Mirosul şarpelui de baltă
Ani de-a rândul am luat - şi încă iau - apă de băut dintr-o
fântână situată la marginea unui islaz. I se spune şi, nu ştiu
cât de corect, „arteziană”, deoarece curge non-stop, fără
ajutorul vreunei pompe. Ca să ajung la ea, ies din oraş pe şoseaua
spre nord, către dealuri - Podişul Getic, cum scria
odinioară în manualul de Geografie, clasa a IV-a. Traversez râul
Potop, din grozăvenia căruia a rămas doar numele; apa scursă pe
albia lui abia atinge debitul unui pârâu, mai din plin adunându-se
la vreme ploioasă. După câteva case şi-un teren de sport, urmează
o porţiune de islaz, pe dreapta, şi ogoare pe stânga. Satul Arsuri
se aşterne la vreo doi kilometri, premers de drumul ce duce la
saivanul vitelor şi la pădurea - odinioară celebră şi de
nepătruns - cu acelaşi nume. Un şanţ enorm colectează apele
pluviale din vatra satului şi însoţeşte şoseaua, pe partea
stângă. Sălcii pletoase, sălbăticite, jupuite de vijelii umbresc
malul dinspre ogoare, dându-i înfăţişare picturală de zăvoi
bucolic. Asta dacă priveşti de la distanţă. De aproape însă,
lipsa de grijă a omului, vizibilă în hăţişul de mărăcini şi-n
mizeriile înghesuite pe suprafaţa lichidului nămolos, face ca
toamna, iarna şi primăvara, liziera să capete un aer fantast, demn
de prozele romantice. Sau mai degrabă de roman gotic, dat fiind că
vântul şuieră câteodată înfiorător prin crengile uscate.
Merg la fântână cu patru bidoane de plastic. Mijloc de locomoţie
- bicicleta. Fac o plimbare; apa e un pretext rezonabil. Şi nu de
puţine ori, la întoarcere păşesc pe lângă velociped, pe
trotuarul întins de-a lungul şanţului între cele două
localităţi, fracţii ale aceleiaşi unităţi administrative. Nu
m-am lăsat niciodată sedus de atitudini războinice contra
nesimţirii umane generalizate, ale cărei „produse” abundă şi
pe malul tranşeului sus-pomenit. Când am putut, am curăţit eu.
Dar ce poate face un om singur contra unei turme? Dezolat de
neputinţă, m-am resemnat încercând să văd numai părţile
frumoase. Ici o tufă de măceş; dincolo un pâlc de papură;
florile albastre ale vreunui ciulin necopt; mâţişorii parfumaţi
ai sălciilor, primăvara; cântecul broaştelor în zile anume
predestinate de „Stăpânul cel fără de margini peste marginile
lumii”, vorba Poetului... Şi-am constatat că mă împlinesc
sufleteşte când admir natura; scriu o banalitate, sigur; şi e
musai să mi-o repet, fiindcă timpul ce mi s-a dat e tot mai puţin
şi mai preţios, ca să-l cheltuiesc detestând. La urma urmei, cum
să dispreţuieşti Natura, chiar dacă Omul, parte a Naturii şi el,
o strică, inconştient şi continuu, de când fiinţează?
Într-o zi de aprilie veneam agale de la izvor şi sorbeam nesăţios
arome de pământ reavăn, de muguri explodaţi pe crengi, de iarbă
ţâşnită impertinent. Canalul îşi etala macabra sumă de
gunoaie. Recipiente de plastic, pamperşi, ambalaje greu de reciclat
natural, ale mărfurilor ce umplu supermagazinele, cutii de carton
din cele mai diverse - iată câteva reziduuri ce fac fala câmpurilor
verzi de-altădată, regretate de nostalgici, blamate de
propagandiştii noilor politici corecte, bine stipendiaţi în
propria lor prostie. Bătea vântul subţire dinspre sud-vest, iar eu
înaintam cumva contra lui, fără să simt efortul. Şi deodată
mi-a umplut nările un miros de mâl putred, de fund de baltă, de
ierburi năboite în apă tulbure şi rece. Am recunoscut imediat
mireasma din copilărie ce-mi trezeşte simţurile la intervale lungi
şi seci, pe care nu ştiu cum să o descriu exact - dacă se poate
descrie! Nici poetic nu cred că pot să o transpun în pagina
fişierului electronic; n-am încercat, e drept, să scriu cu pixul
pe o coală de hârtie, clasic. Dar ştiu de la ce anume provenea: de
la un şarpe mort!
Era vara lui 1964, împlinisem opt ani. Cred că nu mă înşel, o
să vedeţi mai jos de ce. În vara aia tineretul din sat pierdea
timpul „la Vad”, un loc viran, niciodată cultivat, pe uliţa
Sârbilor, între gospodăria lui Ion al lui Valter şi Dispensar.
Dispensarul funcţiona în casa căpitanului Paulian, confiscată de
„regimul puterii populare”, după „fuga” Regelui, al cărui
ostaş devotat fusese şi ofiţerul în cauză, plătind cu
închisoarea credinţa jurată legal „capului” oştirii. Iarna,
„la Vad” se netezea cel
mai bun derdeluş din vatra satului. Acolo mi-am rupt două perechi
de cizme cauciucate (mai apoi, plăcându-ne muzica rock, le ziceam
cauciocate, pricepeţi la ce băteam apropo!), dându-mă cu
sania întins pe burtă, cu picioarele ferm ţinute oblic, nu
sprijinite pe tălpice, botul încălţărilor slujind ca mecanism
empiric de frânare. Primăvara şi vara, iarba măruntă, crescută
des, era păscută în silă de vaci. Am scris „în silă” nu ca
să comit vreo figură de stil, ci pentru că pe pajişte hălăduiau
gâştele Ariticăi (ea ţinea cârdul cel mai mare) şi ale altor
vecini, murdărind covorul verde cu gâneaţ, colorat în altă
nuanţă de verde. Pornită din drumul vag pietruit, fâşia de
pământ înierbată cobora ca un dreptunghi până pe malul
Neajlovului, unindu-se prin dosul curţii Dispensarului cu islazul
aproximativ triunghiular întins de acolo până spre Dealul Ţipoia
(denumit aşa după proprietarul cu acelaşi nume - probabil
pictorul, vreun frate ori văr -, al cărui conac fusese demolat
înainte de colectivizare, iar livada rasă din rădăcini).
Am zis că aproape toată suflarea tânără a satului toca frunză
la câini. Unii păzeau vacile, alţii jucau ţurca. Fetele coseau
sau împleteau, după priceperea lor, băieţii scotoceau malurile
râului sau ale heleşteului din spatele Dispensarului. Misterios ca
un lac din prozele romantice germane (citite de mine cu voluptate
ciudată cam peste vreun deceniu), ochiul acela cu apă rece, limpede
şi întunecată ca oglinda morţii, a rămas etalonul toposului
damnat, deşi - slavă Domnului! - nimeni nu s-a înecat în el,
nimeni nu şi-a pierdut acolo bijuterii sau lucruri valoroase. Nici
ca ascunzătoare n-a folosit, când nea Radu lui Iorgu şi-a azvârlit
într-o noapte carabina pe care „uitase” să o predea, când cu
ordinul conceput de „organele în drept”, ca să dezarmeze subtil
pe ultimii - şi ascunşii - „duşmani ai poporului”. Asta se
întâmpla pe la sfârşitul anilor 1950. Nea Radu fusese pârât de
„prieteni” că are două puşti, nu doar una, cea de vânătoare,
deţinută legal. Nu-i folosise la nimic nici carnetul de comunist
(erau destui înscrişi de complezenţă, iar „tovarăşii”
cunoşteau bine „atitudinea” fiecăruia), nici starea de invalid
de război, cu piciorul pus în proteză (rănit însă pe frontul de
Est, nu celălalt!), nici „funcţia” de pândar al averii
Statului, pentru care probabil căpătase dreptul să poarte armă.
Care drept nu se dădea oricui. Cu toate astea, când n-a mai fost
sigur de ascunzătoarea în care dosise puşca ZB de 7,92, a
aruncat-o în heleşteu. Cine l-a văzut? Nu se ştie. Cert e că la
câteva zile Miliţia a scos aproape tot satul şi-a băgat oamenii
în apă să caute arma cu căngi, cu furci, cu greble, cu beţe, cu
mâinile goale. N-a durat mult până au găsit-o. Patul de lemn era
intact, la fel şi vaselina de pe ţeavă. Cum a scăpat nea Radu de
pedeapsă, e altă poveste...
În vara lui 1964, unchiul Nelu, fratele mamei, terminase armata şi
se plimba ţanţoş printre fete, ca Făt-frumos (era cu adevărat
frumos, fotografiile stau dovadă!) căutându-şi, înainte să-şi
caute serviciu, viitoarea mireasă. Ionica lui Aurică Fafioc, o
blondă cu pielea cafenie ca frunza nucului de toamnă, pusese ochii
săi verzi pe el, drept care eu mă bucuram de-o sâcâitoare
atenţie.
- Îmi dai mie pe unchi-tău, Nelu? - mă întreba ea de câte ori
uitam să ocolesc pe departe, şi-o întâlneam pe drum. În ziua
aceea stătea pe iarbă, lângă alte fete, în vreme ce noi, copii
de şcoala primară, băteam o minge de cârpă printre vaci. Auzind
întrebarea Ionicăi, vărul meu Ilie al lui Moga, viitor inginer TCM
la Fabrica de frigidere, m-a sfătuit să-i răspund aşa:
- Dacă îi dai un toc!
Se miră Ilie şi-acum că am reţinut replica pe care el o auzise
de la un flăcău, Ionel al lui Ganea, mort de tuberculoză în
floarea vârstei. Câte întâmplări am petrecut în valea
Neajlovului din vatra satului nostru, încă nespartă de tractoare?
Cine le mai ţine minte! Şi ce semnificaţie le pot găsi? Cum ar fi
întâmplarea cu şarpele mort, al cărui miros mă urmăreşte
intermitent!...
Deşi învăţasem să înot la şapte ani, după ce Taica mă
aruncase în apă, sub sălciile Gligorului, chiar în dreptul
heleşteului de la Dispensar, abia la zece am început să umblu cu
undiţa pe Neajlov. Şarpele desemna o prezenţă obişnuită în
lumea copilului care eram. Zona noastră nu pria celor veninoşi. Or
fi fost sau ba, spaima de ei persista în mentalul colectiv şi pe
cei mai mulţi ne determina să fugim de reptilă, când o vedeam. Eu
nu mă temeam de jivină, cu toate că îmi producea scârbă, la fel
ca şi azi. Am omorât vreo câteva de-a lungul anilor, împins de
repulsia ancestrală, căreia nu i-am căutat antidot. În lumea
rustică din care provin, să omori un şarpe era ceva tot atât de
firesc şi necesar precum a hrăni un câine. Nu ştiu dacă din acel
univers provine îndemnul „calcă-l pe cap ca pe şarpe”,
neîndoielnic e că fapta se petrecea des în fiecare vară, până
când respectivele vietăţi, majoritatea neveninoase, s-au
împuţinat, chiar au dispărut. Încerc să mă simt vinovat într-o
oarecare măsură, judecându-mă pe mine, cel de alaltăieri, prin
optica zilelor astea sărăcite. Mă judec... Dar balanţa nu se
înclină în nicio parte, pesemne că nu eu trebuie să cumpănesc.
Sau nu e acum timpul cântăririi?
Am părăsit-o pe Ionica lui Fafioc în clipa când ceata băieţilor
de pe malul heleşteului s-a lansat, cu exclamaţii îndârjite de
uluire şi spaimă, în urmărirea unui şarpe. Îl descoperise Nicu
lui Pogon, un băiat cu patru ani mai mare ca mine. De omorât, l-a
omorât altul, cred că Mitică al lui Sticlă, neînduplecat în
asemenea ocazii şi nemilos cu cei vădit mai mici, indiferent că
erau animale sau oameni. (Mi-amintesc fără plăcere cum ne băga cu
capul sub apă, acest Mitică - Dumnezeu să-l ierte, că e mort de
mult! -, urcându-se cu picioarele pe umerii sau capul nostru, când
ne prindea la scăldat în zona sa de acţiune, bentul de pe
Ioneasca, lângă podul de la Neajlovel...) Era un şarpe lung şi
gros, unul dintre cei rar văzuţi, găsiţi şi omorâţi la noi. Să
fi măsurat doi metri? Nu sunt capabil să estimez. Ne-am înşiruit
toţi băieţii în urma lui Nicu. Fiindcă el dibuise reptila, lui
i-a fost încredinţată moartă. El a rupt o crăcană de salcie şi
a prins cu ea şarpele de mijloc. L-a ridicat în aer şi a pornit
prin sat, să-l arate curioşilor. Ne ţineam după el. Bătea vântul
numit pe-atunci Băltăreţul, care n-a mai bătut după ce
„specialiştii” agriculturii comuniste au secat bălţile din
lunca Dunării (detaliu aflat de la istoricul Ion Nania). Zăresc şi
azi, cu ochii minţii, crengile moi ale sălciilor de pe malul
heleşteului, turtite de pala vântoasă, văd luciul de culoarea
oţelului cum se încreţeşte sub vânt, văd frunzele unor salcâmi
scuturate violent la înălţimea la care noi ajungeam doar cu
privirea. Şi aud limpede glasul cuiva din sat - al cui să fi fost
oare?
- Băăă, nu mai plimba şarpele aşa, că se pune pe vântoasă
de-o să usuce tot!
Era o superstiţie a cărei provenienţă n-am cercetat-o. Să fi
fost ea specifică doar satului meu? N-aş băga mâna în foc. Între
cele multe legate de mitica reptilă, stârnirea vântului prin
purtarea în aer a uneia moarte mi se pare curată fandacsie.
Coincidenţa manifestată atunci mi s-a întipărit în memorie fără
greutate; din asta vă puteţi da seama că am fost lovit puternic la
vârsta-mi crudă. Oroarea faţă de această vietate m-a însoţit
permanent. Chiar şi documentarele televizate îmi provoacă
dezgustul.
Şi totuşi, un teribil de fericit vis a fost acela în care eu şi
Taica, bunicul patern, priveam - şi-l primeam în curte ca pe-un fel
de rudă - un şarpe uriaş, ridicat din pământ deasupra salcâmilor
seculari din spatele casei. Cu toate că balaurul manifesta o
atitudine protectoare faţă de noi, împietriserăm chiar pe locul
unde, în ianuarie 1960, se afla boşca de coceni în peretele căreia
bărbatul de şaizeci de ani neîmpliniţi se ascunsese de activiştii
porniţi să-i convingă pe gospodari, argumentând cu bâta, „să
se treacă la ge-a-ce.”
În vis nu mi-a fost nici frică, nici scârbă de şarpe; şi nici
n-am insistat să decriptez semnificaţia neuitatei mele trăiri
nocturne de-acum vreo cinci-şase ani...
Nicu lui Pogon a lăsat jos băţul cu mortăciunea, plimbând-o
prin ţărână ca pe-o funie. Avea faţa impenetrabilă; era, de
altfel, un tip serios, care s-a rostuit în Bucureşti nu mult după
ce-a terminat şcoala profesională, chiar înainte să-l ia în
armată. Umbla desculţ, cu pantalonii de doc suflecaţi până sub
genunchi, cu cămaşa scoasă din brăcinar. Îi văd - deşi nu l-am
văzut de-o jumătate de veac şi n-o să-l revăd decât poate pe
lumea cealaltă, unde s-a grăbit să plece - faţa spălăcită, cu
ochi ca peruzeaua, cu fruntea boltită, cu părul rar şi cânepiu;
îi aud vocea ca şoapta unui clopot de aramă subţire, învelit în
velură. Nu reţin să fi spus atunci, când cu şarpele, vreo
propoziţie anume; ştiu doar că se ferea de noi, părându-i-se că
vrem să-l deposedăm de trofeul... - să-i zic cinegetic? Probabil
că vreun băiat o fi exprimat dorinţa de a purta şi el băţul cu
şarpele, iar ambiţia de-a fi singurul viteaz să-l fi îmbăţoşat
pe Nicu, făcându-l distant...
Alte amănunte ale faptelor înfăţişate aici pe scurt s-au pitit
în scorburile memoriei. Pas de le găseşte! Nu s-a pierdut însă
mirosul şarpelui mort. Dar pe el nu-l pot descrie, oricâte metafore
şi înlănţuiri de cuvinte aş folosi.
(HYPERION - NR. 1-2-3/2018)
