumului, mă întreb dacă nu era furnizat de fotograful
care îşi câştiga existenţa iluzionând oamenii. Eu însumi aveam
să primesc ţoale de personaj western, în 1969, tot la acelaşi
bâlci şi poate tot de la acelaşi fotograf. Războiul, Taica l-a
trecut ca soldat în detaşamentul de apărare a rafinăriilor
prahovene. Fratele său mai mic, Marin, a pierit la Cotul Donului, în
împrejurări necunoscute. După război, la 46 de ani, Taica
absolvea şcoala de cântăreţi bisericeşti, fiind o vreme om de
bază al preotului Traian Bucurescu, până când s-au certat pe-o
chestiune de pământuri. Îi plăcea să citească diverse cărţi
şi ziare, ca multora de prin sat, liberali şi ei cândva, plugari
obligaţi la subzistenţă de cote şi impozite în crunţii ani
1950. Oare nu vedea el dincotro şi cât de aprig bătea crivăţul
schimbării? În 1960, când sătenii s-au revoltat contra
colectivizării şi i-au fugărit pe activiştii năboiţi la „munca
de convingere”, ca şi pe miliţienii „coordonaţi” de
Ceauşescu, mersul vremii trebuia să fie clar pentru orice om lucid.
A te împotrivi era frumos şi demn, dar catastrofal pentru viaţa
personală, iar a ceda nu însemna tocmai laşitate, dacă membrii
familiei aveau opţiuni diferite. Bunicul a încercat să se
strecoare, cu nădejdea că lucrurile se vor aranja cumva. Văzuse
destule asemenea rezolvări înainte de comunişti. Dar nu a fost
aşa; şi mi se pare evident, dureros de evident că n-a înţeles
deloc „mersul istoriei”.
Tata lucra atunci în industria extractivă petrolieră, electrician
la schele din zona Cobia – Valea Caselor – Leordeni, după ce se
formase în vechea platformă de la Moreni. Câştiga suficient ca
să-şi ţină propria familie (eram patru suflete pe numele lui) la
oraş, cu soţia casnică. În loc de asta, el aducea toţi banii
câştigaţi şi achita dările întregului familion către statul
comunist; sau mai degrabă către ocupantul sovietic, fiindcă nimeni
nu era păcălit asupra destinaţiei birului. Absolvise şcoala
profesională imediat după armată, îi mergea mintea, era
îndemânatic la chestiunile practice, pendinte meseriei. A fost
chiar şef de echipă o perioadă, şi probabil că în „funcţia”
asta i s-a oferit locuinţă în Bucureşti, într-un bloc nou
construit pe Calea Griviţei. A refuzat. Bătrânii şi fratele n-au
vrut ca tata să plece din sat, iar mama s-a simţit chiar
ameninţată, bănuind că ruperea de baştină o să-i dăuneze.
(Dimpotrivă, i-a dăunat rămânerea pe loc, şi încă în ce hal!)
Iar dacă pe Taica îl pot înţelege, fiindcă muncise din greu
pentru pământ, pe tata nu l-am înţeles multă vreme că a ratat
desprinderea de statutul semi-rural, purtat până la prematura-i
moarte ca o pedeapsă a nu se ştie căror păcate.
Lucrând în – totuşi! – industrie, meseriaş, nu ţăran,
cum îi plăcea uneori să se laude, la vreo ţuicăreală, tata a
venit în contact cu multe dintre comodităţile vieţii post-belice,
varianta socialistă românească. Scule şi obiecte de uz curent, de
folosinţă specifică şi de provenienţă străină au apărut la
noi, în vechea curte. Introducerea lor a schimbat deprinderile
membrilor familiei, dar n-a declanşat nicio reacţie de opunere.
„Adopţia” noutăţilor s-a făcut firesc, odată curiozitatea
împlinită şi rolul funcţional înţeles. Primul care se arăta
interesat de „bazaconii” era chiar Taica, el însuşi meşter la
inovaţii utile mersului treburilor pe „bătătură”, cum îşi
alinta proprietatea. Interesul nu dura prea mult, ci numai cât se
lămurea şi constata fără pic de ironie la ce e bună maşinăria.
Apoi îşi muta atenţia spre altele. Un om care în 1924 îşi
zidise casa pe fundaţie de beton armat, nu direct pe pământ, nici
pe ciment fără armătură sau pe trunchiuri de salcâm, precum o
făcuseră alţii, întrevedea câştigul în orice noutate aparent
gratuită.
O „contribuţie adusă” de tata la „saltul înainte” a fost
aragazul (cu butelie) „Carpaţi”, fabricat la Satu Mare, în
renumita, cândva, uzină Unio. Câte ochiuri să fi avut? Două sau
patru? Căutând ceva poze pe internet – din fericire, se găsesc!
– am remarcat unele dotate cu geam la cuptor. Al nostru sigur
n-avea. În schimb, nu-i lipsea butonul roşu ce comanda focul de
jos. Butelia golită se schimba cu una gata încărcată, adusă cu
maşina în sat, ori luată de la Centrul de produse petroliere din
Găeşti, situat în dreapta, imediat după linia ferată, la
intrarea dinspre sud. Câte drumuri am făcut şi ce îmbrânceli am
luat la înghesuială, în anii 1970, când câştigasem încrederea
lui tata să merg acolo! Aragazul a fost cumpărat în primăvara sau
vara lui 1964, iar eu am deprins iute să aprind şi să controlez
flăcările albastre. Mama se temea, cumva instinctiv, de o asemenea
instalaţie. Maica îndrăznea, dar mai repede aţâţa focul pe
vatră decât să rişte vreo păţanie, dacă nu era cineva alături
să-i dea curaj. Taica se prefăcea neinteresat; dar, cum văzuse că
am prins şpilul, nu s-a mai amestecat în treaba asta –
muierească, după judecata lui. Tata nu stătea pe acasă, soră-mea
era prea mică. Aşadar, mi-au revenit sarcina şi grija aragazului,
şi mă pot lăuda că n-am greşit niciodată să-l aprind, să-l
curăţ ori să-l determin să funcţioneze în caz că,
inexplicabil, refuza. Ce anume îi făceam, am uitat, din păcate!
Însă vestea că mă pricep s-a răspândit şi la vecini, aşa
încât eram chemat deseori să salvez vreo mâncare de la afumat ori
vreo tavă cu biscuiţi de la ars. Ba, o primăvară şi-o vară, în
1967, mă duceam zilnic la unchiul, Tatoniţă, după ce, rămas
văduv, s-a căsătorit a doua oară, să o învăţ pe tanti Paulina
cum e cu aragazul lor, „luat” în rate.
Nu am folosit linguri de lemn la mâncare decât în cine ştie ce
împrejurări, fără caracter deosebit. Am avut veselă de metal,
probabil alpaca, pentru toată familia. Un set de şase perechi –
furculiţă şi lingură – fusese cumpărat cândva de Taica. În
anii 1960, când am crescut, supravieţuia doar perechea lui, restul
se pierduseră ori se înlocuiseră cu altele noi. Apoi s-a pierdut
şi lingura, iar eu am moştenit furculiţa şi o întrebuinţez la
fiecare masă, în ciuda faptului că niciodată nu se curăţă
suficient de cocleală. Pesemne că din cauza asta Maica, foarte
atentă la igienă, le va fi dat dispărute pe celelalte. Linguri de
lemn primeam şi dăruiam la Moşi, laolaltă cu vasele de lut
smălţuit. Cu acele linguri mâncam febrili colarezul din străchini,
apoi beam apa din oale, scoasă dimineaţa din fântâna cea mai
bună, situată sub malul Neajlovului, pe locul nostru de la Mocirlă,
lângă pogoanele Luchenilor. Izvorul de-acolo, chiar împuţinat cum
este, n-are concurenţă la gust nici azi, iar femeile din sat cu
serviciu şi apartament la oraş cară cu bidoanele să-şi fiarbă
fasolea.
Am avut de când mă ştiu radio cu galenă şi antenă întinsă
de-a curmezişul curţii. A funcţionat chiar şi după ce tata a
cumpărat unul portabil, „de buzunar”, marca Electronica,
din seria S631T, fabricat cu piese japoneze. Reţin amănuntul, deşi
pe-atunci nu se ştiau prea multe despre calitatea aparaturii
provenite din Ţara Soarelui-răsare. Faima câştigată ulterior de
electronicele nipone va fi contribuit la neuitare, ca şi
fiabilitatea radioului acela, intact peste ani, în ciuda trântelilor
întâmplătoare; de nu mă înşel, încă funcţionează în
bucătăria soră-mii, unde a rămas. Micuţul aparat cu două
lungimi de undă – medii şi lungi – mi-a făcut educaţia
muzicală, măcar că nu „prindea” Europa Liberă. Ascultam
emisiuni diverse, consistent împănate melodic; ştirile erau
comentate abundent de tata, negreşit când se drojdea...
Bicicleta nemţească, evocată deunăzi, îi slujea îndeosebi
tatălui, pentru naveta zilnică la serviciu, în Balastiera Ioneşti,
unde a lucrat zece ani plini. Taica a încercat-o, şi ar fi reuşit
să umble cu ea, dacă... Însă cele 140 sau 150 de kilograme ale
lui n-au fost suportate de nicio roată, iar marele om, poreclit
Băşică datorită pântecului enorm, s-a resemnat să mă
plimbe uneori pe mine pe cadru sau pe portbagaj, el ţinând coarnele
până când vedea că încordez mâinile şi încerc să conduc.
Atunci mi le lăsa mie şi împingea de şa. Cu el alături n-am
căzut niciodată; am aterizat doar când am înhăţat bicicleta lui
Tatoniţă, încrezător că pot pedala coerent. Pietrele din curte
mi-au arătat însă că am mult de opintit.
Mama şi-a dorit o maşină de cusut şi a primit-o prin 1967. Nu ca
să devină croitoreasă profesionistă, ci pentru nevoile casei.
Profesionistă era ţaţa Maria, zisă Refugiata, se înţelege
din ce motiv, soţia lui nea Marin al lui Şoricică. N-o concura
nimeni din sat, unde mai „pungăleau” haine nepretenţioase alte
două femei, cu maşini de cusut vechi. Ţaţa Maria era vecina şi
prietena familiei noastre, iar mama nu putea să-i facă tocmai ei
concurenţă, chiar să fi avut talentul necesar. Nu-l avea. Dar îi
dospise ambiţia să înveţe, şi a izbutit. Feţe de pernă,
cearşafuri de plapumă şi de pat, perdele, tivuri descusute ori
modificate, găuri la pantaloni, haine şi cămăşi rupte, petice
trebuitoare te miri unde – tot ce se putea coase în casă, mama
le-a cusut fără să primească lecţii de la cineva. O singură
dată i-a arătat ţaţa Maria cum funcţionează maşina. Cred că
vecina, care ieşea rar din curte, venise mai mult de curiozitate să
vadă noutatea pliabilă (prin împachetare devenea măsuţă)
fabricată în România, marca „Ileana”. Maşina Mariei era un
Singer autentic, lustruit, ba chiar jupuit de atâta ţăcănire.
Faţă de asemenea inedite obiecte, a folosi la masă castroane de
tablă emailată, considerate mai rezistente şi mai moderne decât
străchinile de lut, mi se pare o banalitate ce ţine exclusiv de
statutul economic, nu de „filosofia” ţăranilor care n-am prea
fost...
(Revista HYPERION - nr. 10-11-12/2019)