TERAPIA NARATIVĂ NR. 4/2022

Tratament cu sulf & sex

 

Există un punct de cotitură în viață, când a te trata în băi termale devine o necesitate. Pentru mine momentul a sosit devreme, pe la 40 de ani. Concret, după ce „mielografia lombară cu contrast pozitiv a evidențiat HDL3L4 lateral dreapta, s-a intervenit operator prin hemilaminectomie cu foraminotomie și s-a ablat” ...bucata de zgârci ce-mi blocase nervul. Am scris așa, fiindcă limbajul medical îmi creează disconfort! Consecința operațiunii contra herniei de disc? Șase luni repaos, urmate obligatoriu de regim recuperator la o stațiune de profil. Și cum aveam de ales între Pucioasa, Herculane, Felix sau Mangalia, n-am ezitat nici o clipă: am ales-o pe ultima, pentru că venea vara și nu puteam rata ocazia să petrec trei săptămâni cu ochii pe funduri și fundaluri marine...

Ca oraș, Mangalia mi-era cunoscută. Clinica, nu. Nici nu știam că este solicitată într-atât, încât am obținut loc abia pe la jumătatea lui octombrie. Neplăcut, dar asta e! Alegerea îmi aparținea și nu m-am derobat. Mi-am pregătit haine adecvate, câteva cărți ce prinseseră mucegai în raft, un top de hârtie ca să reiau scrisul uneia dintre capodoperele mele mereu amânate, pixuri fără număr, fierbător și cană pentru cafea, plus alte nimicuri. Perioada de recuperare debuta într-o marți. Iar mie ziua de marți nu-mi aduce ore plăcute, ca să nu zic altceva. Și vă rog să notați că nu sunt superstițios! Era gata să plouă când am coborât din tren și am luat la pas bătrâna urbe până la clinică. Mi se părea că vine iarna, mai ales că resimțeam răceala cu sensibilitatea mărită de ponosul herniei. Operate, însă nevindecate.

Cazarea m-a favorizat. Doream o cameră cu fereastră spre mare: am obținut-o. Voiam să stau singur, să mă pot concentra la scris; am plătit ceva administratorei cu ochi de cadână și m-a lăsat singur; de altfel, bolnavii se răreau după sezon. Mi-am făcut vizita medicală, am luat repartizarea pe cabinete și ore de ședințe terapeutice. M-am înscris la restaurant. Am dat o tură de recunoaștere a interioarelor. Am ieșit în curte pentru aclimatizare. Chiar am coborât pe plajă, deși briza ascuțită ca un bot de pește-spadă nu-mi pria. Seara m-am perpelit să adorm. Totdeauna pățesc așa când mă culc într-un așternut străin. Nici lectura unui mai vechi roman al lui Breban, pe care intenționam să-l demontez critic, nu mi-a folosit.

A doua zi am început tratamentul. Baia sulfuroasă era meniu principal. Sulf și nămol, pentru astea venisem, la recomandarea competentă a doctorului care îmi umblase printre cartilaje. Sigur, cunoșteam virtuțile nămolului, toată lumea care vine vara la plajă pe țărmul Mării Negre poate spune ceva favorabil. Iar de când mă împrietenisem cu Radu Aldulescu, știam chiar mai multe despre medicamentul natural, experiența ilustrului romancier printre dealerii de nămol din Constanța și Mamaia repercutându-se benefic și asupra mea.

Însă orice cură – bag de seamă retrospectiv – este condiționată de condițiile în care este aplicată rețeta. Una e să cumperi de la o țigăncușă, pe malul mării, o cutiuță cu ceva păstos și mizerabil, să te spoiești singur și ineficient pe la părțile dureroase, alta este să suporți masajul năbădăios al Taniei!... Tania se numea tipa care mi-a cerut să rămân doar în slip și să mă întind pe o saltea comodă, învelită cu vinilin de culoare bej. Frigul toamnei încărunțite de afară a devenit o nenorocire minoră față de taifunul ce m-a înhățăt.

Judecând oarecum naiv, pot afirma că tot ce-a urmat între mine și maseuză a fost generat de-o situație absolut obiectivă. Tania era o femeie la treizeci-și-ceva de ani, viguroasă, dar nu solidă, aproape o siluetă ca spuma valurilor stârnite de-un alizeu primăvăratic, nu te miri ce șolduroasă cu oase și apucături de hamal. Picase pe meserie din întâmplare. Șomeră după revoluție, cu rude în sistemul balnear, dăduse o șpagă unde trebuie și se calificase la locul de muncă. În fapt, oricine este capabil să facă un masaj aproapelui aflat în suferință, bănuiesc. Iar puțină silință cred că nu strică nimănui, nici măcar în clipele de sex, nu-i așa?

Am transcris cuvintele Taniei, rezumând o situație mai laxă. Mă uitam la fața ei cu trăsături asiatice. Ochii ca niște licurici negri, gura micuță, roșie, cu buze deloc statornice, nasul neserios, bărbia discretă. Pieptul pierdut sub un halat alb, parcă prea mare, brațele dezgolite, subțiorile cu părul pufos neepilat. Îi cântăream din priviri bazinul, încercând să ghicesc dacă va fi născut sau își poartă competența cenzurată. Palmele, plimbate pe carnea mea fără grăsimi, nu-mi trezeau nervii, așa cum mă așteptam. E drept, noroiul împuțit, salonul de tratament cu despărțituri lipsite de uși, cu apă peste tot și lume în permanentă mișcare nu înlesneau intimități. Și – să nu mă laud! – nici eu nu mă vedeam în situații contaminate de impulsuri erotice! Vream doar să mă vindec. Totuși, ambiguitățile și râsul Taniei mi-au trezit suspiciunea. Reticent, să nu mă fac de bășcălie, i-am suportat aluziile ironice resemnat și încurcat. Nu mai dădusem peste o astfel de muierușcă. Și n-aveam imbecilitatea să cred că Tania era sedusă de fizicul meu, de aparatul genital întrezărit în slip, de forța de atracție a spiritului meu, bla-bla-bla... Știam că îmi apăruse poza într-o publicație, dar... Ziare mai citește lumea, reviste literare ioc!...

O ședință, două, trei. Atât am rezistat, într-un crescendo aluziv, o joacă pe mușchii mei aburiți în sala de baie, amorțiți sub plăcinta de ceară fierbinte, crispați de ciupiturile electrice (la început neplăcute, în final minunate) și rarefiați de ultrasunete. Deși masajul era destinat să-mi refacă tocmai acești mușchi, ai piciorului drept, ai șoldului și ai spatelui tăiat de bisturiu, nu știu cum se întâmpla – probabil de vină erau prostia și reticența mea –, dar efectul smotocirilor se manifesta în lungimea și grosimea nervului spinal, provocându-mi tusea, strănutul și lăcrimarea. În loc să fie atacată zona erogenă sau măcar plasa de conexiuni ce înconjoară mijlocul, mi se umfla gâtul, înghițeam noduri și mă sufoca mirosul nămolului. Scăpam din mâinile nemilos de experte ale maseuzei cu sentimentul că am ieșit la suprafața mării, după o scufundare în recifuri horror, unde mi-am pierdut tubul de oxigen la sute de metri adâncime. Ședeam un timp cu noroiul pe mine, ca să-și facă efectul, în timp ce Tania fuma alături, pe banchetă, deși în cabinet era interzis. Ne studiam reacțiile în tăcere. O priveam curios și resemnat. Ce ascundea ființa ei? Ce o îndemna să se poarte ca și cum s-ar fi eliberat din pușcăria de muieri? Ce-i refuza bărbatul – Marin al ei, sudor pe șantierul naval –, de umbla să găsească la altcineva – în speță, la mine? Dar cum să cred că la mine? Cum să fiu atât de stupid? De nimic n-am silă mai mult ca de ridicolul admirației pentru o femeie căreia îi ești indiferent. Îmi amintesc mereu spusa lui Paler – că, bărbat fiind, nu cunoaște o senzație mai neplăcută decât aceea trăită în clipa când îi spui unei femei „Mi-ești dragă!” sau „Te iubesc!”, iar ea întoarce capul indiferentă și zice: „Poftim?” Și nu genul de femeie întrupat de Tania îl admiram eu.

Dar dacă eu eram genul de bărbat la care visa când făcea sex cu „al ei”? Nu mi-am pus această întrebare atunci. (Acum deja este redundantă!) Mă știu puțin atrăgător. Statura mea sub medie (abia 1,62 m), burticica produsă de îndelungile șederi pe scaun, la birou, ochelarii cu dioptrii de microscop, botul asimetrizat de-o căzătură în copilărie, părul incolor și brațele atârnate, nu sculptate în umeri, fac din mine un exemplar de neinvidiat al speciei umane. Și nici penisul nu-i exagerat, să devină o atracție universală… Sigur, mi se spune că inteligența, că mintea sclipitoare, că talentul de a îngrămădi povești la modul metaliterar, bla-bla-bla... Dar câte femei mișto se uită la inteligență, dacă nu există ceva pectorali și bicepși, dimensiuni 1,80 x 22 sau măcar un cont în bancă și-o mașinuță, fie chiar second hand? Și de ce visăm femei mișto, noi, ăștia care ne-am făcut din visat o meserie și ne asumăm coșmarurile lumii, transcriindu-le literar? O fi vorba de-o compensare, cumva? Să nu cad la mizantropie, lumea-i mare și diversă, io-te că mai există și toante care mă plac! Așa îmi spuneam de fiecare dată, în cameră, când retrăiam scena de masaj, singur dinaintea foii albe, pe care încercam să însăilez un text deocheat pentru revista lui Boerescu. Deceniul recent căptușit, plus durerea dintre vertebrele numerotate în anatomie cu 3 și 4, mă împingeau să uit chestiunea hormonală ce se manifestă de obicei prin vise erotice. Sau și mai rău. Obișnuit cu burlăcia, într-un București desfânat, m-am asigurat de serviciile unei prostituate fără pretenții intelectuale. Contra unei sume variabile, îmi rezolv problema săptămânal și mă bucur de libertate. Care bucurie lipsește mai tuturor amicilor căsătoriți. Nu le plâng de milă. Nu i-am îndemnat eu să semneze certificate la primărie!...

Alții nu știu cum suportă putoarea și proprietățile curative ale sulfului. Mie – și vorbesc deja din experiență – îmi blochează magistralele circulate de amestecul sangvino-nervos ce stârnește acțiunea sexuală. Mi-am dat seama, cu groază, de acest aspect inedit al stării mele în zilele când maseuza Tania încerca să-mi smulgă altceva decât o bancnotă oarecare. Cum, de fel, devin vorbăreț după ce mă lămuresc asupra personalității interlocutorului, discuțiile cu femeia s-au amplificat proporțional cu interesul ei – să-l numesc erotic, de ce nu? Nu că n-aș fi vrut să-i răspund în același fel; spre surprinderea mea, tocmai acest lucru nu mă interesa la Tania. Discutam despre bărbatu-său, despre vecini, de mamă și de tată (despre socri nu era nevoie, îi înjura fără să o stârnesc anume!), de colegele de serviciu, despre doctori, despre coafatul cățeilor flocoși (pasiunea ei), despre muzica turcească pe care o asculta la petrecerile duminicale, despre pământul străbun dintr-un sat dobrogean, despre politică și câte altele. Numai despre sex și tot ce aduce a trimitere subtextuală, nu! Totdeauna inițiativa venea din partea ei. Răspundeam cu moderație, nici ca unul repetent la acest curs, nici ca un bolnav irecuperabil, nici ca vreun homosexual reprimat, nici altcumva. Credeam că atitudinea mea înseamnă (și îndeamnă la) moderație. Când colo, Tania se stimula cu aceste jumătăți de refuzuri, jumătăți de consimțiri și le lua de bune pe ultimele. Tot mai des mâinile ei nesăbuite se întindeau pe epiderma picioarelor până-mi atingeau pilozitățile și rugozitățile de sub chilot. Unghiile, pe care nu le voi uita niciodată, se înfigeau în carnea mea flască, trezindu-mi nevoia de a țipa. Odată chiar am pălmuit-o pe obraz, când înțepătura înzecită devenise insuportabilă. Pe loc mi-a răspuns cu o palmă la fel de zdravănă, încât mult n-a lipsit să ne luăm la bătaie. Noroc că eu eram întins, cu fața în sus, pe canapea, și n-am putut sări la verticală. N-am putut sări din cauză că Tania mă încălecase pur și simplu, fără să țină seama că sunt nămolit peste tot, iar ea nu are pantaloni de salopetă. Atunci i-am simțit pielea fină a coapselor lipită pe șolduri. Și în loc să reacționez ca un mascul, i-am șoptit resemnat că-mi forțează operația încă nevindecată! S-a înroșit ca o fecioară ce aude întâia dată un cuvânt la care visează și pe care și-l repetă în gând. A plecat imediat, lăsându-mă perplex, confuz și sec. M-am dus la duș. Dușul se afla într-o despărțitură, prevăzută cu perdea de celofan în chip de ușă. Îmi agățasem chiloții într-un belciug, după ce îi clătisem cu apă, și-mi săpuneam de zor pielea. Întors cu spatele, n-am văzut cine a intrat. Mâna ce mi s-a așezat pe ceafă mi-era știută, iar mângâierea înduioșătoare. M-am întors. Tania mi s-a agățat de gât, deși avea cam statura mea, poate chiar mă depășea cu câțiva centimetri când încălța papuci cu talpă înaltă. Sărutarea a fost inevitabilă. Erecția neașteptată. Vă las să ghiciți dacă purta chilot...

Ziua următoare masajul s-a desfășurat în tăcere. Tania mă privea fix în ochi, cu un zâmbet fluid, ca noroiul încălzit. M-am lăsat în voia unghiilor ei fără să protestez. Cred că a trăit orgasmul când mi-au dat lacrimile, atât cele obișnuite, de sub pleoape, cât și cele subînțelese, din muștiucul pipei înfipt acolo unde trebuie. Durerea se transfigurase în plăcere, ca-n meniurile sado-maso, cărora nu le gust ingredientele. Curățirea la duș a fost mult mai minuțioasă. Părea că mi s-a lipit ceva de piele și nu reușeam să înlătur. Urmele semirotunde ale ghearelor aproape sângerau.

A venit și ziua cealaltă. De astă dată discuția a urmat linia firească dinainte, cu volute jucăușe, sprințare jocuri de cuvinte la care mă pricep, un fel de preludiu la masajul sexual executat fără jenă, dar cu precizie. Nămolul cald îngrămădit în jurul popândăului meu se volatiliza sub dibuiala expertă a Taniei. Amândurora ne dispăruse jena. Când doi oameni sunt legați prin rețeaua sulfuroasă a intereselor sexuale, rușinea este prima ipocrizie sacrificată. Tot ce ne unea, ne unea împotriva ceilalți: căutam cu urechi atente să nu fim surprinși. De ce – iată o altă ipocrizie, ușor de explicat, nu insist...

Nu s-a pus între noi problema continuării acestei relații ciudate, după ce termin sejurul. Nici o clipă nu mi-am făcut socoteala că trebuie să urmeze ceva. Părea că „sexul” intră în rețeta de tratament, alături de sulf, noroi, șocuri electrice și ceară. Poate că v-ați dat seama cum se realiza „actul”; nu-i de prisos precizarea că sentimentul final depășea enorm pe acela trăit în clipele disperate ale adolescenței, când mi-l făceam singur. Încununarea s-a petrecut cu Tania în spatele meu, ținându-mă ca Michael Douglas pe Jane Tripplehorn în Basic Instinct, cu pubisul împins între fesele mele și cu mâna plină de nămol sulfuros masându-mi și turbându-mi ștrumeleagul... Tratament pe care, generos cum sunt, îl doresc tuturor dușmanilor!

– Eu tot n-am înțeles ce-ai pățit! – zise unul dintre ascultătorii prozatorului care câștigase un premiu destul de consistent și ne invitase la „un protocol”, vrând, pesemne, să-și probeze modestia. – Ce-a găsit aia la tine, dacă nu te consideri bărbat fatal etc. etc.? Și, spune clar, ai futut-o sau nu?

– Vă întrebați care-i explicația că femeia a cășunat pe mine? Dragii moșului, sper că nu vă lipsește perspicacitatea textuală: păi, în condițiile în care prin mâinile maseuzei treceau numai trupuri fleșcăite, de babe și babalâci, flascozitatea... – uite, am inventat un cuvânt pentru tezaurul limbii române! – ...flascozitatea cărnii mele nu duhnea a sulf, ci mirosea a trandafiri!

– Las-o baltă, prozatore, ăsta nu e un final verosimil! – strâmbă din nas criticul binecunoscut prin scepticismul său.

– Atunci scrieți voi altul! – îi sări țandăra povestașului, care se ridică, își luă pălăria, bastonul și lavaliera de pe spătarul scaunului și plecă mormăind în barbă, lăsându-ne increduli…

(1999)

 

(publicată în revista Hyperion - nr. 4/2022)

TERAPIE NARATIVĂ nr. 3/2021

UN CRAP ȘI-O GĂLEATĂ DE ȚIPARI

Susținătorii excelenței băștinașe în toate domeniile pot fi siguri că și în competiția complexă de exploatare a habitatului străbun, soldată cu degradarea lui ireparabilă, am avut reprezentanți vânjoși, care puteau concura cu cei mai tari din lume. Nu vreau să resuscitez binecunoscutele cazuri ieșite la iveală sau întâmplate post-decembrie 1989; evoc doar fabuloasa-mi adolescență și pe atleții întâlniți illo tempore. Doi dintre ei au fost chiar din neamul Ungurenilor, amănunt stârnitor de scrofuloasă mândrie, dacă las deoparte imposibila retroactivă indignare. Nu le iau apărarea, nici nu le condamn activitatea. La ce bun? S-a scurs de-atunci peste jumătate de secol, lucrurile par estompate cumva în amintire, iar starea de fapt – sau de la fața locului, cum se spunea cândva în literatura de gen – este de-a binelea estropiată! Tot ce veți citi mai jos, e rodul unei strădanii puțin utile, demne de alt context. Dar ce mă costă să nutresc iluzia că atâta timp cât povestea e povestită, ea va sluji realitatea? Și poate chiar o va izbăvi pe ici, pe colo, pe unde mai irumpe seva Pământului...

Faptele s-au petrecut în iulie ori august 1970. Țin bine minte anul și anotimpul, nu și luna, deoarece doi participanți la acțiune plecau în armată, toamna sau iarna următoare (pe atunci, în satul natal – probabil și-n altele –, vârsta de încorporare conta mult pe răbojul vieții oricărui mascul): Gică alui Fafioc și Marin alui Frișcă. Vecini și prieteni, ei au fost băieții care s-au încumetat să intre cu plasa în iazul ce fascina pe toți amatorii de pescuit din trei sau patru sate înconjurătoare. Numele lui l-ar fi încântat pe însuși Sadoveanu: MĂRGEAN. Era un ghiol, un lac sau un aleșteu (literații utilizează cuvântul corect: heleșteu; la noi se zice cum am scris), cu apa clară, de vedeai carasul printre nuferi. Să pescuiești la Mărgean, să prinzi carași ori crapi aurii la Mărgean – iată visul oricărui copil cacovean care sta pe malul unei ape și ținea în mână un băț cu ață și cârlig, așteptând... „balena”!

Epitetul „balenă” se atribuia oricărui pește mai măricel de-un lat și-o lungime de mân(uț)ă. Nimeni dintre noi nu văzuse vreodată imensul mamifer acvatic; poate prin poze ori în vreun film să-i fi zărit silueta. Știam însă că niciun alt „pește” nu poate fi mai mare; și ni se umfla pipota de mândrie când murgoiul, carasul ori cleanul pescuit din prostie sau noroc întrecea vârful jupuit al degetelor noastre. Nu oricine reușea să agățe asemenea „cetaceu”; și nici prin locurile obișnuite pe unde pierdeam vremea nu prospera acvacultura supraponderală. (Cuvântul cetaceu ne era cunoscut din cărțile școlare și, pentru că suna exotic, îl foloseam – ironici nevoie mare – în orice context, mai mult sau mai puțin potrivit.) Însă la Mărgeanul cel cu apa clară, de vedeai carasul printre nuferi – știa tot satul, ca să nu mai zic de vecinii sârbi: fauna submersibilă sfida orice închipuire! Nicu lui Velea prinsese acolo cel mai mare crap „luat” la undiță de cineva dintre noi. Și, deși puțini măsuraseră acel pește, nimeni nu se îndoia că fusese cât un cașalot! Toți care îl văzuseră jurau pentru asta!

Astfel că, în iulie ori august 1970, aflând ce urma să se întâmple, Nicu se perpelea, ofta, urla, înjura, umbla de colo-colo fără noimă și, furios, trăgea șuturi în Piciu lui Dighiban sau în Ion alui Concorez, care îl însoțeau pe drumul plin de praf, fără să-l ajute cu nimic. Și ce-ar fi putut ei să facă? Piciu avea 16 ani, Ion 14, iar Nicu era de-o seamă cu Gică alui Fafioc și cu Marin alui Frișcă. Le lipsea puterea să acționeze, iar influența decizională a părinților în ierarhia neoficială a satului valora puțin mai mult de-o fâță chioară. Nea Pică Ungureanu, brigadier la C.A.P., și Ioniță Ungureanu, zis Tatoniță, șef peste grădina de legume, dominau indiscutabil, de când murise Marin Vârlan, fost primar comunal, iar Marin alui Călică trecuse în opoziție, după ce-l părăsise Marianca, propteaua lui de la partid. Sigur, mai trăiau mulți dintre „ăi bătrâni”, dar se mulțumeau să-și pască vacile. Nu existau alți bărbați capabili să-și spună părerea? Ba bine că nu! Dar, bunăoară, nea Niculae Ungureanu, zis Moga, își vedea de fierărie; frații Ion și Vasile Ungureanu, ai lui Polizu, erau axați pe chestiunea bisericii și rezolvarea instabilității popilor în vivacea noastră parohie; nea Ion Ungureanu, zis Pipanu, ducea o politică ambiguă; nea Stelică Pitaru nu se băga, deși locuia în centru; ai lui Vărzaru vorbeau mult și degeaba; cei trei Ungureni, ziși Lucheni, parcă se piteau în colțul lor de pe ulița Broscanilor; ai lui Uță și ai lui Moș Radu nu se amestecau; ai lui Bolovan nici atât! Ar mai fi contat cuvântul lui Peciu, dacă s-ar fi putut înțelege bine ce voia să spună el cu acel cuvânt; și, desigur, se auzea clar opinia lui nea Marin alui Petrică – dar el era mereu contra, indiferent ce propuneau ceilalți, așa că... Nea Gicu Vâlvoare? Era un simplu executant, rudă mai pe departe cu Tatoniță, care îl ținea ca motorist la grădină, deși stricase nu știu câte motopompe achiziționate de onor conducerea C.A.P. pentru propășirea legumiculturii colectiviste. Investiția financiară părea infimă, la ce bogăție se contabiliza din recolta de grâu și, uneori, din cea de porumb. Și legumele intrau la socoteala generală, măcar pentru consumul propriu, chit că împărțeala se făcea ca-n capitalismul proslăvit de Churchill: în mod inegal!

În vara aia, Vâlvoare se lupta cu o „drăcovenie” nouă, pusă de nea Niculae Moga pe un șasiu de căruță dotat cu patru roți „clasice”, de lemn, oiște pentru deplasare manuală pe distanțe scurte, și-o răscruce pentru înhămarea unui cal, necesar la drumuri mai lungi. Să fi fost motopompă românească, fabricată la uzina din Făgăraș sau la „Timpuri Noi”? Să fi fost șurubărită – așa se auzise – în China? Greu de crezut că provenea tocmai de la „pretenii” chinezi, dar nu m-ar mira, fiindcă n-a funcționat nici un sezon! Agregatul era alcătuit din două corpuri: 1) motorul propriu-zis, cu ardere internă de motorină și pornire cu sfoara, prevăzut cu două volante din metal masiv și, pentru apa de răcire, un rezervor al cărui capac nu sta niciodată fixat – drept care, nu de puține ori lichidul cărat cu găleata din gârlă, bolborosea și sărea afară când dădea în fiert, stropii frigând pielea cui se nimerea neatent pe-acolo; 2) pompa elicoidală, cu extensiile ei: o țeavă către sorbul băgat în râu și alta către jgheabul apeductului întins către grădină – numit șanț, deși era ridicat asemenea construcțiilor romane (la proporție potrivită). Angrenarea se asigura prin cureaua de transmisie, din cauciuc special, turnat pe o pânză inextricabilă de fibre elastice. Greu de întreținut, utilajul era și anevoie de pornit, mai ales de unul ca Vâlvoare „calificat din mers” mecanic, după ce colectivizarea îl iertase de munca pământului, către care nu manifesta nicio atracție. Vărul meu, Ilie Ungureanu – zis alui Moga, după supranumele tatălui – și-a dovedit de timpuriu abilitățile tehnice, pornind motorul fără ajutorul nimănui, când nea Niculae lăsase lucrul la șasiu pentru altă urgență. Alarmat de zgomot, Vâlvoare a venit în fugă de pe ulița vecină, unde locuia, dar n-a învățat nimic din metoda lui Ilie. Nici n-a obiectat la isprava junelui, pesemne că îi era rușine să recunoască istețimea celui care avea să debuteze ca inginer la Fabrica de Frigidere făcând o inovație la compresor, inima aparatului. Îmi stăruie în minte o după-amiază lăptoasă, tot din acea vară, când motoristul a reușit, după vreo 4 – 5 ore de chin, să tureze volanta. Numai că duduiala mecanizată a pus în mișcare și vehiculul. Parcat pe malul Gligorului, fără să aibă roțile fixate în necesarele tranșee, adânci de vreo 10 centimetri, ce-i asigurau stabilitatea, carul a luat-o la vale, spre apa leneșă, la trei pași distanță. Intervenția decisă a noastră, cârdul de copii fascinat de „vrăjile” lui Vâlvoare, a oprit dezastrul. Strigătul „meseriașului” îmi lipește periodic un zâmbet nostalgic pe față:

– Adu, bă! Dă, bă! Adu, bă! Dă, bă! Adu, bă! Dă, bă!

Ce anume să i se aducă, nu specifica. Însă era lesne de priceput: o cazma sau o sapă, pentru incizia în pământul acoperit cu iarbă măruntă. Cum a reparat nea Gicu sorbul și țeava de evacuare, rupte în incident, am uitat. N-am uitat însă figura bărbatului mereu mânjit cu păcură, vaselină, fum, funingine, noroi. Să o descriu, nu sunt în stare: mi s-ar părea ceva banal și comun, ca o proză fără tensiune epică...

Mărgeanul cel cu apa clară, de vedeai carasul printre nuferi, fusese manual săpat de cine știe care generație trecută, stăpânitoare a grădinilor de zarzavaturi și legume de pe valea Neajlovului, zona cuprinsă între Cacova noastră și satul vecin, denumit oficial Puntea de Greci, neoficial Sârbi, locuit de urmașii unor bulgari băjeniți din Imperiul Otoman cu sute de ani înainte. Încă se mai vedeau, în 1970, șanțuri de irigație, gropi pentru roți de apă, digulețe despărțitoare de parcele și alte urme ale meticuloasei îndeletniciri. Sigur că sârbii lucraseră acele pământuri, ei se ocupau intens cu asemenea treburi și se pricepeau. Chiar și azi mai fac profit, deși concurența neloială și clima imprevizibilă le taie nemilos avântul. Mă întreb: – cu cât efort vor fi reușit dârjii bărbați să scobească dreptunghiul de 20x10 metri, cu adâncime de cel puțin doi, dacă nu trei metri? Desigur, săpaseră la cazma și lopată, pe atunci nu erau mașini; dar cum au rezolvat problema apei care va fi inundat groapa de la un moment încolo? Mister! Și toată admirația pentru meseriași!

Perpendicular pe latura mică venea un șanț mai lat de-un metru și lung de vreo sută, ce aduna izvoarele de sub coasta văii Neajlovului, umezită de nenumărate fântâni: găuri micuțe, înconjurate de iarbă, pline-ochi cu apă cristalină și rece, leagănul batracienilor fără număr și nume. Mulțime de canale și șanțuri se piteau pe sub crengi de sălcii, răchite, măceși ori tufișuri de ghimpari, unele cu pește, altele doar cu broaște de toate neamurile, inclusiv din alea țestoase, care se agățau câteodată în acul undiței și erau zvârlite înapoi cu un fel de scârbă ușor de înțeles: asemenea vietate nu (ne) folosea la nimic! Șerpi colcăiau pe-acolo, guzgani de apă și chiar nevăstuici, povesteau unii dintre cei obișnuiți să colinde vara prin acele locuri. Nicu lui Velea și prietenii săi se numărau printre aceștia; și ne râdeau în nas nouă, cei care pescuiam pe Morteanca și pe la Mocirlă, când ne lăudam cu isprăvile noastre. Ca pe Sârbeanca nu era; iar ca la Mărgeanul cel cu apa clară, de vedeai carasul printre nuferi, nu era nici în visele noastre secrete!

Am fost de mai multe ori cu undița pe Sârbeanca, împreună cu vărul Ment și cu inegalabilul Nelu, zis Jana lui Micșonelu, dar numai o singură dată la Mărgean. Țin minte cât voi trăi – e una dintre acele amintiri de neșters, măcar că nu s-a petrecut nimic memorabil, nici amănuntele nu mi s-au impregnat „la micron” în creier. Niciunul dintre noi trei n-a prins vreun pește, cât de mic. Ori n-am știut „locurile”, ori nu era vremea potrivită, ori Nicu lui Velea, întâlnit chiar pe malul Mărgeanului, ne-a făcut involuntar să plecăm de-acolo mai repede decât am fi vrut. În fond, era „locul” lui – și toți undițarii respectau cutuma: nu pescuiești în locul altuia, că iese scandal! Mai mare ca noi și mult mai voinic, Nicu ne caftea fără probleme, la o adică, deși nu sărea la bătaie din orice fleac. Încă revăd ceața străvezie ce vălurea printre crengile sălciilor, și îmi amintesc primirea amabilă și sfatul lui Nicu (ieșit misterios din lăstărișuri tocmai când credeam că nu-i nimeni în jur): să încercăm la niște „ochiuri” dintre frunzele de nuferi galbeni, parcă anume deschise ca să arunci undița și să iei crăpceanul! Ne-a zis și cât să dăm „pasul” – adică distanța dintre plută și cârlig – ca momeala să fie la nasul carașilor. Dar ăstora ori nu le-au plăcut râmele noastre, ori erau sătui, ori se lămuriseră despre ce e vorba după ce Nicu săltase șapte dintre ei! Vlăjganul s-a îndurat să ni-i arate: și ne-am îngălbenit de ciudă, văzând câtă carne adunase fiecare sub solzi! Parcă am înghițit o caracudă moartă, plină de țepi și noroi: peștii Mărgeanului ne dădeau cu tifla! Ne-am simțit niște intruși, niște neica-nimeni prin părțile alea! Și cu toate că Nicu nu ne-a tăiat accesul în ceea ce pe drept cuvânt putea numi, la figurat, „raiul” lui, raiul acela ne-a refuzat! Abia ne-am ostoit necazul cu niște pui de pietrari, luați „la plezneală” pe Neajlov, în porțiunea de sub dealul zis „alui Țipoia”...

Și, deodată, vestea că „Seacă Mărgeanul!” a înfipt un cuțit rece în inimile tuturor celor care pescuiau – de plăcere, ca mine, sau de nevoie, ca Jana, Anghel ori alt băiat... Însă în mintea și inima lui Niculae Onete, zis Nicu lui Velea, sau Nicu alui Gheorghe alui Velea, care pescuia de drag și considera Mărgeanul drept perlă neprețuită, a stârnit o adevărată furtună. Parcă îl văd și acum, în starea din acea după-amiază: agitat, revoltat, îndurerat, neputincios și furios. Nu știu cât de bine intuia el că actul pus la cale de nea Pică și de Tatoniță e un atentat la viața naturii. Dar sigur înțelegea că, după săvârșirea faptei, la Mărgean nu va mai fi – oare cât timp? – vreun crap arămiu, vreo carasă burtoasă ori vreun murgoi dinainte de Potop. Asta pricepeam și eu, oricât de nepăsător eram la problemele naturii. Majoritatea oamenilor mari din sat se îndoia de reușită din motive strict practice: Mărgeanul cel cu apa clară, de vedeai carasul printre nuferi, era un ghiol presupus „de nesecat”, dat fiind că nimeni nu văzuse luciul apei să scadă măcar două degete sub buza malului, oricât de uscate vor fi fost verile. Iar prin 1946 – 1947 chiar bântuise o secetă greu de uitat. Nesăbuita intenție „pescărească” a creat instantaneu o așteptare ca la meciurile de fotbal: bate sau nu bate cutare echipă? Pe atunci, la noi în sat nu se practicau jocurile gen pronosport, proliferante azi oriunde; dar ceva asemănător declanșase acțiunea: un pariu făcut seara precedentă la bufetul lui Vasile Pielan, de nea Pică și nu se mai știa bine cine!... Niște bețivani, vorba muierilor.

Nea Pică era băiatul cel mic al lui Tudorică Ungureanu, zis Brânzoacă, zis și Totolică, văr primar cu bunicul meu, Dumitru Ungureanu, zis și Mitică Bășică, zis și Taica. Botezat Gheorghe, toată lumea din Morteni și Cacova (peste 4000 de suflete adunate) îi zicea și-l cunoștea drept Pică. Avea un frate mai mare, pe nea Costică, desemnat mereu, pentru identificare, cu adaosul „nobiliar” alui Brânzoacă. Dar pe nea Pică nu-l puteai confunda: era PICĂ. Unic și impunător, nu prin statură sau forță, nici prin înțelepciune, ci prin felul în care obliga preopinenții să-i dea ascultare. Doar Nicu lui Velea avea să se distingă la fel în sat, generația următoare, beneficiind de înălțime, de curaj și de alonja imbatabilă. Cam zurliu de fel, după judecata comună, mai mult tăcut decât guraliv; însă, când începea să vorbească, nea Pică era de necombătut, fie că avea dreptate, fie că nu. Obișnuia să se îmbete și să comită tot soiul de nerozii. Putea să facă orice în sat – era vremea lui! Îl vedeam uneori cu alăul (denumirea consacrată: halău; regionalismul folosit de noi: alău) pe malul gârlei, dar nu zăbovea mult la pescuit și nici pește nu prea mânca, fiindcă avea multe oase. Cum l-a convins pe Tatoniță să participe la tărășenie? Unchiul meu știa ce înseamnă peștele, intra mereu în baltă să tragă de plasă cu vărul Mitică alui Țigărea, zis și alui Luche, ba chiar se îngrijea ca Gligoru să fie cât de cât curat și desțelenit pe maluri, să nu se colmateze la aleșteu, și așa mai departe. Nea Pică, văr de gradul doi cu tata, era brigadier la C.A.P., un fel de șef al satului și al lui Tatoniță direct, și n-aveai cum să-i pui piedică, dacă îi tuna ceva în minte! Și, bănuiesc, lui Tatoniță i se va fi răsculat orgoliul: dacă tot nu-i întrecea la grădinărie pe sârbi, măcar să le distrugă unul dintre locurile ce-i făcuseră faimoși, cu toate că, după colectivizare, nu-l mai foloseau! Așa că în după-amiaza lăptoasă și călduroasă, în care nu se întâmpla nimic, Tatoniță l-a pus pe Vâlvoare la treabă. Vâlvoare l-a pus pe nea Gheorghe Manu, căruțașul grădinii de legume, să lege unul dintre cai la răscruce. Astfel a dus motopompa la Mărgean, unde a săpat tranșee pentru cele patru roți, a montat sorbul și furtunul de evacuare și – ca niciodată! – a pornit-o din prima! Apa scoasă era drenată către Neajlov pe un șanț vechi. M-am făcut și eu util, și-am adâncit albia cu sapa... Am fost acolo de la începutul tărășeniei, fiindcă îmi petreceam toate zilele de vacanță în grădina de legume, când nu mă duceam la munca sezonieră la I.A.S., ori nu-mi dădea tata ceva de făcut prin gospodărie. Îmi plăcea să diriguiesc apa răcoroasă pe șanțuri, mă distra să ascult certurile muierilor și bârfele lor despre bărbați. Și-mi ardeau palmele să mângâi părul bogat și picioarele lungi ale Niculinei, fata lui nea Manu, colega mea de clasă, în pofida faptului că ochii ei albaștri mă fulgerau disprețuitori și, totodată, nedumeriți – știa și ea, ca toți colegii, că eram îndrăgostit de alta... Nea Gheorghe a mers cu noi pe lângă motopompă, a revenit cu calul la grădină și s-a întors cu căruța – primise ordin să aducă atelajul ca să cărăm peștele dibăcit la Mărgean! Toți eram convinși, vezi bine, că se va umple dricul, dacă n-o da și pe deasupra!...

Curând, n-aveai loc să te miști pe maluri de câți gură-casă se adunaseră. Vestea se răspândise fulgerător, curioșii tălălăiau pe marginile ghiolului, însă la muncă s-au băgat doar Gică alui Fafioc și Marin alui Frișcă. Ei au astupat canalul care pica perpendicular pe-o latură mică, în așa fel ca izvoarele să nu se mai verse în aleșteu. Pe jumătate plin de nuferi galbeni și mătasea broaștei, pe la colțuri cu papură și țipirig, Mărgeanul cel cu apa clară, de vedeai carasul printre nuferi, și-a pierdut treptat strălucirea cristalină și a secat horcăind lent ca un animal preistoric răpus de vânători nemiloși. Nea Pică și Tatoniță supravegheau munca lui Vâlvoare, a lui Gică și a lui Marin, cinstindu-se pe rând dintr-o sticlă cu rachiu de drojdie. Când motopompa n-a mai tras apă, deoarece pe fund rămăsese un terci noroios, ce înfunda sorbul, băieții au luat o plasă anume adusă și-au plimbat-o de-a lungul și de-a latul gropii. Au înhățat un crap de mărime obișnuită, mai mic decât cei care rupeau alaiele sătenilor când pescuiau în Gligoru, mergând în linie de la Vad până la Coadă. Flăcăii se afundaseră în mâl până la brâu și trăgeau din greu la împletitura înghilodită de capetele atâtor țipari cât să umple o găleată de 10 litri. Asta a fost captura formidabilă de la Mărgean: un crap și-o găleată de țipari!

Chindia a înroșit cerul spre apus. Lumea a plecat acasă. Nicu lui Velea aproape că plângea de bucurie și repeta cu glas înăbușit:

– Ai văzut că n-au prins nimic? Ai văzut că n-au prins nimic?

Nea Pică stătea pe un mușuroi de pământ, în poziția gânditorului de la Hamangia, cu sticla golită alături. Privea amurgul cu ochi mici și triști. La ce se gândea? Cine să știe! Astfel adastă de mai bine de jumătate de veac în memoria mea și, fără să vreau, îl compar cu un personaj din prozele lui Șukșin, unul care demolase biserica din satul natal, în pofida opoziției consătenilor și a propriei familii. După ispravă, rusul a plecat să se îmbete. Nea Pică se îmbătase înainte să o comită. Iar lumea din sat n-a protestat, ci a râs doar de prinsoarea lui. Pentru că, într-un târziu, s-a aflat de unde pornise totul – o beție nenorocită și-o ambiție zănatică! Un timp, printre noi, pescarii obișnuiți, a circulat butada:

– Ai prins ca nea Pică la Mărgean! – ziceam cuiva care „luase” câțiva fâțoi sau o mână de boarțe cu mațe vineții, aproape terciuite.

Vâlvoare a strâns motopompa. Nea Gheorghe Manu a legat-o cu niște ștreanguri la spatele căruței. Tatoniță n-a dat ajutor: era ocupat cu împărțeala prăzii. Crapul s-a dus pe drumul Mortenilor, spre bucătăria inginerului-șef de la C.A.P., care putea să-i pedepsească pe subalterni. N-a făcut-o, semn că peștele a fost bine primit. Gică alui Fafioc și Marin alui Frișcă s-au pricopsit cu niște cărășei, rătăciți printre broaște și vârlugi, în noroiul din plasă. Vâlvoare și nea Pică n-au vrut să ia nimic, ei nu mâncau ...șerpi! Adică țipari, ușor de confundat cu șerpii de apă. I-au împărțit Tatoniță și nea Gheorghe Manu. Pe-ai noștri – nepot fiindu-le, am mers la ei la masă – i-a gătit tanti Paulina, soția unchiului. Iscusită la bucătărie, trupeșa femeie a tăiat capetele țiparilor, le-a aruncat la gunoi (le considera otrăvitoare), trupurile încă vii le-a sărat și le-a pus pe un grătar, deasupra jarului scos în vatra cuptorului, unde s-au perpelit până a dat zeama din ele. Am mâncat și eu, mai degrabă înfometat decât încântat. Și încă îmi stă pe limbă gustul dulce de carne albă, sfărâmicioasă, și am în ochi sângele crimei simbolice la care am participat – mă amăgesc oare? – nu doar ca martor. Alte amănunte s-au scufundat în mâlul istoriei...

Mărgeanul și-a refăcut nivelul de apă, dar acolo nu s-a mai pescuit nici un crap, nici un caras, nici un murgoi, nici un țipar. Ne-am întrebat deseori, apoi: fusese, într-adevăr, pește în ochiul ăla, sau ne mințise Nicu lui Velea că e? Pentru mulți dintre noi era evident ce se petrecuse: crapii se vârâseră în nămol când au simțit că scade apa. Poate săpaseră găuri printre rădăcinile sălciilor, neștiute de nimeni. Iar Gică și Marin – ori nu prea aveau habar să dibuiască peștii (deși se băgau vitejește să scotocească pe sub maluri, la Cărămizii sau la Pod), ori călcaseră pe ei și nu-i simțiseră! Bun; și-atunci de ce nu mai veniseră crapii înapoi, după ce Mărgeanul se umpluse iar? Păi, n-or fi fost proști! Mai bine morți, decât prinși! Ori – ne îndoiam filosofic, scobindu-ne-n nas – poate că s-au cărăbănit în Neajlov, naiba știe cum!...

Neajlovul a mai fost blagoslovit de viață încă un an. În toamna lui 1971 s-au deversat în el dejecțiile Combinatului de îngrășat porci de la Căteasca. Atunci s-a comis – certitudinea pică fără pic îndoială, deși nea Pică n-a avut vreun amestec! – un fel de genocid sau... peștocid. Niciun pește n-a mai trăit în zona noastră de râu, nici de spălat n-a mai fost bună apa, nici măcar să stai pe mal, în iarbă, nu se putea în unele zile, din cauza mirosului înfiorător. Lipsită de ape curate, Grădina de legume a murit. Tatoniță s-a calificat frezor la Uzina de Utilaj Chimic, în Găești. Nea Pică a mai rezistat la băutură încă vreun sfert de secol, tot brigadier până s-a spart C.A.P., apoi proprietar de multe pogoane, fără măcar un cal de povară să le lucreze. Gicu Vâlvoare, văduvit de cele 99 de motoare, s-a pricopsit șef de atelaj, alături de nea Manu. Un timp a lucrat la moară, însă n-a intrat în combinații cu versatul morar-șef, afacerist de clasă... muncitoare, așa că a fost ușuit. Nicu lui Velea a făcut armata, s-a însurat și-a ținut o nuntă de poveste, în primăvara lui 1976, cu Maria Ciobanu cântăreață și fetele ei stârnitoare de amoruri flamboaiante. Pământul de pe Sârbeanca, din stânga râului, s-a uscat. Mărgeanul a sfârșit ca o groapă de nici un metru adâncime, plină de scaieți. Neajlovul însuși e un pârâu care abia își amintește, după vreo ploaie torențială, că a fost odată râu feeric, doldora de faună acvatică, pe malurile căruia trăiau în armonie oameni, animale și plante.

Probabil că așa se va întâmpla curând și cu Pământul... 

(Revista HYPERION - nr. 7-8-9/ 2021)

 

TERAPIE NARATIVĂ - Nr. 2 - 2021

 CUM AM RATAT CARIERA DE BEȚIV

(poezie și beție)

14 octombrie 1980 a căzut într-o zi de marți, senină, liniștită și călduroasă încă. Umblam cu pantaloni ieftini, blugi de fabricație autohtonă ce țineau la terfeleală prin autobuzele transportului județean. În geanta cu care purtam spre serviciu mâncarea și la întoarcere diverse obiecte „recuperate” din grămezile ce zăceau prin magazii, pusesem și mult iubita mea geacă albă, de fâș subțire, să o îmbrac la nevoie peste tricoul albastru, cu mânecă scurtă. Locuiam în Cacova, comuna Morteni, și ajungeam cu bicicleta la punctul de muncă – stația de 110 kV din Găești. Dat fiind specificul energiei electrice, regimul de funcționare pretindea permanent prezența cuiva pentru supraveghere și operare a echipamentelor. De unde și titulatura de „personal operativ” în Sistemul Energetic Național, ce m-a cocoșat mai bine de 36 de ani. Lucram patru inși, în așa-numitele „ture” – 12 ore serviciu de zi, 24 ore liber; alte 12 ore serviciu de noapte, urmate de 48 de ore liber. Lesnicioasa deplasare de 14 kilometri, pe șosea asfaltată, îmi făcea plăcere, stimulând sentimentul libertății de mișcare. Manifestam și-o predispoziție sportivă, nu de puține ori eșuată în vreo cârciumă de pe drum, la o intempestivă... „ședință de cenaclu”. Așa numeam întâlnirile cu amicii, niciodată aceiași, indiferent pe la ce colț de bloc sau răspântie de drumuri găseam prilej de-o discuție și-o bere. Termenul „cenaclu”, caracteristic domeniului literar, nu-l propusesem eu, nici nu-l impusesem; îl provocasem doar. Într-o zi, prin decembrie 1978, pe când – reînnoindu-mi abilitățile profesionale căpătate în liceu și uitate în armată – mă pregăteam să obțin legitimația de „electrician șef tură” la stația de 220 kV Dumbrava, lângă Târgoviște, un coleg m-a întrebat ce-am făcut seara precedentă în intervalul dintre ora ieșirii de la serviciu și cea de plecare a cursei de Morteni. I-am răspuns că am fost la Biblioteca orășenească, să caut pe cineva, un văr al meu, student, sau o fată...

– Așa se zice acum la cârciumă? – a râs omul, un tip foarte corect și dedicat meseriei, pus ulterior secretar de partid pe filială, fără nicio predilecție sau pregătire pentru chestiuni politice. – Și cum se spune la ce faceți? Cenaclu?

– Cenaclu literar! – am precizat eu, spre a-l deosebi de omniprezentul, pe atunci, Cenaclu „Flacăra” al CC al UTC (sper că nu-i greșesc denumirea!), unde se cânta, se bea, se recitau poezii patriotice și se desfășurau diverse activități subversive, precum amorul, afacerile cu mașini, butelii, instrumente muzicale etc.

Ne adunam lunar la sediul Centrului de Înaltă Tensiune din Târgoviște, aflat și azi dincolo de oraș, spre Pucioasa, pentru instructaj profesional și de protecție a muncii. De regulă, într-una din zilele când primeam „avansul” sau „lichidarea”, adică – pentru cine nu (mai) știe – suma cuvenită ca salariu, împărțită în două tranșe din rațiuni asupra cărora nu mi-a poposit gândul. După împrejurări, durata ședinței se întindea pe două, trei, patru sau cinci ore, deși formal trebuia să țină șase, iar pontajul consemna opt. Se întâmplau câteodată evenimente neprevăzute în instalații, ce reclamau prezența celui însărcinat cu instruirea – șeful centrului, un inginer competent și molcom, greu de șuntat de la tabloul îndatoririlor sale tehnice. Înlocuitorul – la nimereală, un maistru sau un alt electrician mai bătrân și serios – dădea peste ochi prelucrării de regulamente, concentrându-se asupra dezbaterii „incidentelor și avariilor” petrecute luna precedentă în toată țara. Astea ne incitau mai mult decât orice instrucțiune tehnică, pentru că „din greșelile altora înveți mai bine, dacă ești atent”. Cât despre greșelile noastre...

În pomenita zi de octombrie, am plecat de la Găești la Târgoviște cu o mașină de ocazie. După traversarea platformei Combinatului de Oțeluri Speciale, mândria ținutului în acei ani, am debarcat imediat ce am trecut pasarela peste liniile ferate, la intrarea în oraș. Mi-am urmat, apoi, traseul spre centru, prin parcul Mitropoliei. Opream obligatoriu la librăria Mondial, unde îmi făcusem cunoștințe – nu prietene! – între librărese. De acolo, pe lângă biserica Stelea, ieșeam la Calea Domnească, și umblam încântat de casele vechi – din ce în ce mai puține, mai ales în zona centrală, unde se demolau în prostie ca să se construiască blocuri muncitorești. Îmi plăcea să-mi imaginez cum aș trăi între seculare ziduri coșcovite, sub acoperișuri roase de vremi. N-a fost să fie. La halta CFR Teiș treceam podul peste Ialomița, și apoi podețul spre Aninoasa, fără să uit vreodată, indiferent cu cine am mers pe acolo, că fuseseră traversate și de emblematicul scriitor Radu Petrescu, prin 1947-1948, când locuia în urbe și făcea plimbări spre dealuri. Detectasem amănuntul în jurnalele din Ocheanul întors sau Părul Berenicei (nu le am la îndemână, să verific în care), publicate pe la începutul deceniului satanic, citite cu creionul în mână. Din acea librărie, situată în Complexul Comercial cu două niveluri, ridicat în fața Palatului administrativ, buricul județului, am cumpărat atâtea cărți, că nici până azi n-am reușit să le citesc! Nu pentru că erau prea multe, ci pentru că fie erau de umplutură, fie interesul meu pentru ele s-a stins, fie că după 1990 au apărut ediții complete ale unor titluri agresiv amputate ideologic în epoca socialistă de aur a lecturilor.

De peste patru decenii nu-mi ies din minte acea zi și acea librărie, pentru că atunci și de acolo am cumpărat un exemplar din volumul IX de Opere – Mihai Eminescu, ediția completă, girată de Editura Academiei Republicii Socialiste România și Muzeul Literaturii Române. Nu cred că era unicul repartizat la Mondial, în Târgoviște, dar librăreasa – care mi l-a rezervat până m-am întors de la întâlnirea cu colegii – m-a asigurat cu multă însuflețire că e singurul și că timp de câteva zile, de când venise marfa nouă, nimeni nu-și manifestase intenția să cumpere opul masiv, de 886 de pagini, care costa 82 de lei. Am mulțumit și-am pus pe tejghea 100, zicând „Păstrați restul!” Doamna mi-a înapoiat diferența de 18 lei, fără gestul indecent de a-mi da de înțeles că bacșișul trebuie plasat altfel. Rușinat, am vârât volumul în geantă și-am plecat iute, dornic să sorb textele despre care tot auzeam că sunt ba interzise, ba antisemite, ba antirusești, ba mai știu eu cum. Asta se petrecea către ora patru a după-amiezii, iar eu eram așa de beat că aș fi lăsat acolo toată lichidarea lunii precedente, ca să împlinesc, fie și involuntar, distihul șchiop aflat în circulație: „La leafă și la avans/ te ling toți câinii pe nas!” Și mă minunez și azi că n-am căzut pe drum, nici n-am pierdut prețioasa achiziție, fiindcă eram mai mult decât euforic după „socializarea” ce urmase instruirii profesionale...

În 1980 nu se așternuse deplin penuria ce bântuie mentalul colectiv al generațiilor crescute cu rația și cheia de gât. Mai găseam diverse, fie și pe ușa din dos, ori cu troc aidoma comunei primitive: îmi dai, îți dau!... Dinainte să mă angajez la filială, colegii obișnuiau să meargă la vreo cârciumă, pentru a composta ceva de-ale gurii: ciorbă de burtă, mititei sau friptură, țuică, vodcă, bere, coniac și vin, dacă se nimerea vreo bucată de porc mai de doamne-ajută. Ne-am oprit la o locantă de pe Calea Domnească, al cărei șef era un tip anost, devenit personaj notoriu după 1990: cel numit prin ziare Gigi Kent, prototipul îmbogățitului de tranziție, doborât de vicii și excese. L-am văzut în vreo două sau trei rânduri la cârciuma – Pescăruș se numea, parcă – de la colțul Căii Domnești cu strada Matei Basarab. Nu-i mai rețin figura, nici vreo vorbă de-a lui, deși sigur ne-a servit personal și ne-a tratat cu deferență, pentru că eram, orice s-ar spune, niște oameni pentru care orice gestionar instituise cont separat: „ăia care apasă butonul și oprește lumina”, cum glăsuia definiția cocalară. Rabat nu ne făcea; dimpotrivă, încărca nota de plată în limite acceptabile, deoarece se cunoștea bine cu doi dintre mușterii: nea Cucu Alexandrescu, a cărui soție lucra tot în domeniul ospătăresc; și „domn Dobrescu”, practic vecin, locuind aproape de restaurant, în casa nevestei. Pensionar, socrul lui Dobrescu a venit în ziua aceea de nenumărate ori să-și recupereze ginerele angrenat cu restul convivilor în niște controverse filozofico-politice într-atât de aprinse, încât era să se lase cu bătaie. Așa mi-au povestit, peste câtva timp, cei rămași pe post de martori tăcuți ai disputei. Dornic să înhaț volumul eminescian, am stat pe scaun ca pe ghimpi. Mă grăbeam, dar nu puteam să-mi abandonez colegii, mai ales că multe dileme ale lor aflau rezolvarea la mine. Ori lămuream vreo chestiune istorică, ori vreun cuvânt auzit întâmplător de careva și folosit aiurea, ori – fiind absolvent de liceu industrial energetic – aveam o credibilitate, să-i zic științifică!

M-am simțit bine mereu alături de tovarășii de muncă, și am băut în atâtea locante, că n-aș avea timp să mi le amintesc, necum să le evoc pe toate. Dar n-a fost niciodată ca în ziua de 14 octombrie 1980, când am cumpărat volumul IX de Opere – Mihai Eminescu. Am sorbit rapid vreo două sute de vodcă Stolichnaia și-am înghițit fără să mestec grasa ciorbă de burtă ce făcea faimă localului. Au venit apoi mititeii, rumeniți din carne de porc, vită și oaie. Indiscutabil, Gigi Kent avea o bucătărească bună și o lăsa în pace, să-și facă meseria. Numai berea n-a fost pe gustul meu. Nu știu dacă era proastă sau trezită. Mai degrabă mă pricopsisem cu silă față de lichidul amar și călâu, ce-mi întorcea stomacul pe dos din cauza unei beții anterioare cu vreo lună, la Popasul Km 80, pe autostradă, după care vomitasem și mațele din mine. La Târgoviște, pe o căldură ca de august, am borât numai ce înghițisem: toată mâncarea aia gustoasă, și cele două sute de vodcă Stolichnaia, și berea din sticla maro de-o jumătate de litru (să fi fost Azuga? să fi fost altă marcă?), turnată întâi într-un pahar (cerusem unul, fiindcă nu pot să beau cu plăcere din sticlă indiferent ce băutură), și restul din stomac – le-am deversat la WC-ul turcesc, nu foarte curat, din spatele crâșmei! Ceilalți au observat isprava mea. N-au râs, că altă dată o pățeau și ei; nici nu m-au oblojit, nu era cazul... Doar nea Cucu Alexandrescu m-a sfătuit să iau un coniac și-o cafea; cică el așa „se dregea”... Cum să neglijez sfatul unui om atât de competent? Era în stare să bea un litru de țuică fără să ia sticla de la gură, și-apoi să conducă prin oraș mașina – o Dacie de culoare albastru spălăcit, ca ochii săi –, cu precizie de robot militar. Asemenea „fapte de arme”, executate în prezența unor colegi mai vârstnici, erau cunoscute chiar de șefii secției; din pură incredulitate, asistaseră odată la demonstrație. Am combinat cele două lichide într-o ceașcă de porțelan, fabricată la Alba Iulia, și le-am băut cumva temător că intestinele recidivează, măcar că vinovăția disconfortului lor aparținea creierului meu nărod. Nu mi-a mai fost greață, însă tăria coniacului, stârnită de căldura cafelei, urca rapid la cap și-l amețea crunt. Am zvârlit jena la o parte și m-am smuls de pe scaun.

– Dar unde pleci așa iute? – m-a întrebat același Dobrescu, probabil rănit în sentimentul lui de gazdă. I-am zis că am reținut o carte de Eminescu la librărie, trebuie s-o iau înainte de închidere. Replica lui m-a amuzat:

– Ia uite, dom'le, avem un poet printre noi!

Până la director mi s-a dus buhul că sunt poet...

Încă țin minte și văd umbra siluetei mele nesigure pe trotuarul de lângă Curtea Domnească. Forțam mușchii să opună rezistență alcoolului, de parcă mă luptam cu perverși dușmani nevăzuți. Spre cinstea mea, am păstrat mersul coerent și discursul politicos cât am zăbovit în librăria Mondial. Și mi-am pierdut starea de beție pe stradă, zorind spre locul de unde luam mașină de ocazie. Poate că bucuria de-a ține sub braț volumul poetului național anulase efectul cafelei cu coniac (am aflat că i se zice și „marghilomană”, după numele prim-ministrului care semnase în 1918, la Buftea, pacea cu ocupanții germani). Am sosit în Găești spre seară, dar la timp să prind „convenția” (autobuz care transporta în satele din jur muncitorii de la Fabrica de Frigidere, Uzina de Utilaj Chimic și cea de Utilaj Petrolier). Hotărâsem să las bicicleta la locul de muncă, urmând să o recuperez ziua următoare, dintr-un motiv simplu: ca să ajung pe platforma industrială, din centrul orașului trebuia să merg pe jos mai bine de doi kilometri. Eram prea obosit. În stația auto de la piață am urcat într-una dintre cele două „convenții” de Morteni. Opțiune câștigătoare: pe scaunele din față am regăsit o fată căreia – cum se zice – îi trăgeam clopotele, nădăjduind că voi reuși să dărâm – la figurat – gardul din plăci de ciment ce-i înconjura gospodăria, ridicat de tatăl ei, mort mai demult. (Urma, firește, să-i fac eu altul, tradițional, din uluci!) Învățătoare într-o comună vecină, venea acasă în ziua aia. Nu mai rețin dacă era navetistă, precum alte, multe, cadre didactice. Discutam împreună deseori, cu vădită pasiune, însă lejer, destins. Nițel poetă (adică scria versuri cu rimă clară, mai degrabă compuneri școlărești decât poezii), picta acuarele frumoase în timpul liber și citea enorm literatură clasică, română și universală. Visam – eu, de bună seamă! – la ceva mai mult decât o prietenie, dar încercările mele de apropiere amoroasă eșuau din cauze obscure, neînțelese bine până fix în acea seară. Bucuros că am cu cine conversa pe drum – și am și despre ce! –, m-am înghesuit lângă fată și am scos din geantă volumul cel masiv, cu greutatea de 2,377 kilograme, pe care l-am deschis și l-am răsfoit amândoi, în ciuda evidenței că praful călătoriei se insinua printre file și riscam distrugerea prematură a tipăriturii. (Din fericire, încă rezistă; doar supracoperta s-a decolorat la cotor!)

Am uitat cum s-a desfășurat dialogul nostru în autobuz, o rablă condusă de nea Gheorghe Buș, campionul necontestat al mersului prudent. Mi se părea că prezența impozantei cărți pe genunchii îmbrăcați în blugi identici trebuia să cimenteze prietenia dintre mine și fata cu ochi albaștri, de-o limpezime egală cu a cerului de iulie, când e seceta în toi. Credeam, ca tot „poetul”, că pentru orice iubitor de cultură, dragostea de carte echilibrează și completează iubirea, aia simplă, dar nu pură – adică una care nu neglijează carnalul, trupul, corporalitatea, sexul și tot ce implică astea. Completează, dar nu echivalează! Bag seamă, privind în urmă, că fata m-o fi plăcut într-o măsură oarecare, însă eu nu i-am trezit libidoul, n-am simțit-o trepidând la apropierea mea; nici la săruturi nu răspundea, necum la niscai apropouri verbale toride. Probabil că ar fi suportat din parte-mi chiar un act sexual complet, și l-ar fi consumat la fel de nepăsătoare ca o fotografie pornografică. Dar nu i-am propus vreodată să încercăm. Iar în seara aia, în loc să fie entuziasmată de opera lui Eminescu, ea părea sâcâită de prezența mea; și pe când ne apropiam de Cacova, unde urma să cobor, m-a chestionat sec:

– Tu ai băut astăzi, cum bea tatăl tău?

– De ce întrebi? – am replicat, nedumerit.

– Pentru că duhnești groaznic și vorbești prea exaltat!...

Știi dumneata, dragă cititorule, ce înseamnă ca persoana iubită să te întrebe, în toiul celor mai sincere și dezinteresate declarații de amor pe care i le faci: „Și la ce-mi folosește asta?” Te asigur că nicio băutură de proastă calitate, nicio mâncare stricată, nicio invectivă a șefilor sau a preoților religiei tale nu-ți produce o stare de mai cumplită lehamite. Asta am simțit eu când o fată – pe care, drept vorbind, o iubeam cum iubea Salieri pe solista Operei vieneze, partenera lui de repetiții, nu de pat! – m-a întrebat dacă am băut ca tata. Altfel zis: „Du-te dracu, mi-e scârbă de tine!”

Am înțeles că faima de bețiv a lui tata se răsfângea negativ asupra mea, dar nu l-am îndrăgit mai puțin, chiar dacă ne-am certat urât mai apoi. Dimpotrivă: am renunțat brusc la fata în chestie, fără măcar să-i doresc să-și afle un drăguț pe gustul ei, cum spuneam altora, în glumă. L-a nimerit singură peste vreo câțiva ani: unul renumit pentru bețiile sale, poreclit Poetul...

Să fi scris o povestire, nu-i găseam asemenea final! 

 

(Revista HYPERION nr. 4-5-6/ 2022) 

TERAPIE NARATIVĂ - 1/2021

CUM AM RATAT CARIERA DE BEȚIV

(nodul gordian și dopul de cocean)

Enunțul „alcoolul ucide” este un truism din seria banalităților cu pretenție de axiomă, gen „carnea îngrașă”, „mărul ține doctorul departe” sau „cititul cărților te face mai inteligent”. E drept, am cunoscut câțiva oameni care au sfârșit în urma consumului exagerat, dar știu pe cineva imun la orice băutură alcoolică, scutit de boli în cele cinci decenii de consecvență băutoare și fără pic de semne că ar contacta vreuna. Dacă o să moară mâine, zice: „Nu mai contează!” Vărul meu, Nenea – fie-i pomenirea veșnică! –, a băut de când a început să bea și până spre 60 de ani aproape zi de zi, uneori fără să se trezească timp de-o săptămână. Și a murit de-o infecție dentară, tratată cu multă indiferență și alcool de toată mâna.

Un prieten, tiz al meu, Mitică, zis Pașa, obișnuia într-o vreme – anii 1980 – să intre „om de alergătură” la un alambic aflat în gestiunea C.A.P.-ului din satul său natal. Se apuca de lucru toamna, la deschiderea manufacturii, și nu mai pleca de acolo până când nu se răcea cazanul după ultima șarjă. Că bea zilnic? Respingea cu tărie orice insinuare! Atribuțiunile lui de serviciu erau: să guste țuica, să-i măsoare tăria, să-i verifice aroma și să constate dulceața sau acreala, după caz. Așa că el nu bea: profesa în domeniu! Și nu, nu umbla amețit non-stop: era doar obosit! De-aia se culca pe lângă cuptor, pe un pat de lemn lipit de zidul cald. Păi, de ce să se mai ducă acasă? Acasă nu-l așteptau nici nevastă, nici copii (ratase ziua căsătoriei, fiind ocupat cu alte chestii!), iar de certurile cu părinții era sătul! În iarna când, beat pulbere fiind, a căzut într-un șanț și a înghețat, putea să moară dacă nu avea suficient alcool în sânge. Însă nu purta mănuși, astfel că i-au degerat mâinile și a pierdut una sau două falange de la câteva degete. Mi le-a arătat, către primăvară, reticent și rușinat, dar convins că dacă nu ar fi băut suficient, nu mai stăteam noi de vorbă! Ochii îi sticleau jucăuș-ironic, și plusa nonșalant cu glume pe seama altui prieten care ni se alăturase la masa plină de sticle, pe trotuarul amenajat ca terasă de patronii fostei cofetării centrale, transformate în „Magazin cu de toate”. A fost ultima dată când l-am întâlnit, și regret din inimă că am aflat de moartea lui după câteva săptămâni scurse de la năprasnicul eveniment. Dar așa, fără program, funcționa prietenia noastră, destupată pe la 13 sau 14 ani, când ne cunoscuserăm la săpat de legume în grădina I.A.S.-ului de pe lunca Argeșului, spre satul Merii. Să fi murit Pașa din cauză că băuse prea mult? Nu știu. Probabil o să aflu când ne vom regăsi pe lumea cealaltă, unde zice-se – ci Allah e mai știutor! – că ne regăsim cu toții!... Vă țin la curent, fiți pe fază!

Tata, însă, da! Pot zice că a murit din cauza excesului de alcool de proasă calitate, numit convenabil țuică. Nu „servea” alte băuturi. Verbul „a servi” reproduce vorba lui elevată din momentele încă lucide și serioase de după prima înghițitură, când căpăta o ciudată și nu prea justificată atitudine prezumțioasă ce-l ținea cam până golea a treia oară paharul sau ceașca. Mă amuza mereu să-l studiez în acest interval, dar nu-l priveam ironic, nici nu-i reproșam „apucăturile”, măcar că știam din experiențele trecute că starea lui va degenera foarte curând în cea mai bleagă beție. Ciroza n-a putut să o evite, nici n-a știut că o are până când a ajuns la spital și-a umplut un lighean cu sânge. Poate și țigările să fi contribuit la ruperea arterelor esofagului, iar medicul Trosca (da, cel care a dus la Târgoviște, cu mașina proprie, pe soții Ceaușescu, abandonați pe-o șosea pustie de abstinenții gardieni) n-a știut ce tratament să-i aplice, în acea seară de 3 aprilie 1984, când bolnavul nu se mai oprea din tuse și expectorație... Tânăr fiind, nu i-am iertat prea multe genitorelui meu, însă nici el nu mi-a iertat nimic; ba, s-a străduit mereu să mă oblige să fac ce credea că e bine pentru mine. Și, pentru a fi cât mai convingător, folosea uneltele aflate la îndemână: cureaua de la pantaloni, lanțul căpăstrului vacii sau cel de la bicicletă, diferite nuiele de salcâm, de răchită, de zarzăr sau de alun, ciomagul din lemn de corn pe care – la 12 ani – tocmai îl lustruisem cu un ciob de sticlă și mă mândream față de copiii satului că „uite cu ce domolesc eu vaca!”; în câteva reprize a întrebuințat și bastonul lui Taica, dar de cele mai multe ori, împins de sângele-i iute, palma de muncitor. Era aspră ca tubul de plastic, izolația cleștelui patent, scula pe care, alături de șurubelniță, electricianul se mândrea că nu i-o poate lua nimeni din mână. Evident că m-aș bucura să trăiască și azi; posibil să exagerez, totuși, viața este imprevizibilă, iar paternelul, până la 28 de ani ai mei, mi-a dovedit-o din plin. Iar dacă m-a învățat ceva, fără să fie conștient sau convins că mă învață, a fost să cam ocolesc băutura!

În anii comunismului biruitor, dacă erai mascul tânăr și sănătos, să bei devenise modalitatea cea mai simplă, energică și lesne demonstrabilă de a-ți dovedi potența, puterea, tăria. Sincer vă spun: n-am fost nici adeptul, nici practicantul umezitoarei metode. Nu fiindcă n-aș fi fost capabil; am dovedit ce pot, suficient de clar ca să nu fiu acuzat de slăbiciune sau lașitate. Deseori am căzut la datorie, cinstit și bărbătește, după vijelioase lupte cu lingușitoarele licori. Dar nenumăratele beții ale lui tata mă îndemnau subconștient la reținere, nu programatic, nu în răspăr, nici pentru că mi-ar fi impus el, ferm și violent, interdicția. Mai mult ca sigur că aș fi procedat pe dos; dacă mă gonea de la gura damigenei de țuică, acolo mă găsea! Spre cinstea lui, n-a făcut-o, iar libertatea de-a bea când am chef a fost o lecție de comportament „servită” mie fără garnitură de murături. Și pentru asta îl admir în continuare pe tata. În fond, era un bărbat crescut din pruncie cu gândul că el este „ăla mic” din familie și trebuie să asculte de „cei mari”, mai cu seamă de fratele lui, Ioniță, un fel de Paraschiv Moromete, personajul lui Marin Preda, în a cărui carte unchiu-meu s-a regăsit încântat... Bețiv impenitent până la 45 de ani, cât a lucrat pământul, întâi ca „plugar” (cum scria la rubrica „profesiune” în actele de-acum câteva decenii), apoi ca „brigadier” la C.A.P., secția legumicolă, Tatoniță (așa i-am zis până n-am mai avut cui zice) s-a lăsat de orice băutură alcoolică în anul când s-a angajat în industrie, calificându-se frezor la UTCHIM. Ulcerul și alte boli digestive tot atunci l-au cotropit și n-a mai scăpat de ele, indiferent ce regim a urmat, până când s-a prăpădit, la 80 de ani. A murit convins că din cauza băuturii se duce pe copcă și ne-a predicat moderația în stilul cântărețului Gică Petrescu, molcom, superior, de parcă deținea secretul vieții veșnice. Și pesemne că asta credea și el într-o vreme, după spargerea C.A.P. în 1990, când s-a luptat și „prin tribunale” să recapete pământuri pe care nu le deținuse, dar considera că i se cuvin în urma nu știu căror moșteniri.

M-am născut dotat în defecte, dar și cu talentul de a nu face ce se așteaptă de la mine să fac. Asta i-a enervat pe mulți – prieteni, rude, iubite sau colegi de serviciu. Capacitatea de a îngurgita orice alcool mi-a lipsit însă, și mi-au trebuit mulți ani să-mi înțeleg handicapul. Prima dată când am verificat defecțiunea, a fost în iarna lui 1984-1985, cumplit de frumoasă, dacă o privesc retrospectiv, prin lupa amintirii. Aveam un coleg de serviciu, Ninel, care ținea să mă „cinstească” ori de câte ori mă prindea prin oraș, fiindcă îi cedasem apartamentul atribuit mie de Consiliul Popular, din fondul locativ urban nou construit. Rar scăpam de insistența lui. La Virtute, barul unicului hotel al orașului, Ninel era nelipsit. Iarna fiind covârșitoare, la serviciu și înapoi mergeam pe jos, vreo 3-4 kilometri. Într-o seară geroasă, cu cer limpede și zăpadă scârțâietoare, l-am întâlnit pe coleg la intrarea locantei, ale cărei trepte urcau un etaj. M-a poftit să bem ceva, să nu îngheț de frig până acasă. În loc să rad, ca de obicei, o vodcă, am primit recomandarea lui Ninel și-am luat 100 de grame lichior de cafea. Dulce, fără cine știe ce arțag la gust, licoarea m-a păcălit să mai ling o sută. Trecuse de ora opt seara și mi-era foame, iar colegul, obișnuit al cârciumii, voia să comande niște fripturi sau mititei. Pățit, știam că, dacă accept, ne întindem peste ora închiderii. Voiam, totuși, să-mi adorm copii, așa că am plecat în pas vioi pe străzile sticloase. Treptat am simțit o durere surdă în pântece, parcă mi-l prinsese gheara unui animal sălbatic și-l sfâșia. Sau, parcă îmi făcuse cineva intestinele nod și le strângea continuu. (Când i-am pomenit colegului, peste câteva zile, ce-am îndurat, el a râs: „Nodul gordian!” Știa despre obiect, auzise cum se rezolvă...) Mă mișcam tot mai anevoie, mă podidise și transpirația, iar la un moment dat era să-mi scot minteanul de dimie dăruit cândva de tata, fiindcă îi rămăsese mic. (L-am purtat cu drag ierni la rând, am și poze!). M-am lăsat pe vine lângă un stejar (azi tăiat), pe strada Liniștii, icnind să vomit. Ariciul din vintre n-a vrut să iasă. Greu am izbutit să trag de mine încă vreun kilometru, pe pârtia lunecoasă ce traversa parcul. N-am căzut. Și n-am mai băut vreodată lichioruri, indiferent din ce făcute. (Nici vișinată nu beau, că tot mi-amintii...) Pe Ninel nu l-am refuzat, însă, când m-a prins în alte dăți. „Hai să tăiem nodul gordian!” zicea, agățându-mă de mânecă. Preferam berea sau vodca, uneori chiar și-n amestec; o dinamită, mai tare ca tequila-bum, coctail băut la Big Mamou...

La Fabrica de Frigidere veneau în anii penuriei socialiste tot felul de clienți după necesarele aparate. Se dădeau atenții, mită, plocoane de tot soiul. Nu-i cazul să insist, știți că obiceiul nu lipsește din tranzacțiile comerciale de oriunde. Eram prieten cu inginerul-șef al fabricii. Fusese șef de atelier al lui tata, băuseră împreună de nenumărate ori, și-și transferase amiciția asupră-mi, crezând – apoi sperând – că mă voi dovedi la înălțimea talentului bătrânesc în ale băuturii și-al palavrelor cu tâlc la vedere. Într-o seară de noiembrie, 1986, m-a căutat la telefon la stația electrică unde-mi câștigam existența și scriam proze nepublicate. M-a invitat să trec seara, după serviciu, pe la el, în apartamentul din centru unde mai poposisem cu altă ocazie. Nu l-am întrebat de ce, n-am avut timp să-mi dau cu presupusul, mi-a zis direct: „Am o palincă nemaipomenită, adusă de unii din Ardeal!” Și ca să-i certifice valoarea și autenticitatea, a precizat: „E cu dop de cocean!”

Cine, în afară de bătrânii bețivani, mai știe să traducă expresia „cu dop de cocean”? Ce filosof de catedră sau de crâșmă poate decripta eseistic adevărul anostei indicații? N-am idee! Încrederea în certificatul neconvențional, ca și în produsul atestat, mi-a dispărut în noaptea de noiembrie 1986, geroasă de crăpau pietrele. Pe la 19:30 am ajuns, cu bicicleta, la blocul inginerului-șef. Mă aștepta, gata pregătit să bem, deoarece la 20 fix lua cina în familie. Așa că, la mare iuțeală, am golit vreo trei păhărele de palincă, a nu mai mult de 50 de mililitri fiecare, umplute dintr-o sticlă verzuie la culoare, prevăzută cu dopul de cocean nelustruit. Ce vom fi discutat noi în jumătatea de oră, nu mai știu, nici nu contează. Am plecat profund nedumerit că palinca nu mă gratulase cu vreo aromă minunată și vreun gust exuberant. O spun fără să-mi arog cine știe ce expertiză: lichidul acela mi s-a părut, de la prima înghițitură, infect, puturos, viciat, murdar, urât, respingător, josnic, mârșav, oribil, stricat, dezagreabil, dezgustător, dizgrațios, grețos, greu, împuțit, neplăcut, nesuferit, rău, respingător, scârbos, rău-mirositor, fetid, pestilențial, repugnant, repulsiv, scârnav, scârbavnic, scârbelnic, fetid, spurcat și câte alte sinonime puteți găsi în dicționarul limbii române! Nu e sinonim și otrăvitor, pentru că ăsta era atributul cel mai aproape de adevăr. Cum să zic? Furia mă cotropește și acum, la peste trei decenii: în sticla aia era otravă! Ce fel anume de substanță, n-am încercat să depistăm. Deși băuserăm puțin din ea, amicul, nervos, a aruncat-o...

Ajuns acasă, am mâncat ceva fără grabă și m-am culcat. Încă nu terminasem construcția casei și foloseam WC-ul din curtea alăturată, a socrilor. Pe la miezul nopții m-a pocnit pântecăraia. Am ieșit doar în chiloți și bluză de pijama, într-atât mă ardea trupul; nu simțeam deloc cele aproximativ MINUS 10° Celsius, câte vor fi fost afară. Când să mă întorc, m-a tăiat deodată ceva atroce și feroce la stomac. M-am ciucit lângă colțul grajdului, unde habar n-am cât am stat cu trupul întreg blocat, înțepenit. Lucid însă, auzeam cu mare claritate fornăitul calului și rumegatul vacii. În rest, liniște ca-n criptă, întuneric ca-n nucă. Într-un târziu, bunicul copiilor mei a ieșit pentru oareșce nevoi și, la lucoarea stelelor, ce ținea loc de lumină electrică (era program de întreruperi ale energiei pe atunci) a văzut mogâldeața care eram. Neprimind răspuns la întrebarea: „Care ești, bă?”, și nedeslușind ce este, a luat lopata să verifice. Gestul lui hotărât m-a determinat să ies din muțenie: „Eu sunt, bre!” Și – nu mă laud absolut deloc! – m-am ridicat singur și am revenit în casa neterminată, unde am dormit în sufragerie, pe dușumeaua de lemn, acoperită cu preșuri. Dimineața am avut putere să mă trezesc înainte să coboare copii din camera lor, scutindu-i de-un spectacol asemănător celui oferit mie săptămânal de tata, până când am plecat din gospodăria pe care o socotea a lui, dar unde făcea mereu ce zicea fratele său, chiar și când vedea (nu era orb!) că nu-i bine ce zice ăla...

Întâmplarea s-a pierdut în turma grijilor zilnice, nu puține, din „deceniul satanic”. Explicația urâtei pățanii? Lesne de găsit: nu mâncasem nimic înainte să beau. Spre deosebire de inginer, trebuia să bag hrana înainte de alcool. A da uitării totul, mi s-a părut o soluție simplă să spăl rușinea. Dar nu eram într-atât de nesimțit să nu-mi pese ce spun unii-alții, inclusiv familia și prietenii capabili să judece fără milă comportamentul meu prostesc. Inginerul-șef m-a determinat să nu uit.

La câteva zile după bucluc, m-a întrebat, oarecum în treacăt, dacă mi-a plăcut palinca. I-am povestit cum era s-o mierlesc. „Bă, zice el, eu am mai băut un păhărel după ce-ai plecat și am vrut să mănânc, așa cum fac mereu seara. Canci! Mă lungisem pe pat și așteptam să mă cheme la masă. Și deodată patul a început să se bălăngăne cu mine și să se răsucească, de parcă eram pe Marea Neagră, în furtună! N-am mai ajuns la mâncare, nu știu cum am dormit, m-am trezit dimineața lemn, că deschisesem geamurile și ușa balconului, și știi ce frig a fost în noaptea-aia! Dar eu nu l-am simțit! A doua zi, la fabrică, nu nimeream să merg pe aleea dintre hale!” (Una asfaltată, de vreo 10 metri lățime.) „Tot învârteam din mâini și ziceam ălora cu care mă întâlneam să se dea la o parte, să nu-i lovesc! În viața mea n-am pățit așa ceva!” „Și ce-ai făcut cu restul din sticla aia cu dop de cocean?” – l-am întrebat eu, nițeluș sadic. Iar el, binecunoscut de toți angajații fabricii pentru înjurăturile sale spumoase și vulgare, uimitor de cursiv debitate fără jenă, a răbufnit: „Băga-mi-aș pula-n el de dop de cocean, cu cine l-a pus acolo în loc să-l bage-n pizda mă-sii! Am vărsat-o la WC! Știi cum sfârâia? Parcă turnasem acid clorhidric peste porțelan, fir-ar ai dracului de nemernici...”

Poți bănui un om că exagerează efectul băuturii, cu sau fără dop de cocean. Dar greu poți suspecta un inginer-șef dintr-o renumită fabrică socialistă că nu știe cum se manifestă acidul sulfuric!...

(Țineți paharul la îndemână, cred că mai torn ceva în el!...)

(Revista HYPERION - nr. 1-2-3 - 2021)