marți, 4 decembrie 2018

TERAPIE NARATIVĂ 4/2018

Alfab(icicl)etizare

A avea o bicicletă era necesitate pentru orice bărbat din Cacova, care voia să se arănească în anii 1960, după ce se luaseră pământurile la colectiv. Să umble cu ea însemna şi o performanţă pentru oricare dintre ei, la fel ca pentru un copil de 7-15 ani. Plugari până mai ieri, sătenii foloseau căruţa pentru distanţe lungi; prin sat, şi la câmp uneori, mergeau pe jos, târându-şi picioarele goale prin ţărână, vara; lunecând cu opincile prin şleauri şi zăpezi, toamna, iarna şi primăvara. Nu mai ţin bine minte „şcolarizarea” vreunuia dintre consăteni la învârtitul pedalelor; nici căzăturile mele n-au rămas toate prin celulele hard-disk-ului gelatinos ce mi se clatină în tărtăcuţa purtată pe umeri; îmi amintesc doar de acrobaţiile lui Tatoniţă, fratele lui tata.
Era un om înalt, de aproape 1,90 metri, voinic, lent, aplicat pe treabă, dar fără scânteierea de minte a fratelui, a lui nea Gogu sau a vreunuia dintre cei tineri, de la nea Aurică al lui Zamă şi până la Nenea, Nicu, vărul Ment sau chiar Florică al lui Firică. Doar vărul Filip, zis Pomană, îi putea face concurenţă la încetineală. Altfel sâcâitor şi greu de cap la băutură, avea obstinaţia bovinelor când îşi propunea să scoată la liman oareşce, fie vreo lucrare gospodărească, fie tainele unei meserii complet necunoscute, cum a fost aceea de frezor industrial (de mulţi confundată cu cea de frizer), însuşită după ce împlinise 45 de ani. În 1962, când a cumpărat bicicleta şi a învăţat să meargă pe ea, lui Tatoniţă îi lipsea aerul sumbru şi dugos, pe care l-a căpătat după moartea primei soţii, neuitata şi draga Florica, mamă de rezervă pentru mine, care fugeam la ea una-două, simţindu-mă mult mai iubit de mătuşă decât de propria mea genitoare. De unde şi numele de Mama Fica, atribuit în perioada când nu puteam articula cuvintele, nume dus în mormânt într-o primăvară noroioasă, ce-mi stârneşte lacrimi uscate. Privesc uneori o fotografie de familie, făcută în 1961, la tradiţionalul bâlci de Sf. Ilie, patronul oraşului Găeşti. Dinaintea perdelei-decor, zugrăvită cu un peisaj european, stau aşezaţi pe scaune tata şi Tatoniţă; eu între ei, în picioare, cu o bască subţire ca o farfurie, ce-mi aluneca întruna de pe cap, şi pantaloni verzi, cu bretele, ţinându-mi bărbia mult ridicată, la indicaţia de regie a fotografului. În spate, tot în picioare, mama, cu frunte înaltă şi faţă surâzătoare ca astrul zilei; alături o figură plată, rotundă, lustruită de nenoroc, Dada, sora lui tata şi a lui Tatoniţă, cam bondoacă pe vremea aia, după ce divorţase şi locuia singură în casa ei; şi Mama Fica, parcă mulţumită că o ţine în braţe pe soră-mea, parcă obosită după cine ştie ce muncă la grădina de legume din Valea Gligorului, unde lucra toată vara. Tustrele femeile poartă basmale ori batice de culoare deschisă, legate peste cap, la spate, în felul acela care trăda cochetărie de tinere măritate, elegante şi sobre totodată. Tata are părul îngrijit, pieptănat cu cărare pe stânga, Tatoniţă este tuns zero. Căpăţâna lui denotă un aer straniu, de pictură gothică, din cele ce umplu azi iconografia albumelor rock sau a filmelor horror. Cu toate astea, Tatoniţă surâde nepăsător şi detaşat, fără nicio intenţie ascunsă ori pornire asasină. Îmi aduc bine aminte că în dimineaţa aceea, înainte să ajungem pe tăpşanul bâlciului, fuseserăm la frizeria din centru, unde pe mine mă tunseseră numărul 1 (unu), acţiune ce-mi stârnise justificate manifestări de protest şi plâns crăonit (citeşte: exagerat), în pofida promisiunii că voi căpăta suplimentar ciubuc, turtă dulce şi îngheţată, delicatese la care accesul era posibil doar în cele două zile de sărbătoare şi mers la oraş: Sântilie şi Sântămărie. Părând convins de sinceritatea smiorcăielilor mele şi dorind să le înlăture, Tatoniţă hotărâse brusc să se tundă şi el numărul zero, ca să fie mai tuns ca mine! Evident că, pus în faţa oglinzii ce reflecta căderea părului pe învelitoarea de muşama albă, n-am fost capabil să mai plâng. În frizeria cât o cutiuţă, silueta înaltă, masivă şi cheală a unchiului se profila protector pe geamul argintat, iar discuţia lui cu frizerul – care clămpănea din foarfece pe lângă urechile-mi cam blegi – viza orice altă chestiune, în afară de crima comisă asupra podoabei mele capilare. Am reţinut aceste detalii – şi multe altele, cărora nu le găsesc vreun rost estetic aici – mai mult din cauză că în restul anilor de copilărie, Tatoniţă era frizerul nostru, al bărbaţilor din familia Ungureanu. Avea însă o dexteritate boantă, ca să zic aşa, şi folosea nişte instrumente dacă nu inadecvate, cel puţin prost întreţinute. Niciodată – dar niciodată! – nu s-a întâmplat ca foarfeca sau maşina de tuns să funcţioneze fără probleme! Prima unealtă, ascuţită prin trecere peste gura cuţitelor a unui ac mare, din cele de cusut piei de oaie, îndoia şuviţa de păr şi aproape o smulgea, încercând să o reteze. Rezultatul garantat era o durere cruntă la rădăcină, pe scalp. Maşina de tuns, acţionată manual, avea două cuţite-grătar, cu funcţionalitate scăzută, dat fiind că ascuţirea acestora necesita o pricepere peste a lui nea Gogu, zis Edison, cel care putea să rezolve orice problemă de natură fiero-metalică – fireşte, înainte ca Nenea, Nicu şi vărul Ment, băieţii lui, să-i facă o neloială concurenţă. Ferească Ăl-de-Sus ca dinţii maşinii să fi rămas încleştaţi în părul cuiva! Atunci, unica soluţie de înlăturat pacostea din frizură era decuparea părului, în jur şi pe dedesubt, cu briceagul sau custura. Vai şi aoleu, jale şi lacrimi, înjurături şi scrâşnete neputincioase – toate în zadar, ca votarea la un referendum nevalidat din lipsă de cvorum...
Fotografia – îmi dau seama acum –, chiar lipsită de prezenţa bunicilor din partea tatălui, imortaliza probabil momentul cel mai fericit al familiei, înainte de vijelia anilor '60. Iarna următoare, 1961-1962, „s-a desăvârşit colectivizarea agriculturii”, cum suna sloganul epocii. Pierzând pogoanele de la câmp, unde puteau cultiva grâu şi porumb, ai mei au fost nevoiţi să defrişeze pământul din spatele casei, aproximativ 4000 mp de teren. Acolo creşteau feluriţi arbori şi pomi fructiferi, cam de-a valma, fiindcă nu interesa pe nimeni să pună rânduială în semi-sălbăticia veche de când se ştia satul sat. Predominau salcâmii, mai bătrâni de-o sută de ani; dar şi zarzări erau destui, şi câţiva pruni, şi-un păr pădureţ, ale cărui poame se colorau toamna târziu în galben-ruginos şi aveau gust de miere cu zobitură de fagure. Şi mai era un nuc uriaş, asaltat de toţi copiii jumătăţii vestice a satului, de cum începeau fructele să prindă miez şi până la vremea cojilor crăpate. A fost nevoie de strădania tuturor bărbaţilor familiei ca să-l elimine din peisaj, în toamna lui 1962. Evenimentul – pentru că eveniment a fost pentru colţul nostru de lume – echivala cu mult-reuşitul, literar vorbind, episod al tăierii salcâmului moromeţian, din romanul lui Marin Preda. Poate că aş putea să-i găsesc altă semnificaţie decât cea validată critic, dacă m-aş încumeta să-l ficţionalizez. Nu vreau să par un epigon oarecare al încă preţuitului teleormănean, cu atât mai mult cu cât distanţa dintre satele noastre de baştină e de nici 40 km. Memoria păstrează momentul, nu atât de clar ca fotografia sus-pomenită, dar suficient de dureros ca să-mi dea coşmaruri din când în când, la vreme de restrişte şi pustiu sufletesc.
Am reţinut bine acel an 1962, fiindcă pentru noi atunci toate s-au răsturnat, vorba unui romancier rus. Pământul luat la C.A.P., caii şi căruţa, la fel; cu ce să te deplasezi prin sat, la Găeşti ori unde aveai nevoie şi treabă? Tata se transferase deja electrician în Balastiera Ioneşti, unde mergea pe bicicletă. Taica şi-a făurit o cărucioară cu două roţi şi hulube fixe, între care a înjugat vaca. Parcă să le facă în necaz deşteptănacilor care lăsaseră fără rost o lume, se plimba cu atelajul ăsta prin comună, cu mine alături, ca o garanţie că viitorul e asigurat. N-a fost să fie, vorba lui Noica. L-au amendat pe inventivul meu bunic, dar l-au şi filmat (apare într-un documentar de Eugen Mandric, difuzat cândva şi la TVR). Mare brânză personală n-a obţinut prin gestul său; nici nu îl interesa. Tot ce voia, era să arate că se poate descurca şi aşa, în condiţii vitrege şi cu oprelişti nătânge. Iar cei care au luat exemplu de la el chiar s-au descurcat bine, unii cumpărându-şi cai şi căruţe, când regimul a slăbit şurubul. Ca să lucrezi pământul, în felul impus de Colectiv, nu erai nevoit să pleci din sat, nici să umbli pe două roţi. Ca să ai serviciu la oraş ori în altă parte, unde era musai să ajungi zilnic la oră fixă, bicicleta ieşea din categoria „lux”. Tatoniţă, rămas la C.A.P., brigadier şi şef al grădinii de legume, fala comunei Morteni într-o perioadă, se putea descurca fără velociped, mai ales că şareta de-un cal îi stătea la dispoziţie, cu birjar cu tot. N-a vrut să profite, ori a ţinut să fie independent, habar n-am; din agoniseala lui subţire, a dat cine ştie câţi lei pe o bicicletă de fabricaţie românească, dotată cu frână de mână, dar nu cu far şi dinam. Şi a învăţat să meargă pe ea în curtea noastră cea largă, în care pietrişul – cărat cu căruţa ani la rând de Taica, de la malul roşcat ce-i purta porecla: Râpa lui Băşică – se bătătorise în cele peste trei decenii de când turnase cu ciment temelia casei, încât noroiul nu-şi afla loc, dar nici vegetaţia.
Era o după-amiază de vară, probabil o zi de sărbătoare dacă nu duminică, fiindcă nimeni nu muncea prin jur. Soarele lumina pieziş pe deasupra salcâmilor de lângă puţ, vreo doi-trei în curtea noastră, alţii în curtea vecinului, Nicu Stoica, zis şi Găzoiu, şi – prin anii '70-'80 – Meserie. Pe atunci, puţul avea cumpănă şi, legată cu lanţ, ciutură din lemn de salcâm, „fabricată” de nea Costică Voinea; ulterior, tata şi Meserie au tăiat cumpăna şi-au pus scripete, cu două găleţi galvanizate şi capac de brad, să nu cadă vreun copil pe gura largă de un metru. Tatoniţă încălecase velocipedul şi-l mişca proptind pe pământ talpa piciorului stâng, complet nepotrivit pentru ce voia să obţină. Tata, nea Gogu, Taica şi alţi vreo doi-trei vecini asistau pe margine, îndemnându-l sau sfătuindu-l, serios ori în băşcălie. Unchiul meu purta sandale împletite pe piciorul gol, pantalonii lungi cu manşeta prinsă în ace de siguranţă – să nu se agăţe de lanţ sau de pedale –, o cămaşă de pânză cadrilată şi nelipsita lui pălărie neagră, cu bor lat şi calota în trei muchii. După mai multe încercări, a reuşit să-şi menţină echilibrul cât timp eu şi vărul Ment îl împingeam din spate, fiecare cu câte o mână pe rama portbagajului din tablă ambutisată. Strategia pusă în aplicare de noi toţi era următoarea: Tatoniţă urma să deprindă învârtitul pedalelor, având asigurată propulsia. Fiindcă trebuşoara nu se dovedea lesnicioasă, ajutorul nostru, al împingătorilor, câştiga vădită importanţă. Şi noi îndeplineam misiunea cu entuziasmul vârstei, al lucrului senzaţional, al faptei numite de ceilalţi drăcovenie, chestie de care, iubitori amândoi, vărul meu şi cu mine, uzam în exces.
Nu s-a întâmplat ca unchiul să cadă cu bicicleta în timpul şcolirii. (Am compensat eu şi vărul Ment din plin, când am izbutit să înhăţăm vehicolul.) De fiecare dată când picioarele lui refuzau să se achite de sarcină, Tatoniţă le depunea pe sol în felul berzelor la aterizare, şaua fiind reglată la înălţimea convenabilă gestului salvator. Aşa încât, vara aceea, cât şi-a perfecţionat abilitatea velocipedă, îl vedeam pe falnicul bărbat ridicându-se intempestiv pe catarige şi extrăgând sastisit dintre ele cadrul de fier ce-i provoca iritare. Când mergea, însă, nu forţa ritmul, nici nu mărea viteza, preferând plimbarea de promenadă în detrimentul sprintului năduşit. După câteva săptămâni de exerciţiu, o ducea şi pe Mama Fica la grădină, aşezată pe portbagaj, cu o mână ţinând pe genunchi coşul cu demâncare, cu cealaltă strângând mijlocul soţului. N-am auzit să fi căzut vreodată, cum păţeau alte cupluri dedate la asemenea distracţie...
Mi-a rămas întipărită în memorie acea după-amiază de sărbătoare, când Tatoniţă a buchisit alfabicicletul, fiindcă „maşina” lui a devenit mijlocul meu predilect de locomoţie, câţiva ani mai târziu, după ce învăţasem şmecheria să dau din cotonoage, învârtind pedalele, şi să privesc înainte, pe drum, ca să nu cad în nas, cum păţeam la început, şi de multe ori. Îmi lipseşte, recunosc, talentul de şofer, dar de când am abslovit bicicletişcoala, nici că-i simt nevoia. N-o să pretind acum, nici altă dată, că sunt sau că am fost vreun as al acestui – până la urmă – sport, pentru că nu e cazul. Ba, dacă îmi aduc bine aminte, am trecut examenul de mers pe bicicletă ceva mai târziu decât majoritatea leatului meu. Totuşi, mă pot lăuda că n-am băgat niciodată piciorul lateral, prin cadru, să pedalez chinuit, dar vitejeşte; nici n-am pus bucile pe ţeava de sus, într-o poziţie ce-l înţepenea pe curajos; nici n-am excelat la sprijinirea cu mâinile pe coarne şi tălpile desculţe pe rama pedalelor, aşa-numita postură „de-a-mpicioarelea”. Eu am ajuns din şa direct la angrenaj, datorită înălţimii cu care m-a înzestrat Cel-de-Sus. Şi am căzut din prea multă grijă să nu cad, nu fiindcă aş fi fost adeptul vitezei. Şi dacă n-am călcat cu bicicleta locuri visate, a fost din lene, nu din neîncredere în forţele proprii. Atunci când am vrut, am bifat reuşita.
Poate s-ar cuveni să amintesc şi cea mai frumoasă plimbare pe două roţi. Consider a fi fost una din august 1969, când am plecat cu Nenea şi Nicu să vedem în Găeşti filmul Beckett (ambele serii, cum scria pe afiş). Probabil că mă înşel. Va trebui să mai caut în memorie, ceva-ceva se arată în depărtarea amintirilor... 

(HYPERION nr. 4/2018)

TERAPIE NARATIVĂ - 3/2018

Bicicleta

Când să fi apărut în curtea şi în viaţa noastră prima bicicletă? Bineînţeles că tata venise cu ea, probabil în cursul anului 1960, când s-a mutat cu serviciul de la schela petrolieră din Valea Caselor în Balastiera Ioneşti. Zic „balastieră” la modul general, pentru că acolo erau mai multe secţii industriale, care nu se ocupau numai cu extragerea şi cernerea pietrişului din albia râului Argeş. Tata, bunăoară, lucra la TUG, litere pronunţate într-un singur cuvânt, cu vocala foarte accentuată. Niciodată n-am auzit pe vreun consătean angajat acolo zicând Te-U-Ge, cum s-ar fi putut silabisi iniţialele Trustului pentru Utilaj Greu. Nici măcar nea Marin al lui Radu lu’ Iorgu, zis Dade, nu pronunţa altfel. Iar el era cel mai sofisticat şi mai pretenţios dintre toţi balastieriştii satului, pesemne fiindcă urcase la gradul de maistru în profesia lui, tot electrician, ca tata. Însă Dade nu era angajatul TUG-ului, ci al altei întreprinderi, una care se ocupa de drumuri, parcă. Denumirea ei s-a pierdut prin sertarele memoriei...
Vreo zece inşi din Cacova roboteau în Balastieră. Toţi mergeau la serviciu cu bicicleta personală, primul obiect cumpărat din banii celei dintâi chenzine, dacă nu-l aveau deja. Într-un fel, erau cam în situaţia personajului din filmul Hoţii de biciclete, al lui Vittorio de Sica, film care nu ştiu să fi rulat în satul nostru. La angajare nu se punea condiţia să deţii mijlocul de locomoţie necesar; însă cum să mergi zilnic patru kilometri pe jos – dus, şi patru – întors? De nevoie, da, făceai chiar mai mult; cel puţin navetiştii la Bucureşti, cum era Manea sau Mircea, parcurgeau săptămânal drumul Cacova – gara Găeşti = 10 kilometri, împovăraţi de câte două serviete pe fiecare umăr. În Balastieră s-a mers pe bicicletă, pe motoretă sau – în toţi anii '70 – cu maşinile „Convenţie”, destinate transportului muncitorilor de pe platforma industrială găeşteană. Numai Dade nu utiliza bicicleta. El avea o motocicletă, un CZ, dacă nu greşesc, la care nu obosea meşterind continuu în timpul liber. Treaba asta era un motiv excelent (cuvântul parcă se lipise de limba lui şi încerca fără succes să scape de el, pronunţându-l la fiecare frază) să nu facă prin curte nimic din ce făceau ceilalţi: cultivarea legumelor, îngrijirea pomilor, creşterea animalelor etc. Nu ştiu cum potrivea Dade lucrurile, că în zilele – destule – în care motorul era defect, apărea o maşină de serviciu şi-l lua de acasă, ori îl aducea seara, mult după ce restul muncitorilor veniseră şi chiar se săturaseră de alte treburi gospodăreşti. Pentru că – oare mai e necesar să scriu? – aproape toţi sătenii care lucrau în mediul semi-industrial fuseseră împinşi într-acolo de lipsa pământului „luat la colectiv”. Firea lor era de ţăran, de plugar; chiar şi tata, care absolvise conştiincios cursuri de calificare specializată, prin 1953-1954, se considera unul, măcar că aptitudinea lui pentru lucrările agricole rivaliza cu a „vecinului” Moromete, din Siliştea-Gumeşti, comună aflată la nici 20 km de Cacova. „Ţăran te naşti, ţăran mori!” – spunea câte unul dintre ai noştri, savurându-şi ţuica din pahar, cu privirea bleagă, resemnată, plină de regret.
Să furi o bicicletă spre a o vinde, cum se petrece în filmul italian – iată un fapt de neconceput în acele vremuri şi-n acea lume săracă! Nu eram totuşi chiar atât de săraci! Şi la noi se şparleau unele piese, îndeobşte farul, dinamul, pompa, vreo manetă de frână cu talpă cu tot, sau nişte stopuri mai arătoase; dar obiectul întreg părea scutit de furt, deoarece nu putea fi ascuns ori folosit în perimetrul comunei. Furăciunea nu scăpa ochilor curioşi, iar miliţianul Baterău, apoi Napoleon, urmaşul lui, deloc nu ştiau de glumă! Nu vreau să mă fofilez cu vreo afirmaţie de genul „nu mai reţin dacă...”; sigur că da, m-am dedat şi eu sportului naţional! Am şterpelit un dinam într-o noapte de toamnă, când aveam vreo 11-12 ani. Ştiu şi de la cine: de la vecinul nostru, nea Aurică al lui Zamă. Neprevăzător, într-o seară vineţie, îşi lăsase bicicleta rezemată de gard, lângă bufet, la Pielan, şi se troznise bine. Lăcătuş foarte iscusit, vecinul deţinea multe repere de-astea, după care nouă, puştanilor, ne lăsa gura apă. De unde făcea rost de ele, habar n-am. Că nu se supăra când i se fura vreunul, ţinea de firea lui molcomă şi sufletul bun, de om citit (avea cea mai bogată bibliotecă dintre cele accesibile mie). Că eu n-am avut parte de acel dinam, e inutil să spun. I l-am pasat vărului Ment, fireşte, care l-a dat mai departe lui Radu lu' Găzaru, contra unei lanterne cu bec-lupă, eu alegându-mă, ca de obicei, cu promisiunea unui briceag cu furculiţă, nici până azi luat în stăpânire, măcar că nu-mi folosea la nimic. Mea culpa, nea Aurică, după atâtea decenii! Şi în eternitate, unde ne aştepţi deja!
...Ciudat! Acum, că am scris-o, mi-amintesc alte amănunte ale indimenticabilei fapte: brăţara albă, zincată, ce ţinea dinamul pe furcă; sârmuliţa de cupru, cu izolaţie de culoare verde; farul aproape nou, de tablă nichelată, cu geam striat şi două becuri – unul în centrul oglinzii, pentru „faza lungă”; celălalt în partea de sus, pentru „faza scurtă”; şi-mi trezeşte oarece nostalgie culoarea bicicletei: negru-albăstrui, cu intarsii triunghiulare albastre, delimitate de o linie albă... Iar nostalgia se prelungeşte bolborosind ca borhotul de zarzăre în alambic, după ce-a fost distilată ţuica, scoţând la suprafaţă cealaltă culoare neagră, nuanţă diferită complet de a primei mele biciclete, cumpărată în al doilea an de salariat (după magnetofon, şi înainte de maşina de scris): marca Ukraina, dotată cu toate accesoriile şi piesele de rezervă, de care încerc să fiu mândru şi azi, deşi mai păstrează doar cadrul, coarnele, furca din faţă şi portbagajul. Şi cum eu, copil căpăţânos, furasem dinamul vecinului, mi-a venit rândul să fiu prădat de acelaşi obiect...
S-a întâmplat chiar în ziua când am adus acasă bicicleta proaspăt cumpărată de la magazinul general din Petreşti. (Da, satul de baştină al Elenei Ceauşescu! Pe atunci temuta ţoapă nici nu voia să audă de localitatea-i natală sau de foştii consăteni; ceda însă rugăminţilor vreunui tovarăş de încredere proţăpit la nivele mai de jos ale activului de partid, la care aveau acces autorităţile comunale, şi aproba câte o investiţie nesemnificativă.) La magazin era gestionară verişoara mamei, tanti Luminiţa, petreşteancă prin măritiş. Apartenenţa la vatra Ceauşeascăi nu-i dădea automat drept de întâietate în aprovizionarea cu mărfuri greu de găsit aiurea, însă rubedenia noastră folosea cu abilitate şansa. Că avea talent la comerţ, s-a văzut şi după „căderea comunismului”, când numai boala parşivă a iubirii neîmpărtăşite a împiedicat-o să ajungă milionară. În dolari. Bicicletele ruseşti se distribuiau pe sub mână în deceniile 8-9, astfel că „m-am compromis” cerându-i verişoarei un favor. Mi l-a acordat simplu, cu dragostea de neamuri. Şi nu mai ştiu de câte ori, şi cu câte riscuri, i-am întors gestul de bunăvoinţă, fără ca ea să mi-l solicite!
M-am dus la Petreşti cu autobuzul. Am dezambalat bicicleta şi am aranjat-o de drum, treabă ce mi-a luat vreo oră. Raftul cu cărţi de vânzare (obligatoriu în magazinele de stat, ca şi-n cele cooperatiste ale detestatei perioade socialiste) etala nişte titluri interesante. Am luat trei (le am încă prin bibliotecă), am achitat suma totală, m-am pupat de „la revedere” cu tanti Luminiţa şi am tăiat-o vijelios spre Cacova. Era un sfârşit de martie uscat şi rece. Drumul pietruit mi s-a părut lung, însă frumos, aerul mă îmbăta. Priveam în zare luminosul apus şi-mi imaginam... Cine ştie ce-mi imaginam, pot să inventez orice, aşa că nu insist!... Cum a văzut bicicleta, bunul şi beţivul meu tată a dorit s-o testeze. I-am atras atenţia să nu se oprească la bufet, că se îmbată şi cade cu ea la întoarcere. Executa deseori asemenea coregrafii, chiar se putea mândri etalându-şi competenţele. A zis că nu ajunge în situaţii de-alea, vrea doar să-şi ia ţigări. N-am dat importanţă motivului, interesat cum eram să frunzăresc imediat volumele cumpărate. Tata s-a întors pe întuneric, bicicleta părea întreagă. Dinamul lipsea. M-a fulgerat un fel de regret, stins – asta o ţin bine minte! – în zaţul furtişagului meu de odinioară. Investigaţiile pentru depistarea făptaşului n-au dus la niciun rezultat. Abia peste nişte ani aveam să aflu cine executase operaţia: Tite, al doilea băiat al lui nea Gicu, zis Vâlvoare, mecanicul căruia nu-i rezista niciun motor achiziţionat de CAP-ul comunei, văr cu noi de-a treia spiţă.
Bicicleta lui tata e de neuitat, deşi nu-i reţin marca. În orice caz, era una străină, poate nemţească, poate belgiană sau franţuzească. Dispunând azi de mijloace internautice, am găsit ceva asemănător cu imaginea păstrată în memorie. Pare să fi fost un exemplar fabricat de firma Dürkopp în anii 1940-1950. Mă stimulează a crede asta amplasarea pompei, forma pălăriei clopoţelului, geanta triunghiulară de chei, prinsă sub cadru, între picioare, braţul frânei de mână, strâmbat la prima căzătură, pe când învăţam mersul velociped, farul de inox, cu elegante rotunjimi perfect încheiate, şi mai ales arcurile duble de la şaua din piele de vită. Era cea mai grea bicicletă dintre toate câte umblau pe drumurile noastre comunale, niciunul asfaltat. Nici Diamant-ul lui nea Aurică al lui Zamă, cu cadrul dublu şi încărcat de tot soiul de abţibilduri (plăcerea vecinului să decoreze tot ce se putea decora la vehicol, mai ales spiţele, îmbrăcate în fragmente de izolaţie multicoloră, scoasă de pe nişte cabluri monofilare de cupru, sustrase instalaţiilor electrice), nu cântărea cât a lui tata. De unde şi porecla „tanc”, dar şi-o reticenţă la împrumut, nu oricine putând s-o stăpânească... Şi n-o uit nici să vreau, măcar pentru faptul că am încercat să o repar, stricând-o eficient şi inexorabil, cu o lovitură scurtă de ciocan. Ţin minte de parcă s-ar fi petrecut acum vreo două-trei săptămâni. Era seara unei zile ploioase din septembrie 1967. Gospodăria noastră îşi revenise după răsturnarea de anul precedent, când casa veche, cu două camere, tindă şi prispă, fusese demolată şi rezidită cu trei camere, o cămară şi două săliţe neîncăpătoare. Alături, ceva nou ridicat închipuia un fel de bucătărie, având un antreu în care ţineam aragazul şi rafturile cu cele necesare pregătirii hranei, şi o cameră destinată aşezării mesei pentru cele 6-7 persoane din curte. Iniţial, aşa gândiseră tatăl meu şi tatăl lui, neasemuitul Taica. Ulterior, au pus un pat, şi acolo dormeau mama şi tata, din motive lesne deductibile, dacă precizez vârstele lor – 30 şi 37 ani... Lipit de bucătărie, era un şopron ce adăpostea cuptorul cu plită şi vatră, fără de care Maica, bunica mea cu frunte albă, ochi căprui şi suflet ca pâinea caldă, s-ar fi simţit handicapată. Lângă zidul bucătăriei era locul bicicletei: vara dosită de căldura soarelui, iarna apărată de zăpezi, şi mereu adăpostită de ploi. De căzături însă, n-o ferea nimeni. Tata ajungea acasă cu rupturi la pantaloni, în genunchi, jupuit pe coate, frunte sau nas, depinde cum ateriza. Când cineva cădea cu bicicleta, vehicolul putea păţi multe. Roata din faţă se îndoia – expresia consacrată: „s-a făcut opt”, coarnele se strâmbau, lanţul se rupea, aripile se turteau, pedalele se blocau. Uneori şi cadrul, bărbătesc ori de damă, crăpa pe la îmbinările prost sudate. Nu mai insist asupra penelor de pneuri – fie camera înţepată, fie cauciucul spart, tocit ori destrămat din ţesătura de aţe. Nici ventilele nu ţineau mult; curat noroc să găseşti unul din gumă bună, să nu crape după câteva umflări şi dezumflări.
Tancul lui tata rezista la orice buşeală. În seara aia, însă, trânta fusese dură, pesemne vreo podişcă de beton se insinuase între pământ şi fier, fiindcă braţul pedalei de pe partea foii de angrenaj era îndoit. Dar îndoit aşa de rău, că făcea pedalarea imposibilă. De unde şi explicaţia că tata venise pe jos, el care, beat cui, se încăpăţâna mereu să o „calce”, concurând cu nea Aurică, amândoi spectaculoşi în momente de-astea, cascadoriceşti. Vrând să profit că părintele mi se îmbătase iar, am ieşit din bucătăria unde mama se căznea să-l aşeze în pat, şi m-am oprit lângă bicicletă, hotărât să remediez defecţiunea, ca să trag şi eu o tură, măcar că ploua. Mintea copilului de 11 ani şi jumătate găsise metoda potrivită: cu ciocanul. Aveam unul de vreun kilogram, cu coadă rotunjită, de salcâm. L-am înhăţat fără ezitare şi-am lovit în braţul strâmbat, acolo unde se înşurubează în el pedala. Am lovit... Şi-am rămas afiş, sub acoperişul şopronului biciuit de picături: priveam cu uimire – privesc şi acum cu tristeţe – mişcarea încetinită a foii de angrenaj desprinse de bicicletă, căderea lentă şi dureroasă pe cimentul turnat lângă temelie. Rupsesem eu axul pedalelor? Crăpase la căzătură, iar eu doar terminasem treaba? N-am ştiut atunci, nu ştiu nici azi!
A doua zi, când m-am trezit şi-am ieşit din camera unde dormeam cu bunicii şi soră-mea, l-am găsit pe tata studiind cu mirare, neîncredere şi suspiciune starea bicicletei. Evident, situaţia pedalei îl intriga, dar nu într-atât încât să bănuiască intervenţia mea decisivă. La ora aia, probabil, stabilise deja planul unei reparaţii temeinice, sarcină ce-i revenea asului nea Aurică. M-am apropiat de bărbatul cu şapca pusă pe-o sprânceană şi l-am întrebat ce-a păţit de arată ca stelele picturii cu Iisus Hristos de pe peretele bisericii. Fără să mă privească, tata s-a răstit:
– Când ţi-oi da una acum, o să vezi tu stele verzi de n-o să le poţi duce!
Am tulit-o rapid. Pielea mea ştia ce înseamnă să fie tata mahmur. Şi dacă atunci am scăpat de-o binemeritată chelfăneală, am recuperat din plin altă dată, când am învăţat mersul pe bicicletă, de pildă...
Aşa sunt eu: nu-mi place să mă ştiu dator!

(HYPERION - nr. 3/2018)

miercuri, 18 iulie 2018

TERAPIE NARATIVĂ - 2/2018

D-ale spitalului

Anul trecut, prin martie sau aprilie, după câteva luni de agitaţie, contorsiuni şi alte manifestări de revoltă, când surde, când bubuitoare, am aflat ce se întâmpla în burta mea uşor supradimensionată. Mă pricopsisem de câţiva ani cu o tumoare ce, fără să mă întrebe, se ocupa cu blocarea mecanismului intestinal. Medicul specialist în gastroenterologie care m-a controlat cu aparatură de ultimă generaţie, fabricată tocmai în Japonia, a prelevat bucăţica necesară analizei de laborator şi mi-a spus fără menajamente că am doar o singură opţiune pentru eventuala rezolvare: operaţie! Adică – practic vorbind – tăierea abdomenului, depistarea zonei afectate, înlăturarea masei de ţesut formate prin exagerata înmulţire patologică, şi aşa mai departe. Tot tacâmul. Sau bisturiul.
Nu m-am dat lovit de năpastă, deşi corpul meu slăbea progresiv, prin pierdere de sânge ascunsă în materia pe care mai tuturora ni-i oarecum ruşine să o numim: fecale. Bravam. Glumeam. Decupam scenarii luxuriante, cu imposibilităţi structurale de felul celor imaginate de Magistrul din Cajvana & comp. în concursurile de patafizică. Posibil să fi crezut că voi scăpa ca de-un guturai, sau – hai, fie! – ca de-o gripă, deşi mai aveam antecedente soldate cu operaţie la coloana vertebrală. Acolo, în urmă cu mai bine de două decenii, o hernie de disc m-a lăsat pe viaţă cu dureri articulare şi meteorosensibilitate, de sunt capabil să prezic vremea rea cu vreo trei zile înainte să înceapă, mai abitir ca sateliţii geostaţionari. Nu vorbesc serios, ziceţi? Cum altfel să priveşti Necunoscutul, Marele Inevitabil, dacă nu în băşcălie, fie şi de cea mai ignară speţă, dat fiind că nimic nu poate înlătura fatalitatea morţii? Să nu devin patetic, însă, chiar de la al doilea paragraf!
Procedurile preliminare internării în spital au durat vreo două săptămâni, cu multe incertitudini şi amânări, de începusem a crede că medicul către care fusesem îndrumat de amabilul diagnostician nu vrea să mă primească în clinică. Nu era aşa, nici pe departe. Profesionist şi perfecţionist, chirurgul ţinea să se asigure că toate analizele sunt făcute cum trebuie, fiindcă ştia mai bine decât mine cum stau lucrurile (şi fiinţele) în actualul, bravul nostru sistem de sănătate. Am avut noroc de un Domn, medic de veche şcoală românească, pasionat al chirurgiei, care aplica foarte atent procedurile necesare fiecărui bolnav în parte, explicându-i detaliat şi despre ce e vorba. Să-i scriu numele aici, mi s-ar părea un fel de reclamă ieftină; şi bănuiesc – aflându-i felul de a gândi – că n-are nevoie. Gratitudinea nu se poate cuprinde în cuvinte, nici epuiza în două pagini, nici exprima prin te miri ce gesturi dramatice, romantice ori fandosite. Nici vindecarea nu vine prin cumpărarea cu bani, oricât ar crede aşa disperaţii să trăiască oricum. Şi ce viaţă e aceea condamnată la permanente îngrijiri medicale? E chin, zice poporul, nu viaţă!
În spital, oamenii au comportări deosebite, de care se miră şi povestesc multă vreme după ce au traversat experienţa durerii şi terapia fricii. Ştiind oarecum ce mă aşteaptă, am decis să iau totul în râs, cu speranţa că aşa îmi va fi mai uşor. Am şi vânat chestiile hazlii, inventându-le, dacă nu se găseau. Decizia mi-a fost răsplătită cu asupra de măsură. Bunăoară, într-o noapte a sosit un bărbat (căsătorit, copil în clasa întâi) de nici treizeci de ani, căruia îi plesnise fierea şi urma să fie operat laparoscopic. Ţigan florar din Colentina, n-avea nimic din ceea ce vulgata termenului de ocară atribuie seminţiei sale. Dimpotrivă, era mai spălat şi mai educat decât un român neaoş, leat cu mine, născut şi domiciliat pe lângă Ploieşti, care făcea cinste conceptului de „gândire cavernicolă”, vorba lui Paul Goma. Ploieşteanul îşi expunea părerile apoftegmatic, apăsat, cu voce profundă, în rare silabe, greu scoase din adâncul pieptului ciuruit de cancer în ultimă fază. La ţigan, să-l încurajeze, au venit în acea noapte nenumărate rude, toate dornice să ajute, să înveselească într-un fel sau altul nu doar pe bolnavul lor, ci şi pe noi, colegi de sindrofie. O verişoară, mai vârstnică şi bine hrănită, a ţinut să-l asigure că operaţia de bilă e un fleac:
– Nu te teme, măăăă, că nu doare deloc! Îţi face o găurice, uite atâtica de mică, şi-ţi scoate fierea cu paroscopul!
Eu şi celălalt suferind (erau doar trei paturi în salon) – să murim de râs în aşternuturi, spre marea nedumerire a trupeşei florărese. Care a tot repetat asigurarea până la saţietate şi a plecat lăsând în urmă o dâră groasă de parfum.
Vecin de pat în alt salon mi-a fost un pensionar de prin Muscel, toată viaţa şantierist, plin de-o energie inepuizabilă, alimentată cu ţuică de Măţău şi bere ordinară comercializată în chioşcul de la parter. N-avea interdicţie la mâncare sau băutură; lui urma să i se repare doar tăietura mai veche, de hernie inghinală, ce crăpase din nu se ştie ce cauză, pesemne datorită efortului fizic de la care acest nea Gică nu se abţinea deloc. Şi nici de la pălăvrăgeală. Rar mi-a fost dat să întâlnesc un om capabil să vorbească atât de mult. Nici în somn nu-i tăcea gura, necum dinaintea medicului chirurg, care îi recomanda insistent să excludă mâncărurile grase, ca să-i trateze cu succes cealaltă defecţiune: pântecul exorbitant. Aş, ţi-ai găsit! Nea Gică promitea solemn că va face cum i se spune; însă, cum pleca doctorul, da fuga la noptieră şi înfuleca un ciortan vânjos de pui fript, din cele vreo patru-cinci cumpărate zilnic de-un binevoitor de la bistroul din colţul străzii. Bea câteva guri de bere direct din sticla dosită de ochiul necruţător al unei interniste obişnuite să poruncească aruncarea tuturor recipientelor provenite din exteriorul spitalului. Şi împărţea băutura cu o asistentă, supranumită „Sac-umplut” din motive lesne deductibile. De-o veselie contagioasă – fie-i firea binecuvântată! – femeia cu doi copii preşcolari ne distra copios în tura ei şi ne administra empiric prescrisele tratamente post-operatorii.
După operaţie, m-am trezit relativ iute din anestezia totală şi-am reluat legătura cu mediul înconjurător, particular salonului de reanimare. Puţine ore mai apoi, eram perfect conştient şi la fel de pus pe glume ca înainte. Medicul de gardă a venit în inspecţia de la ora 17, gata să ia măsurile necesare, la nevoie. Era un tip sobru, exigent şi distant, pe care nu l-am văzut nici măcar zâmbind în cele două săptămâni cât am fost spitalizat. L-am făcut eu să pufnească în râs nestăvilit – şi era vizibil că asemenea manifestări nu-i stăteau în obişnuinţă. S-a petrecut atunci când mi-a cerut să mişc vârful unui picior, test de rutină pentru cei operaţi, şi m-a întrebat cum mă simt:
– Domn’ doctor, mă simt ca ăla jelit de neamuri aşa: „ete-al dracu, nu mai moare, că tot mai dă din picioare!”
– Ce? Cum? Ce vrei să spui cu moartea?
I-am reprodus versurile cântecului popular, în varianta lui Tudor Gheorghe. Râsul medicului mi-a făcut mult bine la psihic, alungându-mi definitiv gândurile negre ce mă bântuiseră noaptea precedentă, când trimisesem şi sms-uri alarmante câtorva prieteni scriitori, din partea cărora aş fi vrut nişte necroloage laudative, dacă exegeze critice n-au comis. Dar nici de ferpare n-am avut baftă, drept care, declar că renunţ pentru următorul veac la elogii!
Am încercat să observ oamenii din jur cu empatie meticuloasă. Cineva care mă iubeşte mi-a adus şi-un carnet, să notez tot ce văd, aud, simt, gândesc, visez, halucinez, imaginez. N-am putut să o fac. Nu ştiu de ce. Câteva observaţii figurează totuşi pe-o foaie ruptă, lângă tastatura computerului. Le tot recitesc, fără să aflu vreuna concludentă. Poate: „Compasiunea poartă ochelari de vedere”. Asta, pentru că toate femeile care îşi făceau bine meseria – bucătărese, îngrijitoare, lenjerese, asistente, doctoriţe – purtau lentile cu diferite dioptrii. Sau: „Răceala are părul blond şi ochii verzi” – de la uimirea provocată de o asistentă nurlie. Indiferenţa ei faţă de pacienţi rivaliza cu frumuseţea-i tipică, de muiere fatală, dintre cele care mobil(iz)ează imaginaţia atâtor scriitori, de toate neamurile.
Şi-am remarcat solidaritatea pacienţilor în faţa durerii, a nevoii şi-a iminentei morţi. Solidaritate, compasiune şi înţelegere am primit şi de la personalul spitalicesc, fie medici, fie orice altceva, inclusiv şoferi şi gardieni. Însă câtă compasiune poţi pretinde din partea cuiva, zilnic asediat de boală, de răni, de moarte şi disperare? O fi medicina apostolat, dar până şi Iisus, înainte de-a deveni Hristos, s-a plâns de numărul mare al handicapaţilor ce căşunaseră pe el, să-i vindece, nu să-i mântuiască! E ceva în neregulă cu cele scrise în paragraful acesta? Posibil. Şi dacă e, îmi asum greşeala, fiindcă în situaţii de genul maladiilor nevindecabile, mulţi oameni se comportă halucinant sau copilăreşte.
Oarecum legat de amănuntul că unii bolnavi au nevoie de îngrijire permanentă, precum copiii mici, mi-am amintit de prima internare în spital, când mi s-au extras polipii nazali. Să fi avut şase, şapte sau opt ani? Era vară, poate iunie sau iulie, poate chiar august. Ca toţi copiii din sat, alergam desculţ de primăvara până toamna, transpiram, răceam frecvent şi mi se umflau amigdalele. Nodurile din beregată îmi astupau parcă şi urechile mai mult nespălate. Leacurile administrate de părinţi şi – mai ales – de bunici, erau din cele tradiţionale, „băbeşti”. Eficienţa acestora fusese verificată de-a lungul istoriei contorsionate şi al stilului rural de viaţă, frust, vigilent, intuitiv, arbitrar, presărat cu rare clipe de tihnă ce puteau fi cu succes alocate „cercetării ştiinţifice”. Bunăoară, pentru atenuarea umflăturilor de gâlci, cum se numesc popular nesuferitele organe limfoide, cu aspect şi relief de migdală, proţăpite la intrare în faringe – banala beregată sau şi mai banalul gâtlej – Maica, bunica paternă, folosea praful de sare grunjoasă, cernut prin sita ruptă a unui ciur de mălai delabrat. Uneori întrebuinţa şi gaz lampant, după ce înfăşura arătătorul cu pânză curată şi-l înmuia în bidonul de tablă ce conţinea inflamantul şi – vezi bine! – vindecătorul lichid. Şi azi simt în fundul gurii, de-o parte şi de cealaltă a omuşorului, neuitatul gust al sării zobite cu un ciocan pe-o cârpă, în căpistere şi senzaţia de nedescris dată de apăsarea degetului pe sensibiloasele glande, a căror extirpare nu elimina din meniu îmbolnăvirile. Puterea obişnuinţei, deh!
Unii copii o păţeau rău din cauza gâlcilor, iar dacă părinţii se aventurau să-i transporte la spital pentru operaţie, nu li se garanta însănătoşirea. Soră-mea, de exemplu, a fost tratată în acest fel, dar problemele ei de sănătate nu s-au atenuat după scoaterea amigdalelor. Eu am fost operat de polipi. Cum anume vor fi fost convinşi ai mei să mă supună trecătorului chin, n-am aflat. Factorul decizional a fost însuşi Taica, de obicei conservatorist în unele domenii ale vieţii noastre de familie, dar vizionar în destule altele (am mai povestit). El m-a dus la spital, şi tot el m-a luat de acolo. Ţin minte şi azi autobuzul hodorogit ce făcea de trei ori pe zi cursa Găeşti – Morteni, ulterior până la Ciupa. Sper că nu greşesc în presupunerea că fusese construit în Cehoslovacia, la uzinele Tatra. Ipoteza e stimulată de amintirea siluetei, rotunjite ca o lubeniţă, emblema fabricii respective. Sau să fie o falsă aducere-aminte, de câţiva ani mai târziu, când tot Taica m-a cărat efectiv la policlinica din Găeşti? Atunci trebuia să-mi fie restabilită rotula genunchiului stâng, sărită de la locul ei în apriga paradă executată ca să apăr poarta echipei mele de fotbal din clasa a treia, cum le apăra faimosul Voinescu pe-a CCA-ului şi pe-a naţionalei...
Spitalul orăşenesc din Găeşti era o clădire construită special pentru destinaţia dată, pe un singur nivel, cu suficiente saloane, socotesc, şi cu dotări asupra cărora, necunoscându-le, nu sunt îndreptăţit la comentarii. Încăperea destinată copiilor fără însoţitor, unde am fost internat, avea ferestrele spre miazăzi, iar paturile orientate pe direcţia Nord-Sud, lipite două câte două. Alături s-a nimerit un băiat cam de vârsta mea, domiciliat chiar în oraş. De la el am aflat însă – şi uite, vă spun şi Domniilor Voastre, Preacinstiţi Cetitori! – că locuia în „Circa întâia – Gară”. Ce va fi însemnat asta, nu m-am lămurit nici până acum, cu toate că sălăşluiesc eu însumi în această urbe de aproape patru decenii, posibil chiar în misterioasa „Circă întâia – Gară”. Băiatul – n-am cum să-l uit! – era oacheş, mai fragil ca mine şi permanent în mişcare. Medicul şi asistentele îl ameninţau că, dacă nu se astâmpără, va suferi şi-o altă operaţie decât cea de polipi, pe care amândoi am îndurat-o cu sufletiste văicăreli, astfel părându-ni-se mai uşoară. Împreună am jucat un fel de pitită, legându-ne simultan la ochi cu bucăţi de bandaj alb şi căutându-ne reciproc prin paturi. Hărmălaia ne-a fost stopată de cineva adult, parcă o femeie. Dar ne-am distrat pe cinste.
Chipul medicului nu-mi locuieşte în vreo celulă a memoriei. Silueta lui, da. Purta halat alb, avea părul cărunt şi, pe frunte, oglinda cu bec în centru, care-i permitea să vadă în cavităţile nazale. Cleştele longilin folosit să depisteze vegetaţia adenoidă se curba la mânere, vârful acţiona precis şi nemilos. Nu sunt sigur dacă tot cu acel cleşte mi-a curăţit infecţia şi-a împins tamponul de vată, îmbibată sau nu în soluţie sterilă, ca să oprească sângerarea. Vă asigur că senzaţia trăită la eliberarea de micile tumori a fost aspră, ca produsă de-o sârmă trecută direct prin carne.
Am revenit acasă cu idei noi de jocuri, puse în aplicare cu soră-mea chiar în după-amiaza ieşirii din spital. Primul a fost noul stil de-a baba-oarba. Vrând să-i demonstrez regulile, m-am legat singur peste ochi cu o basma de-a mamei. Şi, umblând apoi prin pat – fiindcă voiam un ring aidoma celui din spital –, m-am trezit urgent pe jos. Norocul meu că podeaua de lemn era protejată de multe preşuri. Unde am extins domeniul de joacă, aşa cum un francez, azi mult mai celebru decât mine, avea să extindă narativ domeniul luptei. 

(HYPERION - nr. 4-5-6/ 2018)

vineri, 16 martie 2018

TERAPIE NARATIVĂ - 1/2018

Mirosul şarpelui de baltă


       Ani de-a rândul am luat - şi încă iau - apă de băut dintr-o fântână situată la marginea unui islaz. I se spune şi, nu ştiu cât de corect, „arteziană”, deoarece curge non-stop, fără ajutorul vreunei pompe. Ca să ajung la ea, ies din oraş pe şoseaua spre nord, către dealuri - Podişul Getic, cum scria odinioară în manualul de Geografie, clasa a IV-a. Traversez râul Potop, din grozăvenia căruia a rămas doar numele; apa scursă pe albia lui abia atinge debitul unui pârâu, mai din plin adunându-se la vreme ploioasă. După câteva case şi-un teren de sport, urmează o porţiune de islaz, pe dreapta, şi ogoare pe stânga. Satul Arsuri se aşterne la vreo doi kilometri, premers de drumul ce duce la saivanul vitelor şi la pădurea - odinioară celebră şi de nepătruns - cu acelaşi nume. Un şanţ enorm colectează apele pluviale din vatra satului şi însoţeşte şoseaua, pe partea stângă. Sălcii pletoase, sălbăticite, jupuite de vijelii umbresc malul dinspre ogoare, dându-i înfăţişare picturală de zăvoi bucolic. Asta dacă priveşti de la distanţă. De aproape însă, lipsa de grijă a omului, vizibilă în hăţişul de mărăcini şi-n mizeriile înghesuite pe suprafaţa lichidului nămolos, face ca toamna, iarna şi primăvara, liziera să capete un aer fantast, demn de prozele romantice. Sau mai degrabă de roman gotic, dat fiind că vântul şuieră câteodată înfiorător prin crengile uscate.

      Merg la fântână cu patru bidoane de plastic. Mijloc de locomoţie - bicicleta. Fac o plimbare; apa e un pretext rezonabil. Şi nu de puţine ori, la întoarcere păşesc pe lângă velociped, pe trotuarul întins de-a lungul şanţului între cele două localităţi, fracţii ale aceleiaşi unităţi administrative. Nu m-am lăsat niciodată sedus de atitudini războinice contra nesimţirii umane generalizate, ale cărei „produse” abundă şi pe malul tranşeului sus-pomenit. Când am putut, am curăţit eu. Dar ce poate face un om singur contra unei turme? Dezolat de neputinţă, m-am resemnat încercând să văd numai părţile frumoase. Ici o tufă de măceş; dincolo un pâlc de papură; florile albastre ale vreunui ciulin necopt; mâţişorii parfumaţi ai sălciilor, primăvara; cântecul broaştelor în zile anume predestinate de „Stăpânul cel fără de margini peste marginile lumii”, vorba Poetului... Şi-am constatat că mă împlinesc sufleteşte când admir natura; scriu o banalitate, sigur; şi e musai să mi-o repet, fiindcă timpul ce mi s-a dat e tot mai puţin şi mai preţios, ca să-l cheltuiesc detestând. La urma urmei, cum să dispreţuieşti Natura, chiar dacă Omul, parte a Naturii şi el, o strică, inconştient şi continuu, de când fiinţează?

      Într-o zi de aprilie veneam agale de la izvor şi sorbeam nesăţios arome de pământ reavăn, de muguri explodaţi pe crengi, de iarbă ţâşnită impertinent. Canalul îşi etala macabra sumă de gunoaie. Recipiente de plastic, pamperşi, ambalaje greu de reciclat natural, ale mărfurilor ce umplu supermagazinele, cutii de carton din cele mai diverse - iată câteva reziduuri ce fac fala câmpurilor verzi de-altădată, regretate de nostalgici, blamate de propagandiştii noilor politici corecte, bine stipendiaţi în propria lor prostie. Bătea vântul subţire dinspre sud-vest, iar eu înaintam cumva contra lui, fără să simt efortul. Şi deodată mi-a umplut nările un miros de mâl putred, de fund de baltă, de ierburi năboite în apă tulbure şi rece. Am recunoscut imediat mireasma din copilărie ce-mi trezeşte simţurile la intervale lungi şi seci, pe care nu ştiu cum să o descriu exact - dacă se poate descrie! Nici poetic nu cred că pot să o transpun în pagina fişierului electronic; n-am încercat, e drept, să scriu cu pixul pe o coală de hârtie, clasic. Dar ştiu de la ce anume provenea: de la un şarpe mort!

       Era vara lui 1964, împlinisem opt ani. Cred că nu mă înşel, o să vedeţi mai jos de ce. În vara aia tineretul din sat pierdea timpul „la Vad”, un loc viran, niciodată cultivat, pe uliţa Sârbilor, între gospodăria lui Ion al lui Valter şi Dispensar. Dispensarul funcţiona în casa căpitanului Paulian, confiscată de „regimul puterii populare”, după „fuga” Regelui, al cărui ostaş devotat fusese şi ofiţerul în cauză, plătind cu închisoarea credinţa jurată legal „capului” oştirii. Iarna, „la Vad” se netezea cel mai bun derdeluş din vatra satului. Acolo mi-am rupt două perechi de cizme cauciucate (mai apoi, plăcându-ne muzica rock, le ziceam cauciocate, pricepeţi la ce băteam apropo!), dându-mă cu sania întins pe burtă, cu picioarele ferm ţinute oblic, nu sprijinite pe tălpice, botul încălţărilor slujind ca mecanism empiric de frânare. Primăvara şi vara, iarba măruntă, crescută des, era păscută în silă de vaci. Am scris „în silă” nu ca să comit vreo figură de stil, ci pentru că pe pajişte hălăduiau gâştele Ariticăi (ea ţinea cârdul cel mai mare) şi ale altor vecini, murdărind covorul verde cu gâneaţ, colorat în altă nuanţă de verde. Pornită din drumul vag pietruit, fâşia de pământ înierbată cobora ca un dreptunghi până pe malul Neajlovului, unindu-se prin dosul curţii Dispensarului cu islazul aproximativ triunghiular întins de acolo până spre Dealul Ţipoia (denumit aşa după proprietarul cu acelaşi nume - probabil pictorul, vreun frate ori văr -, al cărui conac fusese demolat înainte de colectivizare, iar livada rasă din rădăcini).

      Am zis că aproape toată suflarea tânără a satului toca frunză la câini. Unii păzeau vacile, alţii jucau ţurca. Fetele coseau sau împleteau, după priceperea lor, băieţii scotoceau malurile râului sau ale heleşteului din spatele Dispensarului. Misterios ca un lac din prozele romantice germane (citite de mine cu voluptate ciudată cam peste vreun deceniu), ochiul acela cu apă rece, limpede şi întunecată ca oglinda morţii, a rămas etalonul toposului damnat, deşi - slavă Domnului! - nimeni nu s-a înecat în el, nimeni nu şi-a pierdut acolo bijuterii sau lucruri valoroase. Nici ca ascunzătoare n-a folosit, când nea Radu lui Iorgu şi-a azvârlit într-o noapte carabina pe care „uitase” să o predea, când cu ordinul conceput de „organele în drept”, ca să dezarmeze subtil pe ultimii - şi ascunşii - „duşmani ai poporului”. Asta se întâmpla pe la sfârşitul anilor 1950. Nea Radu fusese pârât de „prieteni” că are două puşti, nu doar una, cea de vânătoare, deţinută legal. Nu-i folosise la nimic nici carnetul de comunist (erau destui înscrişi de complezenţă, iar „tovarăşii” cunoşteau bine „atitudinea” fiecăruia), nici starea de invalid de război, cu piciorul pus în proteză (rănit însă pe frontul de Est, nu celălalt!), nici „funcţia” de pândar al averii Statului, pentru care probabil căpătase dreptul să poarte armă. Care drept nu se dădea oricui. Cu toate astea, când n-a mai fost sigur de ascunzătoarea în care dosise puşca ZB de 7,92, a aruncat-o în heleşteu. Cine l-a văzut? Nu se ştie. Cert e că la câteva zile Miliţia a scos aproape tot satul şi-a băgat oamenii în apă să caute arma cu căngi, cu furci, cu greble, cu beţe, cu mâinile goale. N-a durat mult până au găsit-o. Patul de lemn era intact, la fel şi vaselina de pe ţeavă. Cum a scăpat nea Radu de pedeapsă, e altă poveste...

      În vara lui 1964, unchiul Nelu, fratele mamei, terminase armata şi se plimba ţanţoş printre fete, ca Făt-frumos (era cu adevărat frumos, fotografiile stau dovadă!) căutându-şi, înainte să-şi caute serviciu, viitoarea mireasă. Ionica lui Aurică Fafioc, o blondă cu pielea cafenie ca frunza nucului de toamnă, pusese ochii săi verzi pe el, drept care eu mă bucuram de-o sâcâitoare atenţie.

      - Îmi dai mie pe unchi-tău, Nelu? - mă întreba ea de câte ori uitam să ocolesc pe departe, şi-o întâlneam pe drum. În ziua aceea stătea pe iarbă, lângă alte fete, în vreme ce noi, copii de şcoala primară, băteam o minge de cârpă printre vaci. Auzind întrebarea Ionicăi, vărul meu Ilie al lui Moga, viitor inginer TCM la Fabrica de frigidere, m-a sfătuit să-i răspund aşa:

      - Dacă îi dai un toc!

     Se miră Ilie şi-acum că am reţinut replica pe care el o auzise de la un flăcău, Ionel al lui Ganea, mort de tuberculoză în floarea vârstei. Câte întâmplări am petrecut în valea Neajlovului din vatra satului nostru, încă nespartă de tractoare? Cine le mai ţine minte! Şi ce semnificaţie le pot găsi? Cum ar fi întâmplarea cu şarpele mort, al cărui miros mă urmăreşte intermitent!...

     Deşi învăţasem să înot la şapte ani, după ce Taica mă aruncase în apă, sub sălciile Gligorului, chiar în dreptul heleşteului de la Dispensar, abia la zece am început să umblu cu undiţa pe Neajlov. Şarpele desemna o prezenţă obişnuită în lumea copilului care eram. Zona noastră nu pria celor veninoşi. Or fi fost sau ba, spaima de ei persista în mentalul colectiv şi pe cei mai mulţi ne determina să fugim de reptilă, când o vedeam. Eu nu mă temeam de jivină, cu toate că îmi producea scârbă, la fel ca şi azi. Am omorât vreo câteva de-a lungul anilor, împins de repulsia ancestrală, căreia nu i-am căutat antidot. În lumea rustică din care provin, să omori un şarpe era ceva tot atât de firesc şi necesar precum a hrăni un câine. Nu ştiu dacă din acel univers provine îndemnul „calcă-l pe cap ca pe şarpe”, neîndoielnic e că fapta se petrecea des în fiecare vară, până când respectivele vietăţi, majoritatea neveninoase, s-au împuţinat, chiar au dispărut. Încerc să mă simt vinovat într-o oarecare măsură, judecându-mă pe mine, cel de alaltăieri, prin optica zilelor astea sărăcite. Mă judec... Dar balanţa nu se înclină în nicio parte, pesemne că nu eu trebuie să cumpănesc. Sau nu e acum timpul cântăririi?

      Am părăsit-o pe Ionica lui Fafioc în clipa când ceata băieţilor de pe malul heleşteului s-a lansat, cu exclamaţii îndârjite de uluire şi spaimă, în urmărirea unui şarpe. Îl descoperise Nicu lui Pogon, un băiat cu patru ani mai mare ca mine. De omorât, l-a omorât altul, cred că Mitică al lui Sticlă, neînduplecat în asemenea ocazii şi nemilos cu cei vădit mai mici, indiferent că erau animale sau oameni. (Mi-amintesc fără plăcere cum ne băga cu capul sub apă, acest Mitică - Dumnezeu să-l ierte, că e mort de mult! -, urcându-se cu picioarele pe umerii sau capul nostru, când ne prindea la scăldat în zona sa de acţiune, bentul de pe Ioneasca, lângă podul de la Neajlovel...) Era un şarpe lung şi gros, unul dintre cei rar văzuţi, găsiţi şi omorâţi la noi. Să fi măsurat doi metri? Nu sunt capabil să estimez. Ne-am înşiruit toţi băieţii în urma lui Nicu. Fiindcă el dibuise reptila, lui i-a fost încredinţată moartă. El a rupt o crăcană de salcie şi a prins cu ea şarpele de mijloc. L-a ridicat în aer şi a pornit prin sat, să-l arate curioşilor. Ne ţineam după el. Bătea vântul numit pe-atunci Băltăreţul, care n-a mai bătut după ce „specialiştii” agriculturii comuniste au secat bălţile din lunca Dunării (detaliu aflat de la istoricul Ion Nania). Zăresc şi azi, cu ochii minţii, crengile moi ale sălciilor de pe malul heleşteului, turtite de pala vântoasă, văd luciul de culoarea oţelului cum se încreţeşte sub vânt, văd frunzele unor salcâmi scuturate violent la înălţimea la care noi ajungeam doar cu privirea. Şi aud limpede glasul cuiva din sat - al cui să fi fost oare?

      - Băăă, nu mai plimba şarpele aşa, că se pune pe vântoasă de-o să usuce tot!

     Era o superstiţie a cărei provenienţă n-am cercetat-o. Să fi fost ea specifică doar satului meu? N-aş băga mâna în foc. Între cele multe legate de mitica reptilă, stârnirea vântului prin purtarea în aer a uneia moarte mi se pare curată fandacsie. Coincidenţa manifestată atunci mi s-a întipărit în memorie fără greutate; din asta vă puteţi da seama că am fost lovit puternic la vârsta-mi crudă. Oroarea faţă de această vietate m-a însoţit permanent. Chiar şi documentarele televizate îmi provoacă dezgustul.

     Şi totuşi, un teribil de fericit vis a fost acela în care eu şi Taica, bunicul patern, priveam - şi-l primeam în curte ca pe-un fel de rudă - un şarpe uriaş, ridicat din pământ deasupra salcâmilor seculari din spatele casei. Cu toate că balaurul manifesta o atitudine protectoare faţă de noi, împietriserăm chiar pe locul unde, în ianuarie 1960, se afla boşca de coceni în peretele căreia bărbatul de şaizeci de ani neîmpliniţi se ascunsese de activiştii porniţi să-i convingă pe gospodari, argumentând cu bâta, „să se treacă la ge-a-ce. În vis nu mi-a fost nici frică, nici scârbă de şarpe; şi nici n-am insistat să decriptez semnificaţia neuitatei mele trăiri nocturne de-acum vreo cinci-şase ani...

     Nicu lui Pogon a lăsat jos băţul cu mortăciunea, plimbând-o prin ţărână ca pe-o funie. Avea faţa impenetrabilă; era, de altfel, un tip serios, care s-a rostuit în Bucureşti nu mult după ce-a terminat şcoala profesională, chiar înainte să-l ia în armată. Umbla desculţ, cu pantalonii de doc suflecaţi până sub genunchi, cu cămaşa scoasă din brăcinar. Îi văd - deşi nu l-am văzut de-o jumătate de veac şi n-o să-l revăd decât poate pe lumea cealaltă, unde s-a grăbit să plece - faţa spălăcită, cu ochi ca peruzeaua, cu fruntea boltită, cu părul rar şi cânepiu; îi aud vocea ca şoapta unui clopot de aramă subţire, învelit în velură. Nu reţin să fi spus atunci, când cu şarpele, vreo propoziţie anume; ştiu doar că se ferea de noi, părându-i-se că vrem să-l deposedăm de trofeul... - să-i zic cinegetic? Probabil că vreun băiat o fi exprimat dorinţa de a purta şi el băţul cu şarpele, iar ambiţia de-a fi singurul viteaz să-l fi îmbăţoşat pe Nicu, făcându-l distant...

      Alte amănunte ale faptelor înfăţişate aici pe scurt s-au pitit în scorburile memoriei. Pas de le găseşte! Nu s-a pierdut însă mirosul şarpelui mort. Dar pe el nu-l pot descrie, oricâte metafore şi înlănţuiri de cuvinte aş folosi. 

(HYPERION - NR. 1-2-3/2018)

vineri, 15 septembrie 2017

TERAPIE NARATIVĂ


Împărtăşanii

Dacă stau chinuit pe scaun şi îmi amintesc fără părtinire, tatăl meu a practicat din greu - şi cu mai multă consecvenţă decât orice altceva - meseria de beţiv, din care i s-a şi tras neverosimilul, fragedu-i sfârşit. Băutul fără noimă, pierderea timpului în discuţii aburoase pe la bufetul sătesc ori prin cârciumile răsărite după colectivizare, fabricarea ţuicii în alambicul propriu, improvizat din te miri ce vase, ţevi şi butoaie cărora nimeni nu le-ar fi găsit vreo întrebuinţare - toate astea ţineau loc de treburi serioase pentru generaţia părintelui meu, constituind parcă şi-un fel de palmă dată generaţiei precedente, cea care prin muncă îndârjită şi spirit econom adunase o avere, acum inutilă. A nu se uita că, pentru ţăranul român, aşa cum îl găsim configurat în opere literare, dar şi-n studii sociologice, a avea pământ era dorinţa cea mai fierbinte şi împlinirea ce-i rotunjea viaţa. Eu n-am nevoie să citesc documente găsite prin arhive ori pagini epico-lirice scrise de marii noştri literaţi; am văzut destui oameni care, cuprinşi de febra creşterii porumbului muştruluiau cernoziomul cu palmele jupuite, trăgând la rădăcina plantelor ţărâna moale, umezită de vreo trecătoare ploaie. Am lustruit amar de ani clasica unealtă şi cu ea mi-am câştigat primii bani de la IAS - cu sapa folosită de atâţia săteni, între altele şi pentru rezolvarea problemelor litigioase dintre ei. Ca un sculptor în lut sau poate ca un olar inconştient, am utilizat în diferite împrejurări tălpile pentru retuşarea estetică a cuibului anevoie strâns pe lângă vreo tulpină fragilă, crescută ponciş. Multora dintre consăteni, colectivizarea le-a tras, efectiv, pământul de sub picioare, lăsându-i de-a dreptul în aer într-un mod foarte puţin metaforic şi destul de crunt ca să piară de pe faţa planetei după o fragilă împotrivire. Dar au fost şi unii a căror minte era suficient de sprintenă să priceapă că vântul ce bătea dinspre Est nu-i teribilul, însă trecătorul Crivăţ; şi că, dacă ai chef să trăieşti, ori te pliezi curentului, ori te laşi purtat de el până dincolo de fruntarii, dincolo de Cortina de Fier sau chiar dincolo de Atlantic. Aşa au procedat Niculae al lui Diliba şi fiul său, Gigel. Primul a vândut pe nimic pogonul de pământ din care abia se arănea şi-a găsit o slujbă la fosta uzină Malaxa; al doilea a părăsit Bucureştii, în care se supravieţuia totuşi comod prin anii 1965-1975, şi s-a exilat în Canada.
Rămaşi doar cu grija, deseori nesemnificativă, a curţii şi a grădinii din jurul casei, aproape toţi cacovenii valizi s-au calificat „la locul de muncă” în uzinele din orăşelul apropiat, Găeşti. De acolo s-au şi pensionat, cei mai „norocoşi” dintre ei chiar înainte de vârsta legală, din cauza vreunei boli căpătate la serviciu. Neîndoielnic, alcoolul - mai ales din cel prost, abundent şi specific anilor 1980 - ajutase la îmbunătăţirea calităţii de bolanv, cu care bietul om se pricopsise fără mult efort. Iar alcoolismul - acum mă refer la populaţia României - nu era ceva „perfect bărbătesc”, vorba unei reclame inepte. Şi femeile cedau ispitei bahice, zeitatea antică bântuind - cum se ştie - meleagurile astea, binecuvântate în secolul XX cu stăpânirea - prin reprezentanţi - de către populaţiile balcanice. Să bei până uiţi de tine, să bei fără oprire nu ştiu câte zile, să bei orice fără să-ţi facă rău, să bei din zori, ca băieţii buni, să iei la intrarea în fabrică un ceai afurisit la cârciuma din colţul platoului industrial, să guşti la prânzişor o ceaşcă de ţuică doar ca să nu uiţi încotro ai plecat, să sorbi la prânz vreo două cinzeci de grijanie ca să-ţi faci poftă de mâncare, să ieşi din şut pe la chindie, uscat de-atâtea rugăciuni, şi să-ţi stingi setea „La Florică gogoşarul”, cum i se spunea dughenei unde Florică vindea, pe lângă faimoasele sale gogoşi găurite, suc la sticlă, colorat galben şi întărit cu alcool din prunii combinatului - iată adevăratele preocupări pe care generaţia părinţilor mei ni le-a lăsat moştenire nouă, cei veniţi pe lumea asta crudă între 1950 şi 1960, fără să-i excludem şi pe mai tinerii ca noi, de până la pleiada celor numiţi ulterior „decreţei”, cu a căror naştere s-a schimbat paradigma. Mentalul comun din zilele post-comuniste (folosesc un termen ce mă scapă de complicate precizări), edificat de-o presă mai degrabă analfabetă, plasează în judeţele Moldovei epicentrul beţivănelii, dând şi de înţeles că ar fi un fenomen tipic românesc. Fals. Nu vreau să demontez mistificarea, ci doar trimit lucidul cititor la o carte, ameţită de englezul Malcolm Lowry – La poalele vulcanului, sau la alta, a rusului Venedikt Erofeev - Moscova-Petuşki. Cârcotaşii pretenţioşi pot găsi la celălalt rus Erofeev, Viktor, un eseu - Filosofia vodcii - selectat din volumul Buricul şi publicat la noi chiar de revista România literară, bastionul rezistenţei antietilice din patria literelor valahe.
A vorbi în acest context de „religie”, „grijanie”, „împărtăşanie”, „prescură”, „pomană”, „cristelniţă” şi alţi termeni bisericeşti nu-i, de bună seamă, ceva natural, ca şi când ai discuta, impersonal şi simplu, despre viaţă şi despre vulgarităţile ei aspectuoase. Exista, până nu demult, o anumită pudoare în a numi, de pildă, organele sexuale şi îndeletnicirile lor specifice, folosind cuvinte din limbajul colorat al străzii, care nu de multe ori coincide în vocabule - însă nu şi-n tonalitate - cu limbajul intelighenţiei mai mult sau mai puţin artistice. Similar, pentru lumea rurală în care am crescut, a spune că „beau până cad pe jos” era cel puţin jenant, astfel că de obicei auzeam expresii precum „m-am împărtăşit la Pielan şi-am ajuns acasă lemn de-atâta agheasmă” (Pielan fiind gestionarul magazinului sătesc în care se găseau de toate, şi mai cu seamă, cam de prin 1965, băuturi de orice fel, inclusiv din import). Dacă aş istorisi aici diverse întâmplări legate de băutură, pagina s-ar colora fără efort, ca un clişeu fotografic analog developat manual în condiţii de laborator improvizat. N-aş îndrăzni să comit asemenea liturghie; dar cum să vorbeşti despre băutură fără să pomeneşti măcar o sfeştanie sau două, cât de cât epice? Slavă Domnului, n-au lipsit nici din propria-mi viaţă! Ba unele s-au întâmplat înainte ca memoria mea să acumuleze amintirea faptelor şi să o păstreze până spre zilele astea translucide...
De prima am auzit, îmi închipui, de la Maica, bunica din partea tatălui, cea care ne-a crescut, pe mine şi pe soră-mea. Isprava mi s-a părut cumva imposibilă, însă Maica nu obişnuia să-mi spună minciuni, ci poveşti, unele în versuri, semnate de scriitori uitaţi, cum e Vasile Militaru. Confirmarea mi-a parvenit de la tata, pe când aveam vreo 20-şi-ceva de ani, venisem în concediu din serviciul militar (executat la marină, în Constanţa, Mangalia şi 2 Mai), şi irigam cu ţuică proaspătă iluzia că vom locui împreună - el, văduv, şi cu mine, neînsurat -, plănuind îmbunătăţiri la casă şi noi construcţii în curtea noastră de 5000 m2. Era septembrie 1978 şi ziua semăna cu aceea din septembrie 1956, când făptaşul fusese la depărtare de-un ţoi să mă omoare cu extract de zarzăre. Pe atunci, genitorul meu „lucra la sonde”, cum ţărăneşte era desemnat statutul lui de electrician la schela de foraj petrolier ce împânzise dealurile dintre Cobia şi Leordeni. Calificat la şcoala profesională, absolvită imediat după armată - sau concomitent cu perioada-n uniformă, pentru mulţi definitorie - Andrei Ungureanu se număra printre cei, nu puţini, care opinteau să plece din mediul rural, văzând încotro evoluează societatea românească. N-a plecat; pesemne că-n suflet nutrea visul că lucrurile se vor întoarce. Dovadă am şi opinia lui - rostită cu aerul că-i vorbă scăpată la beţie: „Comunismul nu prinde anul 2000!”. Ce folos că a avut dreptate, dacă el, tata, n-a prins acel an?!
Era o zi senină, neobişnuit de caldă, eu abia împlinisem şase luni de viaţă şi mă zbenguiam într-o copaie scobită în lemn de plop, protejat de-a curmezişul cu nişte bete, abandonate probabil de Taica. Leagănul ăsta improvizat adăsta pe jos, la umbră, sub mărul din faţa casei. Maica alerga după toate treburile gospodăreşti, lăsate în grija ei de restul familiei - Taica, mama, mătuşă-mea Florica, zisă Dada, unchiul Ioniţă şi cealaltă Florica, nevasta lui, căreia îi ziceam Mama Fica. Toţi aceştia plecaseră la câmp, cred că la culesul porumbului, aşa dă de bănuit situarea temporală. Cele 18 pogoane greu cumpărate de Taica şi egal împărţite copiilor săi solicitau forţă de muncă, nu glumă. Sosit acasă cu teancul de bani pentru achitarea taxelor impuse de „regimul puterii populare”, tata era binişor aghesmuit, fiindcă-şi permitea, la salariul lui, în ciuda obiecţiilor dialectic-absconse ale inclementului Taica şi a palmelor îndesat administrate de fratele său mai mare, nemilosul Tatoniţă. Ce fel de ţuică băuse, şi cu cine, nu-şi mai amintea după 20-şi de ani. Fără să pară că observă starea lui, ori poate îngăduitoare din fire, cum era de fel, Maica l-a rugat să legene copaia, sperând că eu voi adormi, iar el se va trezi. Bucuria că mă are şi că mă vede, după cât timp o fi stat la sonde, l-a împins pe tata să împărtăşească - în lipsa altui tovarăş - fix cu mine licoarea ce-l înaripa! A turnat din sticlă într-o lingură, tot de lemn, şi mi-a dat să beau, convins că în felul ăsta voi înceta să mă agit o bună perioadă de timp. Eroare! Alcoolul m-a congestionat; m-am înroşit ca pus la fiert, am început să urlu, mă sufocam de plâns, bestecăiam din mâini şi din picioare ca oaia căpiată, scoteam pe gură clăbuci - în fine, toată gama de gesturi ale intoxicatului precoce. A venit Maica şi, văzând situaţia, m-a scăpat dându-mi să beau lapte - de unde, pesemne, am rămas până acum cu apetenţă pentru hrănitorul lichid.
- Mă, nesocotitule, era să omori copilul! - spunea tata că i-ar fi zis Maica, şi n-am motive de îndoială, ştiindu-i bunicii un suflet ca pâinea caldă. Blândeţea ei nu l-a scutit pe entuziastul meu părinte de pedeapsă. Care nu mai ştiu în ce-a constat...
Altă ispravă a tătânelui s-a consumat în primăvara lui 1965. Pe atunci lucra în Balastiera Ioneşti, unde ajungea cu bicicleta în toate zilele fără zăpadă. Erau mai mulţi din Cacova şi Morteni, toţi pedalând zorit la plecare şi alene la întoarcere. Sau invers? Ca să ajungă mai repede, se iviseră două posibilităţi: motoreta sau motocicleta (nu sunt acelaşi lucru!). Motoretă cumpărase Marian, zis Boască, din Morteni, motocicletă nea Aurică al lui Zamă, vecinul nostru, care se îndura câteodată să-l ia şi pe tata. Veneau amândoi cu chiu, cu vai şi cu vreo sticlă prost ascunsă de ochii didactic-osânditori ai Doamnei învăţătoare Jeni, soţia lui nea Aurică. Cum-necum, vecinul l-a convins pe tata să-şi ia şi el motocicletă - sau motoretă, nu pot preciza ce. De la cine cumpărase drăcovenia, chiar că n-am întrebat vreodată, dar e sigur că proprietarul avea aceleaşi gusturi ca părintele meu şi ca vecinul nostru, erijat în consilier de achiziţie. Odată târgul încheiat, se cuvenea să-l cinstească tradiţional, drept care s-au oprit tustrei la cârciuma gestionată de faimosul şi unsurosul (de la „uns cu toate alifiile”) Iţic, personaj deloc inventat, deloc evreu, cum ar lăsa numele să se înţeleagă, şi a cărui existenţă poate fi atestată documentar de crucea din cimitirul satului Ghergheşti. Suculenţa împărtăşaniei a fost de netăgăduit. Micii serviţi drept anafură n-aveau niciun zgârci. Vinul şi ţuica nu suferiseră botezul apei de fântână. De gheaţă nu era nevoie, luna aprilie încă răbufnea răcoroasă. Aldămaşul a turuit rotund, iar plecarea a dat rateuri. Însă odată urcaţi pe biciclete, nu s-au poticnit decât în valea Neajlovelului, în preajma unei grămezi de balast, puse în drum pentru a fi împrăştiată ca pavaj cândva, înainte de-a fi furată. Tata s-a oprit drept în mijlocul muşuroiului, analizând consistenţa pietrelor cu nasul, obrazul stâng, coatele şi genunchii. Căzătura nu l-a frânt. A ajuns acasă pe post de proptea lui nea Aurică, mult mai tămâiat. Juliturile, sângele ce-i mânjea faţa, ruptura hainelor grăiau elocvent ce păţise. Întâmplător aflat în curtea noastră, într-o criză de trezie după lungi sesiuni de înecare în băutură a durerii că-i murise nevasta cu vreun an înainte, Tatoniţă i-a cârpit o inutilă pereche de palme, absolut fără niciun efect pedagogic asupra fratelui cel mic. Taica şi Maica n-au comentat incidentul. Mama, ca de obicei în ocazii de-astea, a preferat să tacă şi să înghită încă o dată umilinţa situaţiei. Şi nu era prima oară.
Mi-amintesc bine figura lui tăticu (aşa îl alintam), afişată zilele următoare. Îi desluşesc rănile roşii pe obraz şi pe nas, ochii umflaţi şi atitudinea de câine bătut. Stătea pe treptele prispei şi curăţa pantofii de noroi. S-a uitat la mine cumva nedumerit, rumegând în minte un gând care pesemne că nu-i dăduse pace în nopţile scurse de la incident. Şi-a cugetat cu voce tare astfel:
- Băăăăă, dacă mergând eu cu bicicleta am căzut şi mi-am rupt coatele, când oi cădea cu motoreta (sau motocicleta), precis îmi rup gâtul! Îi fut sângele mă-sii de motoretă (sau motocicletă), n-o mai iau!
Cum a decurs reversul târgului deja încheiat? Presupun că fostul viitor navetist motorizat a pierdut o parte din bani, poate chiar pe toţi. Nişte piese de motociclu au zăcut prin podul casei până în 1966, când familia - unită „spate-n spate” la greu - a demolat-o, zidind alta nouă pe vechea fundaţie.
Împărtăşanii de felul celor schiţate deveniseră familiare. Nu împiedicau munca asiduă pentru menţinerea unei situaţii care - privită din perspectiva deceniilor fumate - scăpăta inexorabil, ca ţuica prelinsă pe ţeava alambicului, fără să băgăm de seamă. Şi, sincer să fiu, nici până azi nu discern ce-a fost mai benefic - munca sau băutura? 

(HYPERION - nr. 7-8-9/2017)

vineri, 23 iunie 2017

TERAPIE NARATIVĂ


Şleauri înzăpezite

Magia vieţii la ţară este, dacă nu o iluzie întreţinută de oameni crescuţi la oraş, cel puţin o ficţiune culturală proprie societăţilor disfuncţionale. Literatura, filmul, muzica, pictura, mai nou televiziunea aşa-zis documentară - toate propagă ideea că a trăi din munca pământului, într-o aşezare cât mai depărtată de centrele civilizate înseamnă şi aduce o bucurie fără egal. Sunt destui orăşeni cu situaţie bine definită în mecanismul statului, care cumpără şi dezvoltă proprietăţi rurale, productive, întreţinute însă de lucrători aproape anonimi. Cu ce preţ şi în ce măsură sunt sprijinite din venituri extra-agricole, asta nu prea se spune, nici nu se bagă în seamă de obicei. Exemple din rândul fostei „clase burghezo-moşiereşti” (vorba marxistului) se găsesc în zilele noastre post-revoluţionare. Ba avem şi ceva oarecum inedit - vezi investiţiile prinţului Charles, moştenitorul tronului Marii Britanii, într-o comună din Transilvania. Un exemplu am şi-n satul meu de baştină: fiul medicului Dimitrie Gerota, fostul proprietar de moşie confiscată de comunişti şi transformată în IAS, a revenit după 1990 din Elveţia, unde îşi câştigase un statut profesional impecabil, a recuperat terenul şi a finanţat o fermă de cereale, prosperă o perioadă.
Şi pe mine m-a tentat, la tinereţe, să devin un fel de mic fermier, cu toate plăcerile şi nevoinţele specifice. O lungă serie de inadvertenţe în relaţiile cu ceilalţi, plus hernia unui disc, operată exact în perioada în care puteam să muncesc fără odihnă, mi-au stopat, cu greu, elanul cultivator. Am rămas un chibiţ, iniţiat cât de cât în ceea ce azi se cheamă agricultură ecologică. Ştiu ce înseamnă să ari, să semeni, să uzi, să sapi, să coseşti, să culegi roadele şi aşa mai departe. (Nu ştiu să vând ce produc, dar asta e altă poveste!) Am crescut cu astfel de treburi, pe care le consideram parte din viaţa mea, ca mai toată lumea satului natal. Nimănuia dintre rude, vecini, prieteni sau duşmani nu-i trecea prin minte că a munci pământul este altceva decât obişnuinţă. Chiar şi în deceniul ce-a urmat colectivizării forţate, când satul nu începuse încă a se goli de oameni, iar prezenţa la CAP devenise obligatorie, a te hrăni din produsele curţii era ceva normal. Azi, cu mentalitatea schimbată în mare măsură, pot admite, din punct de vedere cultural, că obţinerea celor necesare traiului zilnic seamănă unui fel de lucru sfânt. Mai sfânt chiar decât sărbătorile bisericeşti - fiindcă religioase nu le pot spune, religia nefiind o noţiune folosită de consăteni.
Pe atunci, la jumătatea anilor 1960, în satul nostru fără lumină electrică, a merge la biserică era un alt lucru de la sine înţeles, fără ca vreun om să caute explicaţii metafizice ori ideologice pentru asta. Nimeni nu era considerat mistic dacă se închină, nici nu credea despre sine că se împotriveşte comunismului sau că „rezistă prin credinţă”, aşa cum se laudă în spaţiul public, de vreun sfert de secol încoace, tot soiul de ipocriţi sfertodocţi (sau sfertodocşi...?). Persecuţii antireligioase comise de comunişti nu ştiu să se fi făcut, popa Bucurescu, la fel ca popa Roşulescu, din Morteni, erau devotaţi regimului nou, se vădise la colectivizare. Sectanţi ori credincioşi de alt rit decât cel ortodox nu aveam în comună. E drept, la un moment dat, prin anii 1950, când comuniştii satului - oportunişti fără ruşine obrazului - se închipuiau cocoţaţi pe cai invincibili, se găsise unul, Marin al Saftei lui Nirlă, zis Călică, dispus la gesturi demolatoare. Într-o zi, fiind complet beat, a înhăţat securea şi s-a oprit în faţa crucii de lemn ce străjuia centrul satului, la Răspântie. Scuipând în palme, a cuvântat astfel, privind tulbure la obiectul masiv, înalt de peste doi metri:
- Pân-aci, Cristoase, că te tai!
Pe cruce era gravat conturul unui Iisus răstignit, iar Călică, tânăr plăvan pulos, căzuse cu tronc unei activiste, celebră în epocă şi-n raion, poreclită - sau chiar purtătoarea numelui - Marianca, mare consumatoare de bărbaţi. Fără prea multă ideologie revoluţionară în cap, Călică n-avea nimic de împărţit cu Iisus ori cu religia, dar socotea, pesemne, că dacă sfărâmă crucea îi dovedeşte înfocatei comuniste bărbăţie politică. Numai că, înainte să ridice securea, a apărut Safta, mama lui Călică, subţire şi aţoasă, cu un ciomag în mână. Ce s-a petrecut, e lesne de ghicit. Nu doar că Marin a uitat pornirea asasină; peste câteva luni, întors la nevastă, înjura de zor comuniştii şi binefacerile aduse de ei. Ce-i drept, fusese tras pe linie moartă de organizaţie, iar amanta îl părăsise...
Satul nostru este aşezat pe malul Neajlovului. Străbătut de drumul principal ce vine dinspre Găeşti şi, trecând prin Morteni, ajunge la Ciupa şi Teiu, Cacova are centrul în Poiană, la Răspântie sau Răscruce, acolo unde se întâlnesc patru uliţe, zise şi Linii. Porţiunea de drum principal, de la intrare în sat, se cheamă Linia Bisericii, din motive evidente. Continuarea, ieşirea din Cacova spre Morteni se numeşte Linia Ungurenilor, dat fiind că multe gospodării aparţin celor din acest neam. Spre dreapta este Linia Broscanilor, scurtă şi înfundată, cu denumirea luată de la balta plină de broaşte într-o vreme, situată chiar lângă Răspântie. Cealaltă uliţă se crapă în două şi se cheamă Linia Sârbilor. Numele vine de la satul vecin, Sârbi (în fapt, bulgari strămutaţi acolo pe vremea lui Mihai Viteazul), către care duce un braţ; celălalt braţ străbate - şi se împarte în numeroase ulicioare - cea mai populată zonă a satului. E ca o ţară în miniatură, locuită de mai multe neamuri, purtătoare de nume şi porecle frumoase: ai lui Mocanu, zis Bolovan; ai lui Uţă, ai lui Trandafir, zis Procororu; ai lui Olteanu, zis Moşradu; ai lui Micşonelu; ai lui Nicolae, zis ai lui Bertea, şi ai fratelui său, German; ai lui Birişcă, ai lui Gogu Sticlă; ai lui Iordache; ai lui Colăcel; ai Oanţei, sora bunicului meu, măritată cu unul dintr-ai lui Colivaru; ai lui Tiu, zis Bubulică; ai lui Piciu, zis Dighiban; ai lui Ghidarcea; ai lui Niţă, zis Nenecea şi câţi, Doamne, alţii, trecuţi în ţărâna uitării, îngropaţi într-un cimitir pe care actualmente un popă nedemn de statutul său încearcă să-l strămute ca să-şi lărgească bătătura! Curios, niciodată partea asta de sat n-a primit numele după al unui neam, probabil fiindcă erau prea multe şi egal de faimoase. Nici măcar fraţii Gheorghe şi Marin Onete, zişi ai lui Velea, n-au transferat cartierului ceva din aura lor invincibilă; fiul lui Gheorghe, Nicu, a fost în anii '70-'80, şi chiar până la moarte, liderul necontestat al flăcăilor satului; însurat şi tată a trei băieţi el însuşi, se purta mereu ca un fecior liber şi petrecăreţ...
Ieşirile din sat, prin oricare uliţă din partea fără nume, ajung în câmpia unde se aflau, până în 1962, la colectivizare, majoritatea pogoanelor muncite de cacoveni, un islaz primit de obştea satului după reforma agrară din 1921 şi o pădure de fagi şi de stejari, zisă a lui Vodă - în fapt, proprietatea sătenilor (şi familia mea deţinea o fâşie acolo, n-am revendicat-o nici până azi, neavând cum să o „exploatez”!). Pe timpul copilăriei mele, după 1956, cea mai mare suprafaţă de pământ, confiscată proprietarilor în 1945, era gestionată de IAS, fostă GAS. Întreprinderea, cu sediul într-un conac boieresc de lângă oraşul Găeşti, constituia principalul angajator al forţei de muncă disponibile în sat. Fără să necesite calificare, lucrul la IAS era totuşi evitat, fiind ceva temporar, potrivit mai degrabă copiilor în vacanţe decât locuitorilor cu familie de întreţinut. Acolo am câştigat primii mei bani, la 13 ani, după o vară de săpat porumburi...
Drumul principal nu era asfaltat; de uliţe - ce să mai zic! Pietruit, da, din răsputeri. Aproape anual se organiza muncă voluntar-obligatorie pentru a înlătura blestemul noroaielor eterne. Nu ştiu cum se făcea însă, că, după un timp, oricâtă piatră s-ar fi adus, pe orice uliţă, se scufunda inexorabil în pământ. Sub dinamica bătaie a ploilor, a zăpezilor, a copitelor vacilor, a potcoavelor cailor şi a unghiilor boilor, multe prevăzute cu blacheuri, pietrişul cărat cu căruţele, cu puţinele maşini autobasculante sau cu roabele, se contopea cu ţărâna, iar drumul se transforma în şleau, aşa cum fusese la începuturi, adică pe la 1820, când ştim din hrisoave că s-a închegat satul Cacova. Scriu „închegat”, nu „întemeiat, deoarece pe muchia văii Neajlovului, în vecinătatea locului unde azi se află biserica, fusese conacul boierilor (sau poate numai arendaşilor) Mitescu, nu se ştie precis din ce an stabiliţi acolo. Unele uliţe, cocoţate pe malul vijelioasei (doar primăvara) Vălcele (numite uneori şi Cacuta sau Căcata - de la gunoaiele aruncate pe firul ei), beneficiau de-un sol cât de cât pietros; exemplu era uliţa lui Peciu. Altele, chiar circulate zilnic de atelaje ori vite, nu păreau atinse vreodată de blestemul celui mai pipernicit bolovan de râu. Ţin minte uliţa din spatele gospodăriei lui Bizdeche, ce ajungea - tăind Vălceaua - la grajdurile CAP-ului şi continua, dincolo de Puţişor, spre pământuri, pădure şi cătunul Vultureanca. Pe acolo ieşeau căruţele din sat, vacile, oile, caii, ulterior tractoarele, şi oricine avea treabă în partea aia. De atâta umblet, solul se adâncise ca albia unui pârâu ori a unui torent ghiftuit după vreo ploaie de vară. În fapt, chiar asta şi era, fiindcă terenul în pantă înlesnea scurgerea apelor de pe linia Sârbilor către Vălcea. Apele astea vremelnice cărau şi gunoaiele aruncate de te miri cine exact în văzul şi picioarele tuturor, iar uliţa ajungea deseori un fel de groapă de gunoi. Niciodată, în pofida grămezilor de pietriş cărate acolo, mai cu seamă în anii când funcţiona secţia zootehnică din grajdurile CAP-ului, la vreo două-trei sute de metri distanţă, uliţa aia n-a săltat peste statutul de şleau.
Şleau se făcea şi pe Linia Sârbilor, pricopsită cu două urme prin mijloc, zilnic adâncite de roţile tractoarelor nărăvaşe ce cărau remorci pline cu cereale de la IAS-ul situat la vreo doi kilometri de Răspântie, în punctul numit Ţăvârlău. Era suficientă o ploicică scurtă să umple şanţurile, iar dacă sezonul ploios ţinea mai mult de trei zile, apoi să fi văzut „bucurie” pe săteni! Cei mai mulţi umblau desculţi, fie că nu aveau ce încălţa, fie că-şi protejau unica pereche de pantofi. Atunci, în anii 1960, apăruseră sandalele de gumă, sau gumarii ce fac şi azi grosul vânzărilor prin târguri provinciale. De-o calitate cel puţin îndoielnică, se rupeau suficient de iute ca să fie păstrate cât mai mult cu putinţă, nefiind chiar ieftine. Opincile se răriseră, puţini purtători le afişau cu nonşalanţă, fiind acum indicii ale sărăciei. Cizme de piele aveau numai bărbaţii bătrâni, dar le purtau la fel de rar cum alţii purtau opinci. Văzute ca semne ale unui trecut suspect, colorat verde, dinainte de război, arătau bine, lustruite cu peria, cârpa de postav sau bucata de pâslă, anume ţinute pentru asemenea „operaţiune” sărbătorească. Sandale, zise romane, din cureluşe încrucişate, purtau bărbaţii maturi, trecuţi prin armată şi prin oraşele mari. Bocancii de iarnă, rari, păreau predestinaţi sondorilor şi celor plecaţi la muncă pe şantiere, de unde reveneau acasă încărcaţi. Pantofii, evident, erau apanajul profesorilor şi-al liderilor oficiali, măcar că aceştia fuseseră până mai ieri „bă, Ilie!” sau „nea Marine!” Noi, copiii, purtam tenişi. Noi-nouţi, arătau şi miroseau minunat, cu pânza albastră sau maro, cu găuri protejate de inele, cu şireturi albe, trainice. După o zi de „bătut mingea”, erau praf! Nu doar că se murdăreau, ci se şi dezlipeau pe laturi sau în bot, unde era imposibil de cârpit. Cât dura să primim alţii? Dacă eu, că aveam un tată electrician cu categorie maximă şi bani destui, căpătam cel mult o pereche pe an, colegii mei nu aveau nici măcar una la trei ani. Nu ştiu ce păţeau ei, dar eu simt şi azi apa noroioasă clefăind în interiorul oricărei încălţări ce mi se cumpăra. Şi nu excelam nici la fotbal, nici la ţurcă, nici la dat cu piciorul în câini; cel mult, când mă lăsam cu sania la vale, pe pârtia de la Vad, puneam frână cu vârful cizmelor de cauciuc, abilitate ce-mi uşura strădania nestăpânită de-a rupe ce purtam. Vai de curul meu, pentru aşa ispravă!
Cutreieram satul cu orice prilej. La Colindeţe îl străbăteam complet, într-o singură seară. Porneam de la Biserică, unde popa ne blagoslovea şi ne da câte un covrig, rămas de anul trecut, vorba glumeţilor. Urmam dus-întors, pe fiecare parte, la rând, linia Broscanilor, pe-a Ungurenilor, apoi tot hăţişul uliţelor fără număr şi nume din sud-est, bucurându-ne când gospodinele cu casa în deal, dincolo de Vălcea, coborau la uliţa principală, scutindu-ne de căzături în genunchi, noroi în ciorapi şi „plăcinte” pe turul pantalonilor. Eram toţi copiii strânşi într-o ceată şi fugeam fără minte, motivaţi de ambiţia să fim primii. Asta nu ne aducea vreun biscuit sau vreo nucă în plus, ci numai transpiraţie, haine şi încălţăminte rupte, plus răceală câteodată.
Din toată copilăreala Colindeţelor, îmi amintesc o seară când - după câteva zile de burniţe şi ploi - ningea ca-n basme. Toată ceata orbecăia prin întuneric pe Linia Sârbilor, pe unde zăpada ne depăşea genunchii. Nu nimeream poteca firavă dintr-o margine mai ridicată, alunecam în şleauri, ne udaserăm până sub mintene, dar nu domoleam huietul. În dreptul gardului ce înconjura părelnic bojdeuca lui Garabete, l-am întâlnit pe Gheorghe Ungureanu, zis Pică, văr bun cu tata şi vecin cu noi. Să ne ajute, ne-a arătat o dâră croită pe lângă uluci şi ne-a îndrumat aşa:
- Luaţi-o, bă, p-icea!
Pică era numele său de alint, nimeni nu-i spunea pe cel de botez. Picea sau Piceaua i-a rămas porecla cât a mai trăit. 

(publicat în revista Hyperion - nr. 4-5-6/2017)