miercuri, 18 iulie 2018

TERAPIE NARATIVĂ - 2/2018

D-ale spitalului

Anul trecut, prin martie sau aprilie, după câteva luni de agitaţie, contorsiuni şi alte manifestări de revoltă, când surde, când bubuitoare, am aflat ce se întâmpla în burta mea uşor supradimensionată. Mă pricopsisem de câţiva ani cu o tumoare ce, fără să mă întrebe, se ocupa cu blocarea mecanismului intestinal. Medicul specialist în gastroenterologie care m-a controlat cu aparatură de ultimă generaţie, fabricată tocmai în Japonia, a prelevat bucăţica necesară analizei de laborator şi mi-a spus fără menajamente că am doar o singură opţiune pentru eventuala rezolvare: operaţie! Adică – practic vorbind – tăierea abdomenului, depistarea zonei afectate, înlăturarea masei de ţesut formate prin exagerata înmulţire patologică, şi aşa mai departe. Tot tacâmul. Sau bisturiul.
Nu m-am dat lovit de năpastă, deşi corpul meu slăbea progresiv, prin pierdere de sânge ascunsă în materia pe care mai tuturora ni-i oarecum ruşine să o numim: fecale. Bravam. Glumeam. Decupam scenarii luxuriante, cu imposibilităţi structurale de felul celor imaginate de Magistrul din Cajvana & comp. în concursurile de patafizică. Posibil să fi crezut că voi scăpa ca de-un guturai, sau – hai, fie! – ca de-o gripă, deşi mai aveam antecedente soldate cu operaţie la coloana vertebrală. Acolo, în urmă cu mai bine de două decenii, o hernie de disc m-a lăsat pe viaţă cu dureri articulare şi meteorosensibilitate, de sunt capabil să prezic vremea rea cu vreo trei zile înainte să înceapă, mai abitir ca sateliţii geostaţionari. Nu vorbesc serios, ziceţi? Cum altfel să priveşti Necunoscutul, Marele Inevitabil, dacă nu în băşcălie, fie şi de cea mai ignară speţă, dat fiind că nimic nu poate înlătura fatalitatea morţii? Să nu devin patetic, însă, chiar de la al doilea paragraf!
Procedurile preliminare internării în spital au durat vreo două săptămâni, cu multe incertitudini şi amânări, de începusem a crede că medicul către care fusesem îndrumat de amabilul diagnostician nu vrea să mă primească în clinică. Nu era aşa, nici pe departe. Profesionist şi perfecţionist, chirurgul ţinea să se asigure că toate analizele sunt făcute cum trebuie, fiindcă ştia mai bine decât mine cum stau lucrurile (şi fiinţele) în actualul, bravul nostru sistem de sănătate. Am avut noroc de un Domn, medic de veche şcoală românească, pasionat al chirurgiei, care aplica foarte atent procedurile necesare fiecărui bolnav în parte, explicându-i detaliat şi despre ce e vorba. Să-i scriu numele aici, mi s-ar părea un fel de reclamă ieftină; şi bănuiesc – aflându-i felul de a gândi – că n-are nevoie. Gratitudinea nu se poate cuprinde în cuvinte, nici epuiza în două pagini, nici exprima prin te miri ce gesturi dramatice, romantice ori fandosite. Nici vindecarea nu vine prin cumpărarea cu bani, oricât ar crede aşa disperaţii să trăiască oricum. Şi ce viaţă e aceea condamnată la permanente îngrijiri medicale? E chin, zice poporul, nu viaţă!
În spital, oamenii au comportări deosebite, de care se miră şi povestesc multă vreme după ce au traversat experienţa durerii şi terapia fricii. Ştiind oarecum ce mă aşteaptă, am decis să iau totul în râs, cu speranţa că aşa îmi va fi mai uşor. Am şi vânat chestiile hazlii, inventându-le, dacă nu se găseau. Decizia mi-a fost răsplătită cu asupra de măsură. Bunăoară, într-o noapte a sosit un bărbat (căsătorit, copil în clasa întâi) de nici treizeci de ani, căruia îi plesnise fierea şi urma să fie operat laparoscopic. Ţigan florar din Colentina, n-avea nimic din ceea ce vulgata termenului de ocară atribuie seminţiei sale. Dimpotrivă, era mai spălat şi mai educat decât un român neaoş, leat cu mine, născut şi domiciliat pe lângă Ploieşti, care făcea cinste conceptului de „gândire cavernicolă”, vorba lui Paul Goma. Ploieşteanul îşi expunea părerile apoftegmatic, apăsat, cu voce profundă, în rare silabe, greu scoase din adâncul pieptului ciuruit de cancer în ultimă fază. La ţigan, să-l încurajeze, au venit în acea noapte nenumărate rude, toate dornice să ajute, să înveselească într-un fel sau altul nu doar pe bolnavul lor, ci şi pe noi, colegi de sindrofie. O verişoară, mai vârstnică şi bine hrănită, a ţinut să-l asigure că operaţia de bilă e un fleac:
– Nu te teme, măăăă, că nu doare deloc! Îţi face o găurice, uite atâtica de mică, şi-ţi scoate fierea cu paroscopul!
Eu şi celălalt suferind (erau doar trei paturi în salon) – să murim de râs în aşternuturi, spre marea nedumerire a trupeşei florărese. Care a tot repetat asigurarea până la saţietate şi a plecat lăsând în urmă o dâră groasă de parfum.
Vecin de pat în alt salon mi-a fost un pensionar de prin Muscel, toată viaţa şantierist, plin de-o energie inepuizabilă, alimentată cu ţuică de Măţău şi bere ordinară comercializată în chioşcul de la parter. N-avea interdicţie la mâncare sau băutură; lui urma să i se repare doar tăietura mai veche, de hernie inghinală, ce crăpase din nu se ştie ce cauză, pesemne datorită efortului fizic de la care acest nea Gică nu se abţinea deloc. Şi nici de la pălăvrăgeală. Rar mi-a fost dat să întâlnesc un om capabil să vorbească atât de mult. Nici în somn nu-i tăcea gura, necum dinaintea medicului chirurg, care îi recomanda insistent să excludă mâncărurile grase, ca să-i trateze cu succes cealaltă defecţiune: pântecul exorbitant. Aş, ţi-ai găsit! Nea Gică promitea solemn că va face cum i se spune; însă, cum pleca doctorul, da fuga la noptieră şi înfuleca un ciortan vânjos de pui fript, din cele vreo patru-cinci cumpărate zilnic de-un binevoitor de la bistroul din colţul străzii. Bea câteva guri de bere direct din sticla dosită de ochiul necruţător al unei interniste obişnuite să poruncească aruncarea tuturor recipientelor provenite din exteriorul spitalului. Şi împărţea băutura cu o asistentă, supranumită „Sac-umplut” din motive lesne deductibile. De-o veselie contagioasă – fie-i firea binecuvântată! – femeia cu doi copii preşcolari ne distra copios în tura ei şi ne administra empiric prescrisele tratamente post-operatorii.
După operaţie, m-am trezit relativ iute din anestezia totală şi-am reluat legătura cu mediul înconjurător, particular salonului de reanimare. Puţine ore mai apoi, eram perfect conştient şi la fel de pus pe glume ca înainte. Medicul de gardă a venit în inspecţia de la ora 17, gata să ia măsurile necesare, la nevoie. Era un tip sobru, exigent şi distant, pe care nu l-am văzut nici măcar zâmbind în cele două săptămâni cât am fost spitalizat. L-am făcut eu să pufnească în râs nestăvilit – şi era vizibil că asemenea manifestări nu-i stăteau în obişnuinţă. S-a petrecut atunci când mi-a cerut să mişc vârful unui picior, test de rutină pentru cei operaţi, şi m-a întrebat cum mă simt:
– Domn’ doctor, mă simt ca ăla jelit de neamuri aşa: „ete-al dracu, nu mai moare, că tot mai dă din picioare!”
– Ce? Cum? Ce vrei să spui cu moartea?
I-am reprodus versurile cântecului popular, în varianta lui Tudor Gheorghe. Râsul medicului mi-a făcut mult bine la psihic, alungându-mi definitiv gândurile negre ce mă bântuiseră noaptea precedentă, când trimisesem şi sms-uri alarmante câtorva prieteni scriitori, din partea cărora aş fi vrut nişte necroloage laudative, dacă exegeze critice n-au comis. Dar nici de ferpare n-am avut baftă, drept care, declar că renunţ pentru următorul veac la elogii!
Am încercat să observ oamenii din jur cu empatie meticuloasă. Cineva care mă iubeşte mi-a adus şi-un carnet, să notez tot ce văd, aud, simt, gândesc, visez, halucinez, imaginez. N-am putut să o fac. Nu ştiu de ce. Câteva observaţii figurează totuşi pe-o foaie ruptă, lângă tastatura computerului. Le tot recitesc, fără să aflu vreuna concludentă. Poate: „Compasiunea poartă ochelari de vedere”. Asta, pentru că toate femeile care îşi făceau bine meseria – bucătărese, îngrijitoare, lenjerese, asistente, doctoriţe – purtau lentile cu diferite dioptrii. Sau: „Răceala are părul blond şi ochii verzi” – de la uimirea provocată de o asistentă nurlie. Indiferenţa ei faţă de pacienţi rivaliza cu frumuseţea-i tipică, de muiere fatală, dintre cele care mobil(iz)ează imaginaţia atâtor scriitori, de toate neamurile.
Şi-am remarcat solidaritatea pacienţilor în faţa durerii, a nevoii şi-a iminentei morţi. Solidaritate, compasiune şi înţelegere am primit şi de la personalul spitalicesc, fie medici, fie orice altceva, inclusiv şoferi şi gardieni. Însă câtă compasiune poţi pretinde din partea cuiva, zilnic asediat de boală, de răni, de moarte şi disperare? O fi medicina apostolat, dar până şi Iisus, înainte de-a deveni Hristos, s-a plâns de numărul mare al handicapaţilor ce căşunaseră pe el, să-i vindece, nu să-i mântuiască! E ceva în neregulă cu cele scrise în paragraful acesta? Posibil. Şi dacă e, îmi asum greşeala, fiindcă în situaţii de genul maladiilor nevindecabile, mulţi oameni se comportă halucinant sau copilăreşte.
Oarecum legat de amănuntul că unii bolnavi au nevoie de îngrijire permanentă, precum copiii mici, mi-am amintit de prima internare în spital, când mi s-au extras polipii nazali. Să fi avut şase, şapte sau opt ani? Era vară, poate iunie sau iulie, poate chiar august. Ca toţi copiii din sat, alergam desculţ de primăvara până toamna, transpiram, răceam frecvent şi mi se umflau amigdalele. Nodurile din beregată îmi astupau parcă şi urechile mai mult nespălate. Leacurile administrate de părinţi şi – mai ales – de bunici, erau din cele tradiţionale, „băbeşti”. Eficienţa acestora fusese verificată de-a lungul istoriei contorsionate şi al stilului rural de viaţă, frust, vigilent, intuitiv, arbitrar, presărat cu rare clipe de tihnă ce puteau fi cu succes alocate „cercetării ştiinţifice”. Bunăoară, pentru atenuarea umflăturilor de gâlci, cum se numesc popular nesuferitele organe limfoide, cu aspect şi relief de migdală, proţăpite la intrare în faringe – banala beregată sau şi mai banalul gâtlej – Maica, bunica paternă, folosea praful de sare grunjoasă, cernut prin sita ruptă a unui ciur de mălai delabrat. Uneori întrebuinţa şi gaz lampant, după ce înfăşura arătătorul cu pânză curată şi-l înmuia în bidonul de tablă ce conţinea inflamantul şi – vezi bine! – vindecătorul lichid. Şi azi simt în fundul gurii, de-o parte şi de cealaltă a omuşorului, neuitatul gust al sării zobite cu un ciocan pe-o cârpă, în căpistere şi senzaţia de nedescris dată de apăsarea degetului pe sensibiloasele glande, a căror extirpare nu elimina din meniu îmbolnăvirile. Puterea obişnuinţei, deh!
Unii copii o păţeau rău din cauza gâlcilor, iar dacă părinţii se aventurau să-i transporte la spital pentru operaţie, nu li se garanta însănătoşirea. Soră-mea, de exemplu, a fost tratată în acest fel, dar problemele ei de sănătate nu s-au atenuat după scoaterea amigdalelor. Eu am fost operat de polipi. Cum anume vor fi fost convinşi ai mei să mă supună trecătorului chin, n-am aflat. Factorul decizional a fost însuşi Taica, de obicei conservatorist în unele domenii ale vieţii noastre de familie, dar vizionar în destule altele (am mai povestit). El m-a dus la spital, şi tot el m-a luat de acolo. Ţin minte şi azi autobuzul hodorogit ce făcea de trei ori pe zi cursa Găeşti – Morteni, ulterior până la Ciupa. Sper că nu greşesc în presupunerea că fusese construit în Cehoslovacia, la uzinele Tatra. Ipoteza e stimulată de amintirea siluetei, rotunjite ca o lubeniţă, emblema fabricii respective. Sau să fie o falsă aducere-aminte, de câţiva ani mai târziu, când tot Taica m-a cărat efectiv la policlinica din Găeşti? Atunci trebuia să-mi fie restabilită rotula genunchiului stâng, sărită de la locul ei în apriga paradă executată ca să apăr poarta echipei mele de fotbal din clasa a treia, cum le apăra faimosul Voinescu pe-a CCA-ului şi pe-a naţionalei...
Spitalul orăşenesc din Găeşti era o clădire construită special pentru destinaţia dată, pe un singur nivel, cu suficiente saloane, socotesc, şi cu dotări asupra cărora, necunoscându-le, nu sunt îndreptăţit la comentarii. Încăperea destinată copiilor fără însoţitor, unde am fost internat, avea ferestrele spre miazăzi, iar paturile orientate pe direcţia Nord-Sud, lipite două câte două. Alături s-a nimerit un băiat cam de vârsta mea, domiciliat chiar în oraş. De la el am aflat însă – şi uite, vă spun şi Domniilor Voastre, Preacinstiţi Cetitori! – că locuia în „Circa întâia – Gară”. Ce va fi însemnat asta, nu m-am lămurit nici până acum, cu toate că sălăşluiesc eu însumi în această urbe de aproape patru decenii, posibil chiar în misterioasa „Circă întâia – Gară”. Băiatul – n-am cum să-l uit! – era oacheş, mai fragil ca mine şi permanent în mişcare. Medicul şi asistentele îl ameninţau că, dacă nu se astâmpără, va suferi şi-o altă operaţie decât cea de polipi, pe care amândoi am îndurat-o cu sufletiste văicăreli, astfel părându-ni-se mai uşoară. Împreună am jucat un fel de pitită, legându-ne simultan la ochi cu bucăţi de bandaj alb şi căutându-ne reciproc prin paturi. Hărmălaia ne-a fost stopată de cineva adult, parcă o femeie. Dar ne-am distrat pe cinste.
Chipul medicului nu-mi locuieşte în vreo celulă a memoriei. Silueta lui, da. Purta halat alb, avea părul cărunt şi, pe frunte, oglinda cu bec în centru, care-i permitea să vadă în cavităţile nazale. Cleştele longilin folosit să depisteze vegetaţia adenoidă se curba la mânere, vârful acţiona precis şi nemilos. Nu sunt sigur dacă tot cu acel cleşte mi-a curăţit infecţia şi-a împins tamponul de vată, îmbibată sau nu în soluţie sterilă, ca să oprească sângerarea. Vă asigur că senzaţia trăită la eliberarea de micile tumori a fost aspră, ca produsă de-o sârmă trecută direct prin carne.
Am revenit acasă cu idei noi de jocuri, puse în aplicare cu soră-mea chiar în după-amiaza ieşirii din spital. Primul a fost noul stil de-a baba-oarba. Vrând să-i demonstrez regulile, m-am legat singur peste ochi cu o basma de-a mamei. Şi, umblând apoi prin pat – fiindcă voiam un ring aidoma celui din spital –, m-am trezit urgent pe jos. Norocul meu că podeaua de lemn era protejată de multe preşuri. Unde am extins domeniul de joacă, aşa cum un francez, azi mult mai celebru decât mine, avea să extindă narativ domeniul luptei. 

(HYPERION - nr. 4-5-6/ 2018)

vineri, 16 martie 2018

TERAPIE NARATIVĂ - 1/2018

Mirosul şarpelui de baltă


       Ani de-a rândul am luat - şi încă iau - apă de băut dintr-o fântână situată la marginea unui islaz. I se spune şi, nu ştiu cât de corect, „arteziană”, deoarece curge non-stop, fără ajutorul vreunei pompe. Ca să ajung la ea, ies din oraş pe şoseaua spre nord, către dealuri - Podişul Getic, cum scria odinioară în manualul de Geografie, clasa a IV-a. Traversez râul Potop, din grozăvenia căruia a rămas doar numele; apa scursă pe albia lui abia atinge debitul unui pârâu, mai din plin adunându-se la vreme ploioasă. După câteva case şi-un teren de sport, urmează o porţiune de islaz, pe dreapta, şi ogoare pe stânga. Satul Arsuri se aşterne la vreo doi kilometri, premers de drumul ce duce la saivanul vitelor şi la pădurea - odinioară celebră şi de nepătruns - cu acelaşi nume. Un şanţ enorm colectează apele pluviale din vatra satului şi însoţeşte şoseaua, pe partea stângă. Sălcii pletoase, sălbăticite, jupuite de vijelii umbresc malul dinspre ogoare, dându-i înfăţişare picturală de zăvoi bucolic. Asta dacă priveşti de la distanţă. De aproape însă, lipsa de grijă a omului, vizibilă în hăţişul de mărăcini şi-n mizeriile înghesuite pe suprafaţa lichidului nămolos, face ca toamna, iarna şi primăvara, liziera să capete un aer fantast, demn de prozele romantice. Sau mai degrabă de roman gotic, dat fiind că vântul şuieră câteodată înfiorător prin crengile uscate.

      Merg la fântână cu patru bidoane de plastic. Mijloc de locomoţie - bicicleta. Fac o plimbare; apa e un pretext rezonabil. Şi nu de puţine ori, la întoarcere păşesc pe lângă velociped, pe trotuarul întins de-a lungul şanţului între cele două localităţi, fracţii ale aceleiaşi unităţi administrative. Nu m-am lăsat niciodată sedus de atitudini războinice contra nesimţirii umane generalizate, ale cărei „produse” abundă şi pe malul tranşeului sus-pomenit. Când am putut, am curăţit eu. Dar ce poate face un om singur contra unei turme? Dezolat de neputinţă, m-am resemnat încercând să văd numai părţile frumoase. Ici o tufă de măceş; dincolo un pâlc de papură; florile albastre ale vreunui ciulin necopt; mâţişorii parfumaţi ai sălciilor, primăvara; cântecul broaştelor în zile anume predestinate de „Stăpânul cel fără de margini peste marginile lumii”, vorba Poetului... Şi-am constatat că mă împlinesc sufleteşte când admir natura; scriu o banalitate, sigur; şi e musai să mi-o repet, fiindcă timpul ce mi s-a dat e tot mai puţin şi mai preţios, ca să-l cheltuiesc detestând. La urma urmei, cum să dispreţuieşti Natura, chiar dacă Omul, parte a Naturii şi el, o strică, inconştient şi continuu, de când fiinţează?

      Într-o zi de aprilie veneam agale de la izvor şi sorbeam nesăţios arome de pământ reavăn, de muguri explodaţi pe crengi, de iarbă ţâşnită impertinent. Canalul îşi etala macabra sumă de gunoaie. Recipiente de plastic, pamperşi, ambalaje greu de reciclat natural, ale mărfurilor ce umplu supermagazinele, cutii de carton din cele mai diverse - iată câteva reziduuri ce fac fala câmpurilor verzi de-altădată, regretate de nostalgici, blamate de propagandiştii noilor politici corecte, bine stipendiaţi în propria lor prostie. Bătea vântul subţire dinspre sud-vest, iar eu înaintam cumva contra lui, fără să simt efortul. Şi deodată mi-a umplut nările un miros de mâl putred, de fund de baltă, de ierburi năboite în apă tulbure şi rece. Am recunoscut imediat mireasma din copilărie ce-mi trezeşte simţurile la intervale lungi şi seci, pe care nu ştiu cum să o descriu exact - dacă se poate descrie! Nici poetic nu cred că pot să o transpun în pagina fişierului electronic; n-am încercat, e drept, să scriu cu pixul pe o coală de hârtie, clasic. Dar ştiu de la ce anume provenea: de la un şarpe mort!

       Era vara lui 1964, împlinisem opt ani. Cred că nu mă înşel, o să vedeţi mai jos de ce. În vara aia tineretul din sat pierdea timpul „la Vad”, un loc viran, niciodată cultivat, pe uliţa Sârbilor, între gospodăria lui Ion al lui Valter şi Dispensar. Dispensarul funcţiona în casa căpitanului Paulian, confiscată de „regimul puterii populare”, după „fuga” Regelui, al cărui ostaş devotat fusese şi ofiţerul în cauză, plătind cu închisoarea credinţa jurată legal „capului” oştirii. Iarna, „la Vad” se netezea cel mai bun derdeluş din vatra satului. Acolo mi-am rupt două perechi de cizme cauciucate (mai apoi, plăcându-ne muzica rock, le ziceam cauciocate, pricepeţi la ce băteam apropo!), dându-mă cu sania întins pe burtă, cu picioarele ferm ţinute oblic, nu sprijinite pe tălpice, botul încălţărilor slujind ca mecanism empiric de frânare. Primăvara şi vara, iarba măruntă, crescută des, era păscută în silă de vaci. Am scris „în silă” nu ca să comit vreo figură de stil, ci pentru că pe pajişte hălăduiau gâştele Ariticăi (ea ţinea cârdul cel mai mare) şi ale altor vecini, murdărind covorul verde cu gâneaţ, colorat în altă nuanţă de verde. Pornită din drumul vag pietruit, fâşia de pământ înierbată cobora ca un dreptunghi până pe malul Neajlovului, unindu-se prin dosul curţii Dispensarului cu islazul aproximativ triunghiular întins de acolo până spre Dealul Ţipoia (denumit aşa după proprietarul cu acelaşi nume - probabil pictorul, vreun frate ori văr -, al cărui conac fusese demolat înainte de colectivizare, iar livada rasă din rădăcini).

      Am zis că aproape toată suflarea tânără a satului toca frunză la câini. Unii păzeau vacile, alţii jucau ţurca. Fetele coseau sau împleteau, după priceperea lor, băieţii scotoceau malurile râului sau ale heleşteului din spatele Dispensarului. Misterios ca un lac din prozele romantice germane (citite de mine cu voluptate ciudată cam peste vreun deceniu), ochiul acela cu apă rece, limpede şi întunecată ca oglinda morţii, a rămas etalonul toposului damnat, deşi - slavă Domnului! - nimeni nu s-a înecat în el, nimeni nu şi-a pierdut acolo bijuterii sau lucruri valoroase. Nici ca ascunzătoare n-a folosit, când nea Radu lui Iorgu şi-a azvârlit într-o noapte carabina pe care „uitase” să o predea, când cu ordinul conceput de „organele în drept”, ca să dezarmeze subtil pe ultimii - şi ascunşii - „duşmani ai poporului”. Asta se întâmpla pe la sfârşitul anilor 1950. Nea Radu fusese pârât de „prieteni” că are două puşti, nu doar una, cea de vânătoare, deţinută legal. Nu-i folosise la nimic nici carnetul de comunist (erau destui înscrişi de complezenţă, iar „tovarăşii” cunoşteau bine „atitudinea” fiecăruia), nici starea de invalid de război, cu piciorul pus în proteză (rănit însă pe frontul de Est, nu celălalt!), nici „funcţia” de pândar al averii Statului, pentru care probabil căpătase dreptul să poarte armă. Care drept nu se dădea oricui. Cu toate astea, când n-a mai fost sigur de ascunzătoarea în care dosise puşca ZB de 7,92, a aruncat-o în heleşteu. Cine l-a văzut? Nu se ştie. Cert e că la câteva zile Miliţia a scos aproape tot satul şi-a băgat oamenii în apă să caute arma cu căngi, cu furci, cu greble, cu beţe, cu mâinile goale. N-a durat mult până au găsit-o. Patul de lemn era intact, la fel şi vaselina de pe ţeavă. Cum a scăpat nea Radu de pedeapsă, e altă poveste...

      În vara lui 1964, unchiul Nelu, fratele mamei, terminase armata şi se plimba ţanţoş printre fete, ca Făt-frumos (era cu adevărat frumos, fotografiile stau dovadă!) căutându-şi, înainte să-şi caute serviciu, viitoarea mireasă. Ionica lui Aurică Fafioc, o blondă cu pielea cafenie ca frunza nucului de toamnă, pusese ochii săi verzi pe el, drept care eu mă bucuram de-o sâcâitoare atenţie.

      - Îmi dai mie pe unchi-tău, Nelu? - mă întreba ea de câte ori uitam să ocolesc pe departe, şi-o întâlneam pe drum. În ziua aceea stătea pe iarbă, lângă alte fete, în vreme ce noi, copii de şcoala primară, băteam o minge de cârpă printre vaci. Auzind întrebarea Ionicăi, vărul meu Ilie al lui Moga, viitor inginer TCM la Fabrica de frigidere, m-a sfătuit să-i răspund aşa:

      - Dacă îi dai un toc!

     Se miră Ilie şi-acum că am reţinut replica pe care el o auzise de la un flăcău, Ionel al lui Ganea, mort de tuberculoză în floarea vârstei. Câte întâmplări am petrecut în valea Neajlovului din vatra satului nostru, încă nespartă de tractoare? Cine le mai ţine minte! Şi ce semnificaţie le pot găsi? Cum ar fi întâmplarea cu şarpele mort, al cărui miros mă urmăreşte intermitent!...

     Deşi învăţasem să înot la şapte ani, după ce Taica mă aruncase în apă, sub sălciile Gligorului, chiar în dreptul heleşteului de la Dispensar, abia la zece am început să umblu cu undiţa pe Neajlov. Şarpele desemna o prezenţă obişnuită în lumea copilului care eram. Zona noastră nu pria celor veninoşi. Or fi fost sau ba, spaima de ei persista în mentalul colectiv şi pe cei mai mulţi ne determina să fugim de reptilă, când o vedeam. Eu nu mă temeam de jivină, cu toate că îmi producea scârbă, la fel ca şi azi. Am omorât vreo câteva de-a lungul anilor, împins de repulsia ancestrală, căreia nu i-am căutat antidot. În lumea rustică din care provin, să omori un şarpe era ceva tot atât de firesc şi necesar precum a hrăni un câine. Nu ştiu dacă din acel univers provine îndemnul „calcă-l pe cap ca pe şarpe”, neîndoielnic e că fapta se petrecea des în fiecare vară, până când respectivele vietăţi, majoritatea neveninoase, s-au împuţinat, chiar au dispărut. Încerc să mă simt vinovat într-o oarecare măsură, judecându-mă pe mine, cel de alaltăieri, prin optica zilelor astea sărăcite. Mă judec... Dar balanţa nu se înclină în nicio parte, pesemne că nu eu trebuie să cumpănesc. Sau nu e acum timpul cântăririi?

      Am părăsit-o pe Ionica lui Fafioc în clipa când ceata băieţilor de pe malul heleşteului s-a lansat, cu exclamaţii îndârjite de uluire şi spaimă, în urmărirea unui şarpe. Îl descoperise Nicu lui Pogon, un băiat cu patru ani mai mare ca mine. De omorât, l-a omorât altul, cred că Mitică al lui Sticlă, neînduplecat în asemenea ocazii şi nemilos cu cei vădit mai mici, indiferent că erau animale sau oameni. (Mi-amintesc fără plăcere cum ne băga cu capul sub apă, acest Mitică - Dumnezeu să-l ierte, că e mort de mult! -, urcându-se cu picioarele pe umerii sau capul nostru, când ne prindea la scăldat în zona sa de acţiune, bentul de pe Ioneasca, lângă podul de la Neajlovel...) Era un şarpe lung şi gros, unul dintre cei rar văzuţi, găsiţi şi omorâţi la noi. Să fi măsurat doi metri? Nu sunt capabil să estimez. Ne-am înşiruit toţi băieţii în urma lui Nicu. Fiindcă el dibuise reptila, lui i-a fost încredinţată moartă. El a rupt o crăcană de salcie şi a prins cu ea şarpele de mijloc. L-a ridicat în aer şi a pornit prin sat, să-l arate curioşilor. Ne ţineam după el. Bătea vântul numit pe-atunci Băltăreţul, care n-a mai bătut după ce „specialiştii” agriculturii comuniste au secat bălţile din lunca Dunării (detaliu aflat de la istoricul Ion Nania). Zăresc şi azi, cu ochii minţii, crengile moi ale sălciilor de pe malul heleşteului, turtite de pala vântoasă, văd luciul de culoarea oţelului cum se încreţeşte sub vânt, văd frunzele unor salcâmi scuturate violent la înălţimea la care noi ajungeam doar cu privirea. Şi aud limpede glasul cuiva din sat - al cui să fi fost oare?

      - Băăă, nu mai plimba şarpele aşa, că se pune pe vântoasă de-o să usuce tot!

     Era o superstiţie a cărei provenienţă n-am cercetat-o. Să fi fost ea specifică doar satului meu? N-aş băga mâna în foc. Între cele multe legate de mitica reptilă, stârnirea vântului prin purtarea în aer a uneia moarte mi se pare curată fandacsie. Coincidenţa manifestată atunci mi s-a întipărit în memorie fără greutate; din asta vă puteţi da seama că am fost lovit puternic la vârsta-mi crudă. Oroarea faţă de această vietate m-a însoţit permanent. Chiar şi documentarele televizate îmi provoacă dezgustul.

     Şi totuşi, un teribil de fericit vis a fost acela în care eu şi Taica, bunicul patern, priveam - şi-l primeam în curte ca pe-un fel de rudă - un şarpe uriaş, ridicat din pământ deasupra salcâmilor seculari din spatele casei. Cu toate că balaurul manifesta o atitudine protectoare faţă de noi, împietriserăm chiar pe locul unde, în ianuarie 1960, se afla boşca de coceni în peretele căreia bărbatul de şaizeci de ani neîmpliniţi se ascunsese de activiştii porniţi să-i convingă pe gospodari, argumentând cu bâta, „să se treacă la ge-a-ce. În vis nu mi-a fost nici frică, nici scârbă de şarpe; şi nici n-am insistat să decriptez semnificaţia neuitatei mele trăiri nocturne de-acum vreo cinci-şase ani...

     Nicu lui Pogon a lăsat jos băţul cu mortăciunea, plimbând-o prin ţărână ca pe-o funie. Avea faţa impenetrabilă; era, de altfel, un tip serios, care s-a rostuit în Bucureşti nu mult după ce-a terminat şcoala profesională, chiar înainte să-l ia în armată. Umbla desculţ, cu pantalonii de doc suflecaţi până sub genunchi, cu cămaşa scoasă din brăcinar. Îi văd - deşi nu l-am văzut de-o jumătate de veac şi n-o să-l revăd decât poate pe lumea cealaltă, unde s-a grăbit să plece - faţa spălăcită, cu ochi ca peruzeaua, cu fruntea boltită, cu părul rar şi cânepiu; îi aud vocea ca şoapta unui clopot de aramă subţire, învelit în velură. Nu reţin să fi spus atunci, când cu şarpele, vreo propoziţie anume; ştiu doar că se ferea de noi, părându-i-se că vrem să-l deposedăm de trofeul... - să-i zic cinegetic? Probabil că vreun băiat o fi exprimat dorinţa de a purta şi el băţul cu şarpele, iar ambiţia de-a fi singurul viteaz să-l fi îmbăţoşat pe Nicu, făcându-l distant...

      Alte amănunte ale faptelor înfăţişate aici pe scurt s-au pitit în scorburile memoriei. Pas de le găseşte! Nu s-a pierdut însă mirosul şarpelui mort. Dar pe el nu-l pot descrie, oricâte metafore şi înlănţuiri de cuvinte aş folosi. 

(HYPERION - NR. 1-2-3/2018)

vineri, 15 septembrie 2017

TERAPIE NARATIVĂ


Împărtăşanii

Dacă stau chinuit pe scaun şi îmi amintesc fără părtinire, tatăl meu a practicat din greu - şi cu mai multă consecvenţă decât orice altceva - meseria de beţiv, din care i s-a şi tras neverosimilul, fragedu-i sfârşit. Băutul fără noimă, pierderea timpului în discuţii aburoase pe la bufetul sătesc ori prin cârciumile răsărite după colectivizare, fabricarea ţuicii în alambicul propriu, improvizat din te miri ce vase, ţevi şi butoaie cărora nimeni nu le-ar fi găsit vreo întrebuinţare - toate astea ţineau loc de treburi serioase pentru generaţia părintelui meu, constituind parcă şi-un fel de palmă dată generaţiei precedente, cea care prin muncă îndârjită şi spirit econom adunase o avere, acum inutilă. A nu se uita că, pentru ţăranul român, aşa cum îl găsim configurat în opere literare, dar şi-n studii sociologice, a avea pământ era dorinţa cea mai fierbinte şi împlinirea ce-i rotunjea viaţa. Eu n-am nevoie să citesc documente găsite prin arhive ori pagini epico-lirice scrise de marii noştri literaţi; am văzut destui oameni care, cuprinşi de febra creşterii porumbului muştruluiau cernoziomul cu palmele jupuite, trăgând la rădăcina plantelor ţărâna moale, umezită de vreo trecătoare ploaie. Am lustruit amar de ani clasica unealtă şi cu ea mi-am câştigat primii bani de la IAS - cu sapa folosită de atâţia săteni, între altele şi pentru rezolvarea problemelor litigioase dintre ei. Ca un sculptor în lut sau poate ca un olar inconştient, am utilizat în diferite împrejurări tălpile pentru retuşarea estetică a cuibului anevoie strâns pe lângă vreo tulpină fragilă, crescută ponciş. Multora dintre consăteni, colectivizarea le-a tras, efectiv, pământul de sub picioare, lăsându-i de-a dreptul în aer într-un mod foarte puţin metaforic şi destul de crunt ca să piară de pe faţa planetei după o fragilă împotrivire. Dar au fost şi unii a căror minte era suficient de sprintenă să priceapă că vântul ce bătea dinspre Est nu-i teribilul, însă trecătorul Crivăţ; şi că, dacă ai chef să trăieşti, ori te pliezi curentului, ori te laşi purtat de el până dincolo de fruntarii, dincolo de Cortina de Fier sau chiar dincolo de Atlantic. Aşa au procedat Niculae al lui Diliba şi fiul său, Gigel. Primul a vândut pe nimic pogonul de pământ din care abia se arănea şi-a găsit o slujbă la fosta uzină Malaxa; al doilea a părăsit Bucureştii, în care se supravieţuia totuşi comod prin anii 1965-1975, şi s-a exilat în Canada.
Rămaşi doar cu grija, deseori nesemnificativă, a curţii şi a grădinii din jurul casei, aproape toţi cacovenii valizi s-au calificat „la locul de muncă” în uzinele din orăşelul apropiat, Găeşti. De acolo s-au şi pensionat, cei mai „norocoşi” dintre ei chiar înainte de vârsta legală, din cauza vreunei boli căpătate la serviciu. Neîndoielnic, alcoolul - mai ales din cel prost, abundent şi specific anilor 1980 - ajutase la îmbunătăţirea calităţii de bolanv, cu care bietul om se pricopsise fără mult efort. Iar alcoolismul - acum mă refer la populaţia României - nu era ceva „perfect bărbătesc”, vorba unei reclame inepte. Şi femeile cedau ispitei bahice, zeitatea antică bântuind - cum se ştie - meleagurile astea, binecuvântate în secolul XX cu stăpânirea - prin reprezentanţi - de către populaţiile balcanice. Să bei până uiţi de tine, să bei fără oprire nu ştiu câte zile, să bei orice fără să-ţi facă rău, să bei din zori, ca băieţii buni, să iei la intrarea în fabrică un ceai afurisit la cârciuma din colţul platoului industrial, să guşti la prânzişor o ceaşcă de ţuică doar ca să nu uiţi încotro ai plecat, să sorbi la prânz vreo două cinzeci de grijanie ca să-ţi faci poftă de mâncare, să ieşi din şut pe la chindie, uscat de-atâtea rugăciuni, şi să-ţi stingi setea „La Florică gogoşarul”, cum i se spunea dughenei unde Florică vindea, pe lângă faimoasele sale gogoşi găurite, suc la sticlă, colorat galben şi întărit cu alcool din prunii combinatului - iată adevăratele preocupări pe care generaţia părinţilor mei ni le-a lăsat moştenire nouă, cei veniţi pe lumea asta crudă între 1950 şi 1960, fără să-i excludem şi pe mai tinerii ca noi, de până la pleiada celor numiţi ulterior „decreţei”, cu a căror naştere s-a schimbat paradigma. Mentalul comun din zilele post-comuniste (folosesc un termen ce mă scapă de complicate precizări), edificat de-o presă mai degrabă analfabetă, plasează în judeţele Moldovei epicentrul beţivănelii, dând şi de înţeles că ar fi un fenomen tipic românesc. Fals. Nu vreau să demontez mistificarea, ci doar trimit lucidul cititor la o carte, ameţită de englezul Malcolm Lowry – La poalele vulcanului, sau la alta, a rusului Venedikt Erofeev - Moscova-Petuşki. Cârcotaşii pretenţioşi pot găsi la celălalt rus Erofeev, Viktor, un eseu - Filosofia vodcii - selectat din volumul Buricul şi publicat la noi chiar de revista România literară, bastionul rezistenţei antietilice din patria literelor valahe.
A vorbi în acest context de „religie”, „grijanie”, „împărtăşanie”, „prescură”, „pomană”, „cristelniţă” şi alţi termeni bisericeşti nu-i, de bună seamă, ceva natural, ca şi când ai discuta, impersonal şi simplu, despre viaţă şi despre vulgarităţile ei aspectuoase. Exista, până nu demult, o anumită pudoare în a numi, de pildă, organele sexuale şi îndeletnicirile lor specifice, folosind cuvinte din limbajul colorat al străzii, care nu de multe ori coincide în vocabule - însă nu şi-n tonalitate - cu limbajul intelighenţiei mai mult sau mai puţin artistice. Similar, pentru lumea rurală în care am crescut, a spune că „beau până cad pe jos” era cel puţin jenant, astfel că de obicei auzeam expresii precum „m-am împărtăşit la Pielan şi-am ajuns acasă lemn de-atâta agheasmă” (Pielan fiind gestionarul magazinului sătesc în care se găseau de toate, şi mai cu seamă, cam de prin 1965, băuturi de orice fel, inclusiv din import). Dacă aş istorisi aici diverse întâmplări legate de băutură, pagina s-ar colora fără efort, ca un clişeu fotografic analog developat manual în condiţii de laborator improvizat. N-aş îndrăzni să comit asemenea liturghie; dar cum să vorbeşti despre băutură fără să pomeneşti măcar o sfeştanie sau două, cât de cât epice? Slavă Domnului, n-au lipsit nici din propria-mi viaţă! Ba unele s-au întâmplat înainte ca memoria mea să acumuleze amintirea faptelor şi să o păstreze până spre zilele astea translucide...
De prima am auzit, îmi închipui, de la Maica, bunica din partea tatălui, cea care ne-a crescut, pe mine şi pe soră-mea. Isprava mi s-a părut cumva imposibilă, însă Maica nu obişnuia să-mi spună minciuni, ci poveşti, unele în versuri, semnate de scriitori uitaţi, cum e Vasile Militaru. Confirmarea mi-a parvenit de la tata, pe când aveam vreo 20-şi-ceva de ani, venisem în concediu din serviciul militar (executat la marină, în Constanţa, Mangalia şi 2 Mai), şi irigam cu ţuică proaspătă iluzia că vom locui împreună - el, văduv, şi cu mine, neînsurat -, plănuind îmbunătăţiri la casă şi noi construcţii în curtea noastră de 5000 m2. Era septembrie 1978 şi ziua semăna cu aceea din septembrie 1956, când făptaşul fusese la depărtare de-un ţoi să mă omoare cu extract de zarzăre. Pe atunci, genitorul meu „lucra la sonde”, cum ţărăneşte era desemnat statutul lui de electrician la schela de foraj petrolier ce împânzise dealurile dintre Cobia şi Leordeni. Calificat la şcoala profesională, absolvită imediat după armată - sau concomitent cu perioada-n uniformă, pentru mulţi definitorie - Andrei Ungureanu se număra printre cei, nu puţini, care opinteau să plece din mediul rural, văzând încotro evoluează societatea românească. N-a plecat; pesemne că-n suflet nutrea visul că lucrurile se vor întoarce. Dovadă am şi opinia lui - rostită cu aerul că-i vorbă scăpată la beţie: „Comunismul nu prinde anul 2000!”. Ce folos că a avut dreptate, dacă el, tata, n-a prins acel an?!
Era o zi senină, neobişnuit de caldă, eu abia împlinisem şase luni de viaţă şi mă zbenguiam într-o copaie scobită în lemn de plop, protejat de-a curmezişul cu nişte bete, abandonate probabil de Taica. Leagănul ăsta improvizat adăsta pe jos, la umbră, sub mărul din faţa casei. Maica alerga după toate treburile gospodăreşti, lăsate în grija ei de restul familiei - Taica, mama, mătuşă-mea Florica, zisă Dada, unchiul Ioniţă şi cealaltă Florica, nevasta lui, căreia îi ziceam Mama Fica. Toţi aceştia plecaseră la câmp, cred că la culesul porumbului, aşa dă de bănuit situarea temporală. Cele 18 pogoane greu cumpărate de Taica şi egal împărţite copiilor săi solicitau forţă de muncă, nu glumă. Sosit acasă cu teancul de bani pentru achitarea taxelor impuse de „regimul puterii populare”, tata era binişor aghesmuit, fiindcă-şi permitea, la salariul lui, în ciuda obiecţiilor dialectic-absconse ale inclementului Taica şi a palmelor îndesat administrate de fratele său mai mare, nemilosul Tatoniţă. Ce fel de ţuică băuse, şi cu cine, nu-şi mai amintea după 20-şi de ani. Fără să pară că observă starea lui, ori poate îngăduitoare din fire, cum era de fel, Maica l-a rugat să legene copaia, sperând că eu voi adormi, iar el se va trezi. Bucuria că mă are şi că mă vede, după cât timp o fi stat la sonde, l-a împins pe tata să împărtăşească - în lipsa altui tovarăş - fix cu mine licoarea ce-l înaripa! A turnat din sticlă într-o lingură, tot de lemn, şi mi-a dat să beau, convins că în felul ăsta voi înceta să mă agit o bună perioadă de timp. Eroare! Alcoolul m-a congestionat; m-am înroşit ca pus la fiert, am început să urlu, mă sufocam de plâns, bestecăiam din mâini şi din picioare ca oaia căpiată, scoteam pe gură clăbuci - în fine, toată gama de gesturi ale intoxicatului precoce. A venit Maica şi, văzând situaţia, m-a scăpat dându-mi să beau lapte - de unde, pesemne, am rămas până acum cu apetenţă pentru hrănitorul lichid.
- Mă, nesocotitule, era să omori copilul! - spunea tata că i-ar fi zis Maica, şi n-am motive de îndoială, ştiindu-i bunicii un suflet ca pâinea caldă. Blândeţea ei nu l-a scutit pe entuziastul meu părinte de pedeapsă. Care nu mai ştiu în ce-a constat...
Altă ispravă a tătânelui s-a consumat în primăvara lui 1965. Pe atunci lucra în Balastiera Ioneşti, unde ajungea cu bicicleta în toate zilele fără zăpadă. Erau mai mulţi din Cacova şi Morteni, toţi pedalând zorit la plecare şi alene la întoarcere. Sau invers? Ca să ajungă mai repede, se iviseră două posibilităţi: motoreta sau motocicleta (nu sunt acelaşi lucru!). Motoretă cumpărase Marian, zis Boască, din Morteni, motocicletă nea Aurică al lui Zamă, vecinul nostru, care se îndura câteodată să-l ia şi pe tata. Veneau amândoi cu chiu, cu vai şi cu vreo sticlă prost ascunsă de ochii didactic-osânditori ai Doamnei învăţătoare Jeni, soţia lui nea Aurică. Cum-necum, vecinul l-a convins pe tata să-şi ia şi el motocicletă - sau motoretă, nu pot preciza ce. De la cine cumpărase drăcovenia, chiar că n-am întrebat vreodată, dar e sigur că proprietarul avea aceleaşi gusturi ca părintele meu şi ca vecinul nostru, erijat în consilier de achiziţie. Odată târgul încheiat, se cuvenea să-l cinstească tradiţional, drept care s-au oprit tustrei la cârciuma gestionată de faimosul şi unsurosul (de la „uns cu toate alifiile”) Iţic, personaj deloc inventat, deloc evreu, cum ar lăsa numele să se înţeleagă, şi a cărui existenţă poate fi atestată documentar de crucea din cimitirul satului Ghergheşti. Suculenţa împărtăşaniei a fost de netăgăduit. Micii serviţi drept anafură n-aveau niciun zgârci. Vinul şi ţuica nu suferiseră botezul apei de fântână. De gheaţă nu era nevoie, luna aprilie încă răbufnea răcoroasă. Aldămaşul a turuit rotund, iar plecarea a dat rateuri. Însă odată urcaţi pe biciclete, nu s-au poticnit decât în valea Neajlovelului, în preajma unei grămezi de balast, puse în drum pentru a fi împrăştiată ca pavaj cândva, înainte de-a fi furată. Tata s-a oprit drept în mijlocul muşuroiului, analizând consistenţa pietrelor cu nasul, obrazul stâng, coatele şi genunchii. Căzătura nu l-a frânt. A ajuns acasă pe post de proptea lui nea Aurică, mult mai tămâiat. Juliturile, sângele ce-i mânjea faţa, ruptura hainelor grăiau elocvent ce păţise. Întâmplător aflat în curtea noastră, într-o criză de trezie după lungi sesiuni de înecare în băutură a durerii că-i murise nevasta cu vreun an înainte, Tatoniţă i-a cârpit o inutilă pereche de palme, absolut fără niciun efect pedagogic asupra fratelui cel mic. Taica şi Maica n-au comentat incidentul. Mama, ca de obicei în ocazii de-astea, a preferat să tacă şi să înghită încă o dată umilinţa situaţiei. Şi nu era prima oară.
Mi-amintesc bine figura lui tăticu (aşa îl alintam), afişată zilele următoare. Îi desluşesc rănile roşii pe obraz şi pe nas, ochii umflaţi şi atitudinea de câine bătut. Stătea pe treptele prispei şi curăţa pantofii de noroi. S-a uitat la mine cumva nedumerit, rumegând în minte un gând care pesemne că nu-i dăduse pace în nopţile scurse de la incident. Şi-a cugetat cu voce tare astfel:
- Băăăăă, dacă mergând eu cu bicicleta am căzut şi mi-am rupt coatele, când oi cădea cu motoreta (sau motocicleta), precis îmi rup gâtul! Îi fut sângele mă-sii de motoretă (sau motocicletă), n-o mai iau!
Cum a decurs reversul târgului deja încheiat? Presupun că fostul viitor navetist motorizat a pierdut o parte din bani, poate chiar pe toţi. Nişte piese de motociclu au zăcut prin podul casei până în 1966, când familia - unită „spate-n spate” la greu - a demolat-o, zidind alta nouă pe vechea fundaţie.
Împărtăşanii de felul celor schiţate deveniseră familiare. Nu împiedicau munca asiduă pentru menţinerea unei situaţii care - privită din perspectiva deceniilor fumate - scăpăta inexorabil, ca ţuica prelinsă pe ţeava alambicului, fără să băgăm de seamă. Şi, sincer să fiu, nici până azi nu discern ce-a fost mai benefic - munca sau băutura? 

(HYPERION - nr. 7-8-9/2017)

vineri, 23 iunie 2017

TERAPIE NARATIVĂ


Şleauri înzăpezite

Magia vieţii la ţară este, dacă nu o iluzie întreţinută de oameni crescuţi la oraş, cel puţin o ficţiune culturală proprie societăţilor disfuncţionale. Literatura, filmul, muzica, pictura, mai nou televiziunea aşa-zis documentară - toate propagă ideea că a trăi din munca pământului, într-o aşezare cât mai depărtată de centrele civilizate înseamnă şi aduce o bucurie fără egal. Sunt destui orăşeni cu situaţie bine definită în mecanismul statului, care cumpără şi dezvoltă proprietăţi rurale, productive, întreţinute însă de lucrători aproape anonimi. Cu ce preţ şi în ce măsură sunt sprijinite din venituri extra-agricole, asta nu prea se spune, nici nu se bagă în seamă de obicei. Exemple din rândul fostei „clase burghezo-moşiereşti” (vorba marxistului) se găsesc în zilele noastre post-revoluţionare. Ba avem şi ceva oarecum inedit - vezi investiţiile prinţului Charles, moştenitorul tronului Marii Britanii, într-o comună din Transilvania. Un exemplu am şi-n satul meu de baştină: fiul medicului Dimitrie Gerota, fostul proprietar de moşie confiscată de comunişti şi transformată în IAS, a revenit după 1990 din Elveţia, unde îşi câştigase un statut profesional impecabil, a recuperat terenul şi a finanţat o fermă de cereale, prosperă o perioadă.
Şi pe mine m-a tentat, la tinereţe, să devin un fel de mic fermier, cu toate plăcerile şi nevoinţele specifice. O lungă serie de inadvertenţe în relaţiile cu ceilalţi, plus hernia unui disc, operată exact în perioada în care puteam să muncesc fără odihnă, mi-au stopat, cu greu, elanul cultivator. Am rămas un chibiţ, iniţiat cât de cât în ceea ce azi se cheamă agricultură ecologică. Ştiu ce înseamnă să ari, să semeni, să uzi, să sapi, să coseşti, să culegi roadele şi aşa mai departe. (Nu ştiu să vând ce produc, dar asta e altă poveste!) Am crescut cu astfel de treburi, pe care le consideram parte din viaţa mea, ca mai toată lumea satului natal. Nimănuia dintre rude, vecini, prieteni sau duşmani nu-i trecea prin minte că a munci pământul este altceva decât obişnuinţă. Chiar şi în deceniul ce-a urmat colectivizării forţate, când satul nu începuse încă a se goli de oameni, iar prezenţa la CAP devenise obligatorie, a te hrăni din produsele curţii era ceva normal. Azi, cu mentalitatea schimbată în mare măsură, pot admite, din punct de vedere cultural, că obţinerea celor necesare traiului zilnic seamănă unui fel de lucru sfânt. Mai sfânt chiar decât sărbătorile bisericeşti - fiindcă religioase nu le pot spune, religia nefiind o noţiune folosită de consăteni.
Pe atunci, la jumătatea anilor 1960, în satul nostru fără lumină electrică, a merge la biserică era un alt lucru de la sine înţeles, fără ca vreun om să caute explicaţii metafizice ori ideologice pentru asta. Nimeni nu era considerat mistic dacă se închină, nici nu credea despre sine că se împotriveşte comunismului sau că „rezistă prin credinţă”, aşa cum se laudă în spaţiul public, de vreun sfert de secol încoace, tot soiul de ipocriţi sfertodocţi (sau sfertodocşi...?). Persecuţii antireligioase comise de comunişti nu ştiu să se fi făcut, popa Bucurescu, la fel ca popa Roşulescu, din Morteni, erau devotaţi regimului nou, se vădise la colectivizare. Sectanţi ori credincioşi de alt rit decât cel ortodox nu aveam în comună. E drept, la un moment dat, prin anii 1950, când comuniştii satului - oportunişti fără ruşine obrazului - se închipuiau cocoţaţi pe cai invincibili, se găsise unul, Marin al Saftei lui Nirlă, zis Călică, dispus la gesturi demolatoare. Într-o zi, fiind complet beat, a înhăţat securea şi s-a oprit în faţa crucii de lemn ce străjuia centrul satului, la Răspântie. Scuipând în palme, a cuvântat astfel, privind tulbure la obiectul masiv, înalt de peste doi metri:
- Pân-aci, Cristoase, că te tai!
Pe cruce era gravat conturul unui Iisus răstignit, iar Călică, tânăr plăvan pulos, căzuse cu tronc unei activiste, celebră în epocă şi-n raion, poreclită - sau chiar purtătoarea numelui - Marianca, mare consumatoare de bărbaţi. Fără prea multă ideologie revoluţionară în cap, Călică n-avea nimic de împărţit cu Iisus ori cu religia, dar socotea, pesemne, că dacă sfărâmă crucea îi dovedeşte înfocatei comuniste bărbăţie politică. Numai că, înainte să ridice securea, a apărut Safta, mama lui Călică, subţire şi aţoasă, cu un ciomag în mână. Ce s-a petrecut, e lesne de ghicit. Nu doar că Marin a uitat pornirea asasină; peste câteva luni, întors la nevastă, înjura de zor comuniştii şi binefacerile aduse de ei. Ce-i drept, fusese tras pe linie moartă de organizaţie, iar amanta îl părăsise...
Satul nostru este aşezat pe malul Neajlovului. Străbătut de drumul principal ce vine dinspre Găeşti şi, trecând prin Morteni, ajunge la Ciupa şi Teiu, Cacova are centrul în Poiană, la Răspântie sau Răscruce, acolo unde se întâlnesc patru uliţe, zise şi Linii. Porţiunea de drum principal, de la intrare în sat, se cheamă Linia Bisericii, din motive evidente. Continuarea, ieşirea din Cacova spre Morteni se numeşte Linia Ungurenilor, dat fiind că multe gospodării aparţin celor din acest neam. Spre dreapta este Linia Broscanilor, scurtă şi înfundată, cu denumirea luată de la balta plină de broaşte într-o vreme, situată chiar lângă Răspântie. Cealaltă uliţă se crapă în două şi se cheamă Linia Sârbilor. Numele vine de la satul vecin, Sârbi (în fapt, bulgari strămutaţi acolo pe vremea lui Mihai Viteazul), către care duce un braţ; celălalt braţ străbate - şi se împarte în numeroase ulicioare - cea mai populată zonă a satului. E ca o ţară în miniatură, locuită de mai multe neamuri, purtătoare de nume şi porecle frumoase: ai lui Mocanu, zis Bolovan; ai lui Uţă, ai lui Trandafir, zis Procororu; ai lui Olteanu, zis Moşradu; ai lui Micşonelu; ai lui Nicolae, zis ai lui Bertea, şi ai fratelui său, German; ai lui Birişcă, ai lui Gogu Sticlă; ai lui Iordache; ai lui Colăcel; ai Oanţei, sora bunicului meu, măritată cu unul dintr-ai lui Colivaru; ai lui Tiu, zis Bubulică; ai lui Piciu, zis Dighiban; ai lui Ghidarcea; ai lui Niţă, zis Nenecea şi câţi, Doamne, alţii, trecuţi în ţărâna uitării, îngropaţi într-un cimitir pe care actualmente un popă nedemn de statutul său încearcă să-l strămute ca să-şi lărgească bătătura! Curios, niciodată partea asta de sat n-a primit numele după al unui neam, probabil fiindcă erau prea multe şi egal de faimoase. Nici măcar fraţii Gheorghe şi Marin Onete, zişi ai lui Velea, n-au transferat cartierului ceva din aura lor invincibilă; fiul lui Gheorghe, Nicu, a fost în anii '70-'80, şi chiar până la moarte, liderul necontestat al flăcăilor satului; însurat şi tată a trei băieţi el însuşi, se purta mereu ca un fecior liber şi petrecăreţ...
Ieşirile din sat, prin oricare uliţă din partea fără nume, ajung în câmpia unde se aflau, până în 1962, la colectivizare, majoritatea pogoanelor muncite de cacoveni, un islaz primit de obştea satului după reforma agrară din 1921 şi o pădure de fagi şi de stejari, zisă a lui Vodă - în fapt, proprietatea sătenilor (şi familia mea deţinea o fâşie acolo, n-am revendicat-o nici până azi, neavând cum să o „exploatez”!). Pe timpul copilăriei mele, după 1956, cea mai mare suprafaţă de pământ, confiscată proprietarilor în 1945, era gestionată de IAS, fostă GAS. Întreprinderea, cu sediul într-un conac boieresc de lângă oraşul Găeşti, constituia principalul angajator al forţei de muncă disponibile în sat. Fără să necesite calificare, lucrul la IAS era totuşi evitat, fiind ceva temporar, potrivit mai degrabă copiilor în vacanţe decât locuitorilor cu familie de întreţinut. Acolo am câştigat primii mei bani, la 13 ani, după o vară de săpat porumburi...
Drumul principal nu era asfaltat; de uliţe - ce să mai zic! Pietruit, da, din răsputeri. Aproape anual se organiza muncă voluntar-obligatorie pentru a înlătura blestemul noroaielor eterne. Nu ştiu cum se făcea însă, că, după un timp, oricâtă piatră s-ar fi adus, pe orice uliţă, se scufunda inexorabil în pământ. Sub dinamica bătaie a ploilor, a zăpezilor, a copitelor vacilor, a potcoavelor cailor şi a unghiilor boilor, multe prevăzute cu blacheuri, pietrişul cărat cu căruţele, cu puţinele maşini autobasculante sau cu roabele, se contopea cu ţărâna, iar drumul se transforma în şleau, aşa cum fusese la începuturi, adică pe la 1820, când ştim din hrisoave că s-a închegat satul Cacova. Scriu „închegat”, nu „întemeiat, deoarece pe muchia văii Neajlovului, în vecinătatea locului unde azi se află biserica, fusese conacul boierilor (sau poate numai arendaşilor) Mitescu, nu se ştie precis din ce an stabiliţi acolo. Unele uliţe, cocoţate pe malul vijelioasei (doar primăvara) Vălcele (numite uneori şi Cacuta sau Căcata - de la gunoaiele aruncate pe firul ei), beneficiau de-un sol cât de cât pietros; exemplu era uliţa lui Peciu. Altele, chiar circulate zilnic de atelaje ori vite, nu păreau atinse vreodată de blestemul celui mai pipernicit bolovan de râu. Ţin minte uliţa din spatele gospodăriei lui Bizdeche, ce ajungea - tăind Vălceaua - la grajdurile CAP-ului şi continua, dincolo de Puţişor, spre pământuri, pădure şi cătunul Vultureanca. Pe acolo ieşeau căruţele din sat, vacile, oile, caii, ulterior tractoarele, şi oricine avea treabă în partea aia. De atâta umblet, solul se adâncise ca albia unui pârâu ori a unui torent ghiftuit după vreo ploaie de vară. În fapt, chiar asta şi era, fiindcă terenul în pantă înlesnea scurgerea apelor de pe linia Sârbilor către Vălcea. Apele astea vremelnice cărau şi gunoaiele aruncate de te miri cine exact în văzul şi picioarele tuturor, iar uliţa ajungea deseori un fel de groapă de gunoi. Niciodată, în pofida grămezilor de pietriş cărate acolo, mai cu seamă în anii când funcţiona secţia zootehnică din grajdurile CAP-ului, la vreo două-trei sute de metri distanţă, uliţa aia n-a săltat peste statutul de şleau.
Şleau se făcea şi pe Linia Sârbilor, pricopsită cu două urme prin mijloc, zilnic adâncite de roţile tractoarelor nărăvaşe ce cărau remorci pline cu cereale de la IAS-ul situat la vreo doi kilometri de Răspântie, în punctul numit Ţăvârlău. Era suficientă o ploicică scurtă să umple şanţurile, iar dacă sezonul ploios ţinea mai mult de trei zile, apoi să fi văzut „bucurie” pe săteni! Cei mai mulţi umblau desculţi, fie că nu aveau ce încălţa, fie că-şi protejau unica pereche de pantofi. Atunci, în anii 1960, apăruseră sandalele de gumă, sau gumarii ce fac şi azi grosul vânzărilor prin târguri provinciale. De-o calitate cel puţin îndoielnică, se rupeau suficient de iute ca să fie păstrate cât mai mult cu putinţă, nefiind chiar ieftine. Opincile se răriseră, puţini purtători le afişau cu nonşalanţă, fiind acum indicii ale sărăciei. Cizme de piele aveau numai bărbaţii bătrâni, dar le purtau la fel de rar cum alţii purtau opinci. Văzute ca semne ale unui trecut suspect, colorat verde, dinainte de război, arătau bine, lustruite cu peria, cârpa de postav sau bucata de pâslă, anume ţinute pentru asemenea „operaţiune” sărbătorească. Sandale, zise romane, din cureluşe încrucişate, purtau bărbaţii maturi, trecuţi prin armată şi prin oraşele mari. Bocancii de iarnă, rari, păreau predestinaţi sondorilor şi celor plecaţi la muncă pe şantiere, de unde reveneau acasă încărcaţi. Pantofii, evident, erau apanajul profesorilor şi-al liderilor oficiali, măcar că aceştia fuseseră până mai ieri „bă, Ilie!” sau „nea Marine!” Noi, copiii, purtam tenişi. Noi-nouţi, arătau şi miroseau minunat, cu pânza albastră sau maro, cu găuri protejate de inele, cu şireturi albe, trainice. După o zi de „bătut mingea”, erau praf! Nu doar că se murdăreau, ci se şi dezlipeau pe laturi sau în bot, unde era imposibil de cârpit. Cât dura să primim alţii? Dacă eu, că aveam un tată electrician cu categorie maximă şi bani destui, căpătam cel mult o pereche pe an, colegii mei nu aveau nici măcar una la trei ani. Nu ştiu ce păţeau ei, dar eu simt şi azi apa noroioasă clefăind în interiorul oricărei încălţări ce mi se cumpăra. Şi nu excelam nici la fotbal, nici la ţurcă, nici la dat cu piciorul în câini; cel mult, când mă lăsam cu sania la vale, pe pârtia de la Vad, puneam frână cu vârful cizmelor de cauciuc, abilitate ce-mi uşura strădania nestăpânită de-a rupe ce purtam. Vai de curul meu, pentru aşa ispravă!
Cutreieram satul cu orice prilej. La Colindeţe îl străbăteam complet, într-o singură seară. Porneam de la Biserică, unde popa ne blagoslovea şi ne da câte un covrig, rămas de anul trecut, vorba glumeţilor. Urmam dus-întors, pe fiecare parte, la rând, linia Broscanilor, pe-a Ungurenilor, apoi tot hăţişul uliţelor fără număr şi nume din sud-est, bucurându-ne când gospodinele cu casa în deal, dincolo de Vălcea, coborau la uliţa principală, scutindu-ne de căzături în genunchi, noroi în ciorapi şi „plăcinte” pe turul pantalonilor. Eram toţi copiii strânşi într-o ceată şi fugeam fără minte, motivaţi de ambiţia să fim primii. Asta nu ne aducea vreun biscuit sau vreo nucă în plus, ci numai transpiraţie, haine şi încălţăminte rupte, plus răceală câteodată.
Din toată copilăreala Colindeţelor, îmi amintesc o seară când - după câteva zile de burniţe şi ploi - ningea ca-n basme. Toată ceata orbecăia prin întuneric pe Linia Sârbilor, pe unde zăpada ne depăşea genunchii. Nu nimeream poteca firavă dintr-o margine mai ridicată, alunecam în şleauri, ne udaserăm până sub mintene, dar nu domoleam huietul. În dreptul gardului ce înconjura părelnic bojdeuca lui Garabete, l-am întâlnit pe Gheorghe Ungureanu, zis Pică, văr bun cu tata şi vecin cu noi. Să ne ajute, ne-a arătat o dâră croită pe lângă uluci şi ne-a îndrumat aşa:
- Luaţi-o, bă, p-icea!
Pică era numele său de alint, nimeni nu-i spunea pe cel de botez. Picea sau Piceaua i-a rămas porecla cât a mai trăit. 

(publicat în revista Hyperion - nr. 4-5-6/2017)

miercuri, 19 aprilie 2017

TERAPIE NARATIVĂ

O fâşie de şorici

În fiecare an, când încep sărbătorile de iarnă, fiinţa fără vârstă din mine se sufocă de regret, disperare şi furie. N-am remuşcări că nu mai sunt copil, să mă bucur de eventuale daruri, fiindcă nu-mi amintesc să fi primit prea multe în falnica-mi juneţe. Şi chiar dacă voi fi primit, nu le-am dat atâta importanţă ca să-mi rămână în memorie. E drept, păstrez încă avionul de plastic adus de Taica după un sejur la băile din Techirghiol, dar acela nu era prilejuit de vreo sărbătoare. Dacă stau să (re)judec mai atent amintirile stârnite de cadouri, pot afirma că la noi nu se aştepta ziua festivă ca să dăruim ceva cuiva. Întocmai ca beţivii, pentru care orice moment e un prilej bun de „făcut cinste” cu vreo sticlă de tărie, părinţilor mei nu le trebuia prea multă pregăteală ca să-mi „cadorisească” vreo sfântă de bătaie, drept răsplată pentru prostiile ce se ţineau scai pe urma mea. Fiindcă astea mi-au rămas întipărite în minte fără putinţa de-a le şterge, oricâte strădanii aş cheltui ca să scot la iveală bucuria surprizelor solemne.
Şi-atunci, de unde regretul sufocant? Nu ştiu. Îl simt însă acut, de fiecare dată când apar pe stradă nişte „colindători” îmbrăcaţi în ceva ca ţolurile soioase pe care îşi fac somnul câinii urgisiţi. Sunt vreo trei sau patru inşi, de vârstă nedefinită şi de sex incert. Cel puţin unul arată a fi şi fată (femeie?), şi băiat (bărbat). Cum umblă înfăşurat într-un soi de cearceaf nespălat cu anii, ce-i acoperă capul, trupul şi picioarele până sub genunchi, mi-a fost imposibil să-i ghicesc genul, şi nici n-am îndrăznit să-l întreb. Pe cap duce un soi de mecanism clămpănitor, compus din două bucăţi de lemn, îmbinate la un capăt cu o sfoară, susţinute de un băţ. Pesemne că asta vrea să fie botul caprei, fiindcă deasupra, drept moţ, stă un petec de piele ce pare să fi aparţinut mai degrabă unei ovine decât imaginarului animal totemic. Mi-e greu să acord acestor fiinţe statut de colindători tradiţionali. Nu ştiu să recite niciun colind, necum să joace sceneta consacrată. „Recitalul” lor constă în baterea unui soi de tobă şi pocnirea biciului confecţionat din şuviţe de frânghie ruptă, din pocnitul lemnelor şi zbierarea cuvintelor: „ţac, ţac, ţac căpriţă, ţac”, urmate de nişte hăulituri indistincte. Îmi asum riscul de-a fi considerat un zgârcioman şi refuz să-i primesc, fiindcă mi se pare că aş consimţi la o pângărire. Prefer să le torn un pahar de vin şi să le dăruiesc o sumă de bani, cu condiţia să nu-şi etaleze talentul. Câteodată nu reuşesc a-i opri, fapt ce-mi stârneşte o indispoziţie - hai să-i spun metafizică...
Şi sintagma „bucuria sărbătorilor” mă face furios. Sărbătorile au devenit, de un sfert de veac încoace, jalnic prilej comercial, exploatat mai abitir ca în teoria marxistă a luptei de clasă. Abia începe luna decembrie, că peste tot descinde „spiritul sărbătorilor”, a cărui trăsătură dominantă este consumul, măsluit în fel şi chip de industria sagace a reclamelor idioate. Prea mult nu condamn această mentalitate nouă, ce (se) naşte fără voia celor trecuţi prin chinga restricţiilor comuniste. Nu te obligă nimeni să cumperi ce ţi se oferă. Şi este mai de admirat cel care se poate abţine, având de unde alege, decât cel care se făleşte că nu ia, neavând ce sau pe ce. Mă apucă disperarea ştiind că în lumea de azi sunt atâţia dintre noi care chiar nu au minimul necesar unei mese îmbelşugate. Se poate compara însă cu disperarea brutală de ieri, când a avea minimul asigurat nu însemna totuşi o bucurie? Câte sărbători tradiţionale se prăznuiau firesc, legal şi liber în anii 1970-1980? Rămăsese parcă doar Pluguşorul, transformat într-un fel de „cântare a României”, după indicaţiile preţioasei cenzuri ideologice, bătute-n cap de principială ce era...
Să te ghiftuieşti de Crăciun sau de Bobotează era şi visul nostru de copii crescuţi în legea creştină, supuşi tradiţionalului Post. Şi pentru că Postul, înainte de orice, definea abstinenţa centrată pe alimentaţia compusă preponderent din aspre vegetale ţărăneşte pregătite - fasole, varză, cartofi -, sărbătoarea însemna, evident, posibilitatea de a înfuleca, fie şi crudă, o bucăţică din carnea oricărui animal predestinat sacrificiului pe altarul poftelor umane. A ciupi o frântură din şoriciul porcului, în clipele de neatenţie ale lui Taica, era pentru mine suprema ispravă de copil drăcos. A nu izbuti să fentez vigilenţa bătrânului - iată adevăratul eşec! Nu eram atât de naiv să cred că ieşeam victorios datorită şireteniei, iscusinţei şi iuţelii mele de mână. Bunicul îmi îngăduia furtişagul, ştiind bine câte suferinţe îndurasem timp de şase săptămâni, cât ţine canonul bisericesc. Se „spurca” şi el, cum zicea Maica; şi chiar dacă o făcea în glumă, proclamând necesitatea atestării calitative a şoriciului, cum să-mi interzică mie ce comitea el? Nu l-am văzut vreodată ciugulind pe furiş, însă figura lui mă îndemna să cred că păcătuise! Tatoniţă şi tata n-aveau reticenţe în a jumuli câte o fişteică de şorici, de prin părţile pe unde se crăpase, ars de-a binelea sub paie. Altfel, cum să bei ţuica fiartă? - ziceau ei, ciocnind ceştile de lut, în care lichidul fierbinte era şi piperat de mama sau Dada, mătuşă-mea. Fiindcă Maica, incontestabila şefă peste noi toţi, refuza să asiste la păgânul obicei, dar venea să tămâieze porcul, înainte ca meşterii de bărbaţi, improvizaţi măcelari, să înceapă a-l tranşa în bucăţi cu destinaţie precisă: căpăţâna la fiert, picioarele la piftie, untura la topit, şunca la sare, muşchii la oală, să-i avem la sapă, la vară, coastele la afumat, şira la ciorbă cu varză, maţele la cârnaţi, burta la tobă, limba - lui popa, arde-l-ar focul să-l ardă de bandit, că nu ne-a lăsat să ieşim la răscoală!, iar coada...
Coada i se cuvenea lui Taica, nu ştiu de ce. Maica era neînduplecată: coada lui Taica, iar limba lui popa Bucurescu. Cu vreo două-trei zile înainte de Bobotează, popa vizita toate casele, umblând „cu botezul”, cum se spunea. Iar obiceiul, inaugurat cine ştie când şi de cine, impunea să i se dăruiască limba porcului tăiat. Bucata respectivă de carne se păstra cu sfinţenie afară, agăţată cu sfoara sub streaşina casei ori a magaziei, unde frigul împiedica procesul de alterare. Unii gospodari o afumau, alţii o lăsau aşa, simplă, dându-i sare ca să nu prindă miros. Puţini îşi puneau problema că s-ar strica: bănuiau că aprigul popă zvârle câinelui rămăşiţele şi bucăţile care nu le plăceau lui, preotesei ori băiatului. Toată lumea din sat care avea şi tăia porc la Crăciun dădea popei limba. Faptul ăsta germinase, cred, convingerea că bucata aia nici n-are gust bun. Părea tot atât de nefiresc să mănânci limbă ca şi cum ai fi mâncat şobolan fript. Cutuma, practicată în anii copilăriei mele, s-a menţinut cumva la nivel subconştient până spre amurgul roşu al „erei de aur”. Prin 1987 sau 1988, nu ştiu pentru ce am mers la Piteşti împreună cu vărul meu, Costică, zis Nenea. Era perioada dintre Crăciun şi Anul Nou, iar oraşul de pe Argeş, centru muncitoresc puternic, fusese bine aprovizionat cu diverse alimente mai rar de găsit în decursul anului. Fiindcă nimeriserăm ocazia, având şi bani la noi, am intrat într-o Alimentara, să cumpărăm diverse bunătăţi, sau mai degrabă ce-o fi să fie. Între acestea, fireşte, produsele de măcelărie aveau prioritate absolută. Galantarele gemeau cu de toate, iar noi puteam să luăm orice: muşchi întreg, cotlet, costiţă, coaste decupate, pulpe dezosate, inimă, ficat, rinichi şi-alte măruntaie pentru ciorbă, maţe groase şi subţiri, apoi semipreparate fără număr - cârnaţi, caltaboşi, lebăr, tobă, chiar şi şorici. Eu, apreciind reţetele cu limbă de porc, pe care n-o mai dădeam popii de vreo două decenii, am optat pentru trei sau patru bucăţi, una mai vânătă decât alta. Nenea, deloc pretenţios la mâncare, s-a strâmbat a silă şi m-a întrebat cum pot să înghit aşa ceva. I-am explicat pe scurt cum se găteşte, bunăoară, cu praz şi măsline, şi l-am asigurat că e delicioasă, dacă ai răbdare să o ţii cât trebuie pe foc. Nu l-am convins. A ales, fiindcă avea de unde, vreo 3 kg de cârnaţi, ce arătau într-un fel deosebit, parcă îţi venea să muşti din ei pe loc! Se mâncau însă pregătiţi, scria şi pe etichetă. Acasă, Geta, soţia lui Nenea i-a pus la prăjit, fără ulei. În tigaie, „cârnaţii” s-au topit precum untura, prefăcându-se într-o masă informă, fără noimă şi gust, imposibil de înghiţit. Azvârlită la nişte câini aciuaţi pe lângă Staţia de apă, locul de muncă al vărului, a zăcut neatinsă până a acoperit-o zăpada! Încă se mai zărea o moviliţă ca un căcat de animal, în primăvară! Până la moartea lui, Nenea şi cu mine am făcut băşcălie de presupusa „specialitate” - fiindcă ăsta e cuvântul sub care se comercializa mirabila tocătură de zgârciuri îmbibată în pastă de soia şi înroşită cu boia de ardei iute.
Într-un an, 1962 sau 1963, porcul răpus de nemilosul Tatoniţă zăcea spălat şi curăţat, dar neciopârţit, sub o cergă, să se frăgezească. Cei trei bărbaţi discutau pe lângă ceaşca de ţuică fierbinte. Era o vreme câinoasă. Burniţa devenise zloată şi încetinise pârlirea cu paie, operaţiune tipică satelor de la câmpie, unde puţini inşi erau atât de dibaci ca să-l scoată curat. Şoriciul ghiţanului nostru se rupsese în unele locuri mai mult ca de obicei, în altele devenise scorţos ca pielea de viţel, tăbăcită fără noimă şi uitată în ploaie, apoi uscată pe hornul casei, unde puneam şunca la afumat. Mă învârtisem în jurul focului, aducând paie; turnasem apă dintr-o oală de pământ, prin locurile unde cuţitul lui unchiu-meu înlătura stratul de jeg nelipsit de pe râtani; ţinuse de câte un picior, să i se cureţe perii. În ciuda vârstei preşcolare, nu eram scutit de munci gospodăreşti potrivite mie. Astea de pe lângă porc le-aş fi făcut fără să mi se spună; iar ca să obţin bucata necesară, eram în stare să tai pachidermul cu lama de bărbierit, vorba aceluiaşi Nenea. Chiar îmi procurasem, prevăzător, una; o folosise tata până se tocise şi mi-o înmânase ca să o arunc la gunoi, într-o zi, mai spre vară, când asistam uimit la defrişarea ţepilor de pe obrajii săi. Văzând cu nu mă îndur nicidecum să intru în casă, unde mă îndemnau şi mama, şi Dada să merg, Taica mă trimise de câteva ori la poarta de la drum, să cercetez şoseaua spre Morteni, de unde putea să se ivească tam-nesam „Percitoru” şi să ne ia groşteiul.
- Bine, dar de ce să ni-l ia? - m-am tânguit eu, îndurerat mai degrabă din pricină că eram ţinut departe de şorici decât de posibilitatea ca individul în chestie, unul din neamul lui Baba-Debla, spaima mortenarilor, să ne confişte friptura.
- Păi nu ne-a luat pământul? Uite-acum ne ia şi porcul, dacă nu suntem atenţi! - zicea Taica, fără să zâmbească deloc.
Mă duceam furios la poartă, o deschideam încet, să nu scârţâie, scoteam precaut capul prin crăpătură, să-l surprind pe urâtul personaj, dacă s-ar fi aflat cumva prin zonă, şi - nezărind pe nimeni - ieşeam apoi cu totul. Spre Morteni ceaţa densă nu-mi permitea să văd clar decât la vreo sută de paşi, până la podişca lui nea Marin Stoica, zis Durdanu. Pe drumul plin de noroaie nu se mişca nimeni. De prin curţile apropiate se auzeau vecinii care tăiau şi ei porci. Aveam o măciucă mică şi sprintenă, ajutor de nădejdie la scos oile afară din ţarc. Eram sigur că mă puteam apăra cu ea de vreun lup, dacă m-ar fi atacat când mă dădeam iarna cu sania pe câmpul gol dinspre cimitir. Nu dospea în mine convingerea că voi opri „Percitoru” cu măciuca, dar nu strica să o ţin la îndemână. Ocazia folosirii nu s-a ivit însă. „Percitoru” nu s-a arătat. M-am întors în curte, ahtiat să ronţăi şorici mai tare decât aş fi dorit să beau ambrozie îngerească. Taica s-a sucit cu faţa spre păduricea de salcâmi care constituia mândria şi bucuria proprietăţii noastre, prefăcându-se că nu mă vede. M-am apropiat de godacul fără viaţă şi-am dibuit un colţ de ruptură ce se îndoise de la căldura focului. Am înfipt unghiile şi, în ciuda faptului că-mi alunecau, am reuşit să zmulg râmnita fâşie. Era gălbui-negricioasă, pe jumătate casantă, deşi pe dinăuntru mustea de untură. Nu aveam sare la îndemână, Maica nu venise cu strachina şi cu tămâia. Asta nu m-a împiedicat să devorez bucata.
Îi simt dulceaţa şi azi.

(HYPERION - nr.1-2-3/2017)

joi, 13 octombrie 2016

O amintire cu Radu Petrescu

ALAMBICOTHECA
 Averse şi aversiuni

„Meteorologia lecturii” este o sintagmă celebră în spaţiul literar românesc. Autorul ei se numeşte Radu Petrescu. Nu-i cazul să intru în amănuntele unei biografii de scriitor aflat sub furtuna vremurilor, preocupat nu de cum să se aranjeze material, ci cum să-şi rostuiască scrisul-scrisele. Exclud şi excursurile ori divagaţiile pe o temă sau alta din textele petresciene, fie proze multiplu etajate, cu pridvoare înflorate şi stucaturi migălos lustruite, fie însemnări de jurnal, citite cândva în loc de rugăciune zilnică. Încerc o evocare nu lipsită de egotismul propriu cuiva care a învăţat să spună „eu” de la autorul ce-şi disimula eul printre personaje, riscând să fie confundat cu vreunul dintre ele. Pentru că - nu mai ocolesc! -, eu l-am cunoscut pe Radu Petrescu. Şi Radu Petrescu m-a cunoscut pe mine, adică a ascultat resemnat lectura unor schiţe cu care credeam că dau gata suflarea scriitoricească prezentă în sala ce-mi fusese martora câştigării unei oarecari notorietăţi.
Era, cred, prin 1980 sau 1981. Mă pregăteam să-mi iau zborul, debutând pe hârtie. În cenaclul literar „Ienăchiţă Văcărescu” taberele se delimitaseră involuntar, însă vădit, de când Florin Mugur, dirijorul ostilităţilor, invita să citească la fiecare şedinţă câte un tânăr din valul optzecist. Şi-n plus, doi-trei scriitori consacraţi, cu opinii echilibrate, care îl susţineau pe „coordonator”, numit fără voia lui responsabil peste un cuib de „foşti” (simpatizanţi legionari, liberali, ţărănişti etc.), situaţi contra din oficiu. Nu mă interesau asemenea subtilităţi belicoase. Faptul că fusesem primit în cenaclu încă din 1974 îmi dădea senzaţia că sunt „acasă”, atmosfera fiind mai degrabă familiară decât literară. Totuşi, când Florin Mugur a introdus pe reprezentanţii generaţiei mele, am răsuflat limpede: locul meu literar era alături de aceştia, iar prozele scurte, scrise în acei ani bezmetici, adunate în volum tocmai prin 1996, la editura Marineasa, şi în 2005, la Polirom, pot susţine afirmaţia.
Mi-a venit rândul să lecturez noile „capodopere”, compuse la lumina lămpii în satul natal - şi nu comit aici metafore, fiindcă viscolul iernii întrerupea curentul electric şi-n afara programului oficial, de care unii dintre noi poate că îşi amintesc. Scrisesem cu stiloul, pe foi de caiet mic, tip matematică, două proze fals-fantastice, şi eram tare mândru de caligrafia lor. Le-am citit cu aplomb descendent, observând cu coada ochiului cum, alături de mine, Radu Petrescu desena pe-o coală A4 figuri absconse, probabil un comentariu involuntar la ce-i recepta urechea. Florin Mugur, de cealaltă parte, pufnea în barbă, încercând să-şi păstreze trunchiul drept sub aversa fulgerelor slobozite din piepţii „caracudei”, oameni trecuţi de şase decenii, dar arătând mult mai bătrâni, datorită - iar asta am aflat-o abia după 1989! - anilor de puşcărie politică. Repet - habar n-aveam de asemenea detalii, eram încă tânăr şi necopt la minte (nu că, sexagenar, aş plesni de-atâta răscoacere!), deţineam resurse imense de ignoranţă!
Am terminat lectura într-o ostilitate de care mă consideram răspunzător, dat fiind că acum treceam drept protejatul lui Florin Mugur. Dânsul mă şi pusese la treabă, să-mi adun prozele într-un volum, ca să-l publice la editura Cartea Românească, unde era redactor. Discuţiile, pornite de la vechile mele texte realiste, încercau să nu scadă meritul fanteziilor actuale. S-au canalizat rapid pe aspecte complet detaşate de scris. Impasibil la atmosferă şi fără să audă ce spun ceilalţi, Radu Petrescu s-a aplecat spre mine şi mi-a făcut favoarea unei analize „la sânge”, aşa cum nimeni nu procedase până atunci. Drept încununare exegetică, a găsit într-o povestire schema unei situaţii mitologice, despre care eu nu citisem nici măcar referinţe indirecte, să o includ ca schelet narativ, fie şi parodic.
I-am însoţit în seara aceea pe cei doi scriitori prieteni până la colţul străzii ce poartă numele poetului de la Văcăreşti. Pe Radu Petrescu l-am mai zărit, cred, o dată. Nu l-am abordat, mi se părea că l-aş inoportuna. Mă bucur că e sărbătorit acum oficial de oameni care, pesemne, l-au cunoscut îndeaproape. E dovada faptului că steaua lui literară s-a fixat pe boltă, un reper intangibil.

(LITERE, septembrie 2016)

marți, 30 august 2016

CITANIA


Ce este o Citanie?

Responsabili cu hrănitul vacii toată vara, Taica şi cu mine eram zilnic prezenţi la Grădina de legume, fostă a sârbilor Toma, Ţecu şi Ţigănilă, trecută la CAP Morteni, deoarece pământurile aparţineau comunei noastre. Eu ţineam vita de căpăstru, Taica mă ţinea pe mine sub supravegherea bastonului, ca să nu evadez de la îndatorire - faptă curajoasă pe care, mărturisesc umil şi cu jenă, o comiteam ori de câte ori bunicul adormea, trântit de căldură pe-o rână, la umbra sălciilor. Prind acum momentul să povestesc o ispravă care m-a făcut celebru în lumea restrânsă a satului şi între zgubiliticii viitori colegi de şcoală.
Era, indubitabil, înainte să începem clasa întâia, poate iulie, poate august 1963, o zi infernal de caldă pentru mine. Nu din cauza temperaturii urcate peste un prag neatins înainte, ci datorită... datoriei ce-mi fusese inculcată de asprul meu bunic. Ţinând cu dârzenie de lanţul căpăstrului, eram obligat să... oblig vaca să pască pe marginea Şanţului Mare, unde creştea cea mai deasă şi gustoasă iarbă. Pământul Şanţului, impermeabil datorită compoziţiei lutoase compactate cu maiul, era totuşi permanent irigat, astfel că iarba înnebunea. Cu toată soliditatea construcţiei, şobolanii de apă şi cârtiţele, în virtutea menirii lor, scobeau dăunătoare găuri prin care deturnau apa fără vreun rost precis. Uneori primeam misiunea să inspectez jgheabul de pământ şi să asigur înlăturarea pierderilor. Pentru asta, mergeam desculţ în lungul Şanţului, fie pe fundul său lunecos, fie pe malurile înguste. Depistam duşmănoasa acţiune a nevăzuţilor inamici după două semne: 1) de-o parte sau alta se lăţea câte o porţiune umedă, chiar o băltoacă, în locuri unde nu se irigase şi restul parcelei era uscat; 2) firul şoptitor al apei năboia vâjâind în vreo bulboană şi scotea ghiorţăieli simandicoase, de purcică în rut. Ca să elimin defecţiunea, căutam să decupez cu sapa câte o brazdă înrădăcinată, de pe la baza Şanţului. Alteori smulgeam un şomoiog de iarbă şi îl îndesam cu piciorul în gaura ce-şi lăţea gura într-un zâmbet hâd, înainte să trântesc un bolovan de piatră, ochit în cernoziomul dimprejur. Treaba asta îmi plăcea foarte mult, pentru că-mi dădea independenţă de mişcare şi responsabilitate în acţiune, elemente ce-au caracterizat, de altfel, întreagă perioada mea de operator al Sistemului Energetic Naţional.
Pe Şanţul Mare iarba ţâşnea de-a dreptul, fragedă şi înaltă, capabilă să strice îndiguiala, dacă nu era tăiată. Deseori, omul căruia nimeni nu-i zicea pe numele de botez, Gheorghe, sau de alint, Gogu, ci pe numele de familie, Manu, şeful cailor ce învârteau roata, era nevoit să cosească fânul, de sus în jos, proţăpit pe muchia lată cât talpa de copil. Poloagele cădeau întinse ca perdeaua ciuruită şi se uscau iute în văpaie. Adunatul era mai greu, recolta parcă nu merita efortul, astfel că soluţia cu vaca pe post de „trimmer”, cum s-ar spune azi, se impunea fără memorandum către conducerea onor CAP-ului, care şi-aşa dădea foarte rar pe la sectorul legumicol.
Era după-amiază şi trebuia să ţin vaca pe dreapta Şanţului, pe unde era mai umbră, în opinia lui Taica. În fapt, n-o ţineam, ci mergeam „în păştere”, adică în ritmul de înaintare impus de cheful rumegătorului animal. Sigur, puteam sta o vreme sub zarzărul ce întreţinea o părere de răcoare, cam la jumătatea digului, înainte de cotitură. Puteam să şi leg acolo vaca, aducându-i mohor de prin grădină; dar o făcusem, îmi luasem răsplata (o duioasă urecheală ce parcă m-a usturat vreo cinci minute), şi ce farmec are năzbâtia repetată? Dincolo de cotitură, şanţul reducându-şi înălţimea, Taica îmi interzicea să trec, motivând că nu e destulă iarbă. Practic şi elementar: acolo scăpam de sub ochiul său vigilent! Linia privirii, drept pornită din locul odihnitor găsit la umbra unei sălcii imense, nu se curba pe după cotul Şanţului şi nici nu putea să zboare pe deasupra. Ca să mă vadă din poziţia hedonistic aleasă, Taica ar fi trebuit să se ridice în picioare, eventual să urce până la tulpina ghimparului, de unde lesne zărea, fără ochelari, până la Pod; acţiune care, impusă celor 150 de kilograme ale sale, însemna un efort prea puţin economic.
Am plimbat blajinul patruped înainte şi-napoi pe lângă apeduct, fierbând în mine de ciudă, cu ochii la Coada Gligorului, unde apa era mai mică şi fundul plin de nisip, nu de mâl. Acolo se scăldau mulţi copii, unii de vârsta mea, destui veri cu mine de gradul al doilea sau al treilea. Să mă bălăcesc alături era şi dorinţă, şi nevoinţă. Cum să combat căldura, să nu-l supăr pe Taica şi să asigur o furajare competentă pantagruelicei lăptoase? Mintea copilului de şapte ani şi patru-cinci luni a găsit soluţia: am plecat acasă, trăgând lejer de lanţul naivei bovine. Nu mai ştiu cum am parcurs cei aproape doi kilometri de drum pietruit, tăind satul pe jumătate, dar încă nu pot închide ochii fără să am sub pleoape claritatea miezului de zi şi faţa înroşită a bunicii, dulcea mea Maică, probabil printre puţinele dăţi înfuriată (şi câtă dreptate ar fi avut să fie aşa mereu!) din cauza poznelor mele.
- Mă, neisprăvitule, du-te cu vaca înapoi, ce cauţi cu ea acasă de la ora asta? Fugi, că te omoară ăla!
Ăla, desigur, era Taica. Îi ştia de frică toată familia şi cam jumătate dintre neamuri, cărora le rămăsese lider necontestat după moartea tatălui său, fabulosul Andrei, zis Andrei-şăfu. Folosesc, pentru lesnicioasă înţelegere, cuvântul „frică”, deşi sentimentul nu era ăsta. Taica dădea expresie mentalităţii din familiile cu tradiţie şi conştiinţă de neam: era Cel-de-care-ascultă-toţi, purtătorul invizibilei coroane de cap al clanului. Sfatul său la momente de cumpănă se dovedea util, iar decizia în chestiuni disputate era lege nescrisă. Rolul, moştenit de la străbunicul Andrei Ungureanu, i se potrivea, dar nu-l afirma ostentativ şi bătăios, ca şefii altor familii. Taica îşi vedea de-ale lui, preferând să facă pe individul indispus, decât să împartă înţelepciunea cu polonicul. Trecea cu vederea destule abateri de la cutumă, pricepea bine încotro se îndreaptă societatea rurală, părea indiferent şi lipsit de atenţie. Dar nu scăpa nimic din vedere, ştia tot ce-l întrebi, avea soluţii la orice problemă şi un ochi la ceafă, cel cu care mă vedea când dormea pe-o parte şi eu credeam că pot să-l fentez. Şi pritocea o trăsătură de-a binelea românească: răbda îndelung orice nedreptate, neînţelegere, neascultare din partea copiilor; însă la un moment dat izbucnea cu o furie sigur jucată, dar nu mai puţin distrugătoare. Nu l-am prins des într-o asemenea ipostază, se mai domolise după 60 de ani, cât număra când m-a luat sub ocrotirea lui inclementă, învăţându-mă cititul, scrisul şi tabla înmulţirii (tabla împărţirii nu, pe aia am deprins-o fără explicaţii, nu-mi dau seama cum, pesemne că mintea mea făcea operaţia inversă înmulţirii automat!). Accesele de furie ţineau de trecutul dur, când - vorba unchiului Ioniţă, băiatul cel mare - toţi din familie stăteau spate în spate şi munceau fără crâcnire, cu ochii la „Ăl Mare”, din cuvântul căruia nu ieşeau. Că „îi ştiau de frică”, e un fel de-a zice, o traducere din româna literară în româna populară. De frică îi ştia şi Maica, dar nu arăta deloc, şi-l combătea duios cu vorbe neînţelese de copilul care eram. Pe Maica n-a atins-o în viaţa lui cu vreo palmă, cum procedau alţi bărbaţi cu nevestele personale (uneori şi cu ale altora); nouă, celorlalţi, nu ne ierta erorile, „atenţionându-ne” la glezne cu vârful bastonului. Sufereau atenţia şi străinii cărora li se năzărea să se opună, într-un fel sau altul, masivului Domn Băşică, după cum i se spunea pe porecla din două cuvinte, nimeni neîndrăznind să uite cuvântul Domn.
Biată Maica, bine cunoscându-şi bărbatul (al doilea; primul murise la nici un an după căsătorie de „aprindere la plămâni”) căruia îi dăruise trei copii, bănuia ce reacţie o să aibă, constatând isprava unicului nepot. Şi n-a greşit. Dar nici n-a luat „măsuri de protecţie civilă”, ca de obicei, când mă scăpa de urecheală pitindu-mă după fusta ei. M-am întors cu inima cât puricele de câine, încurajându-mă neostoit cu gândul că nemilostivului meu bunic îi va fi fost lene să se ridice de pe ţolul întins pe iarba plăcut mirositoare şi să verifice unde sunt eu cu vaca. Aşa am crezut până am ajuns - mai mult tras de lanţ decât controlând cu el pe blajina lui purtătoare - aproape de capătul şanţului, sub ghimpar. De acolo până la salcia ce-l umbrea pe Taica era o mică pajişte cu iarbă măruntă, păscută de caii lui Manu, împiedicaţi la picioarele din faţă şi lăsaţi aşa liberi. Ei se hrăneau paşnic fără să fie nevoie de pripon ca să-i ţină departe de lacra cu ceapă: leguma dădea cabalinelor senzaţii alimenare dezagreabile. În ziua aceea, nici Manu, nici caii, nici altcineva nu depunea vreo muncă, din amarul căreia să nască roade. Să fi fost - mă întreb acum - o zi de sărbătoare? Dacă da, nu era duminică; şi mai degrabă Sfânta Mărie-Mare decât Sf. Ilie, stabilizate din vechime pe 15 august şi 20 iulie, ambele „ţinute” prin activităţi lucrative minime, necesare să te hrăneşti tu şi animalele curţii. Am zis „mai degrabă”, fiindcă de Sf. Ilie mergeam la bâlciul din Găeşti, tradiţionala manifestare populară după care tânjeam un an. La bâlci ne dădeam în comédii, vedeam circul de animale dresate - chestii de vis altfel - şi, deliciu suprem, lingeam îngheţată. E drept, vara trecea câteodată prin sat - ori apărea brusc la vreo nuntă, sau la hora duminicală - un negustor ambulant, împingând triciclul prevăzut cu un soi de bazin de lemn între roţile din faţă. Cutia era umplută cu gheaţă înfăşurată în fân, să nu se topească prea repede, şi conţinea două recipiente din tablă galvanizată, pline cu delicioasa substanţă. Preţul fiind cam piperat, cumpăram doar câte una, pe care musai o împărţeam cu vreun frate sau o soră...
Apropierea de ghimpar şi, subsecvent, de Taica, îmi crescuse nivelul adrenalinei (deşi habar n-aveam de asemenea proces endocrinologic). Purtam o cămaşă cadrilată de pânză ieftină, pantaloni de doc albastru suflecaţi peste genunchi, eram desculţ şi cu capul neacoperit. Mă ardea neplăcut soarele, aşa că am considerat binevenită invitaţia lui Taica, de a mă alătura lui la umbră, după ce leg lanţul căpăstrului vacii de ţăruşul anume înfipt sub arborele imens.
- Şi lasă, nu-i mai da burean, văd că a păscut destul! - a zis Taica, înlăturându-mi ultima urmă de suspiciune, deşi tocmai remarca asta trebuia să o stârnească imediat. Cum adică, să nu vadă Taica burta minimalistă a vacii, coastele reliefate ca şi cum n-ar fi mâncat de-o lună? El, care putea spune dintr-o ochire cât păscuse animalul, şi cât băuse apă, când mă întorceam seara acasă şi duceam vaca în grajd, sperând să trec neobservat? Eu, ştiindu-mă vinovat, dacă mă uitam la vacă, zăream un schelet învelit în piele. N-a fost timp să lămuresc misterul cecităţii bunicului, fiindcă el a continuat cu glas mieros, de fost cântăreţ bisericesc - adică ţârcovnic:
- Ia, vin aici să-ţi dau un franc!
Franc îi spunea leului, unitatea noastră monetară. Din când în când îl apuca dărnicia, aşa că m-am dus cu mâna întinsă şi garda complet lăsată - nu că ar fi folosit la ceva menţinerea nivelului maxim de alertă ori baricadarea după neîncredere!... Când era să fie, n-aveam scăpare! Iar de astă dată nici n-a fost nevoie de cârligul bastonului să-mi agăţe piciorul. Pur şi simplu a aşteptat pe iarbă, ţinând deschisă palma cu hârtia de un leu până am ajuns alături - şi nu ştiu când m-am pomenit înhăţat, săltat pe sus şi azvârlit în apa Neajlovului, aflată la trei paşi. Toate astea s-au petrecut cu viteza unui ţânţar căpiat de arşiţă, căruia nu-i poţi vedea corpul, ci doar îi auzi ţiuitul şi-ţi imaginezi zborul.
Copilul care n-a murit în mine se uită cu nostalgie, tristeţe şi îngăduinţă la copilul care am fost, cel ce se agită neputincios în apa răcoroasă a Neajlovului, sub pleata uriaşei sălcii din care a rămas doar amintirea, şi-i spune:
- Nu plânge, prietene, eşti încă inocent şi nu ai habar ce te aşteaptă - suferinţe, bucurii, muncă şi puţine, mult prea puţine petreceri!
Copilul care am fost se uită la copilul care sunt acum, la 60 de ani, şi-i cere ajutor, să iasă din apa răcoroasă a Neajlovului, să scape din nămolul în care picioarele desculţe se înfundaseră până mai sus de glezne. Nu învăţasem înotul - sport iubit cu patimă, practicat rar -, însă nu-mi era teamă că mă înec. A muri, ca fapt în sine, ştiam ce este. O însoţisem pe Maica la câteva înmormântări şi la unele priveghiuri de morţi, rude cu noi. Mi se putea întâmpla şi mie asemenea pocinog, dar nu mă preocupa atunci, cum nu mă îngrijorează nici azi. În acele momente de nedorită scaldă, eu teoretizam iminenta apariţie a vreunui şarpe de sub malul înierbat al râului şi dezvoltam alert virtuale strategii de negociere cu reptila. Acolo, prin scorburile fără fund căscate sub rădăcinile matusalemicelor salicacee, când prindeau peşte cu plasa, oameni mari se scufundau să cotrobăiască, până nu li se mai vedeau decât bulbucii răsuflărilor. Asistasem, umblând pe mal de la un capăt la altul al Gligorului - cum i se spunea Neajovului în acea porţiune imensă, în care mai mult băltea decât curgea - la adevărate bătai date de pescari cu crapii. Mă scârbeau, nu mă speriau şerpii pe care unii dintre bărbaţi îi azvârleau morţi pe mal, după ce le răsuceau scurt gâturile, într-un stil necunoscut. Auzisem că şerpii de apă nu muşcă şi nu sunt veninoşi. De ce oare mă teroriza - acesta e cuvântul, degeaba aş folosi eufemisme - posibilitatea ca vreun te miri ce balaur să atace pe când mă zbăteam să ies pe malul cu iarbă lunecoasă, iar Taica nu mă lăsa, împingându-mă cu bastonul înapoi? Oare mai e necesar să disec amintirea acestui moment penibil şi teribil? Se cuvine să-l condamn pe nesăbuitul bunic lipsit de talent pedagogic, dar nu şi de dragoste pentru nepotul fluşturatic şi - realmente - iresponsabil, autor a tot felul de boacăne, mai ales când i se spunea ce să nu facă? Mi-e foarte clar azi că aprigul bărbat, care nu se ferea de muncă şi nici să înfrunte adversităţile timpului său, mă iubea fără pic de dubiu, nu pentru că eram unicul nepot de sex masculin, ci... Naiba ştie de ce mă iubea, şi ce fel de dragoste era aceea exprimată în replica (aproximativ) următoare:
- Futu-ţi citania mă-tii, ai dus vaca acasă, î? Nemâncată, îî? Păi ce credeai matale, domnule, că nu te văd? Că eu dorm, îîî? Futu-ţi citania mă-tii!
Înjurături în limbajul curent al consătenilor auzeam destule, una mai colorată decât alta. De „citanie” înjura doar Taica. Şi nimeni n-a îndrăznit să-i împrumute expresia, să o repete ca pe una mai eficientă în răpunerea adversarului. Am încercat să duc eu mirazul mai departe, tot port prenumele şi iniţiala bunicului. Oricât m-am străduit, reuşita s-a ţinut la distanţă de mine. Drăcuiesc, fut în gură sau pizdă pe mă-sa, invoc termeni aproximativi din versetele satanice, însă n-am obţinut nici până la vârsta abţinerilor isihaste pecetea stilistică pe care Taica o etala fără efort în momentele de stres. Tata înjura de „sângele mă-tii”, Tatoniţă avea ce-avea cu „irodu' mă-sii”, Florică, vecinul nostru zicea „fir-ar nemţii-ai dracului”, ca şi nea Aurică, vărul său. Mulţi bărbaţi aveau înjurături preferate, destui foloseau variantele uneia extrem de uzate. Mai expresiv, dar parcă nu cât Taica, era nea Costică Voinea, dulgher şi tâmplar de meserie, a cărui cuţitoaie slujea ca unealtă de aşchiere a lemnului, cât şi ca metaforă exantematică adresată genericilor duşmani. „Futu-ţi cuţitoaia mumă-tii” sună de parcă te-ar tăia, într-adevăr; dar „futu-ţi citania mă-tii” mi se pare flamboaiantă în simplitatea-i originară...
Era - ierte-mi-se repetiţia! - vara lui 1963, iar sătenii din Cacova păreau să descopere că pot fi mai atenţi la fleacurile vecinilor, deoarece nu se preocupau de pământurile lor - li se luaseră la colectiv! A nu cădea pradă batjocurii satului, făcând ce nu se face, era tot atât de important ca şi a nu împrumuta nimic de la nimeni. Ştiam asta din şcoala celor şapte ani de-acasă, care funcţiona implacabil dinainte de orice învăţământ oficial! Nu pot găsi altă explicaţie faptului că, peste frica de şerpi, de Taica sau de balauri inexistenţi, eu mă pricopsisem cu ruşinea de a fi fost văzut aruncat în apă: pe malul celălalt, tolăniţi sub cea mai bătrână salcie a văii, râdeau de mine copiii care se scăldaseră la Coada Gligorului. Îi cunoşteam pe toţi şi ştiam că, începând din toamnă, unii vor fi în clasa întâia, cu mine. Cel care avea să-mi fie coleg de bancă - Gică Mocanu, zis Dură al lui Bolovan - a fost nemilos: ani la rând, n-a existat împrejurare să nu pomenească de baia mea forţată şi de înjurătura lui Taica, făcându-mi reclamă gratuită până hăt, spre nămiaza tinereţii. Adăugată la strigătul „Miti, Taica!”, pe care mi-l adresau toţi, chipurile să evit ameninţarea pedepsei, „citania” mi-a amărât multe clipe ale nesăbuitei copilării...
Deloc surprinzător, „Citanie” a devenit apelativ obişnuit din partea oricui îl cunoştea pe Taica şi nu se îndoia că sunt nepotul lui. Verii, şi bunii mei prieteni Nicu & Ment nu m-au scos ani de zile din „băi, Citanie!”. Bărbaţi insensibili şi muieri nasoale m-au blagoslovit la fel. Chiar şi prima fată asupra căreia am deschis privirea sexuală m-a blocat cu acest „Citanie”, vecin cu Pocitanie. Apropierea nu era deloc forţată. În clasa a VIII-a fiind, aveam o profesoară de agricultură ţanţoşă, trupeşă, cu părul negru lung şi drept, cu pieptul inexpugnabil ca meterezele cetăţii Masada. O priveam pesemne cu atâta poftă, încât îi era jenă să-mi facă morală, dar sigur n-o deranja admiraţia mea lubric precoce la cei 14 ani, fiindcă mă alinta zicându-mi Mitea, în timp ce colegilor li se adresa răstit pe numele de familie. Într-o zi, când fusesem tuns zero naiba ştie din ce motiv, profesoara a remarcat, privindu-mă cu o neuitată fascinaţie stranie, leneş rezemată de colţul sobei de teracotă:
- Vai, Mitea, cât de urât eşti!
De-aia mă simt şi azi o pocitanie. Citanie? Nu ştiu ce-o fi...

(fragment dintr-o carte)

Publicat în revista ATENEU - nr. 563-564 - iulie - august 2016