vineri, 27 octombrie 2023

TERAPIE NARATIVĂ Nr. 2 - 2023

INVESTIȚIA RATATĂ

Multe ratări pot contoriza la totalul vieții mele: cărți, femei, carieră, bogăție. Pe unele nu le-am luat în seamă, considerându-le firești; pe altele încă le țin minte, deși efectul lor asupra destinului personal e mai degrabă egal cu 0,001. Sunt împrejurări care trec pe lângă noi fără să ne dăm seama de importanța – sau măcar de rolul lor – în rostul vieții noastre. Altele ni se par pe moment colosale și decisive, dar peste ani realizăm că au fost doar un fâs. Ori un râs al divinității ascunse, după ale cărei legi ne (con)ducem fără să știm. Câteodată, însă, știm.

În primăvara anului 1969 am abandonat cu bună știință promițătoarea carieră de electronist. Tocmai ratasem o importantă investiție, față de care autostrăzile, spitalele sau podurile litrosite de guvernele post-decembriste mi se par fleacuri. Am știut atunci, la 13 ani, că nu voi mai face niciodată montaje electronice, electroacustice sau electrofonice. N-a fost o hotărâre prea greu de luat. Interesul vieții mele particulare (dacă pot folosi asemenea cuvinte pretențioase) împingea tot mai spre centru lectura și – am mărturisit în variate ocazii – scrisul: cu doar câteva luni înainte pornisem vijelios să aștern pe un caiet dictando cu 48 de file primele „Memorii”!... Lipsa curentului electric ne cășuna multe inconveniente. Să le depășim, eram obligați la inventivitate. Satul nostru a fost legat la rețea în 1971, iar ulița unde m-am născut abia în 1974. Nu puteam să testăm montajele tipărite în revista Tehnium, nici n-aveam cum să încercăm aparatele radio „cu ochi verde”, aruncate de vreo rudă mai pricopsită de la oraș. Lămpi electronice, zise și triode, condensatori variabili, condensatori electrolitici, rezistențe fixe și reostate, diode, tranzistoare, bobine cu ferită și solenoizi – multe și cele mai performante dintre piesele astea funcționau la curent alternativ, nu la cel continuu. Puteam noi să legăm în serie nu știu câte baterii EL-BA 3 R12, de 4,5 volți – aparatele visate, râvnite și neprețuite rămâneau inerte.

Când folosesc pluralul persoanei a II-a, mă refer la mine și la vărul & prietenul Ment, tovarășul de boacăne și de zile bune al copilăriei mele ciudate. Câte lucruri minunate și ce de prostii am comis cu vărul Ment! Să le fi literaturizat după rețeta consacrată, scoteam din noi un cuplu de copii similar celui alcătuit de Tom Sawyer și Huckleberry Finn, măcar că amândoi trăiam în familii întregi, cu părinți, frați, surori, bunici, veri, verișoare, unchi, mătuși. Ce-i drept, n-aveam Mississippi, dar asta nu era o piedică pentru pornirile noastre creative! Ca oltenii, care fac Dunăre din Jiu, și noi făceam din Neajlov orice fluviu doream, și ne plimbam – mai ales eu! – cu bărci imaginare, fiindcă alea reale n-ar fi încăput în matca râului. Navigația constituia o preocupare secundară pentru noi, dat fiind că eram dedicați tehnologiilor avansate, aero-spațiale, petroliere și, cel puțin până în vara lui 1969, electronice. Ulterior, amândoi am urmat școli cu profil tehnic: vărul meu în ramura industriei chimice, unde a și lucrat până la pensionare; eu în energetică, domeniu din care am scăpat viu, deși vizitat săptămânal de coșmaruri nocturne, fiindcă n-a fost o meserie chiar simplă – cel puțin nu în perioada neagră, din anii 1980. La 13–15 ani nu vedeam viitorul: îl auzeam în membrana căștii radio sau în pâlnia unui difuzor cât jumătate de pară, montat cu dibăcie în cutia recuperată de la un vechi aparat de radiodifuziune și adaptată la cerințele clientului!...

Tata era electrician în Balastiera Ionești. Cablurile de cupru și fel de fel de aparate electrice „de forță”, cum se spunea, îi stăteau la îndemână: aducea acasă tot ce putea să încapă în servieta de cauciuc pusă pe portbagajul bicicletei. Le desfăceam cu vărul Ment imediat ce apăreau, găsind diverse întrebuințări pieselor detașate. Nea Gogu, tatăl vărului Ment, lucra la întreprinderea care construia blocuri prin Găești. Oficial zidar, el avea acces mai greu la aparatajul electric; șterpelea rar fasunguri, prize și întrerupătoare, dar nu pierdea nicio ocazie să „aresteze” bucăți de sârmă lițată, pe care noi, matisându-le, le transformam în antene radio lungi de minimum zece metri, coborâri sau pământări înfipte în mufele dedicate din montajul electronic propriu-zis. Piese noi pentru unitatea principală procuram destul de greu. Sulfura naturală de plumb, binecunoscuta galenă, cuarțul și alte minerale sensibile nu zăceau pe toate drumurile. Căștile de telefon, greșit numite tot „galenă”, folosite ca difuzoare pentru audiție, se puteau obține după negocieri la sânge... – pardon: la litrul de țuică! – de la unii navetiști cu intrare în birouri nepăzite. În sat parveneau pe diferite căi, nu prea cucernice, nici trădate la ananghie. Despre diodele cu germaniu – ce să mai zic! Aur să fi căutat, găseam mai repede! Vărul Ment avea însă un talent fantastic să descopere aparate, defecte sau nu, neglijate de consăteni, din care alegea fix ce ne lipsea pentru investiția în curs. Pe cele mai multe le primea de la rudele lui din București, care îi știau pasiunea și-i aduceau, nu doar de Paște sau Crăciun, câte un sac de carcase recuperate din gunoaiele capitalei, în portbagajul Moskvici-ului, mașina personală a unuia dintre cumnații mamei lui Ment, fabuloasa țață Ioana. Recunosc întâietatea vărului meu la toate întreprinderile noastre, ca și talentul său industrios; în ce mă privește, fiind cu doi ani mai mic și fără competiție în familie (vărul Ment avea doi frați mai mari și mai pricepuți la toate chestiile tehnice), am fost un leneș, dar n-am neglijat niciodată partea ce-mi revenea la îndeplinirea sarcinilor din afacere. Mă specializasem în confecționarea tuburilor de carton cu diametrul de 3 cm, necesare bobinelor cu priză de contact la un număr de spire bine calculat pentru „prinderea” lungimilor de undă ale diverselor posturi radio. Știam să facem radiouri și cu baterie, și fără, și cu condensator, și fără, și așa mai departe, după bugetul doritorului. Oricare dintre clienții noștri trebuia să fie mulțumit, inclusiv cei care ne fentau la plată.

Clientul din acel martie 1969 era vecinul de peste drum, Ionică al Sultanei, poreclită Balaca. I se spunea Bălăcel sau Bălăcelul, și era al treilea copil al femeii despre care nimeni nu-și amintea să fi fost măritată vreodată. Sau, poate – hai, treacă! –, o singură dată! Dar când? Și cum de avusese trei copii? Lesne de explicat: toți bărbații de prin sat care nu-și „prăsiseră” neveste ori care le îmbolnăviseră „călărindu-le” (cuvintele dintre ghilimele reproduc limbajul consătenilor, nu-mi aparțin!), se înghesuiau la ușa ei, ducând la subsoară o găină cu ciocul retezat, să nu cârâie. Nimeni n-o condamna pe Balaca pentru detestatul și bine remuneratul serviciu comunitar caritabil (sic!). Fetele i se căsătoriseră deja în alte sate, la mare distanță de al nostru. Și venise rândul lui Bălăcel: se însurase toamna trecută și poftea radio în casă! Drept furnizori de echipament, know-how și mentenanță – cine putea să fie recomandat? Vărul Ment și cu mine, fiindcă doar noi ne ocupam cu asemenea investiții avansate, de mare viitor și nesperată rentabilitate!

Amintirile mele sunt neclare în ce privește multe proiecte antecedente și ulterioare, în afară de cele proprii, pe care le actualizam mereu, în conformitate cu noile tehnologii. Totuși, de unul sunt sigur: cel realizat pentru familia vărului Filip, zis Pomană, ale cărui surori blonde și frumoase ne atrăgeau copilărește până la punctul în care diferențele de vederi dintre noi – fete versus băieți – luau forma impardonabilă a certurilor din nimic. Vărul Filip deținea deja un difuzor din seria celor care funcționau pe baterii, cu două programe și antenă obligatorie. N-am avut de modificat prea multe la el, montajul era simplu, cutia încăpătoare, schimbătorul de frecvență rula fără poticneli. O atenție deosebită am alocat-o antenei. Am ales doi izolatori cu gaură dublă, ca să asigurăm separația perfectă a firului de cupru de tija susținătoare. Orice atingere acolo crea interferențe periculoase pentru receptor. Tatăl vărului Filip, nea Marin, nu părea niciodată treaz, astfel că sarcina cățăratului în duzii de pe laterala curții (pasată proprietarului din motive de securitate) ne-a revenit nouă, electroniștilor. Ne-am achitat de ea cu brio, dovedind calități de alpiniști, îndeosebi Ment, mai agil decât mine prin conformația trupului. Am întins antena, am tras coborârea și pământarea în odaia de toată ziua, le-am cuplat la difuzor și-am ascultat prima emisiune, prima piesă muzicală: s-a întâmplat să fie melodia populară, Mierlița când e bolnavă, nu mai știu de cine interpretată. Ce bucurie pe oamenii casei: nea Marin și țața Maria, gemenele Nuța și Mia, țața Dița, sora lui nea Marin, și baba Natalia, zisă Bahornița, bunica vărului Filip! Vărul se găsea atunci în armată, undeva prin Maramureș, de unde a venit cu o nestinsă dragoste pentru muzica fraților Petreuș și mai ales pentru horinca de Oaș! Nu negociaserăm nicio plată efectivă pentru muncă și nici nu se punea problema. Vecini în colțul nostru de sat, eram ca o familie mare: ne ajutam cu ce puteam și la diverse munci grele, iar dacă vreunuia i se năzărea să ceară ceva în schimbul ajutorului, mintenaș era rușinat de ceilalți. Așa că vărul Ment și cu mine am fost răsplătiți cu niște gogoși cât unghia, specialitatea țaței Maria. Am mâncat până n-am mai putut și tot n-am fost crezuți că suntem sătui, într-atât ne îndemnau să mai luăm! Le eram dragi gazdelor, care vedeau în noi posibili viitori gineri! Și dacă n-am primit bani sau alte lucruri, am câștigat notorietate: faptul că făcuserăm să meargă difuzorul acela, despre care specialiștii de frați mai mari ai vărului Ment spuseseră că nu va merge nicicum, ne-a adus alte comenzi de prin sat, executate din toamna lui 1968 până în primăvara următoare. Atunci ne-a „antamat” Bălăcel.

Era un bărbat tânăr și subțire, care vorbea puțin și încurcat de parcă mesteca prune între măsele. Nu ieșea în evidență cu nimic. Se calificase tractorist și lucra pe un șantier de îmbunătățiri funciare, tocmai în Dragodana, dincolo de Găești. Toamna trecută se însurase cu Nela, o fată din Ciupa, nu mai știu din care cele trei sate ale comunei: Mănciulescu, Mavrodol sau Loagăr. Femeia lui se integrase firesc lumii noastre: mergea cu femeile la sapă la CAP, ieșea la poartă cu vecinele, creștea vaca adusă drept zestre – treburi pe care soacra ei, Balaca, le respingea în mod reflex, parcă da o contră din cur (specialitatea ei, după cum vorbea lumea). Trăiau tustrei într-o casă tipică oamenilor săraci: o cameră de toată ziua, cu două paturi și-o fereastră cât palma, un antreu cu vatră și coș, în care mâncau la măsuța rotundă, cu trei picioare, sobă oarbă cu plita în tindă, pământ pe jos, uși nevopsite din lemn de brad geluit, prispă fără balustradă, înveliș de șiță și paie amestecate cu bucăți de carton gudronat, prin care câteodată răzbătea ploaia. Situată în spatele curții lui naș Firică, zis Old Firel, casa nu era înconjurată de gard, nici de alte acareturi, în afară de-un coșar, unde se înghesuiau lemnele de foc, vaca și câteva găini. Un soi de țarc de găteje slujea drept closet sau privată sau banalul WC. Grădina întinsă până dincolo de Vălcea era înțesată de zarzări, duzi și pruni, crescuți în devălmășie, cum dăduse Domnul. Pe latura casei, spre naș Firică, era un gutui, atacat toamna de noi, copiii uliței Ungurenilor, mereu fără succes. În casă nu prea aveai după ce bea apă, Balaca trăia de azi pe mâine, pasăre de noapte până la însurătoarea lui Ionică, după care își mutase afacerile nocturne în patul lui Gorel, eternul ei amant sau pește, unul lipsit de pretenții, cu vederi mai mult decât libertine în problemele de amor. Vărul Ment și cu mine am fost reticenți când Bălăcel ne-a oprit într-o duminică, înainte de prânz, întrebându-ne dacă putem să-i instalăm și lui un radio cu antenă și difuzor de perete. Știind că ne paște perspectiva afacerii de sumă zero, vărul a strâmbat din nas, anunțând că avem alte planuri și obligații. Atunci Bălăcel ne-a zis:

– Eu am un radio, dar merge pe curent! Dacă îmi faceți unul să meargă pe baterii, vi-l dau vouă, că tot n-am ce face cu el!

Pe meclele noastre de puștani care abia descopereau (auto)erotismul se citea cea mai neaoșă incredulitate. Până și Bălăcel a putut să o descifreze, privindu-ne abulic pe sub cozorocul șepcii tip căciulă cu urechi, din cele purtate pe șantierele patriei de nenumărați pălmași. Ne-a invitat în casa lui, unde nu cred că intraserăm vreodată până atunci. Țin bine minte: era o duminică însorită de martie, lumina se cernea din belșug prin ochiul de fereastră cât palma, încăperea văruită alb părea încălzită, Balaca lipsea de acolo, iar tânăra nevastă a lui Bălăcel, Nela din Ciupa, stătea pe marginea patului, cârpind niște haine. Sub fereastră era o cutie de lemn, din cele cunoscute de toți ca „lada de zestre”, învelită cu un fel de macat. Acolo trona, maiestuos și străin, un aparat de radio, din acelea pe lămpi! Ce marcă o fi fost – am uitat cu desăvârșire, dacă voi fi știut vreodată! Cred că nimeni din sat nu avea asemenea aparat; și nici nu putea să aibă, din moment ce funcționa pe lămpi! Oare lămpile erau la locul lor? Câte la număr? Tare aș vrea să aproximez, dar mi-e peste putință! Să fi fost de fabricație străină? E o probabilitate de cel puțin 95%, fiindcă aparate românești nu prea se găseau în acei ani. Am încă sub ochi montajul interior, pe o placă de pertinax maroniu, fixată în ramă de metal zincat, cu zeci de rezistențe rozalii, tranzistori, diode semiconductoare decorate în diverse culori, condensatori electrolitici nemaivăzuți, o bară de ferită înfășurată de bobine ca să capteze undele radio și – perla perlelor! – o frumusețe de condensator variabil acționat prin două pinioane de mare precizie – piesă la care visam atunci mai mult decât visam la Monica Vitti, după care îmi lasă și azi gura apă, deși aș putea să achiziționez unul de ocazie, măcar așa, pentru joacă, fiindcă n-aș mai ști ce pot face cu el! Ni se părea greu de crezut ca Bălăcel – unul dintre cei mai săraci oameni din sat – să dețină asemenea comoară! El ne-a dezvăluit senin și binevoitor de unde o are: o primise cadou din partea mătușii sale care locuia în Găești. Ea – mă rog, familia ei – își luase alt aparat de radio!

Ne-am înțeles rapid cu proprietarul minunii: construim radioul pe baterii contra aparatului pe curent, cu care Bălăcel n-avea ce face. Am bătut palma negustorește, cum vedeam că fac oamenii mari, și-am plecat de-acolo amețiți, vărul Ment și cu mine, amândoi surescitați de perspectiva iminentă a intrării în posesia uimitoarei averi. Nu știam ce vom realiza cu piesele care funcționau la curent alternativ, dar nici nu se punea problema să nu le găsim noi vreo întrebuințare. Și nu ne-am luat nicio măsură de prevedere, să ne asigurăm că aparatul acela fabulos va fi al nostru. De ce eram siguri că nu avem rivali nici în sat, nici în comună, în Morteni, la construcții radioelectronice? De-aia! Fiindcă demonstraserăm că suntem destoinci! Ne-am pus în joc toate resursele și am întrebuințat toată iscusința să construim o instalație de cea mai bună calitate. Am reușit, dar – vorba poetului Mihai Ursachi – nu ne-a folosit la nimic! Iar vinovăția... Ei bine, cum să credem că a fost exclusiv a noastră?

Era, cum am zis, o duminică însorită, cu aer uscat și vânticel dulce. Mirosea a primăvară. O zi tocmai bună să te urci în duzii lui Bălăcel, ca să întinzi cablul aerian pentru radio! Vărul Ment și cu mine am făcut socoteala materialelor. Pentru antenă, aveam bucata întreagă de sârmă lițată pe care nea Gogu o șterpelise de la blocuri, în scop neprecizat. Pentru pământare și coborâre, scărpinându-se-n cap, vărul s-a îndurat să sacrifice firul lui ținut „de bun”: un conductor, tot lițat, de 1,5 mm grosime, în izolație de cauciuc verde, nu știu cum scăpat după „afacerea trotilul”, din urmă cu doi ani. Cutia pentru difuzor ne lipsea; ne lipsea și timpul necesar să încropim una, și nu întrezăriserăm pe la cineva abordabil vreo casetă, vreun ceva asemănător. Așa că n-am ezitat să cedez difuzorul rămas de la Taica, bunicul meu decedat cu un an înainte, pe 16 martie 1968. Stătea degeaba în perete, fiindcă tata cumpărase în 1964 un radio pe baterii, mic, portabil, Electronica, asamblat din piese japoneze la întreprinderea bucureșteană cu același nume. Când trăia, Taica folosea rareori radioul vechi, cu antenă. Nu-i plăceau minciunile și nu prea degusta muzicile populare difuzate. După reconstrucția casei bătrânești, tata nu mai ridicase antena, promițând că va cumpăra alt aparat de radio – la leafă sau la avans. Însă, în cele două zile grase îl „lingeau câinii pe nas”, vorba unui cântec din epocă, și-i cădea promisiunea în paharele de rachiu golite la bufet, cu prietenii. Am dat repede jos cutia maro – îi văd și acum marginile frumos lustruite, cu masca dintr-o pânză mătăsoasă, în carouri galben-aurii, cusute cu fir de lamè – și-am mers la vărul Ment în atelier – încăperea de sub fânar exclusiv dedicată meșteritului –, unde am testat montajul interior. Oare din ce era compus? Sper că nu aveți pretenția să mai rețin piesele! Și n-o să vă jignesc rațiunea, descriind aici o schemă preluată de prin vreo carte de specialitate! Nu scriu proză realistă, nici una SF; mărturisesc doar o traumă a copilăriei, cu nădejdea psihanalizabilă că mă voi elibera de apăsarea ei!

Radioul funcționa, din difuzor se auzea clar o melodie duminicală cu Pompilia Stoian sau Margareta Pâslaru. Știam că vărul Ment intercalase la antena lui un fel de amplificator de semnal, deși nu cred că îi zicea astfel. Era posibil să nu sune la fel de bine în casa clientului nostru, în lipsa acelei piese? Vărul Ment a conchis:

– Este exclus! Iar dacă nu se aude, îi punem pe ăsta al meu!

Am luat materialele teanc și ne-am dus la Bălăcel. Locuia aproape, doar treceam drumul și coteam pe-o ulicioară. Cât timp să se fi scurs până am strâns piesele trebuitoare și am verificat radioul? Poate o oră, hai două, cu masa de prânz hălpăită. Ne-am oprit la colțul casei, sub streașina uscată. Am strigat. N-a ieșit nimeni. Am tot strigat, fără să îndrăznim să batem în geam sau ușă. Într-un târziu, tânăra nevastă a mișcat clanța, strecurându-și nasul și glasul firav pe lângă toc: bărbatul ei plecase la cineva în sat, iar ea dormea, de-aia nu ne-a auzit. I-am zis pentru ce venisem. S-a eschivat:

– Păi, să vină Ionică, să vă spună ce să faceți, că eu nu știu!

Ardeam de nerăbdare să începem instalarea, dar n-am avut încotro: ne-am întors puțintel dezumflați. Fără să disperăm, fiindcă aveam multe alte lucruri de pus la punct și destule proiecte în stadii variabile de execuție, vărul Ment și cu mine am așteptat să fim contactați de beneficiar. Fapt întâmplat tocmai seara, când nu mai era timp să demarăm lucrarea. Bălăcel ne-a chemat în drumul care ne despărțea și ne-a spus, mai cu fereală, mai rușinat, că fusese acasă, dar se drăgostise și el cu nevasta, că era duminică, așa că... Și apoi, fără să-i cerem, a repetat promisiunea schimbului aranjat, zicând că putem face treaba ziua următoare. În lipsa lui, desigur, fiindcă pleacă de dimineață la serviciu. Dar acasă vor fi și mama, și soția, iar ele știu că noi trebuie să punem radioul și să luăm aparatul primit cadou de la mătușa lui din Găești, așa că nu ne va împiedica nimeni să lucrăm. Ni s-a părut totul în regulă.

Și vărul Ment, și eu aveam ore de școală după-amiază. Ne făcuserăm socoteala că terminăm montajul până plecăm la Morteni, unde Ment era în clasa a VIII-a, eu într-a VI-a. Dar luni, când ne-am sculat, ploua. Nu foarte tare, nici prea dens: o burniță ușoară de primăvară, rece, nehotărâtă. M-am întâlnit cu vărul meu, după ce părinții noștri porniseră care-ncotro, la treburi. Pe amândoi ne frigea dorința să punem mâna pe radioul cu lămpi, deși mare ispravă nu puteam face cu el. Mie îmi crăpa fierea jinduind la condensatorul variabil cu pinioane, cu ajutorul căruia speram să prind Vocea Americii; vărului Ment îi sticleau ochii ca niște diode montate într-un circuit conectat la curentul de 220 volți: așa le vedea pe cele din radioul lui Bălăcel. Ne-am hotărât scurt: rezolvăm problema înainte de prânz! Ce dacă ploua: ne schimbăm de haine și gata! Zis și făcut!

Cele două femei nu ne-au pus nicio piedică. Amabilă și săritoare, Nela ne-a fiert pe plită niște lapte, să ne țină de cald. Dar umezeala din acea zi de martie nu mi s-a uscat în suflet nici până acum, în martie 2023. Mă cățărasem de vreo patru ori în duzi, să leg prăjinile ce întindeau sârma antenei. Cred că toate hainele se fleșcăiseră de apă; știu că am pus pe soba vag încălzită flanela de lână neagră, purtată frecvent, și ciorapii, și tenișii, parcă și pantalonii. Vărul Ment bătuse cuiul de pământare și apoi amplasase difuzorul în locul indicat de Balaca. Bătrâna (să fi atins abia 50 de ani, însă nouă ni se părea de 100!) sta cocoțată în vârful patului, lângă geam, cu niște andrele în mână, și ne privea puțin încruntată, de parcă îi băgam în casă o droaie de bibilici, nu o cutie de – sau cu – lăutari. Aparatul de radio adus de la Găești trona pe lada de zestre, așteptând să-l operăm la măruntaie. Făceam ce făceam pe afară și apoi mă opream lângă el, privindu-l galeș: parcă semăna cu Senta Berger, altă feblețe a tinereților mele, de care mă îndrăgostisem recent, văzând-o în filmul italian Operațiunea San Gennaro. Cutia de lemn avea culoarea definită în cataloagele de profil „champagne”, pânza feței era tot așa, gălbuie, iar cele două butoane din fildeș – de acord și de volum – fuseseră prevăzute cu intarsii hexagonale verzui-albastre. Aspectul general mă încânta și mă excita întocmai ca nurii blondei austro-germane. Visam cu ochii deschiși la un soi de partidă de amor cu insensibilul radio, mai acut și mai concret decât cu te miri ce muiere, colegă sau actriță, iar gândul la condensator îmi stârnea glandele salivare!

În fine, după multe opinteli prin ploaia mocănească, am legat coborârea și pământarea la difuzor și-am reglat galena: se auzea o muzică de fanfară sau ceva asemănător, lipsit de interes pentru toți cei patru prezenți la inaugurare. N-am mai răbdat să mâncăm ce ne pregătise Nela – și, spre cinstea ei, ne pregătise niște ouă în tigaie, brânză și mămăligă. Lapte băuserăm deja, de ouă eram sătui și eu, și mai ales vărul Ment, la masa căruia omleta nu lipsea niciodată – iar mama lui, fabuloasa țață Ioana, o făcea așa de bună că oricât eram de sătul, tot mâncam o porție când mă nimeream pe la ei! Ne-am strâns sculele și ne-am pregătit de plecare. Și-am cerut voie să luăm radioul.

– Păi, luați-l! – ne-a zis Balaca, sec; iar glasul ei trăda un ceva, ce mă urmărește până azi – n-am reușit să înțeleg și nu știu cum să definesc acest ceva.

L-am luat în palmele umezite și, întorcându-l cu spatele în sus, i-am deschis capacul, să-i admir încă o dată condensatorul care de-atunci îmi bântuie imaginația. Dar când am privit înăuntru – întâi eu, și apoi vărul Ment –, am rămas blocați amândoi: ACOLO NU ERA NIMIC! Doar șasiul de metal zincat și placa de pertinax, pe care se mai găsea câte o rezistență ruptă sau un șurub cu capul delabrat, din cauză că șurubelnița nu-l putuse deșuruba, și vreo doi condensatori cu tubul turtit și crăpat, din care se scurgea lichidul izolant, ca un sânge negru, lipicios. Nici urmă de lămpi, diode sau tranzistoare, nici urmă de ferită, nici de solenoid, nici măcar de difuzorul care trebuia să cânte! Iar condensatorul cu pinioane pesemne că fusese o vedenie de-a mea, fiindcă locul unde trebuia să se afle părea dat cu șmirghel și lucea! M-am privit cu vărul Ment și am înghițit amândoi, parcă simultan, câte o rece și sleită gălușcă din untură de oaie, și râncedă pe deasupra! Ne-am întors către femei și le-am întrebat de ce este așa gol aparatul, cine a umblat în el etc. etc. Inutil și deprimant. Ori nu știau despre ce e vorba, ori aveau consemn să tacă, n-am scos de la ele nicio explicație. Luaseră în gură pe „nu știu nimic” și-l țineau strâns între dinți, cu îndărătnicie demnă de alte activități. Pentru că știau, desigur, ce se întâmplase.

Am plecat la școală cu inimile arse, dezamăgiți, dar hotărâți să descâlcim afacerea și să ne recuperăm investiția. Cum însă? Cine să ne ajute? Frații vărului Ment erau plecați: Nenea în armată, Nicu la școală. Tata și nea Gogu trebuiau ocoliți cât de mult posibil. Dacă aflau de tărășenie, aveam din partea lor câte o sfântă de bătaie asigurată – nu c-am fi dus lipsă de așa ceva! Mama nu se băga în asemenea daraveli, ea voia, din principiu, să mă las de prostii și de prietenia cu vărul Ment; care prietenie – în opinia ei – îmi aducea numai belele. Țața Ioana – cine alta? – a prins firul pățaniei de-un capăt și ne-a deslușit misterul. Iată-l:

Duminică, după ce arvuniserăm afacerea, Ionică, zis Bălăcel, plecase cu aparatul la un văr al lui, tractorist de meserie la IAS-ul de la Țăvârlău, unul Gică al Speranței, vecin cu Floarea, sora țaței Ioana, măritată cu nea Fănică, unchiul lui Gică. Bălăcel voia să se lămurească: merită sau nu merită să ne dea aparatul contra unui radio? Gică, tractorist cu neștiute – până atunci – talente de electronist, a băgat imediat cleștele și-a scos din aparat tot ce i s-a părut că poate folosi la nu se știe ce invenții avea el proiectate și nu le arăta nimănui. Și i-a zis lui Bălăcel că e de ajuns ce-a rămas în cutie, că noi suntem niște copii, n-avem nevoie de asemenea chestii... Iar Bălăcel a lăsat cutia – că radio nu se mai putea numi – în grija femeilor din casă și-a plecat la muncă, de unde s-a întors sâmbăta următoare, așa cum se întorcea de obicei. Când a dat ochii cu noi, a pus și el șlagărul cu „nu știu nimic, n-am văzut nimic”, până ne-am plictisit și eu, și vărul Ment să mai întrebăm...


Dacă aș fi un prozator de clasică și realistă factură, ar trebui să mă opresc aici, adăugând, bunăoară, câteva fraze despre bătaia încasată de mine fiindcă înstrăinasem difuzorul lui Taica – măcar că nu mai folosea decât, eventual, ca decor – și pretenția lui nea Gogu, tatăl vărului Ment, să recuperăm sârma lițată de cupru pe care o puseserăm antenă lui Bălăcel. Dar ceea ce citiți nu e o proză, ci o mărturisire pe care mă străduiesc să o duc la final, povestind – cât mai scurt cu putință – ce s-a întâmplat de atunci încoace.

Așadar, n-am recuperat nimic din piesele aparatului cu lămpi, nici piesele investiției noastre. Dar nu peste multă vreme, chiar în acel an, un trăznet a distrus circuitele din radioul trecut de noi în registrul de gestiune la capitolul pierderi. Bălăceii uitaseră de indicația explicită, pe care o luaseră, probabil, à la légère: atunci când tună și fulgeră, comutatorul fixat pe tocul ferestrei, afară, trebuie pus în poziția „direct la pământare”, amănunt esențial în cazul receptoarelor de tip vechi, cu antena întinsă la înălțime, între copaci. Vijelia ce-a urmat a rupt prăjinile de sprijin, astfel că Bălăcel s-a pomenit obligat la o dublă depanare. Și nu la noi, constructorii, a venit după ajutor. L-a chemat pe Gică al Speranței, însă rezultatul a fost un fiasco regal. Nici eu, nici vărul Ment nu ne-am bucurat. E cât se poate de sigur că – ocupați cu altele – uitaserăm deja afacerea aia păguboasă. Apoi, nu știu în ce împrejurare, Bălăcel l-a convins pe vărul Ment să remedieze. Eu însă, începând de atunci, am abandonat o posibilă viitoare meserie, bănoasă și azi pentru cine o practică.

Au trecut anii. Pensionar, vărul Ment pune în funcțiune ce i se cere: porți automate și panouri solare. Eu, urmărit la peste o jumătate de veac de-un inexplicabil sentiment de vinovăție, chinuiesc paginile astea și încerc – având inima zdrobită precum a unui poet mistic – să nu închei textul cu morala simplistă ce decurge din context, ci doar cu faptul de viață, consemnat aproape ad-litteram. Bălăcel și Nela au trăit, au muncit din greu, au ridicat altă casă și-au crescut trei copii: doi băieți și-o fată. Unul dintre băieți a luat-o razna de la droguri, femei, băutură și s-a sinucis într-un canal, prin București, acum vreo zece ani. Celălalt este paralizat neuromotor din cauza unui accident, nu știu dacă de muncă sau din prostie. Doar fata este întreagă și, necăsătorită, a asudat mereu să-și îngrijească părinții. Mama, Nela, a murit recent, alcoolică; tatăl, Ionel al Sultanei, zis Bălăcel, care ne-a mințit – pe mine și pe vărul Ment – că ne dă un aparat de radio defect dacă îi facem unul funcțional, e handicapat locomotor; de mai bine de trei cincinale se târăște într-un scaun cu rotile, ascultând continuu la aparatul de radio Electronica, pe care tatăl meu, puțin înainte să moară, în 1984, i l-a vândut pe-un litru de țuică, fiindcă el își luase unul nou, Gloria...

(Publicată în revista HYPERION - nr. 4-5-6/2023)

 

TERAPIE NARATIVĂ - Nr. 1 - 2023

 Moartea nu-i poate decât o schimbare de loc”

Marc-Aureliu

Martie 1962 era pe trecute când a murit tușa Joița, sora cea mică a străbunicului Andrei Ungureanu, zis Șăfu, pe care nu l-am apucat în viață ca să-mi amintesc de el. Nici pe tușa Joița nu o mai știu foarte clar. În memoria mea plutește silueta fragilă a unei bătrâne mărunte, subțiri, îmbrăcate în cămașă albă și fustă neagră. Și ochii verzi ai neamului Ungureanu îi întrezăresc uneori, prin pâcla iluziilor nestinse. Și nu știu de ce tresar când văd o femeie cu astfel de ochi, tot mai rar de găsit în realitate și chiar în vis...

Iarna cernuse ceva zăpezi și le geruise. Acum, împrimăvărându-se, pământul mustea de apă și de lacrimile plânse după el. „Ni l-au luat” așa spuneau toți din sat despre „înscrierea la colectiv”, cum s-a numit neoficial operațiunea. Spre miezul zilei, când soarele prindea putere, un abur ușor plutea peste câmpuri și peste sat. Nu se întindea uniform, neted și lipicios, ci căpăta înfățișări ciudate, de stâlpi, momâi sau glugi de coceni, care se mențineau până seara, îngroșându-se odată cu apusul. Fuioarele se plimbau tulburate pe ulițe și prin grădini, fără să adie pic de vânt. Poposeau ici și colo, se înfășurau după trunchiul vreunui salcâm sau se lipeau de zidul câte unei case, apoi dispăreau de parcă își găsiseră sălașul secret. Unii spuneau că sunt sufletele morților, alții rânjeau cu dinții galbeni de tutun c-ar fi vrăjitoare sau iele fugite de prin păduri.

Scăpate de ghețuri, pâraiele curgeau prin șanțuri cleioase, din sat spre Vălcea și de acolo spre Neajlov. Pe locurile rămase nearate bălteau în ochiuri limpezi. Șuvoiul adunat pe firul Vălcelei era tulbure și viguros, colorat cafeniu de la lutul albiei, însă aproape curat după ce cărase toate gunoaiele și borhotul de la cazanul de țuică. Un șănțuleț trecea chiar pe jumătatea pomostului tușei Joița, nu departe de prispa căscioarei plătite de Taica, după ce, în urmă cu cinci toamne, tușa fusese dată afară din casa ei de noră și dormise o vreme la noi, pe o laviță, în tindă. Bărbatul îi murise la Cotul Donului, iar băiatul proaspăt și prost însurat nu făcea gât dinaintea nevestei. De ce se certaseră, părea ca de la sine înțeles, fiindcă nu se vorbea despre asta; în orice caz, nimeni nu-mi spunea tocmai mie, care întrebam de toate celea... Locul cu odăița nu era împrejmuit de nicio umbră de gard. Mai apoi, moștenit de țața Niculina Oanței, urma să fie închis în curte de soțul acesteia, nea Mitică Bizdeche. De la ei a rămas în folosința unui nepot de văr, rudele noastre neavând copii; iar nepotul, fără nevastă și cam bolnav, l-a vândut după 1990, el aciuându-se într-o chițimie pe-aiurea...

În vara lui 1959, când zidiseră casa Dadei, mătușa mea, Taica tocmise pe Radu Pisică și pe oamenii lui să ridice una mică și pentru tușa Joița. Gătaseră treaba în câteva zile: o căsuță ca o bojdeucă, încă obișnuită în acei ani: stâlpi de salcâm la colțuri, ziduri din lați cu zăbrele de răchită și chirpici cruzi îndesați între stinghii, pod din scânduri de brad, acoperiș de șiță, uși negeluite, pământ pe jos, tencuială de lut văruit, geamuri în toc fix, mari cam de două palme. O tindă, o odaie, prispa deschisă și-un coteț alături, pentru niște găini. Să fi avut răgaz, Taica încropea și gard, fiindcă Maica îndemna mereu să-l facă. Deși tușa Joița era din neamul soțului, bunica mea ținea mult de tot la năpăstuită și-i ducea deseori câte ceva de-ale gurii, la noi găsindu-se mereu în plus. Maica mă luase la înmormântare fiindcă Taica refuzase să meargă, răstindu-se, scurt, că el nu poate să o vadă pe mătușa lui moartă! Și trebuia să fie și-un bărbat de la noi din familie – tata era la serviciu, în Balastieră, Tatoniță plecat din sat nu mai știu pe unde. Iar eu aveam șase ani și păream suficient de mare să duc pe umeri neplăcuta îndatorire...

Soarele încălzea bine când am ajuns cu Maica lângă odăiță. Câteva femei, îmbrăcate cu țoale cernite, cu broboade uzate pe cap, ședeau afară, în picioare. Alături, pe niște scăunele, trei bărbați cu haine de toată ziua și căciuli țuguiate. În drum adăsta o căruță cu boi. A cui era, cine o conducea – am uitat, de voi fi știut vreodată!... Am uitat și cum arăta sicriul – la noi în sat se spunea tron – în care o puseseră pe tușa Joița, am uitat și cum arăta băiatul ei, și nora, și nepoatele – care nu erau cu mult mai mari decât mine, dar niciodată nu mă băgau în seamă. Popa nu venise, nici țârcovnicul, nici copiii care, la moartea vreunui consătean, găseau prilejul agonisirii câtorva bănuți, dintre cei azvârliți de rude la slujbele din răspântii sau în dreptul puțurilor de pe marginea șoselei către biserică și cimitir. Maica m-a lăsat afară, lângă femeile bătrâne. Mi-a zis să stau cuminte și a intrat în odaia unde, în tronul învelit într-un macat – țesut, nu ales –, odihnea tușa Joița, al cărei chip nu mi-l mai aduc aminte. Am stat lângă acele femei.


Gherghina: Când am scăldat-o, se ținea bine

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Eu cred că de inimă rea

Catița: Am îmbrăcat-o cu mâinile mele

Didica: A trecut mult de când au dat-o afară

Dița: Acuma a scăpat de toate, a luat-o Ăl-de-Sus

Catrina: Bine că are cine să-i facă pomenile

Gherghina: Și nici n-avea pielea uscată

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: În ea s-a strâns fierea încet

Catița: Și lucrurile toate îi veneau bine

Didica: Și nu se poate să fi uitat

Dița: La sânul Lui, unde drepții se hodinesc

Catrina: Pomenind-o pe ea până în ziua de-apoi

Gherghina: Părul ei lung era încă și des

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Și fierea pe de-a’ntregu’ a umplut-o

Catița: Cămașa ei albă și moale era

Didica: Prea lung, timpul uitare aduce

Dița: Mila Lui blândă asupra ei o să vie

Catrina: Pomenind-o pe ea, pe ei pomenesc

Gherghina: Și negru, și moale la pipăit

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Fierea e verde și-amară la gust

Catița: Țesută din in și bătută

Didica: Și uită pe noi și pe sine

Dița: Și pacea din cer o va hodini

Catrina: Pomană făcând cu sufletul lor

Gherghina: De parcă păr de codană era

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Și inima ei plină de fiere

Catița: Cu flori nestemate culese în fir

Didica: Lung timpul pe noi ne desparte

Dița: Căci mare e mila Lui bună

Catrina: Întâi la trei zile pomană

Gherghina: Și pielea pe față doar cute avea

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Și fiere în sângele ei

Catița: Toate frumos rânduite pe laturi

Didica: Și singuri suntem în casă cu noi

Dița: Sufletul ei parte să aibă

Catrina: Apoi la șase zile pomană

Gherghina: În jos albă și deloc zgrunțuroasă

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Și sufletul ei tot fiere

Catița: Betele ei lungi și-nflorate

Didica: Atuncea uităm unde suntem

Dița: De cele alese prilejuri

Catrina: La nouă zile pomană din nou

Gherghina: Și dinții întregi îi avea

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Și fierea otravă rea este

Catița: Bătute cu fire-aurite

Didica: Și uităm cum ne cheamă

Dița: Când lung poposi-va acolo

Catrina: La trei săptămâni pomană la fel

Gherghina: Obrazul ei fără pungi

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Și otrăvită fiind pe de-a’ntregul

Catița: Și fusta ei plină cu flori

Didica: Rău dar să ne-aducem aminte

Dița: La sânu-i prielnic și când

Catrina: Pomană la șase săptămâni iară

Gherghina: Pieptul și gâtul ei păstrate

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Moartea încet o cuprinde

Catița: Cu mândrie purtată ar fi

Didica: De cei pe care la sân i-am crescut

Dița: Timpul s-ar face spre a

Catrina: Și iar la șase luni pomană

Gherghina: Cum dintre noi niciuna n-avem

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: În brațele ei reci și uscate

Catița: De orice femeie la joc

Didica: Și încă mai rău este

Dița: Învia morții atunci

Catrina: Pe fiecare an câte două

Gherghina: Și pielea întinsă pe șolduri o are

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Din care nici vreun om

Catița: Și pieptarul ei moale și cald

Didica: Atuncea când cei pe care la sân

Dița: Sufletul ei se va-ntoarce

Catrina: Și astea vreme de ani șapte

Gherghina: Întinsă pe buci și lucioasă

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Nu știu să se fi întors

Catița: Cu flori înflorat pe la copci

Didica: I-am crescut și ne uită

Dița: Dar trupul viermii au să-l înghită

Catrina: Lungi cât o viață și grei peste poate

Gherghina: Peste coapse și pântec

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Ori poate auzul n-a auzit

Catița: Și broboada moale și neagră

Didica: Și singuri pe lume de parcă

Dița: Și în țărână se va întoarce

Catrina: Și roadele câmpului vor fi

Gherghina: Arsă pe pulpe de soare și vânt

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Ori poate văzul n-a văzut

Catița: Înfășurată în tron de macat

Didica: N-am fi pe pământ

Dița: Căci moartea e schimbare de loc

Catrina: Ajunse pe lumea cealaltă

Gherghina: Și cine poate să creadă

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Safta: Nici sufletul n-a suflat

Catița: Spre locul de dincolo trece

Didica: Am fi pe alt loc

Dița: E doar o schimbare de loc

Catrina: La schimb cu lumea aceasta

Gherghina: Că moartea la sine a luat-o?

Sultana: Atuncea de ce-o fi murit?

Găsisem o bucată pătrată de hârtie albastră, din acelea folosite la împachetat diferite obiecte. Știam să fac din ea o bărcuță. Oricât m-am străduit deunăzi, n-am mai reușit. M-am dus lângă șanț și-am lansat jucăria pe apa ce curgea suficient de iute și de lin ca să ducă barca la vale fără să o bage la fund. Am urmărit-o până la capătul pârâiașului. Nu s-a împiedicat de nimic și a trecut cu bine de pragul săpat în malul Vălcelei. Scăpată întreagă din micile vârtejuri de pe firul torentului, a dispărut dincolo de puntea lui Nenecea, unde n-am mai văzut-o. M-am întors la casa tușei Joița, și m-am așezat pe talpa de la prispă, la soare, în spatele celor trei bătrâni care stăteau pe scăunele și pâcâiau tutun.

Moanță: Se duse și Joița. Ca mâine o să ne ducem și noi. Și cum muri ea, ca un câine. Așa poate murim și noi, mâine, poimâine. Parcă poți să știi când îți vine sorocul și cine e lângă tine atuncea? Poate nu e nimeni și întinzi mâna după lumină și strigi și vrei să apuci viața de un picior și ea se duce, se duce, se duce și n-are cine să te ajute, cine să-ți dea o cană de apă, cine să te mângâie un pic și să-ți mai dea nițel din curajul pierdut. Sau se poate să mori în bătălie, pe câmpul înghețat în flăcări, așa cum a murit Marin al ei, cu arma în mână luptând contra păgânilor. Atuncea nimeni nu va uita de tine și te vor chema cu nume de erou. Locul tău va fi cinstit aici, nu pe lumea cealaltă, deși moartea nu-i poate decât o schimbare de loc. Și nimeni nu se va acoperi dinaintea crucii tale, înfiptă la răspântie de drumuri sau la intrarea în cimitir. Ție, căzut în luptă cu păgânii, chiar și pe lumea cealaltă ți se vor pleca frunțile. Dar nouă, ăstora de mai trăim, nu ne e dată moartea glorioasă. Un război a trecut, altul a venit și s-a dus, noi am scăpat din ele, am câștigat pământ după primul, l-am pierdut după al doilea, nu ne mai rămâne decât să așteptăm tăcuți moartea, cu lumânarea în mână, pe pieptul fără decorații...


Moică: Dar de ce să mori? Eu nu vreau să mor, oricât ar zice cineva că moartea nu este decât o schimbare de case și că locul meu cinstit e doar ăla de veci, pe lumea cealaltă. Astea sunt ziceri, cred eu, fiin’că nimeni de acolo viu nu s-a-ntors, să ne spună cum este. Eu, slavă Domnului, trăiesc, muncesc și mă satur de mama ei de viață, nu prea am timp nici să mor. Și dacă aș muri, cine ce-ar folosi din asta? Eu, unul, am locul meu, bun-nebun, pe lumea asta! Nu-l dau pe celălalt, și altul nu-mi trebuie de-ar fi chiar să mor! Ba răul mai rău ar fi dacă aș muri, fiin’că fără mine o curte și-o casă s-ar duce prea trist și iute pe apa sâmbetei! Voi știți: cine mi-ar ține locul? Amărâtă nevasta îmi este și fiii căzuți la Cotul Donului, fără copii. Nepoți nu avem și nimeni cu umeri să sprijine gospodăria la moartea mea. Și vreau să nu mor – nu fiin’că nimeni nu m-ar plânge; dar trebuie să trăiesc să-i plâng eu pe-ai mei, cu lacrimi de iască! Și poate să spintec pe vreunul dintre cei care mi-au omorât băieții! Uscată nevasta îmi este și ochii ei secați de lacrimi sunt. Cine pomenile-ar face? Cine plăti-va groparii? Și sufletul meu n-ar veni noaptea să se hodinească în lână, și apa în cană ar sta nebăută. Eu locul meu loc îl vreau pe astă lume, căci aerul mai bun aici este. Nimeni nu știe cum e pe lumea cealaltă, fiin’că de-acolo nimeni nu s-a-ntors, să ne spună. Mie aici îmi place, și aici mai am socoteli de-ncheiat. Cred în Dumnezeu și el mă vede cât îi sunt de supus. Dar să mă ierte că nu vreau să mor și să merg la el. Nu vreau să-și facă griji din pricina mea, mă descurc eu p-aici singur...

Moană: Ba eu, unul, m-am săturat. În viața aceasta, pe lumea aceasta, numai necazuri am tras. Nimic nu mi-a fost dat să îmi bucure sufletul. De când m-am născut și până în ziua de azi amarul întruna m-a însoțit. Așa că nu mai vreau nimic și aștept clipa fericită când voi trece dincolo. Căci moartea nu e doar o schimbare de loc. E altceva. E ca întorsul acasă din bătălii crunte, din munci grele, din călătorii ostenitoare. Dincolo e locul meu. Fie el gol – mai gol decât cel de aici nu poate să fie. Fie viața mea toată sub flamura nopții, eu nu mai pot măsura pași înainte pe lumea asta, unde flutură flamura roșie. Dincolo, toate vor fi cum se zice. Raiul mă așteaptă, știu bine; aici prea mult pătimit-am. Nașterea toată e chin și durere. Moartea stinge. Ori se stinge ușor în trupul tău, îți alină sufletul, îți domolește văpaia din inimă și din vintre. Nașterea țipă și lacrimi șiroaie pe fața gingașă, dar plină de spaimă a femeii născătoare, se varsă. Blândișoara de moarte te-nvăluie în giulgiul cel alb al tihnei depline. Se zbate pe jar născătoarea și aduce pe lume un copil sortit vieții și durerii, un suflet plăpând care țipă și se-mpotrivește. Adie zefirul când moartea culege pe omul copt de suferință, spre a-l izbăvi. Cine se teme de moarte, acela necopt este. Cine se teme de moarte, acela degeaba s-a născut. Cine zice că se ia cu moartea de piept, acela crede smintit că lumea nu-l merită și face pe naiba să-și lungească viața de nimic. Cine curajul de-a muri cucerește, acela tihnit locul de veci și-l așterne și pacea împacă sufletul lui. Viața înseamnă pregătire pentru moarte și cine știe asta, cunoaște că trăiește un vis, nu o viață. Eu m-am săturat de visul acestei vieți, pentru că mi-a fost dat unul groaznic și de-aia vreau să se termine. Nu știu dacă voi muri demn sau jalnic, dar inima mea dorește moartea, așa cum floarea dorește soarele și copacul din pustiu apa limpede a izvorului. Mă face asta vrednic de tihna cerească sau mă aruncă în scuipatul disprețului omenesc? Nu știu. Știu doar că nu știu nimic!


Și am văzut că venea popa Averescu, fâlfâind sutana lungă și patrafirul soios, însoțit de un tânăr pirpiriu, Gică Barbu, care avea să-și câștige porecla de Colăcel. Popa ținea o carte sub braț, iar Colăcel ducea cădelnița și un fel de tașcă, poate goală, poate cu ceva în ea. Se strânsese lume mai multă, ca la mort. Stăteau femeile bulucite la ușă, iar când oamenii bisericii sosiră, li se făcu pârtie să intre. Un timp nu se auzi nimic, apoi slujba cântată se prelinse afară ca fumul pe coșul sobei. Și iar tăcere, și iar agitație, după care popa și țârcovnicul ieșiră clipind des. Doi bărbați scoaseră sicriul cu tușa Joița. Îl puseră pe o masă, împrumutată de la careva dintre ai lui Mocanu. Proțăpit lângă tron, popa începu iar să citească, în tandem cu dascălul:

– Să luăm aminte...

– Doamne miluiește!...

Și tot așa, cât fu nevoie. Nu îngenunche nimeni, fiindcă jos era ud și se făcuse noroi de atâtea călcături. Femeile se îndoiau de la mijloc, bărbații își plecau capetele descoperite. Soarele încălzea tot mai puternic, iar eu mă uitam la oameni, fără să fiu atent la ce citea popa. Mă miram că fiecare chip, de femeie sau de bărbat, e încremenit în tăcere, de parcă toți purtătorii de cap erau îndurerați de moartea tușei Joița. Nu știam dacă trebuie să plâng, fiindcă vreo două sau trei babe începuseră să bocească, însă nimeni nu plângea cu adevărat, nici băiatul tușei, nici nora sau nepoatele. Încercam să fiu serios, priveam și eu pământul, căznindu-mă să nu râd când vedeam cum fuge vreo gâjganie printre picioarele oamenilor. Pe urmă mi-au stârnit interesul boii și căruțașul, însă n-am fost lăsat lângă ei. Maica mă urmărise de departe și m-a prins de guler când am dat să mă urc în căruță. M-a ținut de mână tot drumul de la odăița tușei până la biserică. Nici să culeg și eu vreun bănuț la răspântie nu m-a lăsat, când a zvârlit un pumn de monede nu-mi amintesc cine!...

Drumul până la cimitir nu era lung, n-a durat nici jumătate de ceas. Căruța s-a oprit dinaintea porții, femeile s-au dat la o parte, doi bărbați au dus tronul în biserică, dar nu toată lumea a intrat să asculte slujba. Pe mine m-a tras înăuntru Maica, și-am stat ca pe ghimpi un timp. Încercam să descopăr ceva anume la lumânările aprinse în sfeșnice, la icoanele pictate și afumate de pe pereți, la candelabrul de alamă atârnat de tavan, la stranele de lemn rece, la ușile altarului. Nimic nu mă tenta la scotocit și cred că mi-era teamă de popa Averescu. I se dusese buhul că ne taie limba dacă vorbim sau facem prostii. I-am zis Maicii că mi-e frig. M-a lăsat afară, unde erau destui oameni atenți să nu fac vreo nefăcută. Chiar nu aveam chef de una din astea, frigul din biserică îmi intrase în oase, de unde parcă n-a ieșit nici până azi. Așa că m-am dat aproape de zid, lângă fereastra deschisă a naosului, am privit în jur și-am stat nemișcat, să mă pripească lumina soarelui de după-amiază. Iarba din curtea bisericii nu se înverzise, dar mi se părea că plesnesc mugurii pe crengile pomilor. Aburii se adunau peste sat, urcau din valea Neajlovului sau izvorau de prin grădini, cine știe!... Curând aveau să împâclească soarele, tăindu-i căldura. Și pe când mă gândeam la răcoarea iminentă, am văzut cum zbura șăgalnic printre oameni un fluture alb. Nimeni nu-i da importanță ori nu-l vedea. M-am repezit să-l prind, urmărindu-l prin spatele altarului spre cimitirul care astăzi e cotropit de gospodăria unui popă fără alt Dumnezeu decât banul. Fluturele s-a ridicat desupra crucilor puse la mormintele străbune, și l-am pierdut de tot printre crengile salcâmilor mărginași. M-am răsucit către biserică. Geamul dinspre nord era deschis, iar sub el zăcea un pietroi. M-am urcat și-am privit înăuntru, de unde venea glasul subțire al lui Colăcel:

– Și s-a înălțat la ceruri și stă de-a dreapta Tatălui!...

O rază de soare se strecurase pe fereastra cealaltă și cădea pe fața moartă și albă a tușii Joița. Și deodată mi s-a părut că tușa rânjește la mine, că deschide gura și clănțăne dinții galbeni. Cât să fi privit la închipuirea asta? Nu știu. Speriat, m-am dat jos de pe piatră și-am fugit acasă. Taica își găsise de lucru la o cotigă, nu m-a luat în seamă. M-am băgat în pat, unde îmi știam locul, lângă soba de cărămidă în care se făcea foc de paie. Soba era rece, focul se aprindea numai seara, iar eu am început să tremur. O săptămână m-au ținut frisoanele. Nu am mâncat nimic, nu am ieșit la treaba mare, nici pipi nu prea mi-a curs, deși beam apă des. Nimeni n-a priceput ce boală sau durere am, iar eu nu vorbeam, să-i lămuresc.

Și deodată, după o săptămână, m-am dat jos din pat și-am apărut pe prispa casei, unde soarele se juca nepăsător și toți ai curții discutau despre orice, numai despre mine nu. Viața noastră a curs înainte de parcă nimic nu se întâmplase. Niciodată nu s-a mai discutat în familie despre asta. Poate nici nu s-a petrecut...


versiunea întâia – 24-25 martie 1978

= 2 Mai, Constanța =


(Notă după prima lectură, în 1978: Complet nemulțumit de această povestire. Nu cred însă că altădată aș fi putut scrie mai bine dintr-una. Pe urmă, nici nu mai puteam răbda până altădată.


Notă din 2022: La reluare, sunt tot nemulțumit de ce-am scris, dar nu mai am dispoziție și poate nu mai am timp pentru altă versiune, așa că scuze cititorului! o public nefinisată...)

 

(Publicată în revista HYPERION Nr. 1-2-3 - 2023)

miercuri, 18 ianuarie 2023

TERAPIA NARATIVĂ NR. 4/2022

Tratament cu sulf & sex

 

Există un punct de cotitură în viață, când a te trata în băi termale devine o necesitate. Pentru mine momentul a sosit devreme, pe la 40 de ani. Concret, după ce „mielografia lombară cu contrast pozitiv a evidențiat HDL3L4 lateral dreapta, s-a intervenit operator prin hemilaminectomie cu foraminotomie și s-a ablat” ...bucata de zgârci ce-mi blocase nervul. Am scris așa, fiindcă limbajul medical îmi creează disconfort! Consecința operațiunii contra herniei de disc? Șase luni repaos, urmate obligatoriu de regim recuperator la o stațiune de profil. Și cum aveam de ales între Pucioasa, Herculane, Felix sau Mangalia, n-am ezitat nici o clipă: am ales-o pe ultima, pentru că venea vara și nu puteam rata ocazia să petrec trei săptămâni cu ochii pe funduri și fundaluri marine...

Ca oraș, Mangalia mi-era cunoscută. Clinica, nu. Nici nu știam că este solicitată într-atât, încât am obținut loc abia pe la jumătatea lui octombrie. Neplăcut, dar asta e! Alegerea îmi aparținea și nu m-am derobat. Mi-am pregătit haine adecvate, câteva cărți ce prinseseră mucegai în raft, un top de hârtie ca să reiau scrisul uneia dintre capodoperele mele mereu amânate, pixuri fără număr, fierbător și cană pentru cafea, plus alte nimicuri. Perioada de recuperare debuta într-o marți. Iar mie ziua de marți nu-mi aduce ore plăcute, ca să nu zic altceva. Și vă rog să notați că nu sunt superstițios! Era gata să plouă când am coborât din tren și am luat la pas bătrâna urbe până la clinică. Mi se părea că vine iarna, mai ales că resimțeam răceala cu sensibilitatea mărită de ponosul herniei. Operate, însă nevindecate.

Cazarea m-a favorizat. Doream o cameră cu fereastră spre mare: am obținut-o. Voiam să stau singur, să mă pot concentra la scris; am plătit ceva administratorei cu ochi de cadână și m-a lăsat singur; de altfel, bolnavii se răreau după sezon. Mi-am făcut vizita medicală, am luat repartizarea pe cabinete și ore de ședințe terapeutice. M-am înscris la restaurant. Am dat o tură de recunoaștere a interioarelor. Am ieșit în curte pentru aclimatizare. Chiar am coborât pe plajă, deși briza ascuțită ca un bot de pește-spadă nu-mi pria. Seara m-am perpelit să adorm. Totdeauna pățesc așa când mă culc într-un așternut străin. Nici lectura unui mai vechi roman al lui Breban, pe care intenționam să-l demontez critic, nu mi-a folosit.

A doua zi am început tratamentul. Baia sulfuroasă era meniu principal. Sulf și nămol, pentru astea venisem, la recomandarea competentă a doctorului care îmi umblase printre cartilaje. Sigur, cunoșteam virtuțile nămolului, toată lumea care vine vara la plajă pe țărmul Mării Negre poate spune ceva favorabil. Iar de când mă împrietenisem cu Radu Aldulescu, știam chiar mai multe despre medicamentul natural, experiența ilustrului romancier printre dealerii de nămol din Constanța și Mamaia repercutându-se benefic și asupra mea.

Însă orice cură – bag de seamă retrospectiv – este condiționată de condițiile în care este aplicată rețeta. Una e să cumperi de la o țigăncușă, pe malul mării, o cutiuță cu ceva păstos și mizerabil, să te spoiești singur și ineficient pe la părțile dureroase, alta este să suporți masajul năbădăios al Taniei!... Tania se numea tipa care mi-a cerut să rămân doar în slip și să mă întind pe o saltea comodă, învelită cu vinilin de culoare bej. Frigul toamnei încărunțite de afară a devenit o nenorocire minoră față de taifunul ce m-a înhățăt.

Judecând oarecum naiv, pot afirma că tot ce-a urmat între mine și maseuză a fost generat de-o situație absolut obiectivă. Tania era o femeie la treizeci-și-ceva de ani, viguroasă, dar nu solidă, aproape o siluetă ca spuma valurilor stârnite de-un alizeu primăvăratic, nu te miri ce șolduroasă cu oase și apucături de hamal. Picase pe meserie din întâmplare. Șomeră după revoluție, cu rude în sistemul balnear, dăduse o șpagă unde trebuie și se calificase la locul de muncă. În fapt, oricine este capabil să facă un masaj aproapelui aflat în suferință, bănuiesc. Iar puțină silință cred că nu strică nimănui, nici măcar în clipele de sex, nu-i așa?

Am transcris cuvintele Taniei, rezumând o situație mai laxă. Mă uitam la fața ei cu trăsături asiatice. Ochii ca niște licurici negri, gura micuță, roșie, cu buze deloc statornice, nasul neserios, bărbia discretă. Pieptul pierdut sub un halat alb, parcă prea mare, brațele dezgolite, subțiorile cu părul pufos neepilat. Îi cântăream din priviri bazinul, încercând să ghicesc dacă va fi născut sau își poartă competența cenzurată. Palmele, plimbate pe carnea mea fără grăsimi, nu-mi trezeau nervii, așa cum mă așteptam. E drept, noroiul împuțit, salonul de tratament cu despărțituri lipsite de uși, cu apă peste tot și lume în permanentă mișcare nu înlesneau intimități. Și să nu mă laud! nici eu nu mă vedeam în situații contaminate de impulsuri erotice! Vream doar să mă vindec. Totuși, ambiguitățile și râsul Taniei mi-au trezit suspiciunea. Reticent, să nu mă fac de bășcălie, i-am suportat aluziile ironice resemnat și încurcat. Nu mai dădusem peste o astfel de muierușcă. Și n-aveam imbecilitatea să cred că Tania era sedusă de fizicul meu, de aparatul genital întrezărit în slip, de forța de atracție a spiritului meu, bla-bla-bla... Știam că îmi apăruse poza într-o publicație, dar... Ziare mai citește lumea, reviste literare ioc!...

O ședință, două, trei. Atât am rezistat, într-un crescendo aluziv, o joacă pe mușchii mei aburiți în sala de baie, amorțiți sub plăcinta de ceară fierbinte, crispați de ciupiturile electrice (la început neplăcute, în final minunate) și rarefiați de ultrasunete. Deși masajul era destinat să-mi refacă tocmai acești mușchi, ai piciorului drept, ai șoldului și ai spatelui tăiat de bisturiu, nu știu cum se întâmpla probabil de vină erau prostia și reticența mea , dar efectul smotocirilor se manifesta în lungimea și grosimea nervului spinal, provocându-mi tusea, strănutul și lăcrimarea. În loc să fie atacată zona erogenă sau măcar plasa de conexiuni ce înconjoară mijlocul, mi se umfla gâtul, înghițeam noduri și mă sufoca mirosul nămolului. Scăpam din mâinile nemilos de experte ale maseuzei cu sentimentul că am ieșit la suprafața mării, după o scufundare în recifuri horror, unde mi-am pierdut tubul de oxigen la sute de metri adâncime. Ședeam un timp cu noroiul pe mine, ca să-și facă efectul, în timp ce Tania fuma alături, pe banchetă, deși în cabinet era interzis. Ne studiam reacțiile în tăcere. O priveam curios și resemnat. Ce ascundea ființa ei? Ce o îndemna să se poarte ca și cum s-ar fi eliberat din pușcăria de muieri? Ce-i refuza bărbatul Marin al ei, sudor pe șantierul naval , de umbla să găsească la altcineva în speță, la mine? Dar cum să cred că la mine? Cum să fiu atât de stupid? De nimic n-am silă mai mult ca de ridicolul admirației pentru o femeie căreia îi ești indiferent. Îmi amintesc mereu spusa lui Paler – că, bărbat fiind, nu cunoaște o senzație mai neplăcută decât aceea trăită în clipa când îi spui unei femei „Mi-ești dragă!” sau „Te iubesc!”, iar ea întoarce capul indiferentă și zice: „Poftim?” Și nu genul de femeie întrupat de Tania îl admiram eu.

Dar dacă eu eram genul de bărbat la care visa când făcea sex cu „al ei”? Nu mi-am pus această întrebare atunci. (Acum deja este redundantă!) Mă știu puțin atrăgător. Statura mea sub medie (abia 1,62 m), burticica produsă de îndelungile șederi pe scaun, la birou, ochelarii cu dioptrii de microscop, botul asimetrizat de-o căzătură în copilărie, părul incolor și brațele atârnate, nu sculptate în umeri, fac din mine un exemplar de neinvidiat al speciei umane. Și nici penisul nu-i exagerat, să devină o atracție universală… Sigur, mi se spune că inteligența, că mintea sclipitoare, că talentul de a îngrămădi povești la modul metaliterar, bla-bla-bla... Dar câte femei mișto se uită la inteligență, dacă nu există ceva pectorali și bicepși, dimensiuni 1,80 x 22 sau măcar un cont în bancă și-o mașinuță, fie chiar second hand? Și de ce visăm femei mișto, noi, ăștia care ne-am făcut din visat o meserie și ne asumăm coșmarurile lumii, transcriindu-le literar? O fi vorba de-o compensare, cumva? Să nu cad la mizantropie, lumea-i mare și diversă, io-te că mai există și toante care mă plac! Așa îmi spuneam de fiecare dată, în cameră, când retrăiam scena de masaj, singur dinaintea foii albe, pe care încercam să însăilez un text deocheat pentru revista lui Boerescu. Deceniul recent căptușit, plus durerea dintre vertebrele numerotate în anatomie cu 3 și 4, mă împingeau să uit chestiunea hormonală ce se manifestă de obicei prin vise erotice. Sau și mai rău. Obișnuit cu burlăcia, într-un București desfânat, m-am asigurat de serviciile unei prostituate fără pretenții intelectuale. Contra unei sume variabile, îmi rezolv problema săptămânal și mă bucur de libertate. Care bucurie lipsește mai tuturor amicilor căsătoriți. Nu le plâng de milă. Nu i-am îndemnat eu să semneze certificate la primărie!...

Alții nu știu cum suportă putoarea și proprietățile curative ale sulfului. Mie și vorbesc deja din experiență îmi blochează magistralele circulate de amestecul sangvino-nervos ce stârnește acțiunea sexuală. Mi-am dat seama, cu groază, de acest aspect inedit al stării mele în zilele când maseuza Tania încerca să-mi smulgă altceva decât o bancnotă oarecare. Cum, de fel, devin vorbăreț după ce mă lămuresc asupra personalității interlocutorului, discuțiile cu femeia s-au amplificat proporțional cu interesul ei să-l numesc erotic, de ce nu? Nu că n-aș fi vrut să-i răspund în același fel; spre surprinderea mea, tocmai acest lucru nu mă interesa la Tania. Discutam despre bărbatu-său, despre vecini, de mamă și de tată (despre socri nu era nevoie, îi înjura fără să o stârnesc anume!), de colegele de serviciu, despre doctori, despre coafatul cățeilor flocoși (pasiunea ei), despre muzica turcească pe care o asculta la petrecerile duminicale, despre pământul străbun dintr-un sat dobrogean, despre politică și câte altele. Numai despre sex și tot ce aduce a trimitere subtextuală, nu! Totdeauna inițiativa venea din partea ei. Răspundeam cu moderație, nici ca unul repetent la acest curs, nici ca un bolnav irecuperabil, nici ca vreun homosexual reprimat, nici altcumva. Credeam că atitudinea mea înseamnă (și îndeamnă la) moderație. Când colo, Tania se stimula cu aceste jumătăți de refuzuri, jumătăți de consimțiri și le lua de bune pe ultimele. Tot mai des mâinile ei nesăbuite se întindeau pe epiderma picioarelor până-mi atingeau pilozitățile și rugozitățile de sub chilot. Unghiile, pe care nu le voi uita niciodată, se înfigeau în carnea mea flască, trezindu-mi nevoia de a țipa. Odată chiar am pălmuit-o pe obraz, când înțepătura înzecită devenise insuportabilă. Pe loc mi-a răspuns cu o palmă la fel de zdravănă, încât mult n-a lipsit să ne luăm la bătaie. Noroc că eu eram întins, cu fața în sus, pe canapea, și n-am putut sări la verticală. N-am putut sări din cauză că Tania mă încălecase pur și simplu, fără să țină seama că sunt nămolit peste tot, iar ea nu are pantaloni de salopetă. Atunci i-am simțit pielea fină a coapselor lipită pe șolduri. Și în loc să reacționez ca un mascul, i-am șoptit resemnat că-mi forțează operația încă nevindecată! S-a înroșit ca o fecioară ce aude întâia dată un cuvânt la care visează și pe care și-l repetă în gând. A plecat imediat, lăsându-mă perplex, confuz și sec. M-am dus la duș. Dușul se afla într-o despărțitură, prevăzută cu perdea de celofan în chip de ușă. Îmi agățasem chiloții într-un belciug, după ce îi clătisem cu apă, și-mi săpuneam de zor pielea. Întors cu spatele, n-am văzut cine a intrat. Mâna ce mi s-a așezat pe ceafă mi-era știută, iar mângâierea înduioșătoare. M-am întors. Tania mi s-a agățat de gât, deși avea cam statura mea, poate chiar mă depășea cu câțiva centimetri când încălța papuci cu talpă înaltă. Sărutarea a fost inevitabilă. Erecția neașteptată. Vă las să ghiciți dacă purta chilot...

Ziua următoare masajul s-a desfășurat în tăcere. Tania mă privea fix în ochi, cu un zâmbet fluid, ca noroiul încălzit. M-am lăsat în voia unghiilor ei fără să protestez. Cred că a trăit orgasmul când mi-au dat lacrimile, atât cele obișnuite, de sub pleoape, cât și cele subînțelese, din muștiucul pipei înfipt acolo unde trebuie. Durerea se transfigurase în plăcere, ca-n meniurile sado-maso, cărora nu le gust ingredientele. Curățirea la duș a fost mult mai minuțioasă. Părea că mi s-a lipit ceva de piele și nu reușeam să înlătur. Urmele semirotunde ale ghearelor aproape sângerau.

A venit și ziua cealaltă. De astă dată discuția a urmat linia firească dinainte, cu volute jucăușe, sprințare jocuri de cuvinte la care mă pricep, un fel de preludiu la masajul sexual executat fără jenă, dar cu precizie. Nămolul cald îngrămădit în jurul popândăului meu se volatiliza sub dibuiala expertă a Taniei. Amândurora ne dispăruse jena. Când doi oameni sunt legați prin rețeaua sulfuroasă a intereselor sexuale, rușinea este prima ipocrizie sacrificată. Tot ce ne unea, ne unea împotriva ceilalți: căutam cu urechi atente să nu fim surprinși. De ce iată o altă ipocrizie, ușor de explicat, nu insist...

Nu s-a pus între noi problema continuării acestei relații ciudate, după ce termin sejurul. Nici o clipă nu mi-am făcut socoteala că trebuie să urmeze ceva. Părea că „sexul” intră în rețeta de tratament, alături de sulf, noroi, șocuri electrice și ceară. Poate că v-ați dat seama cum se realiza „actul”; nu-i de prisos precizarea că sentimentul final depășea enorm pe acela trăit în clipele disperate ale adolescenței, când mi-l făceam singur. Încununarea s-a petrecut cu Tania în spatele meu, ținându-mă ca Michael Douglas pe Jane Tripplehorn în Basic Instinct, cu pubisul împins între fesele mele și cu mâna plină de nămol sulfuros masându-mi și turbându-mi ștrumeleagul... Tratament pe care, generos cum sunt, îl doresc tuturor dușmanilor!


– Eu tot n-am înțeles ce-ai pățit! – zise unul dintre ascultătorii prozatorului care câștigase un premiu destul de consistent și ne invitase la „un protocol”, vrând, pesemne, să-și probeze modestia. – Ce-a găsit aia la tine, dacă nu te consideri bărbat fatal etc. etc.? Și, spune clar, ai futut-o sau nu?

Vă întrebați care-i explicația că femeia a cășunat pe mine? Dragii moșului, sper că nu vă lipsește perspicacitatea textuală: păi, în condițiile în care prin mâinile maseuzei treceau numai trupuri fleșcăite, de babe și babalâci, flascozitatea... – uite, am inventat un cuvânt pentru tezaurul limbii române! – ...flascozitatea cărnii mele nu duhnea a sulf, ci mirosea a trandafiri!

– Las-o baltă, prozatore, ăsta nu e un final verosimil! – strâmbă din nas criticul binecunoscut prin scepticismul său.

– Atunci scrieți voi altul! – îi sări țandăra povestașului, care se ridică, își luă pălăria, bastonul și lavaliera de pe spătarul scaunului și plecă mormăind în barbă, lăsându-ne increduli…

(1999)

 

(publicată în revista Hyperion - nr. 4/2022)

marți, 15 februarie 2022

TERAPIE NARATIVĂ nr. 3/2021

UN CRAP ȘI-O GĂLEATĂ DE ȚIPARI

Susținătorii excelenței băștinașe în toate domeniile pot fi siguri că și în competiția complexă de exploatare a habitatului străbun, soldată cu degradarea lui ireparabilă, am avut reprezentanți vânjoși, care puteau concura cu cei mai tari din lume. Nu vreau să resuscitez binecunoscutele cazuri ieșite la iveală sau întâmplate post-decembrie 1989; evoc doar fabuloasa-mi adolescență și pe atleții întâlniți illo tempore. Doi dintre ei au fost chiar din neamul Ungurenilor, amănunt stârnitor de scrofuloasă mândrie, dacă las deoparte imposibila retroactivă indignare. Nu le iau apărarea, nici nu le condamn activitatea. La ce bun? S-a scurs de-atunci peste jumătate de secol, lucrurile par estompate cumva în amintire, iar starea de fapt – sau de la fața locului, cum se spunea cândva în literatura de gen – este de-a binelea estropiată! Tot ce veți citi mai jos, e rodul unei strădanii puțin utile, demne de alt context. Dar ce mă costă să nutresc iluzia că atâta timp cât povestea e povestită, ea va sluji realitatea? Și poate chiar o va izbăvi pe ici, pe colo, pe unde mai irumpe seva Pământului...

Faptele s-au petrecut în iulie ori august 1970. Țin bine minte anul și anotimpul, nu și luna, deoarece doi participanți la acțiune plecau în armată, toamna sau iarna următoare (pe atunci, în satul natal probabil și-n altele , vârsta de încorporare conta mult pe răbojul vieții oricărui mascul): Gică alui Fafioc și Marin alui Frișcă. Vecini și prieteni, ei au fost băieții care s-au încumetat să intre cu plasa în iazul ce fascina pe toți amatorii de pescuit din trei sau patru sate înconjurătoare. Numele lui l-ar fi încântat pe însuși Sadoveanu: MĂRGEAN. Era un ghiol, un lac sau un aleșteu (literații utilizează cuvântul corect: heleșteu; la noi se zice cum am scris), cu apa clară, de vedeai carasul printre nuferi. Să pescuiești la Mărgean, să prinzi carași ori crapi aurii la Mărgean – iată visul oricărui copil cacovean care sta pe malul unei ape și ținea în mână un băț cu ață și cârlig, așteptând... „balena”!

Epitetul „balenă” se atribuia oricărui pește mai măricel de-un lat și-o lungime de mân(uț)ă. Nimeni dintre noi nu văzuse vreodată imensul mamifer acvatic; poate prin poze ori în vreun film să-i fi zărit silueta. Știam însă că niciun alt „pește” nu poate fi mai mare; și ni se umfla pipota de mândrie când murgoiul, carasul ori cleanul pescuit din prostie sau noroc întrecea vârful jupuit al degetelor noastre. Nu oricine reușea să agățe asemenea „cetaceu”; și nici prin locurile obișnuite pe unde pierdeam vremea nu prospera acvacultura supraponderală. (Cuvântul cetaceu ne era cunoscut din cărțile școlare și, pentru că suna exotic, îl foloseam – ironici nevoie mare – în orice context, mai mult sau mai puțin potrivit.) Însă la Mărgeanul cel cu apa clară, de vedeai carasul printre nuferi – știa tot satul, ca să nu mai zic de vecinii sârbi: fauna submersibilă sfida orice închipuire! Nicu lui Velea prinsese acolo cel mai mare crap „luat” la undiță de cineva dintre noi. Și, deși puțini măsuraseră acel pește, nimeni nu se îndoia că fusese cât un cașalot! Toți care îl văzuseră jurau pentru asta!

Astfel că, în iulie ori august 1970, aflând ce urma să se întâmple, Nicu se perpelea, ofta, urla, înjura, umbla de colo-colo fără noimă și, furios, trăgea șuturi în Piciu lui Dighiban sau în Ion alui Concorez, care îl însoțeau pe drumul plin de praf, fără să-l ajute cu nimic. Și ce-ar fi putut ei să facă? Piciu avea 16 ani, Ion 14, iar Nicu era de-o seamă cu Gică alui Fafioc și cu Marin alui Frișcă. Le lipsea puterea să acționeze, iar influența decizională a părinților în ierarhia neoficială a satului valora puțin mai mult de-o fâță chioară. Nea Pică Ungureanu, brigadier la C.A.P., și Ioniță Ungureanu, zis Tatoniță, șef peste grădina de legume, dominau indiscutabil, de când murise Marin Vârlan, fost primar comunal, iar Marin alui Călică trecuse în opoziție, după ce-l părăsise Marianca, propteaua lui de la partid. Sigur, mai trăiau mulți dintre „ăi bătrâni”, dar se mulțumeau să-și pască vacile. Nu existau alți bărbați capabili să-și spună părerea? Ba bine că nu! Dar, bunăoară, nea Niculae Ungureanu, zis Moga, își vedea de fierărie; frații Ion și Vasile Ungureanu, ai lui Polizu, erau axați pe chestiunea bisericii și rezolvarea instabilității popilor în vivacea noastră parohie; nea Ion Ungureanu, zis Pipanu, ducea o politică ambiguă; nea Stelică Pitaru nu se băga, deși locuia în centru; ai lui Vărzaru vorbeau mult și degeaba; cei trei Ungureni, ziși Lucheni, parcă se piteau în colțul lor de pe ulița Broscanilor; ai lui Uță și ai lui Moș Radu nu se amestecau; ai lui Bolovan nici atât! Ar mai fi contat cuvântul lui Peciu, dacă s-ar fi putut înțelege bine ce voia să spună el cu acel cuvânt; și, desigur, se auzea clar opinia lui nea Marin alui Petrică – dar el era mereu contra, indiferent ce propuneau ceilalți, așa că... Nea Gicu Vâlvoare? Era un simplu executant, rudă mai pe departe cu Tatoniță, care îl ținea ca motorist la grădină, deși stricase nu știu câte motopompe achiziționate de onor conducerea C.A.P. pentru propășirea legumiculturii colectiviste. Investiția financiară părea infimă, la ce bogăție se contabiliza din recolta de grâu și, uneori, din cea de porumb. Și legumele intrau la socoteala generală, măcar pentru consumul propriu, chit că împărțeala se făcea ca-n capitalismul proslăvit de Churchill: în mod inegal!

În vara aia, Vâlvoare se lupta cu o „drăcovenie” nouă, pusă de nea Niculae Moga pe un șasiu de căruță dotat cu patru roți „clasice”, de lemn, oiște pentru deplasare manuală pe distanțe scurte, și-o răscruce pentru înhămarea unui cal, necesar la drumuri mai lungi. Să fi fost motopompă românească, fabricată la uzina din Făgăraș sau la „Timpuri Noi”? Să fi fost șurubărită – așa se auzise – în China? Greu de crezut că provenea tocmai de la „pretenii” chinezi, dar nu m-ar mira, fiindcă n-a funcționat nici un sezon! Agregatul era alcătuit din două corpuri: 1) motorul propriu-zis, cu ardere internă de motorină și pornire cu sfoara, prevăzut cu două volante din metal masiv și, pentru apa de răcire, un rezervor al cărui capac nu sta niciodată fixat – drept care, nu de puține ori lichidul cărat cu găleata din gârlă, bolborosea și sărea afară când dădea în fiert, stropii frigând pielea cui se nimerea neatent pe-acolo; 2) pompa elicoidală, cu extensiile ei: o țeavă către sorbul băgat în râu și alta către jgheabul apeductului întins către grădină – numit șanț, deși era ridicat asemenea construcțiilor romane (la proporție potrivită). Angrenarea se asigura prin cureaua de transmisie, din cauciuc special, turnat pe o pânză inextricabilă de fibre elastice. Greu de întreținut, utilajul era și anevoie de pornit, mai ales de unul ca Vâlvoare „calificat din mers” mecanic, după ce colectivizarea îl iertase de munca pământului, către care nu manifesta nicio atracție. Vărul meu, Ilie Ungureanu – zis alui Moga, după supranumele tatălui – și-a dovedit de timpuriu abilitățile tehnice, pornind motorul fără ajutorul nimănui, când nea Niculae lăsase lucrul la șasiu pentru altă urgență. Alarmat de zgomot, Vâlvoare a venit în fugă de pe ulița vecină, unde locuia, dar n-a învățat nimic din metoda lui Ilie. Nici n-a obiectat la isprava junelui, pesemne că îi era rușine să recunoască istețimea celui care avea să debuteze ca inginer la Fabrica de Frigidere făcând o inovație la compresor, inima aparatului. Îmi stăruie în minte o după-amiază lăptoasă, tot din acea vară, când motoristul a reușit, după vreo 4 – 5 ore de chin, să tureze volanta. Numai că duduiala mecanizată a pus în mișcare și vehiculul. Parcat pe malul Gligorului, fără să aibă roțile fixate în necesarele tranșee, adânci de vreo 10 centimetri, ce-i asigurau stabilitatea, carul a luat-o la vale, spre apa leneșă, la trei pași distanță. Intervenția decisă a noastră, cârdul de copii fascinat de „vrăjile” lui Vâlvoare, a oprit dezastrul. Strigătul „meseriașului” îmi lipește periodic un zâmbet nostalgic pe față:

– Adu, bă! Dă, bă! Adu, bă! Dă, bă! Adu, bă! Dă, bă!

Ce anume să i se aducă, nu specifica. Însă era lesne de priceput: o cazma sau o sapă, pentru incizia în pământul acoperit cu iarbă măruntă. Cum a reparat nea Gicu sorbul și țeava de evacuare, rupte în incident, am uitat. N-am uitat însă figura bărbatului mereu mânjit cu păcură, vaselină, fum, funingine, noroi. Să o descriu, nu sunt în stare: mi s-ar părea ceva banal și comun, ca o proză fără tensiune epică...

Mărgeanul cel cu apa clară, de vedeai carasul printre nuferi, fusese manual săpat de cine știe care generație trecută, stăpânitoare a grădinilor de zarzavaturi și legume de pe valea Neajlovului, zona cuprinsă între Cacova noastră și satul vecin, denumit oficial Puntea de Greci, neoficial Sârbi, locuit de urmașii unor bulgari băjeniți din Imperiul Otoman cu sute de ani înainte. Încă se mai vedeau, în 1970, șanțuri de irigație, gropi pentru roți de apă, digulețe despărțitoare de parcele și alte urme ale meticuloasei îndeletniciri. Sigur că sârbii lucraseră acele pământuri, ei se ocupau intens cu asemenea treburi și se pricepeau. Chiar și azi mai fac profit, deși concurența neloială și clima imprevizibilă le taie nemilos avântul. Mă întreb: – cu cât efort vor fi reușit dârjii bărbați să scobească dreptunghiul de 20x10 metri, cu adâncime de cel puțin doi, dacă nu trei metri? Desigur, săpaseră la cazma și lopată, pe atunci nu erau mașini; dar cum au rezolvat problema apei care va fi inundat groapa de la un moment încolo? Mister! Și toată admirația pentru meseriași!

Perpendicular pe latura mică venea un șanț mai lat de-un metru și lung de vreo sută, ce aduna izvoarele de sub coasta văii Neajlovului, umezită de nenumărate fântâni: găuri micuțe, înconjurate de iarbă, pline-ochi cu apă cristalină și rece, leagănul batracienilor fără număr și nume. Mulțime de canale și șanțuri se piteau pe sub crengi de sălcii, răchite, măceși ori tufișuri de ghimpari, unele cu pește, altele doar cu broaște de toate neamurile, inclusiv din alea țestoase, care se agățau câteodată în acul undiței și erau zvârlite înapoi cu un fel de scârbă ușor de înțeles: asemenea vietate nu (ne) folosea la nimic! Șerpi colcăiau pe-acolo, guzgani de apă și chiar nevăstuici, povesteau unii dintre cei obișnuiți să colinde vara prin acele locuri. Nicu lui Velea și prietenii săi se numărau printre aceștia; și ne râdeau în nas nouă, cei care pescuiam pe Morteanca și pe la Mocirlă, când ne lăudam cu isprăvile noastre. Ca pe Sârbeanca nu era; iar ca la Mărgeanul cel cu apa clară, de vedeai carasul printre nuferi, nu era nici în visele noastre secrete!

Am fost de mai multe ori cu undița pe Sârbeanca, împreună cu vărul Ment și cu inegalabilul Nelu, zis Jana lui Micșonelu, dar numai o singură dată la Mărgean. Țin minte cât voi trăi – e una dintre acele amintiri de neșters, măcar că nu s-a petrecut nimic memorabil, nici amănuntele nu mi s-au impregnat „la micron” în creier. Niciunul dintre noi trei n-a prins vreun pește, cât de mic. Ori n-am știut „locurile”, ori nu era vremea potrivită, ori Nicu lui Velea, întâlnit chiar pe malul Mărgeanului, ne-a făcut involuntar să plecăm de-acolo mai repede decât am fi vrut. În fond, era „locul” lui – și toți undițarii respectau cutuma: nu pescuiești în locul altuia, că iese scandal! Mai mare ca noi și mult mai voinic, Nicu ne caftea fără probleme, la o adică, deși nu sărea la bătaie din orice fleac. Încă revăd ceața străvezie ce vălurea printre crengile sălciilor, și îmi amintesc primirea amabilă și sfatul lui Nicu (ieșit misterios din lăstărișuri tocmai când credeam că nu-i nimeni în jur): să încercăm la niște „ochiuri” dintre frunzele de nuferi galbeni, parcă anume deschise ca să arunci undița și să iei crăpceanul! Ne-a zis și cât să dăm „pasul” – adică distanța dintre plută și cârlig – ca momeala să fie la nasul carașilor. Dar ăstora ori nu le-au plăcut râmele noastre, ori erau sătui, ori se lămuriseră despre ce e vorba după ce Nicu săltase șapte dintre ei! Vlăjganul s-a îndurat să ni-i arate: și ne-am îngălbenit de ciudă, văzând câtă carne adunase fiecare sub solzi! Parcă am înghițit o caracudă moartă, plină de țepi și noroi: peștii Mărgeanului ne dădeau cu tifla! Ne-am simțit niște intruși, niște neica-nimeni prin părțile alea! Și cu toate că Nicu nu ne-a tăiat accesul în ceea ce pe drept cuvânt putea numi, la figurat, „raiul” lui, raiul acela ne-a refuzat! Abia ne-am ostoit necazul cu niște pui de pietrari, luați „la plezneală” pe Neajlov, în porțiunea de sub dealul zis „alui Țipoia”...

Și, deodată, vestea că „Seacă Mărgeanul!” a înfipt un cuțit rece în inimile tuturor celor care pescuiau – de plăcere, ca mine, sau de nevoie, ca Jana, Anghel ori alt băiat... Însă în mintea și inima lui Niculae Onete, zis Nicu lui Velea, sau Nicu alui Gheorghe alui Velea, care pescuia de drag și considera Mărgeanul drept perlă neprețuită, a stârnit o adevărată furtună. Parcă îl văd și acum, în starea din acea după-amiază: agitat, revoltat, îndurerat, neputincios și furios. Nu știu cât de bine intuia el că actul pus la cale de nea Pică și de Tatoniță e un atentat la viața naturii. Dar sigur înțelegea că, după săvârșirea faptei, la Mărgean nu va mai fi – oare cât timp? – vreun crap arămiu, vreo carasă burtoasă ori vreun murgoi dinainte de Potop. Asta pricepeam și eu, oricât de nepăsător eram la problemele naturii. Majoritatea oamenilor mari din sat se îndoia de reușită din motive strict practice: Mărgeanul cel cu apa clară, de vedeai carasul printre nuferi, era un ghiol presupus „de nesecat”, dat fiind că nimeni nu văzuse luciul apei să scadă măcar două degete sub buza malului, oricât de uscate vor fi fost verile. Iar prin 1946 – 1947 chiar bântuise o secetă greu de uitat. Nesăbuita intenție „pescărească” a creat instantaneu o așteptare ca la meciurile de fotbal: bate sau nu bate cutare echipă? Pe atunci, la noi în sat nu se practicau jocurile gen pronosport, proliferante azi oriunde; dar ceva asemănător declanșase acțiunea: un pariu făcut seara precedentă la bufetul lui Vasile Pielan, de nea Pică și nu se mai știa bine cine!... Niște bețivani, vorba muierilor.

Nea Pică era băiatul cel mic al lui Tudorică Ungureanu, zis Brânzoacă, zis și Totolică, văr primar cu bunicul meu, Dumitru Ungureanu, zis și Mitică Bășică, zis și Taica. Botezat Gheorghe, toată lumea din Morteni și Cacova (peste 4000 de suflete adunate) îi zicea și-l cunoștea drept Pică. Avea un frate mai mare, pe nea Costică, desemnat mereu, pentru identificare, cu adaosul „nobiliar” alui Brânzoacă. Dar pe nea Pică nu-l puteai confunda: era PICĂ. Unic și impunător, nu prin statură sau forță, nici prin înțelepciune, ci prin felul în care obliga preopinenții să-i dea ascultare. Doar Nicu lui Velea avea să se distingă la fel în sat, generația următoare, beneficiind de înălțime, de curaj și de alonja imbatabilă. Cam zurliu de fel, după judecata comună, mai mult tăcut decât guraliv; însă, când începea să vorbească, nea Pică era de necombătut, fie că avea dreptate, fie că nu. Obișnuia să se îmbete și să comită tot soiul de nerozii. Putea să facă orice în sat – era vremea lui! Îl vedeam uneori cu alăul (denumirea consacrată: halău; regionalismul folosit de noi: alău) pe malul gârlei, dar nu zăbovea mult la pescuit și nici pește nu prea mânca, fiindcă avea multe oase. Cum l-a convins pe Tatoniță să participe la tărășenie? Unchiul meu știa ce înseamnă peștele, intra mereu în baltă tragă de plasă cu vărul Mitică alui Țigărea, zis și alui Luche, ba chiar se îngrijea ca Gligoru să fie cât de cât curat și desțelenit pe maluri, să nu se colmateze la aleșteu, și așa mai departe. Nea Pică, văr de gradul doi cu tata, era brigadier la C.A.P., un fel de șef al satului și al lui Tatoniță direct, și n-aveai cum să-i pui piedică, dacă îi tuna ceva în minte! Și, bănuiesc, lui Tatoniță i se va fi răsculat orgoliul: dacă tot nu-i întrecea la grădinărie pe sârbi, măcar să le distrugă unul dintre locurile ce-i făcuseră faimoși, cu toate că, după colectivizare, nu-l mai foloseau! Așa că în după-amiaza lăptoasă și călduroasă, în care nu se întâmpla nimic, Tatoniță l-a pus pe Vâlvoare la treabă. Vâlvoare l-a pus pe nea Gheorghe Manu, căruțașul grădinii de legume, să lege unul dintre cai la răscruce. Astfel a dus motopompa la Mărgean, unde a săpat tranșee pentru cele patru roți, a montat sorbul și furtunul de evacuare și – ca niciodată! – a pornit-o din prima! Apa scoasă era drenată către Neajlov pe un șanț vechi. M-am făcut și eu util, și-am adâncit albia cu sapa... Am fost acolo de la începutul tărășeniei, fiindcă îmi petreceam toate zilele de vacanță în grădina de legume, când nu mă duceam la munca sezonieră la I.A.S., ori nu-mi dădea tata ceva de făcut prin gospodărie. Îmi plăcea să diriguiesc apa răcoroasă pe șanțuri, mă distra să ascult certurile muierilor și bârfele lor despre bărbați. Și-mi ardeau palmele să mângâi părul bogat și picioarele lungi ale Niculinei, fata lui nea Manu, colega mea de clasă, în pofida faptului că ochii ei albaștri mă fulgerau disprețuitori și, totodată, nedumeriți – știa și ea, ca toți colegii, că eram îndrăgostit de alta... Nea Gheorghe a mers cu noi pe lângă motopompă, a revenit cu calul la grădină și s-a întors cu căruța – primise ordin să aducă atelajul ca să cărăm peștele dibăcit la Mărgean! Toți eram convinși, vezi bine, că se va umple dricul, dacă n-o da și pe deasupra!...

Curând, n-aveai loc să te miști pe maluri de câți gură-casă se adunaseră. Vestea se răspândise fulgerător, curioșii tălălăiau pe marginile ghiolului, însă la muncă s-au băgat doar Gică alui Fafioc și Marin alui Frișcă. Ei au astupat canalul care pica perpendicular pe-o latură mică, în așa fel ca izvoarele să nu se mai verse în aleșteu. Pe jumătate plin de nuferi galbeni și mătasea broaștei, pe la colțuri cu papură și țipirig, Mărgeanul cel cu apa clară, de vedeai carasul printre nuferi, și-a pierdut treptat strălucirea cristalină și a secat horcăind lent ca un animal preistoric răpus de vânători nemiloși. Nea Pică și Tatoniță supravegheau munca lui Vâlvoare, a lui Gică și a lui Marin, cinstindu-se pe rând dintr-o sticlă cu rachiu de drojdie. Când motopompa n-a mai tras apă, deoarece pe fund rămăsese un terci noroios, ce înfunda sorbul, băieții au luat o plasă anume adusă și-au plimbat-o de-a lungul și de-a latul gropii. Au înhățat un crap de mărime obișnuită, mai mic decât cei care rupeau alaiele sătenilor când pescuiau în Gligoru, mergând în linie de la Vad până la Coadă. Flăcăii se afundaseră în mâl până la brâu și trăgeau din greu la împletitura înghilodită de capetele atâtor țipari cât să umple o găleată de 10 litri. Asta a fost captura formidabilă de la Mărgean: un crap și-o găleată de țipari!

Chindia a înroșit cerul spre apus. Lumea a plecat acasă. Nicu lui Velea aproape că plângea de bucurie și repeta cu glas înăbușit:

– Ai văzut că n-au prins nimic? Ai văzut că n-au prins nimic?

Nea Pică stătea pe un mușuroi de pământ, în poziția gânditorului de la Hamangia, cu sticla golită alături. Privea amurgul cu ochi mici și triști. La ce se gândea? Cine să știe! Astfel adastă de mai bine de jumătate de veac în memoria mea și, fără să vreau, îl compar cu un personaj din prozele lui Șukșin, unul care demolase biserica din satul natal, în pofida opoziției consătenilor și a propriei familii. După ispravă, rusul a plecat să se îmbete. Nea Pică se îmbătase înainte să o comită. Iar lumea din sat n-a protestat, ci a râs doar de prinsoarea lui. Pentru că, într-un târziu, s-a aflat de unde pornise totul – o beție nenorocită și-o ambiție zănatică! Un timp, printre noi, pescarii obișnuiți, a circulat butada:

– Ai prins ca nea Pică la Mărgean! – ziceam cuiva care „luase” câțiva fâțoi sau o mână de boarțe cu mațe vineții, aproape terciuite.

Vâlvoare a strâns motopompa. Nea Gheorghe Manu a legat-o cu niște ștreanguri la spatele căruței. Tatoniță n-a dat ajutor: era ocupat cu împărțeala prăzii. Crapul s-a dus pe drumul Mortenilor, spre bucătăria inginerului-șef de la C.A.P., care putea să-i pedepsească pe subalterni. N-a făcut-o, semn că peștele a fost bine primit. Gică alui Fafioc și Marin alui Frișcă s-au pricopsit cu niște cărășei, rătăciți printre broaște și vârlugi, în noroiul din plasă. Vâlvoare și nea Pică n-au vrut să ia nimic, ei nu mâncau ...șerpi! Adică țipari, ușor de confundat cu șerpii de apă. I-au împărțit Tatoniță și nea Gheorghe Manu. Pe-ai noștri – nepot fiindu-le, am mers la ei la masă – i-a gătit tanti Paulina, soția unchiului. Iscusită la bucătărie, trupeșa femeie a tăiat capetele țiparilor, le-a aruncat la gunoi (le considera otrăvitoare), trupurile încă vii le-a sărat și le-a pus pe un grătar, deasupra jarului scos în vatra cuptorului, unde s-au perpelit până a dat zeama din ele. Am mâncat și eu, mai degrabă înfometat decât încântat. Și încă îmi stă pe limbă gustul dulce de carne albă, sfărâmicioasă, și am în ochi sângele crimei simbolice la care am participat – mă amăgesc oare? – nu doar ca martor. Alte amănunte s-au scufundat în mâlul istoriei...

Mărgeanul și-a refăcut nivelul de apă, dar acolo nu s-a mai pescuit nici un crap, nici un caras, nici un murgoi, nici un țipar. Ne-am întrebat deseori, apoi: fusese, într-adevăr, pește în ochiul ăla, sau ne mințise Nicu lui Velea că e? Pentru mulți dintre noi era evident ce se petrecuse: crapii se vârâseră în nămol când au simțit că scade apa. Poate săpaseră găuri printre rădăcinile sălciilor, neștiute de nimeni. Iar Gică și Marin – ori nu prea aveau habar să dibuiască peștii (deși se băgau vitejește să scotocească pe sub maluri, la Cărămizii sau la Pod), ori călcaseră pe ei și nu-i simțiseră! Bun; și-atunci de ce nu mai veniseră crapii înapoi, după ce Mărgeanul se umpluse iar? Păi, n-or fi fost proști! Mai bine morți, decât prinși! Ori – ne îndoiam filosofic, scobindu-ne-n nas – poate că s-au cărăbănit în Neajlov, naiba știe cum!...

Neajlovul a mai fost blagoslovit de viață încă un an. În toamna lui 1971 s-au deversat în el dejecțiile Combinatului de îngrășat porci de la Căteasca. Atunci s-a comis – certitudinea pică fără pic îndoială, deși nea Pică n-a avut vreun amestec! – un fel de genocid sau... peștocid. Niciun pește n-a mai trăit în zona noastră de râu, nici de spălat n-a mai fost bună apa, nici măcar să stai pe mal, în iarbă, nu se putea în unele zile, din cauza mirosului înfiorător. Lipsită de ape curate, Grădina de legume a murit. Tatoniță s-a calificat frezor la Uzina de Utilaj Chimic, în Găești. Nea Pică a mai rezistat la băutură încă vreun sfert de secol, tot brigadier până s-a spart C.A.P., apoi proprietar de multe pogoane, fără măcar un cal de povară să le lucreze. Gicu Vâlvoare, văduvit de cele 99 de motoare, s-a pricopsit șef de atelaj, alături de nea Manu. Un timp a lucrat la moară, însă n-a intrat în combinații cu versatul morar-șef, afacerist de clasă... muncitoare, așa că a fost ușuit. Nicu lui Velea a făcut armata, s-a însurat și-a ținut o nuntă de poveste, în primăvara lui 1976, cu Maria Ciobanu cântăreață și fetele ei stârnitoare de amoruri flamboaiante. Pământul de pe Sârbeanca, din stânga ului, s-a uscat. Mărgeanul a sfârșit ca o groapă de nici un metru adâncime, plină de scaieți. Neajlovul însuși e un pârâu care abia își amintește, după vreo ploaie torențială, că a fost odată râu feeric, doldora de faună acvatică, pe malurile căruia trăiau în armonie oameni, animale și plante.

Probabil că așa se va întâmpla curând și cu Pământul... 

(Revista HYPERION - nr. 7-8-9/ 2021)