miercuri, 20 mai 2020

Terapie narativă - 1/2020

AMINTIRI SĂPATE

Când şi cum am câştigat primii mei bani?

Întrebarea nu ţinteşte ironic secretul dintotdeauna al milionarilor (miliardarilor) dubioşi, obsesie formulată aşa: cum au făcut primul milion? Nu se vrea nici reproş implicit adresat „generaţiei tinere”, neînvăţată cu munca şi, vezi bine, neobligată la nimic. Eu încerc doar să-mi limpezesc amintirea, eventual să justific opţiunea – într-un fel, farsă a destinului – care m-a condus până unde am ajuns. Iar unde am ajuns nu e vreun pisc, să privesc îndrăzneţ în jur şi să-mi umflu de mândrie strălucitoarea guşă. Metaforic zis, e o biată câmpie, pe cât de întinsă, pe atât de neclară, întocmai locului unde m-am ivit pe lume. Acea câmpie, care azi există doar la mine în cap, nu era, totuşi, nici plată, nici zdrenţuită, nici lipsită de i şi dealuri, nici seacă, nici mlăştinoasă, nici prea mănoasă, dar nici stearpă. Avea un râu, căruia să vreau şi nu-i pot nega statutul primordial, fiindcă pe malurile şi-n apa lui am devenit fiinţă gânditoare; apoi, avea o pădure matrice, o livadă placentă, islazuri cu iarba grasă şi praf subţire pe drumurile bătute cu talpa goală. Câmpia de baştină i-a hrănit îndelung pe cei care au locuit-o. Câteodată din belşug, câteodată cu dintele sărăciei. Dacă judec onest roadele pogonului mie hărăzit, constat că n-a „produs” cât ar fi putut. Şi avea de unde „să dea”, slavă Domnului!, dacă mă pricepeam sau dacă mă străduiam să-l cultiv asiduu, aprig şi cu ardoare... telurică!

Lăsând la o parte metaforiada endemică, vreau să mă spovedesc public, dezvăluind măreţul fapt, pe care mi-l şi asum: primii bani i-am câştigat „muncind” cu creierul! Poate am povestit; mai povestesc: într-o zi de iarnă, Taica, bunicul patern, căruia îi ştiam de frică mai abitir decât omniprezentului Dumnezeu, mi-a dat 5 lei pentru că am reuşit să spun „pe de rost” toată tabla înmulţirii. Promisese că primesc răsplata dacă memorez şi reproduc pitagoreica legiuire. Cinci lei în 1961 chiar însemnau o mică avere. Niciunul dintre vecinii mei prieteni de joacă nu deţinea şi nu spera la asemenea sumă, să o cheltuiască după bunul său plac. Pe ce am irosit-o eu? Rămâne un mister: am uitat! Dar cheltuiala de atunci prefigura năravul exersat cu obstinaţie şase decenii: pe nimicuri! Fiindcă pe nimicuri am risipit o grămadă de bani. Câştigaţi cu mintea, nu cu braţele. Probabil că din cauza asta mi se păreau nemunciţi, şi-i aruncam aiurea...

Generozitatea lui Taica nu s-a mai repetat. Cum învăţasem deja să citesc, alte „performanţe” nu mi-au fost recompensate. Sigur, nici micile treburi încredinţate copilului care eram nu căpătau premii, deoarece intrau în categoria „sarcinilor de serviciu”, cum îi plăcea lui tata să spună. Şi, oho!, am primit asemenea însărcinări – de care m-am achitat cu variabilă stricteţe – până târziu, când a venit vremea să-mi fac „datoria faţă de patrie”, în haină militară. Ba chiar şi mai apoi!...

A săpa la porumb. Expresia – folosită în zona mea natală, probabil regionalism pentru alţi români, sigur străină tineretului 2020 – defineşte operaţiunea de tăiere a buruienilor, de afânare şi de strângere a solului în jurul unei plante, formând aşa-numitul cuib. De ce se numeşte cuib şi nu altfel? Prin cuib se înţelege, în egală măsură, două lucruri diferite: culcuşul făcut de păsări (pentru a se adăposti, a depune ouă şi a le cloci), dar şi muşuroiul de pământ din jurul firelor de porumb, tutun, cartofi ori alte plante îngrijite prin praşilă manuală. Cu sapa.

Sapa... Ce unealtă mitologică, în trecutul nostru de amaruri şi de chin! Ce armă de bază pentru lichidarea neînţelegerilor între neamuri lacome de averi! Ce argument forte, de convins rivalul în disputele de amor pe uliţele satului! Ce instrument de tortură pentru adolescentul de mine, obligat de-un tată autoritar să facă munca de jos la vreme de vară, când colegii se scăldau ori hălăduiau aiurea! Nu mi-a prins rău severitatea paternă, însă m-a înstrăinat oarecum de consăteni, de leat.

Ţin minte cum am învăţat să sap. Aveam cinci ani. Încă nu ni se luase tot pământul la colectiv, iar terenul din spatele casei nu fusese defrişat pentru cultivarea porumbului. Ai mei mă îngăduiseră de câteva ori pe câmp, la pogoanele lucrate cu rariţa, prăşitoarea şi sapa. Nu ştiam cum să-mi exercit nepriceperea într-un mod util. Mă frigeau palmele să încing coada sapei; însă, după ce lichidasem nişte mohor laolaltă cu destule tulpini de porumb, primisem interdicţie. Mi se insufla categoric ideea că trebuie să adun de pe rânduri şi să car la căruţă firele înlăturate în operaţiunea – igienică! – de rărire. Dar impunerea şi igiena mă oboseau la psihic, aşa că într-o zi am fugit din câmp – acasă. Urmarea? Am pierdut şansa distracţiei. Şi mă plictiseam în curte, urmărit cu destulă neatenţie de Maica, bunica paternă, ocupată cu treburile gospodăriei şi cu supravegherea sorei mele. Alăturat curţii noastre era un pomost fără construcţii, teren arabil, proprietatea unor oameni din Morteni. Cultivau acolo porumb, când eram eu mic; pe urmă lucernă, decenii întregi. Într-o zi de iulie a venit la săpat fata lor, Rica, de vreo 13, 14 sau 15 ani. M-am dus să o văd, ieşind în grădină pe sub ulmul uriaş de la colţul gardului. Rica fluiera şi săpa, cu fusta săltată în bete, la brâu, să nu-i fie cald. Avea ochi albaştri, faţa bălană şi părul ca spicul de grâu. Avea picioarele subţiri, aţoase, umbla desculţă şi fără nimic pe cap. Mâinile îi mergeau necontenit. Schimba sapa pe-o parte şi pe alta a cuibului dintr-o mişcare fluidă, parcă mângâia lemnul lustruit. Mă uitam ca la o minune şi-o însoţeam în lungul rândului de plante verzi ce-i ajungeau până pe la umeri, pe mine acoperindu-mă aproape complet. Ea întrerupea fluieratul din când în când şi mă întreba diverse chestii – „mă descosea”, cum ziceau babele de pe la noi. Apoi s-a interesat dacă vreau să sap.

Vreau! - am sărit bucuros, şi-am primit încântat unealta.

Văzând însă că nu prea ştiu să o mânuiesc, Rica m-a tras alături, stând la spatele meu, mi-a apucat mâinile încleştate pe coada sapei şi a mişcat-o ea, având grijă să nu rupem vreun lujer, să nu mă calce, fiind mai voinică, ori să ne împiedicăm şi să cădem amândoi. Mă dădăcea dulce să nu-mi ating cu fierul degetele picioarelor, că ustură al naibii!... Lecţia decurgea plăcut, în ciuda efortului şi a neîndemânării mele. Numai că, de la un timp, mirosul pătrunzător al fetei m-a ameţit. Aplecată peste mine, Rica mă împungea cu sânii ei mici în spate, iar părul, strâns lateral într-o coadă ce-i cădea pe partea stângă a pieptului, mă atingea pe ceafă, stârnind furtuni de pişcături sub piele. Dornic să deprind meşteşugul săpatului, n-am băgat de seamă că „învăţătoarea” mă luase de-a binelea în braţe şi mă strângea între picioare ca din greşeală. A văzut treaba asta bunică-mea, şi m-a chemat acasă mintenaş. N-am vrut să las unealta din mâinile viteze. M-a lăsat fata dintr-ale ei, şi a intrat în vorbă cu Maica pe teme neinteresante. Bucuros că am libertate să prăşesc, am dat zor şi nu m-am oprit decât după ce Rica mi-a luat „obiectul muncii”, folosindu-l cu dezinvoltură şi succes. Eu, chiar dacă nu învăţasem să sap, măcar prinsesem gustul!...

În vara lui 1969, aproape toţi copii satului se duceau la sapă, zilieri la I.A.S.-ul din apropiere, „instaurat de puterea muncitorească” pe fosta moşie a doctorului Gerota. M-am alăturat cârdului şi eu, cu toate că vârsta de 13 ani era legal prohibită muncii plătite. Prost şi foarte prost plătite! Afirm asta fără nicio intenţie răzbunătoare pe fostul regim, cum se vitejesc destui p(r)ostcomunişti. Constatare de copil: ne-au „angajat” pe baza unui „act oficial” surogat: o listă de nume scrise de-un pontator-supraveghetor obişnuit cu hăţurile atelajului, nu cu creionul chimic şi hârtia de caiet dictando. Promisiune de plată: 15 lei pe zi, la sfârşitul fiecărei săptămâni lucrate, indiferent când terminam tarlalele. De executat erau cel puţin două praşile; „afacerea” se putea prelungi din iulie până prin august. Ce de bani o să câştigăm! Ce-o să facem cu ei? Ne-au scutit de dilemă: 9 lei/zi, încasaţi tocmai la începutul lui septembrie. Hrana o aduceam de acasă; ori ne înscriam la masa pregătită de ţaţa Gica Aritichii, bucătăreasa I.A.S.-ului, pentru cei dornici să mănânce de la gamelă ciorbă de legume. Şi fasole cu şuncă, de la conservă! Apa era gratis, păstrată până se încălzea în butoiul de lemn cărat cu şareta când şareta nu-i trebuia şefului de I.A.S., un inginer înalt şi masiv, poreclit Ulise. Acesta umbla toată ziua pe unde se muncea şi se muncea, nu glumă, mai ales când era el primprejur. Ne întorcea pe unde săpasem, dacă găsea vreun fir de mohor scăpat sau sărit din repezeală. Şi nu trăiai o ruşine mai otrăvită decât să fii întors pe rând, în văzul lumii, suspect(at) că nu te pricepi sau că nu poţi! Sau că eşti leneş!...

Într-una din zile rămăsesem pe urmă cu vărul Nicu şi Nelu, zis Jana, amândoi cu patru ani mai mari ca mine. Captivaţi de istorisirile lui Nicu, elev la şcoala profesională de electricieni, în Câmpina, uitaserăm de muncă. A venit Ulise şi s-a oprit lângă noi, curios de ce suntem ultimii. Nicu a început să repovestească un film din cele povestite nouă, iar Ulise după ce l-a ascultat într-o doară ne-a îndemnat zâmbind să-i ajungem pe ceilalţi, aflaţi la vreo sută de metri înainte. Jana s-a conformat. Mie mi se moleşiseră braţele! Nicu nu s-a îndurat să mă lase singur, dar prăpădise cheful de muncă. La un moment dat, a trântit:

O dau dracu de sapă, eu plec!

Zis şi făcut. A pus unealta pe umăr şi a tăiat de-a curmezişul tarlaua, spre sat. Paporniţa de mâncare a rămas în grija sorei lui, Nuţa, colega mea de clasă, dar nu de linie: era între primii săpători, abia o vedeam... Brusc, mi s-a făcut sete şi am început să strig la un alt văr, şi el mai mare ca mine cu vreo şase ani, pe nume Ion, alintat Nină. Ăsta, ori s-a prefăcut că nu aude, ori i-a fost jenă de ruda codaşă, ori de-al dracului n-a vrut să-mi răspundă măcar, necum să vină să mă ajute cu o gură de apă dintr-o sticlă ţinută la umbră pe lângă tulpinile plantelor şi mutată pe măsură ce înainta săpând. Ani de zile n-am mai vorbit cu el, iar când se nimerea să nu pot evita întâlnirea, mă prefăceam că nu s-a întâmplat nimic. Şi nu ştiu de ce trebuia să-mi fie mie ruşine; ruşinea, însă, mă sufoca!...

Retrăiesc fericit seara de iulie sau august, tot 1969, când veneam către sat de la tarlaua situată dincoace de pădurea lui Vodă, lângă şoseaua Răscăeţilor, împreună cu vărul Ilie şi cu sora lui, Viorica. Amurgul înalt ne mângâia feţele arse. Mirosul salcâmilor din plantaţia mărginaşă, de pe Legiuiri, ne răcorea plămânii. Praful drumeagului, cald şi mătăsos, ne adormea picioarele. Viorica desena o linie şerpuitoare târând sapa de coadă. Ilie o ducea pe a lui în mână, ca pe-o puşcă, eu o purtam cu fudulie pe umeri, închipuind o cruce. Tustrei eram mândri că închegaserăm cea mai harnică echipă, ajutându-ne între noi şi ieşind mereu primii la cap de rând, unde stăteam apoi destul, aşteptându-i pe ceilalţi. Altfel, obosiţi, peste zi ne lăudam cu toţii că „mâine nu mai vin”, dar ne trezeam dimineaţa şi plecam iar, fiecare îmboldit de posibilitatea că „vrei să râdă lumea de tine că eşti puturos?”.

A fost o vară de neuitat şi pentru mine, nu doar pentru restul omenirii sper că n-aţi scăpat din vedere aselenizarea americanilor sau calificarea fotbaliştilor români la mondialul din Mexic! Atunci, la 13 ani, mi-am vândut prima dată forţa fizică de muncă brută, operaţiune ce stă la rădăcina oricărei forme de capitalism, după cum aveam să aflu mai târziu, din lecturi marxiste. Debutul mi-l făcusem, imediat ce luasem vacanţă, ca săpător de viţă-de-vie la puţin ştiuta şi deloc renumita podgorie de la Valea Mare, Dâmboviţa. Acolo lucra nea Vasile, fratele mamei, de meserie pivnicer. Dormea cu săptămâna la etajul unei clădiri ce proteja intrarea în cramă, îşi prepara mâncarea singur şi bea de stingea numai vin alb, sec, mult, rece şi gratis (cele cinci calităţi ale băuturii iubite de Fănuş Neagu, scriitor necunoscut unchiului meu, cititor al cărţilor din colecţia „Aventura”). Gospodărie agricolă de stat sau GOSTAT , ferma trimitea la noi în comună un tractor cu remorcă, supervizat, nu condus de nea Tache, bărbatul sorei lui Taica, Florica, poreclită Furnica. El alegea oamenii după criterii absconse; dar ei, trecând peste voia lui, se călcau în picioare să urce pe platformă. Unii mergeau pe jumătate aplecaţi în afara obloanelor de lemn, care s-au şi rupt o dată, rănind pe cei căzuţi din mers. De ce se buluceau? De nevoie! Cu pământurile luate, nu date la colectivul de unde căpătau nimica toată, banii tentau în orice condiţii. Beneficiar al rudeniei, m-am înghesuit şi eu două zile. Într-a treia, după amiază, s-a pus pe ploaie. A durat vreo săptămână, cu intermitenţe, ploaia aceea de iunie...

Ultima dată am săpat pe bani în 1973, la I.A.S. Răteşti, secţia legumicolă. Tot cu remorca am ajuns, strunită de Costică Bogeac, mare iubăreţ. De lucru am primit la nişte straturi cu ardei gras, pe lunca Argeşului, sub Topoloveni. Eram vreo 25 de copii, majoritatea elevi la şcoli profesionale, în ultima lor vacanţă de vară, fete şi băieţi. Fiind cel mai mare dintre ei (ca înălţime!), brigadierul m-a desemnat responsabil de trupă şi-a plecat. Urma să trimită vehicolul să ne ia, seara. Mâncare aveam de acasă, apă se găsea peste tot, ziua de 15 iulie era perfect senină, iar buruienile înalte peste jumătate de metru şi dese ca-n jungla Amazonului, înainte să o viziteze Petru Popescu! Bătuse de ora 10, cred, când am dat primele lovituri tăioase şi nicio plantă n-a scăpat fierului ascuţit! Cum să alegem dintre bălării tulpina firavului ardei? Imposibil! Ne-a cuprins dezolarea. Ideea să plecăm de-acolo a ţâşnit ca iepurele din răzor. Entuziasmul ne-a cuprins pe toţi şi-am pornit ca-ntr-o expediţie pe malul Argeşului, în jos, prin zăvoiul încâlcit. A fost, pentru unii dintre noi, cea mai frumoasă „aventură” a copilăriei. Multă vreme s-a vorbit despre ea în sat. Bani pe ziua chiulită – fireşte, ioc!

Am diluat isprava în prima povestire trimisă, prin ianuarie 1974, la „Poşta redacţiei” din România literară. Nu ştiu dacă Geo Dumitrescu, titularul rubricii, a fost cel care mi-a răspuns, încurajându-mă să continui a scrie, dar mai condensat. Tehnică nedeprinsă nici până în prezent.

(Publicat în revista HYPERION - nr. 1-2-3/2020)


duminică, 26 ianuarie 2020

TERAPIE NARATIVĂ - 4/2019

OBIECTE DE UZ CURENT CU ROL CIVILIZATOR
ÎN HABITATUL RURAL UNGURENESC


„Ce țărani erați voi, cu castroane de tablă?”
Întrebarea aparţine redactorului care veghează asupra textelor mele, nelăsându-mă să comit prostii cu iluzia că sunt măcar talentat, dacă genial nu mi-a fost scris pe frunte. Nedumerirea mi s-a părut, în prima clipă, cumva superfluă. Pentru familia noastră, ca şi pentru multe din satul Cacova, comuna Morteni, la 71 km de Bucureşti, detaliul veselei de bucătărie era unul fără importanţă. Pregăteam hrana în ce vase aveam, nu neapărat unele care puteau da mâncării o aromă mai intensă, un gust mai plăcut şi-un aspect mai apetisant. Fineţurile gastronomice nu ne intraseră în „obişnuinţă” şi „n-aveam asemenea facultăţi”, ca să parafrazez o replică notorie din Marin Preda, scriitor a cărui copilărie s-a desfăşurat aproape în acelaşi fel cu a consătenilor mei – generaţia părinţilor – la vreo 20 km depărtare.
De când s-a coagulat ideea, de un snobism orăşenesc indiscutabil, că ţăranii musai păstrează tradiţii, obiceiuri şi o sfântă moralitate, orice contact cu realitatea produce un şoc de mărimea celui disecat de Alvin Toffler într-o de mult uitată carte futuristică. Sunt oameni care trăiesc, respectând cutume ce au nobleţe şi rigoare, în zone rurale idealizate de categoria târgoveţilor simandicoşi. Dar sunt şi alţii care se târăsc de azi pe mâine; şi nu fiindcă ar fi proşti, beţivi sau leneşi, cum cred urbanizaţii de-alaltăieri, metamorfozaţi în judecători fără să ia seama la proastele năravuri proprii. În satul copilăriei mele, nu cred să fi vegetat la troaca indolenţei mai mult de două-trei persoane – bărbat sau femeie. Comunismul era pe-atunci în plin avânt spre cucerirea mapamondului, ţara duduia de heirupisme, aşa că lesne se poate bănui vreo coerciţie din partea oficialităţilor statului. Nu era; sau n-o simţeam eu, la vârsta aceea. Fiecare familie căuta să-şi arate „vrenicia”, să se „arănească” şi să aibă de toate, chit că pământul din care ai noştri îşi trăgeau seva fusese luat, nu dat la colectiv (Gospodărie Agricolă Colectivă, ulterior Cooperativă Agricolă de Producţie – a se remarca schimbarea de titulatură şi semnificaţia ei!).
Unora li se pare că a fi ţăran obligă la haine aşa-zis populare, croite din ţesături fabricate în casă; paturi cu sau fără spetează, saltele umplute cu lână ori chiar cu paie, fân, frunze; perne cu fulgi de pasăre; mese din lemn brut, rotunde, joase, înconjurate de scăunele rustice, negeluite; străchini de lut, schimbate cam o dată pe an, după Moşii de vară, când se umple masa cu „împărţituri”; oale tot de lut ars, cu sunet limpede şi vesel, pentru băut apă sau fiert mâncăruri la focul din vatră; duşumele şi tavane din scânduri de brad abia trase la rindea; uşi din acelaşi material, lucrate cu motive artistice naive; pereţi alb văruiţi, cu puţine tablouri şi multe macaturi; pridvor sprijinit pe stâlpi atent echilibraţi şi sobru decoraţi, cu elegantul traforaj de sub cornişă servind la agăţarea diverselor lucruşoare utile; scară dotată sau nu cu balustradă; curte plină de pomi roditori, salcâmi şi alţi copaci, într-un colţ al ei aflându-se fântâna sau puţul cu cumpănă, cum era al nostru (altele aveau roată).
Am zis al nostru? Deja m-am întors în urmă cu şase decenii, când toate astea existau în gospodăria unde am văzut lumina zilei. Mă întreb uneori ce va fi fost în mintea bunicului patern, neobositul Taica, de se străduia cu atâta asprime să-şi ţină familia reunită şi pământul întreg, impunându-le tuturor – şi lui mai mult ca oricăruia – un regim de muncă aproape drastic, greu de îndurat. Crescuse ca ţăran plugar, aşa apare scris la „profesiune” în nu ştiu ce act oficial din anii 1920. Totuşi, între 1929 şi 1933 a fost hamal în Depoul CFR Triaj Griviţa, unde sigur n-a participat la grevele cunoscute, el fiind un individualist sagace şi liberal convins. Deţinea „Carte de membru” al istoricului partid, primită în 1930 şi păstrată de mine cu un fel de mândrie, mândrie pierdută rapid în siajul resurecţiei politicianiste de după 1989. Guvernarea tătăresciană dintre 1933-1937 i-a adus lui Taica un post de paznic obştesc sau ajutor de jandarm, ceva ce-i permitea să poarte costum oficial, cu şapcă şi centură diagonală, în al cărei toc de piele pândea un pistol. Fotografia cu el îmbrăcat aşa datează din 1935, de la bâlciul de Sf. Ilie, din târgul Găeştilor. Privind însă detaliile costumului, mă întreb dacă nu era furnizat de fotograful care îşi câştiga existenţa iluzionând oamenii. Eu însumi aveam să primesc ţoale de personaj western, în 1969, tot la acelaşi bâlci şi poate tot de la acelaşi fotograf. Războiul, Taica l-a trecut ca soldat în detaşamentul de apărare a rafinăriilor prahovene. Fratele său mai mic, Marin, a pierit la Cotul Donului, în împrejurări necunoscute. După război, la 46 de ani, Taica absolvea şcoala de cântăreţi bisericeşti, fiind o vreme om de bază al preotului Traian Bucurescu, până când s-au certat pe-o chestiune de pământuri. Îi plăcea să citească diverse cărţi şi ziare, ca multora de prin sat, liberali şi ei cândva, plugari obligaţi la subzistenţă de cote şi impozite în crunţii ani 1950. Oare nu vedea el dincotro şi cât de aprig bătea crivăţul schimbării? În 1960, când sătenii s-au revoltat contra colectivizării şi i-au fugărit pe activiştii năboiţi la „munca de convingere”, ca şi pe miliţienii „coordonaţi” de Ceauşescu, mersul vremii trebuia să fie clar pentru orice om lucid. A te împotrivi era frumos şi demn, dar catastrofal pentru viaţa personală, iar a ceda nu însemna tocmai laşitate, dacă membrii familiei aveau opţiuni diferite. Bunicul a încercat să se strecoare, cu nădejdea că lucrurile se vor aranja cumva. Văzuse destule asemenea rezolvări înainte de comunişti. Dar nu a fost aşa; şi mi se pare evident, dureros de evident că n-a înţeles deloc „mersul istoriei”.
Tata lucra atunci în industria extractivă petrolieră, electrician la schele din zona Cobia – Valea Caselor – Leordeni, după ce se formase în vechea platformă de la Moreni. Câştiga suficient ca să-şi ţină propria familie (eram patru suflete pe numele lui) la oraş, cu soţia casnică. În loc de asta, el aducea toţi banii câştigaţi şi achita dările întregului familion către statul comunist; sau mai degrabă către ocupantul sovietic, fiindcă nimeni nu era păcălit asupra destinaţiei birului. Absolvise şcoala profesională imediat după armată, îi mergea mintea, era îndemânatic la chestiunile practice, pendinte meseriei. A fost chiar şef de echipă o perioadă, şi probabil că în „funcţia” asta i s-a oferit locuinţă în Bucureşti, într-un bloc nou construit pe Calea Griviţei. A refuzat. Bătrânii şi fratele n-au vrut ca tata să plece din sat, iar mama s-a simţit chiar ameninţată, bănuind că ruperea de baştină o să-i dăuneze. (Dimpotrivă, i-a dăunat rămânerea pe loc, şi încă în ce hal!) Iar dacă pe Taica îl pot înţelege, fiindcă muncise din greu pentru pământ, pe tata nu l-am înţeles multă vreme că a ratat desprinderea de statutul semi-rural, purtat până la prematura-i moarte ca o pedeapsă a nu se ştie căror păcate.
Lucrând în – totuşi! – industrie, meseriaş, nu ţăran, cum îi plăcea uneori să se laude, la vreo ţuicăreală, tata a venit în contact cu multe dintre comodităţile vieţii post-belice, varianta socialistă românească. Scule şi obiecte de uz curent, de folosinţă specifică şi de provenienţă străină au apărut la noi, în vechea curte. Introducerea lor a schimbat deprinderile membrilor familiei, dar n-a declanşat nicio reacţie de opunere. „Adopţia” noutăţilor s-a făcut firesc, odată curiozitatea împlinită şi rolul funcţional înţeles. Primul care se arăta interesat de „bazaconii” era chiar Taica, el însuşi meşter la inovaţii utile mersului treburilor pe „bătătură”, cum îşi alinta proprietatea. Interesul nu dura prea mult, ci numai cât se lămurea şi constata fără pic de ironie la ce e bună maşinăria. Apoi îşi muta atenţia spre altele. Un om care în 1924 îşi zidise casa pe fundaţie de beton armat, nu direct pe pământ, nici pe ciment fără armătură sau pe trunchiuri de salcâm, precum o făcuseră alţii, întrevedea câştigul în orice noutate aparent gratuită.
O „contribuţie adusă” de tata la „saltul înainte” a fost aragazul (cu butelie) „Carpaţi”, fabricat la Satu Mare, în renumita, cândva, uzină Unio. Câte ochiuri să fi avut? Două sau patru? Căutând ceva poze pe internet – din fericire, se găsesc! – am remarcat unele dotate cu geam la cuptor. Al nostru sigur n-avea. În schimb, nu-i lipsea butonul roşu ce comanda focul de jos. Butelia golită se schimba cu una gata încărcată, adusă cu maşina în sat, ori luată de la Centrul de produse petroliere din Găeşti, situat în dreapta, imediat după linia ferată, la intrarea dinspre sud. Câte drumuri am făcut şi ce îmbrânceli am luat la înghesuială, în anii 1970, când câştigasem încrederea lui tata să merg acolo! Aragazul a fost cumpărat în primăvara sau vara lui 1964, iar eu am deprins iute să aprind şi să controlez flăcările albastre. Mama se temea, cumva instinctiv, de o asemenea instalaţie. Maica îndrăznea, dar mai repede aţâţa focul pe vatră decât să rişte vreo păţanie, dacă nu era cineva alături să-i dea curaj. Taica se prefăcea neinteresat; dar, cum văzuse că am prins şpilul, nu s-a mai amestecat în treaba asta – muierească, după judecata lui. Tata nu stătea pe acasă, soră-mea era prea mică. Aşadar, mi-au revenit sarcina şi grija aragazului, şi mă pot lăuda că n-am greşit niciodată să-l aprind, să-l curăţ ori să-l determin să funcţioneze în caz că, inexplicabil, refuza. Ce anume îi făceam, am uitat, din păcate! Însă vestea că mă pricep s-a răspândit şi la vecini, aşa încât eram chemat deseori să salvez vreo mâncare de la afumat ori vreo tavă cu biscuiţi de la ars. Ba, o primăvară şi-o vară, în 1967, mă duceam zilnic la unchiul, Tatoniţă, după ce, rămas văduv, s-a căsătorit a doua oară, să o învăţ pe tanti Paulina cum e cu aragazul lor, „luat” în rate.
Nu am folosit linguri de lemn la mâncare decât în cine ştie ce împrejurări, fără caracter deosebit. Am avut veselă de metal, probabil alpaca, pentru toată familia. Un set de şase perechi – furculiţă şi lingură – fusese cumpărat cândva de Taica. În anii 1960, când am crescut, supravieţuia doar perechea lui, restul se pierduseră ori se înlocuiseră cu altele noi. Apoi s-a pierdut şi lingura, iar eu am moştenit furculiţa şi o întrebuinţez la fiecare masă, în ciuda faptului că niciodată nu se curăţă suficient de cocleală. Pesemne că din cauza asta Maica, foarte atentă la igienă, le va fi dat dispărute pe celelalte. Linguri de lemn primeam şi dăruiam la Moşi, laolaltă cu vasele de lut smălţuit. Cu acele linguri mâncam febrili colarezul din străchini, apoi beam apa din oale, scoasă dimineaţa din fântâna cea mai bună, situată sub malul Neajlovului, pe locul nostru de la Mocirlă, lângă pogoanele Luchenilor. Izvorul de-acolo, chiar împuţinat cum este, n-are concurenţă la gust nici azi, iar femeile din sat cu serviciu şi apartament la oraş cară cu bidoanele să-şi fiarbă fasolea.
Am avut de când mă ştiu radio cu galenă şi antenă întinsă de-a curmezişul curţii. A funcţionat chiar şi după ce tata a cumpărat unul portabil, „de buzunar”, marca Electronica, din seria S631T, fabricat cu piese japoneze. Reţin amănuntul, deşi pe-atunci nu se ştiau prea multe despre calitatea aparaturii provenite din Ţara Soarelui-răsare. Faima câştigată ulterior de electronicele nipone va fi contribuit la neuitare, ca şi fiabilitatea radioului acela, intact peste ani, în ciuda trântelilor întâmplătoare; de nu mă înşel, încă funcţionează în bucătăria soră-mii, unde a rămas. Micuţul aparat cu două lungimi de undă – medii şi lungi – mi-a făcut educaţia muzicală, măcar că nu „prindea” Europa Liberă. Ascultam emisiuni diverse, consistent împănate melodic; ştirile erau comentate abundent de tata, negreşit când se drojdea...
Bicicleta nemţească, evocată deunăzi, îi slujea îndeosebi tatălui, pentru naveta zilnică la serviciu, în Balastiera Ioneşti, unde a lucrat zece ani plini. Taica a încercat-o, şi ar fi reuşit să umble cu ea, dacă... Însă cele 140 sau 150 de kilograme ale lui n-au fost suportate de nicio roată, iar marele om, poreclit Băşică datorită pântecului enorm, s-a resemnat să mă plimbe uneori pe mine pe cadru sau pe portbagaj, el ţinând coarnele până când vedea că încordez mâinile şi încerc să conduc. Atunci mi le lăsa mie şi împingea de şa. Cu el alături n-am căzut niciodată; am aterizat doar când am înhăţat bicicleta lui Tatoniţă, încrezător că pot pedala coerent. Pietrele din curte mi-au arătat însă că am mult de opintit.
Mama şi-a dorit o maşină de cusut şi a primit-o prin 1967. Nu ca să devină croitoreasă profesionistă, ci pentru nevoile casei. Profesionistă era ţaţa Maria, zisă Refugiata, se înţelege din ce motiv, soţia lui nea Marin al lui Şoricică. N-o concura nimeni din sat, unde mai „pungăleau” haine nepretenţioase alte două femei, cu maşini de cusut vechi. Ţaţa Maria era vecina şi prietena familiei noastre, iar mama nu putea să-i facă tocmai ei concurenţă, chiar să fi avut talentul necesar. Nu-l avea. Dar îi dospise ambiţia să înveţe, şi a izbutit. Feţe de pernă, cearşafuri de plapumă şi de pat, perdele, tivuri descusute ori modificate, găuri la pantaloni, haine şi cămăşi rupte, petice trebuitoare te miri unde – tot ce se putea coase în casă, mama le-a cusut fără să primească lecţii de la cineva. O singură dată i-a arătat ţaţa Maria cum funcţionează maşina. Cred că vecina, care ieşea rar din curte, venise mai mult de curiozitate să vadă noutatea pliabilă (prin împachetare devenea măsuţă) fabricată în România, marca „Ileana”. Maşina Mariei era un Singer autentic, lustruit, ba chiar jupuit de atâta ţăcănire.
Faţă de asemenea inedite obiecte, a folosi la masă castroane de tablă emailată, considerate mai rezistente şi mai moderne decât străchinile de lut, mi se pare o banalitate ce ţine exclusiv de statutul economic, nu de „filosofia” ţăranilor care n-am prea fost...

(Revista HYPERION - nr. 10-11-12/2019)

TERAPIE NARATIVĂ - 3/2019

SALATA LUI TATA

Un critic şi literator, celebru prin cuminţenie în vremea comunistă, dar trezit vajnic opozant peste noaptea de 22 decembrie 1989, analiza într-un text ţâfnos gusturile culinare ale personajelor şi ale lui Marin Preda însuşi. Bucureştean get-beget, publicist chiţibuşar şi prozator de factură fantastă, respectivul se considera şi gurmand atoateştiutor, ironizând ceea ce autorul născut în Siliştea-Gumeşti considera supremul deliciu în materie de mâncare: mămăliga cu brânză şi ou, puiul fript, gogoşile pufoase. Las deoparte amănuntul că în scrierile orăşeanului nu prea se găsesc reţete sau descrieri de mese copioase, elegante şi net superioare, ca să nu zic aristocratice; subliniez doar că în judecarea scriselor cuiva provenit dintr-o lume diferită este bine să ignori autorul, care poate fi un om vulgar sau îţi displace ca persoană, cum era evident în cazul invocat. Altfel, te trezeşti în plin ridicol, perorând tu, sătulul, că înfometatul pripăşit la masă nu ştie ce-i tarta cu fructe exotice şi nu apreciază sosul de gorgonzola ori alte fineţuri gastronomice. Despre superficialitatea moftangiului român, încălţat de-a doua generaţie, nu e cazul să vorbim...
Povestea asta m-a obsedat o vreme, fiind eu însumi băiat de la ţară, şcolit într-un Bucureşti în care mai persistau cutume culinare de aşa-zisă „tradiţie subţire” – în fapt obiceiuri moştenite din perioada antebelică, adaptate „normelor eticii şi echităţii socialiste”. Anii 1970, când am trăit în capitală, par azi un vis frumos: încă se spera la bine, în ciuda tot mai evidentei „strângeri de şurub”. Mulţi din generaţia veche, foşti „ceva” la viaţa lor, se resemnaseră şi slujeau „sistemul” în diferite feluri, extrăgând maximul de profit posibil. Unii dintre „boieri”, scriitori şi intelectuali socotiţi actualmente repere morale, colaborau cu sinistra Securitate şi primeau plată pentru acţiuni, delaţiuni, minciuni. Arhivele CNSAS, chiar aşa periate şi mistificate prin omisiune cum sunt, scot la iveală nume dintre cele mai sonore când nu se aşteaptă nimeni la vreo diversiune. Ce o fi împins „elitele” la colaboraţionism, în afară de lunga tradiţie a turnării la Înalta Poartă şi complexul caprei vecinului, cea cu coada pe sus? Probabil nu mai sperau ca sistemul să cadă vreodată; şi-atunci de ce să sufere precum „proşti” ca Paul Goma, român născut şi crescut în partea de ţară cea mai obidită, fugărit şi refugiat până în ziua de azi?
Fără să aibă vreo apetenţă culturală anume, aproape neinteresat, ba chiar dispreţuind literatura propriu-zisă (nu pot uita cum a băgat în foc trei cărţi de ficţiune care nu-mi aparţineau, dibuite sub saltea, obişnuita ascunzătoare la îndemână), tata avea însă convingerea fermă, exprimată fără jenă, fără teamă şi fără să realizeze paradoxul că el însuşi poseda carnet roşu: „Comuniştii ăştia nu apucă anul 2000”! Şi nici măcar beat nu era când spunea asta, de la un timp beţia fiind starea lui naturală. Îi plăceau unele cărţi de istorie, citea Sportul popular, câteodată ziarele Scânteia sau România liberă, cumpăra şi revista Sportul ilustrat, deşi se tipărea într-o nuanţă maro, greu de înţeles pentru mine, un copil oarecum precoce. Nu ştiu precis când s-a lăsat înscris în PCR; probabil că în anul când constatase că „nu i se dă” categoria maximă de salarizare, câştigată cinstit, cu examen şi tevaturi birocratice povestite şi răspovestite la ţuicăreală, de suficiente ori ca să mă plictisească. În 1984, când intempestiv a murit, i-am găsit între acte carnetul, însă n-am reuşit să-l răsfoiesc. Colegul lui de serviciu, secretar de partid pe secţia „Mecanic-şef” a Fabricii de frigidere mi l-a smuls din mână fără să-l pot opri. Avea îndatorirea să-l recupereze, şi asta a făcut. Şi dacă n-a susţinut înmormântarea cu bani şi mijloace tehnice greu accesibile, măcar n-a pus piedici, când tot colectivul a venit la bisericeasca slujbă. Oamenii erau credincioşi la fel de convenţional-superficial cum erau şi comunişti, iar tata fusese un tip glumeţ, extrem de popular în mediul său muncitoresc (plus un remarcabil şi consecvent beţiv, calitate ce-mi lipseşte aproape cu desăvârşire), drept care şeful lui direct, un inginer „de comă”, cum se zice, a gestionat ceremonia funebră sub toate aspectele materiale. Şi acesta era uimit de previziunea politică emisă de tata, dar abia după 1989, când mi-a mărturisit, ruşinat, că n-a crezut niciodată posibil aşa ceva, considerându-şi subalternul un palavragiu, atâta tot.
Gospodăria noastră de la Cacova era una tipic rurală, de câmpie, iar munca aspră constituia un fel de filosofie existenţială. Se poate deduce că hrana o preparam din ceea ce se găsea, se creştea sau – cu un termen mult folosit la noi în curte – se agonisea: legume, cereale, păsări şi animale domestice (sacrificate ritual ori banal, pentru masa zilnică), ouă, lapte, brânză, fructe din pomii crescuţi la voia întâmplării etc. Livadă am avut abia după colectivizare, când se dăduse dispoziţie ca fiecare gospodar să planteze cel puţin 10 pruni de soi. Ai mei au pus 20 (tuleu timpuriu, tuleu gras, agen, Anna Spath – pronunţat anaşpet) şi rău n-au făcut: câteodată mă săturam doar cu prune! Delicateţuri, adică prăjituri, nu ţin minte să fi mâncat până când soră-mii, crescând, a început să-i placă a le prepara. Cozonacul era principala noastră bucurie, poate fiindcă îl vedeam doar la sărbătorile mari – Crăciun, Paşte, Moşii de vară –, la nunţi sau alte evenimente fericite. Gogoşile veneau ca răsplată după vreo săptămână de muncă sau rod al bunăvoinţei mamei, a bunicii sau a Dadei, sora lui tata, care a locuit cu noi în variate perioade ale vieţii sale nefericite. „Izbânda” dulcegăriei depindea mereu de drojdie, făina, zahărul, ouăle şi uleiul fiind scoase din culpă când se întâmpla ca din coca pripit dospită să iasă nişte pancove bune de mâncat imediat, a doua zi scorojindu-se. Ca să le mai poți mesteca aveai nevoie de lapte. Din fericire, de lapte n-am dus niciodată lipsă.
Lapte de oaie, lapte de vacă... Îmi amintesc fără umbră de regret că am alergat după oi încă de la 4-5 ani, iar la 8 sau 9 însoţeam ciobanul pe câmp, ajutându-l să le ţină încârduite ori să le dea la strungă, îndemnându-le cu vocabula „Galig! Galig!”. Cum începea mulsul, mă şi înfiinţam cu o cană la pârleazul oborului şi primeam lichidul cald, spumos, dulce cum numai laptele de oaie poate fi. La fel primeam şi când Maica mulgea vaca; altă mâncare apoi nu-mi trebuia. Puiul fript pe jar la gura cuptorului, înfipt în vergeaua sucalei, folosită ca frigare, căpăta o aromă de negăsit la orice rotisor. Ficatul şi pipota ni se împărţeau egal, mie şi sorei mele, şi n-am întâlnit de-atunci încoace, în nicio bucată friptă, gustul dulce-amărui, nuanţat de fum. De neuitat este şi savoarea zgrunţuroasă a cubului de zahăr cu care m-a momit naşul de botez când mi-a tăiat moţul, în martie 1959, înainte de lăsata secului pentru Postul Mare, într-o zi cu zăpada mângâiată de soarele primăvăratic. Am uitat însă – oare de ce? – gustul peştelui prins în verile lungi dintre 1966-1971, când nu lipseam o zi de pe Neajlovul cel alene curgător printre maluri înţesate de iarbă, paradisul vieţuitoarelor din partea aceea de lume. Nu mi-a plăcut să-l mănânc, deşi mă bucuram săltându-l din apa curată, cu undiţa sau cu plasa. Cum toată copilăria am huzurit, muncit şi dormit la grădina de legume, unde unchiul Tatoniţă era şeful – brigadier i se zicea oficial –, nimic din ce se putea mânca acolo nu mi-a fost interzis. Ardei gras, roşii, vinete prăjite, ceapă crudă, gogoşari, pepeni verzi, pepeni galbeni, praz, morcovi, varză, ridichi, castraveţi – ce-am lăsat la o parte? Poate cartofii cocoliţi în spuză de jar, toamna!... Încă îl mai văd cu ochi aburiţi pe nea Ion Olteanu, zis Cleaşcu, invalid de război, cu un picior de lemn, pus paznic de noapte la „avutul colectivului” (pe care îl subţia prin furt, vânzând legume pe furiş), cum rodea până la cotor, cu coajă cu tot, ardeiul copt pe plită şi nămolit în mujdei de usturoi nou, pisat din belşug într-un castronaş de aluminiu...
Dar amintirea pe care nu vreau şi nu pot s-o fac scăpată printre degetele uitării conţine amarul unei zile de septembrie, 1967, când trebuia să fi păscut vaca la modul responsabil, cum cerea Taica, întâi-stătătorul familiei noastre. Lăsat de capul meu „La Grădină”, cum i se spunea locului, eu mă scăldasem toată după-amiaza în Gligoru, balta cea mare formată de Neajlov pe teritoriul Cacovei. Priponită sub o salcie, vaca mâncase bruma de mohor adunată de mine şi trântită cu încrâncenată duioşie dinainte-i. Băuse şi apă, dar seara burta ei era la fel de sfrijită ca Muca lui Bolovan, cea mai subţire babă a satului. Nu riscam să o vadă Taica în halul ăsta – noaptea aceea aş fi dormit în pătul, cum păţeam deseori. Aşa că am instigat vita să pască – şi cu ce poftă! – iarba grasă din marginea lacrei cu ceapă de apă, care se culege toamna. Vaca se îndestula însă prea lent, sub ultima geană a soarelui care sta şi tot sta să apună peste liziera sălciilor de la Cărămizii, dincolo de satul ce-şi trimitea semnele de adunare dinaintea mesei de seară. Mă scutura disperarea că animalul nu se mai sătura, scăldatul mă storcise şi îmi chiorăiau maţele subţiate de atâta bălăceală în gârlă. Ce să fi mâncat? Am dibuit nişte roşii borşite de coapte ce erau, şi mari că rupeau vrejurile. Din pământ am smuls o ceapă sănătoasă, i-am curăţit rândul de foi murdare şi-am troznit-o între dinţi. Pâinea o terminasem dinaintea amiezii. Să fac mofturi? Nu făceam! Însă n-aveam pic de sare! Vă rog să încercaţi combinaţia asta: roşii cu ceapă, nesărate! Puteţi bodogăni, dar să nu mă înjuraţi dacă nu vă alunecă pe esofag. Mie îmi stau în gât şi-acum!
Cât a trăit, Maica pregătea mâncarea pentru toţi. Nu mai ştiu dacă era pricepută la bucătăreală ori sarcina îi revenea conform împărţirii treburilor casnice. Pui fript, varză ori fasole fierte în oală de lut, la focul din vatră sau afară, pe plită, lapte crud, lapte bătut, cu untul scos la putinei – astea le ţin minte ca „preparatele” ei culinare. De la mama nu reţin chiar nimic, probabil fiindcă a mai trăit vreo trei ani după Maica, şi nu prea în propria-i persoană. Nici Dada nu excela în bucătărie; exceptând mămăliga – unde se situa printre cele mai pricepute femei din sat –, nu făcea mare brânză. Odată s-a întrecut pe sine: învăţată de verişoară-sa, Liniţa, bucătăreasă dinainte de război la case mari în Bucureşti, revenită acasă prin 1971, a moşmondit (cuvântul exprimă plastic şi complet aptitudinile general gospodăreşti ale mătuşii) o „salată de bé” (accentul este niţeluş fantezist, neştiind cum să-l pun), adică de boeuf, vezi bine!... Taica prepara şi el ceva, din porc: şuncă şi cârnaţi. Astea erau privilegiul lui, ambele „specialităţi” afumate pe hornul din tinda casei vechi, unde tradiţional funcţiona „bucătăria” la vreme de ploaie, lapoviţă şi ninsoare. Ce gust aveau, nu ştiu, fiindcă le drămuia cât mai mult, să ne ajungă tot anul, până la Crăciunul următor.
Şi tata s-a îndeletnicit cu gătitul hranei, mai degrabă de nevoie decât de plăcere, compensând moartea mamei. Dada se ocupa de-ale casei după acea nenorocire ce şi-a lăsat asupră-ne amprenta într-un fel pe care inima mea (nu şi raţiunea!) refuză să-l recunoască. Am zis deja că mătuşa rezolva anemic treburile curţii, inclusiv bucătăriseala, ceea ce l-a împins pe bietul şi tot mai beţivul ei frate către a doua căsătorie, apoi spre a treia, încheiate nedecis, vorba lui. Mâncarea „servită” (alt cuvânt folosit de tata în surprinzătoare contexte, rostit cu superioritate ironică, imposibil de redat) frecvent de el se chema ghimaftoale. Ce era – sau din ce era făcută –, a rămas un mister de nepătruns, ca pronia lui Dumnezeu. Şi la fel ţinea de foame, fiindu-ne verbal pusă în străchini, mie şi soră-mii, când ceream de mâncare înaintea orelor aproximative pentru cele trei mese obişnuite. Spiritul de economie funcţiona impecabil în deprinderile unui bărbat în toată firea, de aceeaşi vârstă cu nenumitul critic şi literator, căruia cândva – după ce-i lecturasem avid cărţile publicate, inclusiv un roman greu de parcurs – i-am făcut gluma să-l consider un posibil tată, deoarece se născuse tot în 1930. (Şocat, bătrânul holtei s-a dezis imediat de asemenea „progenitură”; de unde am dedus că fie n-are umor, fie am ratat poanta, mai probabilă fiind a doua ipoteză.)
A rămas în folclorul familiei – şi vreau să o perpetuez – preţuirea lui tata pentru nişte cârnaţi de porc, pregătiţi cu migală de mine şi de soră-mea după reţeta Sandei Marin, găsită într-un almanah. I-am terfelit în untură, i-am asezonat cu murături de putină şi i-am răstignit lângă o cucernică mămăligă învârtită de Dada, la un Crăciun, prin 1978 sau 1979. Mâncaserăm pe cinste, iar tata se lăsase pe-o pernă, răsucind ţigara ce urma să o fumeze afară, caznă deprinsă de când amândoi copiii săi ne-am opus vehement tratamentului involuntar cu mahoarcă (uite-ne şi protocroni ai legilor anti-fumat!). Întrebat cum sunt cârnaţii, el a zis mulţumit:
E buni, da' nu e economici, taică!
Imbatabil, aproape maestru, tata se dovedea la încropirea salatei de primăvară. Cum răsărea ceapa de arpagic şi ridica frunze cărnoase ce puteau fi rupte fără să deranjeze creşterea legumei, tata se apleca pe lângă răzoare şi culegea cam o mână zdravănă de tuburi mustoase, cu iz înţepător şi iute, bineştiut de oricine. Le spăla cam de formă şi, scoţând briceagul cu prăsele în formă de peşte – folosit, între altele, şi la retezarea celor douăzeci de unghii –, toca frunzele nu foarte mărunt – dar nici în patru, ca verişoară-sa, Pârloaga –, şi nu înainte să dezinfecteze cu ţuică versatila-i brişcă. Peste tocătura din castronul emailat punea sare, oţet şi ulei de floarea soarelui, din acel ordinar, ce se găsea pe-atunci în comerţul socialist. Salata „servea” drept garnitură la omletă, din câte ouă se nimerea, musai convinsă cu untură de porc, uleiul stricându-i fasonul. Astea două feluri de mâncare ştia tata să gătească şi niciodată n-am simţit dezgust pentru ele, nici măcar în scurtele interludii de ceartă cu genitorele care îşi „ducea crucea, aşa cum putea”, conform exprimării dumnealui.
Ani după ani am ostenit să pregătesc şi eu asemenea salată. Nu i-am dibuit secretul, nu i-am pritocit deliciul, nu i-am distilat suculenţa. Pesemne fiindcă n-am briceag cu prăsele în formă de peşte, iar pe al tatălui l-am pierdut, ca un căscat ce sunt!... 

(Revista HYPERION nr. 7-8-9/2019)

marți, 23 iulie 2019

ROCK LA „DILEMA VECHE”


Woodstock, dincoace de Zid

Dragă Marius,

Nu pot să vă scriu nimic despre Woodstock. Motivul? Voi, acolo, la Dilema veche, sunteţi destul de ştiutori în ale muzicii ca să fi înţeles dacă nu Totul, vorba lui Cărtărescu, sigur mai mult decât aş putea eu pretinde că ştiu. Iar eu ştiu doar atât: că nu ştiu nimic! Asta e situaţia, nu parafrazez şmechereşte un dicton celebru. Aş minţi dacă aş spune că m-a influenţat o situaţie, un fapt de viaţă (şi ce fapt!), un eveniment despre care am recepţionat ştirile târziu şi într-un fel fracturat, precum loviturile lui Keith Moon în tobe, la sfârşitul recitalului The Who, cu distorsiuni demne de abilităţile lui Jimi Hendrix, dar cu patima ce-l chinuia pe Joe Cocker când îşi scuipa sufletul în piesa With a Little Help from my Friends. Nu fac intertextualitate, exprim o stare.
Prezent la Woodstock? Exclus, chiar să fi trăit în America! Îmi închipui că, de-aş fi avut norocul să mă nasc acolo, părinţii m-ar fi „cooptat” la cultivarea legumelor, ocupaţie şi a perechii de fermieri pe tarlaua cărora năvăliseră mucenicii flower-power în căutarea a ceva de mâncare. Presupun asta, fiindcă toată copilăria am lucrat într-o grădină de legume, la Cacova, pe malul Neajlovului cel limpede ca Ozana şi lent curgător ca Bahluiul. De cum se usca pământul să poată fi cultivat şi până după întâia zăpadă, când adunam ultimele verze şi sfecle roşii, neuitând aromaţii morcovi, eram „La Grădină”, paradisul şi Woodstock-ul meu. Poate o să te mire asocierea, însă explicaţia frizează banalul: careva dintre cei maturi, parcă Niculina lui Bizdeche, că era mai fudulă, avea un aparat de radio Turist, fabricat în 1962 la Electronica, în Bucureşti. Husa de piele maro îi conferea aspect de „poşetă”, iar femeia îl aducea mereu la muncă şi-l lăsa să cânte cât ţineau bateriile EL-BA. La aparatul acela am auzit şi piese de peste ocean, fiindcă „se dădeau” în crăpătura (mult spus deschiderea!) culturală băştinaşă de după 1965. Provocat de solicitarea ta, mă refugiez în amintirile anilor 1969-1970, când toate păreau bune şi gustoase, vorba Ninei Cassian, prima poetă cu care am discutat în contradictoriu, căreia, bănuiesc, nu i-ar fi displăcut a se desfăta la Woodstock, mai mult chiar decât cele trei zile de dragoste şi muzică intrate în legendă. S-a răsfăţat el bătrânul (avea 77 de ani!) literat maghiar Déry Tibor, în romanul său din 1971, Képzelt riport egy amerikai pop-fesztiválról Reportaj imaginar de la un festival pop american. Nu mai reţin numărul, nici nu regăsesc în bibliotecă exemplarul revistei Secolul XX, în care am citit fragmente din acea carte, nici n-am habar dacă întâi a scris romanul, apoi music-hall-ul de suficient succes ca să se joace pe scenele budapestane până spre zilele noastre. Lectura, făcută în jurul anului 1980, mi-a deschis orizonturi culturale dincolo de rockul mitizat deja, dacă nu chiar mistificat.
S-a spus, se ştie că, pe lângă chestiile autentice, „sistemul” a livrat consumarockerilor multe prostii. De unde răspunsul acestora tonele de gunoi rămase după vreun festival, curăţat anemic de câţiva conştiincioşi, la spartul chermezei. Deseori, când mă gândesc la Woodstock, îmi revine sub ochi, pe ecranul virtual, peisajul dezolant din finalul filmului celebru, însoţit de întrebarea: dacă omenirea e în stare să-şi bată joc de frumuseţea paradisiacă, oare nu merită să dispară? Toată goana asta dementă după profit şi îndestulare, după facilităţi şi comoditate, nu va secătui planeta şi o va face de nelocuit? Nu e Woodstock-ul simbolul acestui flagel? Să vii cu inima deschisă la întâlnirea cu prietenii, să huzureşti ca-n zilele frumoase de după terminarea examenelor, înainte de primul job, să faci dragoste ca-n romanele bucolice şi să pleci, lăsând în urmă excrementele unei mentalităţi lipsite de raţiune, dezastrul comportamentului de copil răsfăţat, căruia nu i s-a refuzat niciun moft! Fie-mi scuzată îngrijorarea bătrânească şi obsoletă: mi se năzăreşte că suntem dincolo de penultima secundă a lumii noastre, iar Woodstock-ul nu-i lipsit de vină în poveste!
A fost o vreme când credeam că acolo s-a răsturnat căruţa cu deşteptăciuni şi talente. Cumva prin contagiune, am trăit retroactiv „fericirea obligatorie”. Mitologia din jurul toposului m-a captivat şi pe mine o lungă perioadă. Am scris şi-un text dat dracului de cult, Despărţirea de Woodstock, la trecerea sfertului de veac. Nu m-a deranjat îndelunga „mulgere” financiară a evenimentului, investitorii trebuiau să-şi recupereze banii cumva. Am cumpărat câte ediţii de vinil, CD, DVD şi Blu-ray am reuşit. Îmi place să revăd, mai rar ca-n juneţe, ciné-verité-ul lui Michael Wadleigh, rămas în istoria genului drept punct de reper imposibil de întrecut. Şi dacă e să fac iarăşi pe deşteptul, aş spune că izbânda peliculei vine din surprinderea sentimentului de tinereţe perpetuă pe care ţi-l dă vasta mişcare haotică a mulţimii. Selectarea şi combinarea secvenţelor pare cheia capodoperei. La Woodstock n-au fost doar vedete şi popor flower-power. Au fost şi oameni utili pe la marginea rar băgată în seamă (vezi muncitorul care curăţa W.C.-urile), şi profitori de naivitatea copiilor care se credeau maturi, şi privitori ca la TV, şi combatanţi ca la război etc. Mulţi anonimi au contribuit să se întrupeze mitul. Când auzeam că cineva a fost acolo, iute configuram o explozie de beatitudine şi mister, ca-n revelaţiile mistice. Apoi citeam „mărturia”: omul lucrase pe o macara, o cisternă de apă, la punctul medical sau cine ştie unde. Dar fusese ACOLO. Şi asta îl marcase pe viaţă. Însă n-ar fi înţeles ce s-a întâmplat dacă nu vedea FILMUL. Pentru americani, se ştie, filmul bate viaţa. Şi dacă nu s-a făcut film despre un eveniment, e posibil ca evenimentul nici să nu se fi petrecut! Cât din percepţia asta se datorează magnificului Woodstock 3 Days of Peace & Music?

Dragă Marius,
Aş putea continua aşa mai mult decât cele 8.000 de semne, câte ai solicitat. Aş putea scrie chiar un roman (să o concurez pe Ruxandra Cesereanu!). Evident, Woodstock este un fenomen ce transcende localizarea spaţio-temporală precisă, altfel pica de mult în nepomenire. Nu vreau să adaug alte vorbe şi verbe, la fel de utile precum pantofii scâlciaţi pe care încerca să-i încalţe un năpăstuit în urma flagelului.
Provocarea ta m-a îndemnat să-mi scotocesc amintirile, spre a depista unde mă aflam eu în acele zile de august 1969, când abia sărisem de 13 ani şi începeam să înţeleg lumea niţeluş. Precis nu pot determina. Cert este că în vara aceea, poate în iulie, poate chiar în august, duminică, 17, am plecat din prăfuita Cacovă la Găeşti, împreună cu verii mei, Costică şi Nicu Ungureanu, să vedem filmul Beckett, cu Peter O'Toole şi Richard Burton. Scenariul conţine o scenă în care cei doi prieteni se ceartă, iar între ei se ridică un zid invizibil. Dincolo sau dincoace, obstacolul se trece printr-o crimă. De care parte ne aflăm noi, cei de azi? Ce-am ales? Ce suntem?
Ca să ajungem în micul orăşel, unde funcţiona cinematograful cu ecran lat, traversam lunca Argeşului. Cald fiind, ne-am oprit la scăldat lângă râu, într-o groapă de draglină cu apa transparentă, curată. Acolo erau şi nişte studenţi, cred: două fete şi doi băieţi, cam 20 de ani fiecare. Fumau, făceau plajă, ascultau muzică la radio. Nu mă întreba de ce am reţinut piesa: Summertime Blues poate Eddie Cochran, poate Blue Cheer, poate The Who. Vei fi ghicit că motivul neuitării stă în trupul unei fete de care, ca două gheare de pirat nevolnic, mi s-au agăţat ochii. Avea părul drept şi lung până pe la jumătatea spatelui, sâni şi şolduri pietroase, piele maronie, râs cristalin. La un moment dat, s-a prelins leneşă în apă, unde şi-a lepădat fără jenă bikinii, incitându-ne generoasă cu formele-i rotunjite, ce-ar fi ruşinat o sculptură antică elină.
A intrat în apa limpede; şi-n memoria mea confuză, de unde n-a ieşit nici azi.

Aşa că vei înţelege de ce nu pot să vă scriu nimic despre Woodstock.
Al vostru,
D.U.
(Conceput ca o scrisoare către Marius Chivu, redactorul care mi l-a solicitat, şi căruia îi mulţumesc, textul de faţă a apărut cu oarecari modificări operate de redacţie în revista Dilema veche, nr. 804 din 17-23 iulie 2019. L-am pus aici pentru curioşii care ţin să verifice ambele variante.)

joi, 13 iunie 2019

TERAPIE NARATIVĂ - 2/2019


Povestea magnetofoanelor mele triste

A deţine un magnetofon pe la jumătatea anilor 1970, însemna, pe de-o parte, că ai o stare materială confortabilă; pe de altă parte, că eşti un iubitor împătimit de muzică. Nu cunoşteam mulţi oameni de felul ăsta. În sat la noi trăiau doi posesori norocoşi, dar niciunul nu se făcea vinovat de numitele aspecte... ale mitului. Muzica populară învârtită de ei suporta sughiţând concubinajul cu banda magnetică, habar n-am de ce. Cât despre confort... Cam pe la sfârşitul deceniului, odată cu intrarea generaţiei mele în slujbe obligatorii, convenabil remunerate, a luat avânt cumpărarea de asemenea jucării muzicoase, maşinile sau motocicletele fiind mai rare şi scumpe. Un rocker care oficia la mag(nif)icul aparat nu mai trebuia să demonstreze nimic, nimănui. Cu sau fără maşină, el devenea buricul atenţiei în cercul său de prieteni, la orice petrecere, lăsată cu niscai împerecheri după dans, el era totdeauna la curent cu noutăţile în domeniu, el putea să cucerească fetele fără efort, ba chiar îşi permitea să refuze vreo natantoală. Dacă mai şi zdrăngănea la chitară, n-avea rival! Însă motivul pentru care mulţi ne rupeam de la gură ca să punem la ureche viza posibilitatea accesului neîngrădit la discurile favorite, copiate personal sau prin împrumut reciproc mănos. Iar dacă treaba asta nu-l poate defini pe meloman, sigur nu-i lipseşte din panoplia ciudăţeniilor.
Să fi numărat 12 sau 13 ani când am auzit prima dată sunetul de magnetofon. Vecina noastră, Mia lui Bădiţă, zis Niculae Zamă, soră cu nea Aurică, deţinătorul diverselor chestii după care tânjeam, era vânzătoare la un magazin de confecţii în Bucureşti. Acolo se căsătorise cu un băiat de oraş şi veniseră împreună pe-acasă, de-un Paşte. Cum anume se dotaseră cu magnetofonul portabil pe baterii, nu ştiu; ştiu însă că aparatul era un Tesla. Sigla întipărită în memorie este, totuşi, Start, caligrafiată pe-o emblemă roşie, lipită de bordul alb. Deunăzi, căutând detalii despre această marcă, am aflat că o fabricau cehii, în renumitul lor concern, ale cărui produse nu saturau pieţele şi nevoile popoarelor pe atunci obligate la prietenie sub umbrelă sovietică şi socialistă. Prea mic să mi se permită participarea la petrecerea de sub nuc a încă tinerilor, cu vreo 10-12 ani mai vârstnici decât mine, am avut acces la minunăţia tehnică doar să o văd. Etalam precoce apucături de electronist şi am fost mulţumit să zăresc bordul nostim, îmbrăcat într-un soi de muşama albastră. Stând la poartă, pe malul şanţului – alde Zamă aveau casa peste drum de-a noastră –, am reţinut şi câteva melodii; mai precis, n-am uitat refrenele şi timbrul solistului vocal, recunoscute peste ani, când mi-am completat informaţiile: erau John Fogerty & Creedence Clearwater Revival. Piesele lor celebre culegeau succesul pe toate meridianele vremii, dar niciuna nu urca pe locul întâi. De câte ori aud, bunăoară, Green River, îmi revine în minte ziua aceea de primăvară, cu lumina soarelui cald filtrată prin frunzişul pomilor din curtea vecinilor, cu amestecate arome de vegetaţie crudă, miel fript şi cozonac înmiresmat, cu ouă roşii sparte şi mâncate pe fugă, cu oameni care se mişcau lent, ca şi când înotau în apa unei mări de smarald...
Al doilea magnetofon văzut era un Grundig TK19L, acoperit în ceva ca o imitaţie de piele, poate plastic gri-cenuşiu, fin la pipăit. Arăta niţeluş murdar, detaliu ce nu afecta performanţa, ci personaliza designul. Fericitul posesor – sau numai utilizator – era colegul meu de clasă, Rotaru Victor, zis Rotită (nu rotiţă!), pentru a-i persifla defectul de pronunţie al consoanei respective. Victor locuia în blocul vecin, la nici 50 de metri de poarta Liceului Energetic. Aducea deseori Grunding-ul la şcoală şi mereu la orele de practică profesională. Ne-a venit coleg în anul doi; să fi fost din anul întâi, nu ştiu dacă era lăsat cu aparatul în atelierul de lăcătuşerie, unde maistrul Cenuşă ne demonstra cum trebuie să cânte pila bastardă pe metalul brut, cam în stilul în care ministrul Tudorel Toader explica „ievaluările” sale justiţi-abile (Toader chiar aduce la figură, chelie şi negi cu defunctul Cenuşă!). La orele de laborator coordonate de Ceamba, profesor de Protecţii prin relee (materie de bază în specialitatea noastră), muzica rock era bine primită, să mai încălzească aerul încăperii, veşnic rece, deşi funambulescul Ceamba adora jazzul şi interpretele negre de soul (las pe altădată întâmplări cu el!). Supravegheat cu stricteţe de tatăl său, militar de carieră şi meloman de ore nocturne, când se difuzau concertele simfonice, Rotaru n-avea preferinţe, însă era la zi cu noutăţile. Iar în acei ani, 1971-1976, abundau piese care azi constituie tezaurul genului: Pink Floyd – Money; Black Sabbath – Iron Man; Led Zeppelin – Stairway to Heaven; T. Rex – Telegram Sam; Deep Purple – Smoke on the Water; Sweet – Wig Wam Bam sau Gary Glitter – I'm the Leader of the Gang (I Am!). (Asta nu-i chiar piesă de tezaur, ci un trecător hit de top; şi era singura pe care un alt coleg, Dobre Ionel, absolut detaşat de ce se petrece în clasă, o asculta cu gura căscată lângă difuzor, clătinând capul ca bulgarii şi mormăind refrenul la unison cu năpraznicul englez: „am dă liiiiiidăr, am dă liiidăr!” Alte piese nu-i spuneau nimic lui Dobre, imun la tot ce însemna muzica rock pentru noi.) Toate astea, şi multe discuri întregi, le-am auzit prima dată pe magnetofonul lui Rotaru. Ne bucuram mai ales noi, băieţii de ţară, cărora părinţii abia le puteau plăti gazda şi întreţinerea, necum să le cumpere prostii. Doi dintre „ţărani” – cum ne spuneau „bucureştenii”, să ne deosebească – am prins mare drag de aparat. Paul Ion, student la electronică, şi-a susţinut lucrarea de licenţă despre magnetofoane. Eu am cumpărat unul în octombrie 1979, pe primii bani economisiţi din salariul de electrician cu înaltă calificare, „personal operativ” al Sistemului Energetic Naţional. Al treilea coleg, autenticul bucureştean Petre Marin, zis Patric (supranume transformat în brand, ex-colegul meu de bancă ajungând actor şi realizator TV, ocupaţie în care şi-a găsit sfârşitul tragic), ne-a depăşit pe toţi: în anii 1990 amenajase un studiou profesional de înregistrări şi mixaje audio, dotat cu magnetofon staţionar MechLabor STM 210b, pe două canale la viteză 38 ips, plus alte patru portabile – ReVox, Sony, Tascam şi Teac – pentru multiplicare şi backup.
M-am pricopsit întâi cu un Maiak 203. Faţă nichelată, butoane negre de volum, joase, înalte şi înregistrare, VUmetre albastru-alb-roşu, panouri laterale din lemn, şasiu de duraluminiu. Venea echipat cu toate cablurile necesare pentru conexiuni externe, cu microfon mono şi-o bandă magnetică pentru utilizare nepretenţioasă, după cum am remarcat, suflând oxidul de fier căzut de pe ea după nici două-trei derulări. Era atât de frumos nou, încât vecinul Ionel Filip, zis Văru Pomană, văzându-l, a emis celebra-i apoftegmă: „Tehnica evoluează, băi vere!” Constatarea i-o prilejuise inevitabila comparaţie cu magnetofonul său polonez, un ZK 147, în cutie de lemn, primit de la nişte rude contra câtorva găini şi-o jumătate de porc. Să cumpăr Maiak-ul, plecasem cu Nenea, vărul şi supervizorul meu în ale electronicii, tocmai în Piteşti, unde alt văr, Nicu, fratele lui Nenea, ne asigurase că asemenea aparate se găsesc din abundenţă. Dar din ce magazin să-l fi luat? Au trecut patruzeci de ani, şi uite, am uitat! Să fi fost cumva faimosul, pe atunci, magazin Trivale? Să fi fost unul mai mic, la parterul blocurilor ce încadrează Pasajul Sfânta Vineri? Oricum, ştiu bine că am capturat şi-o sticlă de vodcă Stolichnaia, încă se mai găsea prin raioanele de dulciuri la Alimentara. Şi n-am destupat-o până acasă, întorcându-ne cu trenul de 7 şi autobuzul de 8.30, seara. Nu eram atât de inconştienţi să ne ameţim pe drum, ştiind că avem o noapte la dispoziţie şi-o bandă „trasă” mono, viteza 9. Adică vreo şase ore de muzică de toate felurile! Banda fusese imprimată în 1978, la 2 Mai, în unitatea de artilerie de coastă, alături de care se afla punctul de radiolocaţie marină unde „luptasem” trei anotimpuri neterminate (citiţi „Tunul filozoafei”, povestirea-titlu din volumul editat la Polirom, 2005, ca să vă lămuriţi cum decurgea serviciul militar pe vremea aceea). Băiatul care se ocupa de staţia radio adunase pentru mine trei albume cu Deep Purple, Uriah Heep şi Rory Gallagher, plus ultimele hituri disco: Donna Summer & comp. Cu ele m-am lăudat prietenilor consăteni în iarna 1979/1980, când voga lor trecuse, dar nu şi farmecul, rămas nealterat până astăzi.
Unsprezece ani am folosit Maiak-ul, fără să necesite multe revizii sau reparaţii. O dată i-am schimbat o curea. Altă dată am înlocuit flanşa de plastic de sub volantă, pentru că se tocise, cu un nasture de os de la o flanelă veche. Cel mai rău a suferit când i s-a ars un circuit integrat. Însă n-a fost chiar problemă. Schema detaliată, prezentă în ambalaj şi păstrată mai bine decât testamentul lui Taica, i-a permis vărului Nicu – excepţional electronist! – să refacă integratul din piese echivalente, lipindu-le pe o plăcuţă de mărimea celei defecte. Aşa l-am şi înstrăinat, în 1990, când speram ca, odată liberi, să-mi cumpăr lejer un Rostov 105S, ori poate ceva mai bun. Visam la celebrul Akai, dar nu-mi ajungeau banii nici pentru cel mai ieftin model, oricâte economii aş fi făcut. Şi-apoi, cui îi ardea de economii în explozia consumeristă de la începutul capitalismului băştinaş? Înainte să renunţ la Maiak, vândusem toate benzile, vreo 60, în vara lui 1989, ca să completez suma necesară de-un videocasetofon, nebunia sfârşitului comunist. Am refăcut şi îmbogăţit bandoteca după ce salariul câştigat la Renel, compania unde am lucrat peste 35 de ani, devenise invidiat de toată ţara. Mi-a lipsit răbdarea să caut un aparat mai acătării, aşa că, la repezeală, am luat un Tesla CM 130, care burduşea magazinele de specialitate. „Slab, slab!” – au râs de mine prietenii, „specialişti” dotaţi cu Tesla B5 sau B93 modificate, ori Soiuz 110 Ctepeo (stereo în rusă)! Îi ataşasem boxe fabricate la Electromureş, sub licenţă poloneză Unitra, pe două căi, cu bas reflex, prin intermediul unei staţii mici, de 15W, AS-15201. Ledurile verzi ale amândurora mă încântau seara, la un pahar de whisky olandez sau cipriot (probabil contrafăcut, din fericire inofensiv)...
Am renunţat, prin 1993, la setul pomenit şi am cumpărat „urmaşul” magnetofonului – un casetofon deck, Akai F6, de coloratele căruia comenzi digitale mă îndrăgostisem. Deoarece audiocasetele, originale sau piratate, năvăleau asupra-ne din toate direcţiile, am mai cumpărat unul, tot Akai, GX55, la desfiinţarea unui „centru de înregistrări”, cum se numeau primele iniţiative de firme private în branşă. Apoi le-am dat pe un CD player Crown portabil, schimbat cu altul, Condor, motiv de fală câtva timp. Apariţia compact-discurilor fătase certitudinea că magnetofoanele şi pick-up-urile vor trece în uitare. Dar cum să chefuieşti folosind un CD? Nţţţ! Nu mergea! Cu magnetofonul stârnisem bairamuri, întreţinusem lăutăreşte botezul copiilor, ba chiar animasem şi-o „discotecă” – aşa i se zicea programului dansant de sâmbătă seara, organizat în Cămine culturale ticsite cu tineret, prin comunele căpiate de sărăcie, nu de sistematizare în anii 1980. Privind peste umăr la ce-a fost, mi se pare că aparatura audio, azi numită „vechituri” (sau vintage, că dă mai bine!) avea suflet. Atunci se făceau aparate ca să fie folosite; acum, doar să fie vândute. De unde şi resurecţia bătrânelor „hârburi”, alintate mai duios ca fantoşa primei iubiri.
Un cincinal şi mai bine am trăit fără magnetofon, dar nu mă simţeam văduv. Apăruseră PC-urile, cu inscriptoare de CD şi DVD. Dornic de experimente, am năboit să „digitalizez” arhiva muzicală. Mă incitau cele vreo 30 de benzi rămase, majoritatea ORWO, viteza 19, stereo. Am cumpărat pe nimic alt magnetofon: lăudatul Rostov 105S, un exemplar ce zăcuse două mandate prezidenţiale într-un garaj plin de praf. După o sumară curăţire şi ungere, a mers! Lucru rusesc balşoi i zdarovîi! Numai că benzile mele, atâţia ani nerulate, erau de nefolosit. Capetele magnetofonului se îmbâcseau de oxidul ce se scutura ca mătreaţa, sunetul era distorsionat, mecanismele forţate scârţâiau iritant. Puţine albume au trecut pe CD-uri. Abandonul a fost impulsionat şi de accesul din ce în ce mai rapid la internet. Am dat Rostov-ul pe un videocasetofon, ca să recuperez nişte filmări VHS, înainte ca şi benzile lor să se degradeze. Şi au mai trecut vreo zece ani. Şi gata, credeam că am scăpat.
Dar în urmă cu patru sezoane, trezindu-mă pensionar de viitor (sau de succes?), m-a căpuşat nostalgia şi-am cumpărat alt Maiak. Un pasionat electronist, cunoscut internetic, l-a recondiţionat impecabil. Ce să zic? Sunetul de pe bandă – cine ştie, ştie! – are o „căldură” de negăsit în alt format. Percepţia necesită ceva antrenament. Şi-un aparat bun, fireşte. În sfârşit, norocul mi-a surâs cu coada ochiului: suflet pios, văduva regretatului meu coleg „Patric” Petre Marin (sărut-mâna, Dana!) mi-a dăruit nefolositul de peste două decenii ReVox A77, cu două canale (utilizatorii ştiu ce-nseamnă). Nu funcţiona corect. N-am disperat, ci am insistat, găsind un cunoscător şi exclusivist colecţionar de aparate ReVox (toată gama). Om pragmatic, depistând defecţiunea, mi-a propus un schimb echitabil: cel de la mine, plus o mică diferenţă în lei, contra unuia ca şi nou, „adus” de prin uitate magazii occidentale.
Aţi avut ocazia să ascultaţi (la) aşa ceva? Nu înfrumuseţez ce aud eu de câteva luni, pe un sistem de calitate mediocră. E ca şi cum aş lăuda ediţiile Pink Floyd în high rezolution, tiraj limitat. Puţini percep diferenţa. Şi mai puţini o apreciază. Tristeţea pândeşte la capătul fiecărei benzi, însă nu-mi dă atac la carotidă. Evident, n-am ştiut să iau deciziile necesare (nu doar magnetofonice!) la timpul potrivit. Să fi cumpărat din start o sculă ţais, pricepeam oare mai mult din muzică? Benzile diferă calitativ, de la fabricant la fabricant. Unele înregistrări sunt mixate bine, altele prost. De aici deosebirile. Dar de ce muzica populară şi muzica simfonică nu „sună” (de) pe magnetofon la fel ca jazzul, bluesul sau rockul?
Inginerii de sunet vor fi ştiind de ce. Mie nu mi-au spus.

(HYPERION nr. 4-5-6/2019)
(Notă: Textul de faţă preia şi îmbogăţeşte fragmentul publicat dintr-o nepermisă repezeală în revista RAMURI nr. 3/2019 şi anticipează varianta finală ce va îndestula un iminent volum... Mulţumiri ambelor redacţii pentru găzduire şi înţelegere!)