ROCK LA „DILEMA VECHE”

Woodstock, dincoace de Zid

Dragă Marius,

Nu pot să vă scriu nimic despre Woodstock. Motivul? Voi, acolo, la Dilema veche, sunteţi destul de ştiutori în ale muzicii ca să fi înţeles dacă nu Totul, vorba lui Cărtărescu, sigur mai mult decât aş putea eu pretinde că ştiu. Iar eu ştiu doar atât: că nu ştiu nimic! Asta e situaţia, nu parafrazez şmechereşte un dicton celebru. Aş minţi dacă aş spune că m-a influenţat o situaţie, un fapt de viaţă (şi ce fapt!), un eveniment despre care am recepţionat ştirile târziu şi într-un fel fracturat, precum loviturile lui Keith Moon în tobe, la sfârşitul recitalului The Who, cu distorsiuni demne de abilităţile lui Jimi Hendrix, dar cu patima ce-l chinuia pe Joe Cocker când îşi scuipa sufletul în piesa With a Little Help from my Friends. Nu fac intertextualitate, exprim o stare.

Prezent la Woodstock? Exclus, chiar să fi trăit în America! Îmi închipui că, de-aş fi avut norocul să mă nasc acolo, părinţii m-ar fi „cooptat” la cultivarea legumelor, ocupaţie şi a perechii de fermieri pe tarlaua cărora năvăliseră mucenicii flower-power în căutarea a ceva de mâncare. Presupun asta, fiindcă toată copilăria am lucrat într-o grădină de legume, la Cacova, pe malul Neajlovului cel limpede ca Ozana şi lent curgător ca Bahluiul. De cum se usca pământul să poată fi cultivat şi până după întâia zăpadă, când adunam ultimele verze şi sfecle roşii, neuitând aromaţii morcovi, eram „La Grădină”, paradisul şi Woodstock-ul meu. Poate o să te mire asocierea, însă explicaţia frizează banalul: careva dintre cei maturi, parcă Niculina lui Bizdeche, că era mai fudulă, avea un aparat de radio Turist, fabricat în 1962 la Electronica, în Bucureşti. Husa de piele maro îi conferea aspect de „poşetă”, iar femeia îl aducea mereu la muncă şi-l lăsa să cânte cât ţineau bateriile EL-BA. La aparatul acela am auzit şi piese de peste ocean, fiindcă „se dădeau” în crăpătura (mult spus deschiderea!) culturală băştinaşă de după 1965. Provocat de solicitarea ta, mă refugiez în amintirile anilor 1969-1970, când toate păreau bune şi gustoase, vorba Ninei Cassian, prima poetă cu care am discutat în contradictoriu, căreia, bănuiesc, nu i-ar fi displăcut a se desfăta la Woodstock, mai mult chiar decât cele trei zile de dragoste şi muzică intrate în legendă. S-a răsfăţat el bătrânul (avea 77 de ani!) literat maghiar Déry Tibor, în romanul său din 1971, Képzelt riport egy amerikai pop-fesztiválról – Reportaj imaginar de la un festival pop american. Nu mai reţin numărul, nici nu regăsesc în bibliotecă exemplarul revistei Secolul XX, în care am citit fragmente din acea carte, nici n-am habar dacă întâi a scris romanul, apoi music-hall-ul de suficient succes ca să se joace pe scenele budapestane până spre zilele noastre. Lectura, făcută în jurul anului 1980, mi-a deschis orizonturi culturale dincolo de rockul mitizat deja, dacă nu chiar mistificat.

S-a spus, se ştie că, pe lângă chestiile autentice, „sistemul” a livrat consumarockerilor multe prostii. De unde răspunsul acestora – tonele de gunoi rămase după vreun festival, curăţat anemic de câţiva conştiincioşi, la spartul chermezei. Deseori, când mă gândesc la Woodstock, îmi revine sub ochi, pe ecranul virtual, peisajul dezolant din finalul filmului celebru, însoţit de întrebarea: dacă omenirea e în stare să-şi bată joc de frumuseţea paradisiacă, oare nu merită să dispară? Toată goana asta dementă după profit şi îndestulare, după facilităţi şi comoditate, nu va secătui planeta şi o va face de nelocuit? Nu e Woodstock-ul simbolul acestui flagel? Să vii cu inima deschisă la întâlnirea cu prietenii, să huzureşti ca-n zilele frumoase de după terminarea examenelor, înainte de primul job, să faci dragoste ca-n romanele bucolice şi să pleci, lăsând în urmă excrementele unei mentalităţi lipsite de raţiune, dezastrul comportamentului de copil răsfăţat, căruia nu i s-a refuzat niciun moft! Fie-mi scuzată îngrijorarea bătrânească şi obsoletă: mi se năzăreşte că suntem dincolo de penultima secundă a lumii noastre, iar Woodstock-ul nu-i lipsit de vină în poveste!

A fost o vreme când credeam că acolo s-a răsturnat căruţa cu deşteptăciuni şi talente. Cumva prin contagiune, am trăit retroactiv „fericirea obligatorie”. Mitologia din jurul toposului m-a captivat şi pe mine o lungă perioadă. Am scris şi-un text dat dracului de cult, Despărţirea de Woodstock, la trecerea sfertului de veac. Nu m-a deranjat îndelunga „mulgere” financiară a evenimentului, investitorii trebuiau să-şi recupereze banii cumva. Am cumpărat câte ediţii de vinil, CD, DVD şi Blu-ray am reuşit. Îmi place să revăd, mai rar ca-n juneţe, ciné-verité-ul lui Michael Wadleigh, rămas în istoria genului drept punct de reper imposibil de întrecut. Şi dacă e să fac iarăşi pe deşteptul, aş spune că izbânda peliculei vine din surprinderea sentimentului de tinereţe perpetuă pe care ţi-l dă vasta mişcare haotică a mulţimii. Selectarea şi combinarea secvenţelor pare cheia capodoperei. La Woodstock n-au fost doar vedete şi popor flower-power. Au fost şi oameni utili pe la marginea rar băgată în seamă (vezi muncitorul care curăţa W.C.-urile), şi profitori de naivitatea copiilor care se credeau maturi, şi privitori ca la TV, şi combatanţi ca la război etc. Mulţi anonimi au contribuit să se întrupeze mitul. Când auzeam că cineva a fost acolo, iute configuram o explozie de beatitudine şi mister, ca-n revelaţiile mistice. Apoi citeam „mărturia”: omul lucrase pe o macara, o cisternă de apă, la punctul medical sau cine ştie unde. Dar fusese ACOLO. Şi asta îl marcase pe viaţă. Însă n-ar fi înţeles ce s-a întâmplat dacă nu vedea FILMUL. Pentru americani, se ştie, filmul bate viaţa. Şi dacă nu s-a făcut film despre un eveniment, e posibil ca evenimentul nici să nu se fi petrecut! Cât din percepţia asta se datorează magnificului Woodstock – 3 Days of Peace & Music?

Dragă Marius,

Aş putea continua aşa mai mult decât cele 8.000 de semne, câte ai solicitat. Aş putea scrie chiar un roman (să o concurez pe Ruxandra Cesereanu!). Evident, Woodstock este un fenomen ce transcende localizarea spaţio-temporală precisă, altfel pica de mult în nepomenire. Nu vreau să adaug alte vorbe şi verbe, la fel de utile precum pantofii scâlciaţi pe care încerca să-i încalţe un năpăstuit în urma flagelului.

Provocarea ta m-a îndemnat să-mi scotocesc amintirile, spre a depista unde mă aflam eu în acele zile de august 1969, când abia sărisem de 13 ani şi începeam să înţeleg lumea niţeluş. Precis nu pot determina. Cert este că în vara aceea, poate în iulie, poate chiar în august, duminică, 17, am plecat din prăfuita Cacovă la Găeşti, împreună cu verii mei, Costică şi Nicu Ungureanu, să vedem filmul Beckett, cu Peter O'Toole şi Richard Burton. Scenariul conţine o scenă în care cei doi prieteni se ceartă, iar între ei se ridică un zid invizibil. Dincolo sau dincoace, obstacolul se trece printr-o crimă. De care parte ne aflăm noi, cei de azi? Ce-am ales? Ce suntem?

Ca să ajungem în micul orăşel, unde funcţiona cinematograful cu ecran lat, traversam lunca Argeşului. Cald fiind, ne-am oprit la scăldat lângă râu, într-o groapă de draglină cu apa transparentă, curată. Acolo erau şi nişte studenţi, cred: două fete şi doi băieţi, cam 20 de ani fiecare. Fumau, făceau plajă, ascultau muzică la radio. Nu mă întreba de ce am reţinut piesa: Summertime Blues – poate Eddie Cochran, poate Blue Cheer, poate The Who. Vei fi ghicit că motivul neuitării stă în trupul unei fete de care, ca două gheare de pirat nevolnic, mi s-au agăţat ochii. Avea părul drept şi lung până pe la jumătatea spatelui, sâni şi şolduri pietroase, piele maronie, râs cristalin. La un moment dat, s-a prelins leneşă în apă, unde şi-a lepădat fără jenă bikinii, incitându-ne generoasă cu formele-i rotunjite, ce-ar fi ruşinat o sculptură antică elină.

A intrat în apa limpede; şi-n memoria mea confuză, de unde n-a ieşit nici azi.

Aşa că vei înţelege de ce nu pot să vă scriu nimic despre Woodstock.

Al vostru,

D.U.

(Conceput ca o scrisoare către Marius Chivu, redactorul care mi l-a solicitat, şi căruia îi mulţumesc, textul de faţă a apărut cu oarecari modificări operate de redacţie în revista Dilema veche, nr. 804 din 17-23 iulie 2019. L-am pus aici pentru curioşii care ţin să verifice ambele variante.)

TERAPIE NARATIVĂ - 2/2019

Povestea magnetofoanelor mele triste

A deţine un magnetofon pe la jumătatea anilor 1970, însemna, pe de-o parte, că ai o stare materială confortabilă; pe de altă parte, că eşti un iubitor împătimit de muzică. Nu cunoşteam mulţi oameni de felul ăsta. În sat la noi trăiau doi posesori norocoşi, dar niciunul nu se făcea vinovat de numitele aspecte... ale mitului. Muzica populară învârtită de ei suporta sughiţând concubinajul cu banda magnetică, habar n-am de ce. Cât despre confort... Cam pe la sfârşitul deceniului, odată cu intrarea generaţiei mele în slujbe obligatorii, convenabil remunerate, a luat avânt cumpărarea de asemenea jucării muzicoase, maşinile sau motocicletele fiind mai rare şi scumpe. Un rocker care oficia la mag(nif)icul aparat nu mai trebuia să demonstreze nimic, nimănui. Cu sau fără maşină, el devenea buricul atenţiei în cercul său de prieteni, la orice petrecere, lăsată cu niscai împerecheri după dans, el era totdeauna la curent cu noutăţile în domeniu, el putea să cucerească fetele fără efort, ba chiar îşi permitea să refuze vreo natantoală. Dacă mai şi zdrăngănea la chitară, n-avea rival! Însă motivul pentru care mulţi ne rupeam de la gură ca să punem la ureche viza posibilitatea accesului neîngrădit la discurile favorite, copiate personal sau prin împrumut reciproc mănos. Iar dacă treaba asta nu-l poate defini pe meloman, sigur nu-i lipseşte din panoplia ciudăţeniilor.

Să fi numărat 12 sau 13 ani când am auzit prima dată sunetul de magnetofon. Vecina noastră, Mia lui Bădiţă, zis Niculae Zamă, soră cu nea Aurică, deţinătorul diverselor chestii după care tânjeam, era vânzătoare la un magazin de confecţii în Bucureşti. Acolo se căsătorise cu un băiat de oraş şi veniseră împreună pe-acasă, de-un Paşte. Cum anume se dotaseră cu magnetofonul portabil pe baterii, nu ştiu; ştiu însă că aparatul era un Tesla. Sigla întipărită în memorie este, totuşi, Start, caligrafiată pe-o emblemă roşie, lipită de bordul alb. Deunăzi, căutând detalii despre această marcă, am aflat că o fabricau cehii, în renumitul lor concern, ale cărui produse nu saturau pieţele şi nevoile popoarelor pe atunci obligate la prietenie sub umbrelă sovietică şi socialistă. Prea mic să mi se permită participarea la petrecerea de sub nuc a încă tinerilor, cu vreo 10-12 ani mai vârstnici decât mine, am avut acces la minunăţia tehnică doar să o văd. Etalam precoce apucături de electronist şi am fost mulţumit să zăresc bordul nostim, îmbrăcat într-un soi de muşama albastră. Stând la poartă, pe malul şanţului – alde Zamă aveau casa peste drum de-a noastră –, am reţinut şi câteva melodii; mai precis, n-am uitat refrenele şi timbrul solistului vocal, recunoscute peste ani, când mi-am completat informaţiile: erau John Fogerty & Creedence Clearwater Revival. Piesele lor celebre culegeau succesul pe toate meridianele vremii, dar niciuna nu urca pe locul întâi. De câte ori aud, bunăoară, Green River, îmi revine în minte ziua aceea de primăvară, cu lumina soarelui cald filtrată prin frunzişul pomilor din curtea vecinilor, cu amestecate arome de vegetaţie crudă, miel fript şi cozonac înmiresmat, cu ouă roşii sparte şi mâncate pe fugă, cu oameni care se mişcau lent, ca şi când înotau în apa unei mări de smarald...

Al doilea magnetofon văzut era un Grundig TK19L, acoperit în ceva ca o imitaţie de piele, poate plastic gri-cenuşiu, fin la pipăit. Arăta niţeluş murdar, detaliu ce nu afecta performanţa, ci personaliza designul. Fericitul posesor – sau numai utilizator – era colegul meu de clasă, Rotaru Victor, zis Rotită (nu rotiţă!), pentru a-i persifla defectul de pronunţie al consoanei respective. Victor locuia în blocul vecin, la nici 50 de metri de poarta Liceului Energetic. Aducea deseori Grunding-ul la şcoală şi mereu la orele de practică profesională. Ne-a venit coleg în anul doi; să fi fost din anul întâi, nu ştiu dacă era lăsat cu aparatul în atelierul de lăcătuşerie, unde maistrul Cenuşă ne demonstra cum trebuie să cânte pila bastardă pe metalul brut, cam în stilul în care ministrul Tudorel Toader explica „ievaluările” sale justiţi-abile (Toader chiar aduce la figură, chelie şi negi cu defunctul Cenuşă!). La orele de laborator coordonate de Ceamba, profesor de Protecţii prin relee (materie de bază în specialitatea noastră), muzica rock era bine primită, să mai încălzească aerul încăperii, veşnic rece, deşi funambulescul Ceamba adora jazzul şi interpretele negre de soul (las pe altădată întâmplări cu el!). Supravegheat cu stricteţe de tatăl său, militar de carieră şi meloman de ore nocturne, când se difuzau concertele simfonice, Rotaru n-avea preferinţe, însă era la zi cu noutăţile. Iar în acei ani, 1971-1976, abundau piese care azi constituie tezaurul genului: Pink Floyd – Money; Black Sabbath – Iron Man; Led Zeppelin – Stairway to Heaven; T. Rex – Telegram Sam; Deep Purple – Smoke on the Water; Sweet – Wig Wam Bam sau Gary Glitter – I'm the Leader of the Gang (I Am!). (Asta nu-i chiar piesă de tezaur, ci un trecător hit de top; şi era singura pe care un alt coleg, Dobre Ionel, absolut detaşat de ce se petrece în clasă, o asculta cu gura căscată lângă difuzor, clătinând capul ca bulgarii şi mormăind refrenul la unison cu năpraznicul englez: „am dă liiiiiidăr, am dă liiidăr!” Alte piese nu-i spuneau nimic lui Dobre, imun la tot ce însemna muzica rock pentru noi.) Toate astea, şi multe discuri întregi, le-am auzit prima dată pe magnetofonul lui Rotaru. Ne bucuram mai ales noi, băieţii de ţară, cărora părinţii abia le puteau plăti gazda şi întreţinerea, necum să le cumpere prostii. Doi dintre „ţărani” – cum ne spuneau „bucureştenii”, să ne deosebească – am prins mare drag de aparat. Paul Ion, student la electronică, şi-a susţinut lucrarea de licenţă despre magnetofoane. Eu am cumpărat unul în octombrie 1979, pe primii bani economisiţi din salariul de electrician cu înaltă calificare, „personal operativ” al Sistemului Energetic Naţional. Al treilea coleg, autenticul bucureştean Petre Marin, zis Patric (supranume transformat în brand, ex-colegul meu de bancă ajungând actor şi realizator TV, ocupaţie în care şi-a găsit sfârşitul tragic), ne-a depăşit pe toţi: în anii 1990 amenajase un studiou profesional de înregistrări şi mixaje audio, dotat cu magnetofon staţionar MechLabor STM 210b, pe două canale la viteză 38 ips, plus alte patru portabile – ReVox, Sony, Tascam şi Teac – pentru multiplicare şi backup.

M-am pricopsit întâi cu un Maiak 203. Faţă nichelată, butoane negre de volum, joase, înalte şi înregistrare, VUmetre albastru-alb-roşu, panouri laterale din lemn, şasiu de duraluminiu. Venea echipat cu toate cablurile necesare pentru conexiuni externe, cu microfon mono şi-o bandă magnetică pentru utilizare nepretenţioasă, după cum am remarcat, suflând oxidul de fier căzut de pe ea după nici două-trei derulări. Era atât de frumos nou, încât vecinul Ionel Filip, zis Văru Pomană, văzându-l, a emis celebra-i apoftegmă: „Tehnica evoluează, băi vere!” Constatarea i-o prilejuise inevitabila comparaţie cu magnetofonul său polonez, un ZK 147, în cutie de lemn, primit de la nişte rude contra câtorva găini şi-o jumătate de porc. Să cumpăr Maiak-ul, plecasem cu Nenea, vărul şi supervizorul meu în ale electronicii, tocmai în Piteşti, unde alt văr, Nicu, fratele lui Nenea, ne asigurase că asemenea aparate se găsesc din abundenţă. Dar din ce magazin să-l fi luat? Au trecut patruzeci de ani, şi uite, am uitat! Să fi fost cumva faimosul, pe atunci, magazin Trivale? Să fi fost unul mai mic, la parterul blocurilor ce încadrează Pasajul Sfânta Vineri? Oricum, ştiu bine că am capturat şi-o sticlă de vodcă Stolichnaia, încă se mai găsea prin raioanele de dulciuri la Alimentara. Şi n-am destupat-o până acasă, întorcându-ne cu trenul de 7 şi autobuzul de 8.30, seara. Nu eram atât de inconştienţi să ne ameţim pe drum, ştiind că avem o noapte la dispoziţie şi-o bandă „trasă” mono, viteza 9. Adică vreo şase ore de muzică de toate felurile! Banda fusese imprimată în 1978, la 2 Mai, în unitatea de artilerie de coastă, alături de care se afla punctul de radiolocaţie marină unde „luptasem” trei anotimpuri neterminate (citiţi „Tunul filozoafei”, povestirea-titlu din volumul editat la Polirom, 2005, ca să vă lămuriţi cum decurgea serviciul militar pe vremea aceea). Băiatul care se ocupa de staţia radio adunase pentru mine trei albume cu Deep Purple, Uriah Heep şi Rory Gallagher, plus ultimele hituri disco: Donna Summer & comp. Cu ele m-am lăudat prietenilor consăteni în iarna 1979/1980, când voga lor trecuse, dar nu şi farmecul, rămas nealterat până astăzi.

Unsprezece ani am folosit Maiak-ul, fără să necesite multe revizii sau reparaţii. O dată i-am schimbat o curea. Altă dată am înlocuit flanşa de plastic de sub volantă, pentru că se tocise, cu un nasture de os de la o flanelă veche. Cel mai rău a suferit când i s-a ars un circuit integrat. Însă n-a fost chiar problemă. Schema detaliată, prezentă în ambalaj şi păstrată mai bine decât testamentul lui Taica, i-a permis vărului Nicu – excepţional electronist! – să refacă integratul din piese echivalente, lipindu-le pe o plăcuţă de mărimea celei defecte. Aşa l-am şi înstrăinat, în 1990, când speram ca, odată liberi, să-mi cumpăr lejer un Rostov 105S, ori poate ceva mai bun. Visam la celebrul Akai, dar nu-mi ajungeau banii nici pentru cel mai ieftin model, oricâte economii aş fi făcut. Şi-apoi, cui îi ardea de economii în explozia consumeristă de la începutul capitalismului băştinaş? Înainte să renunţ la Maiak, vândusem toate benzile, vreo 60, în vara lui 1989, ca să completez suma necesară de-un videocasetofon, nebunia sfârşitului comunist. Am refăcut şi îmbogăţit bandoteca după ce salariul câştigat la Renel, compania unde am lucrat peste 35 de ani, devenise invidiat de toată ţara. Mi-a lipsit răbdarea să caut un aparat mai acătării, aşa că, la repezeală, am luat un Tesla CM 130, care burduşea magazinele de specialitate. „Slab, slab!” – au râs de mine prietenii, „specialişti” dotaţi cu Tesla B5 sau B93 modificate, ori Soiuz 110 Ctepeo (stereo în rusă)! Îi ataşasem boxe fabricate la Electromureş, sub licenţă poloneză Unitra, pe două căi, cu bas reflex, prin intermediul unei staţii mici, de 15W, AS-15201. Ledurile verzi ale amândurora mă încântau seara, la un pahar de whisky olandez sau cipriot (probabil contrafăcut, din fericire inofensiv)...

Am renunţat, prin 1993, la setul pomenit şi am cumpărat „urmaşul” magnetofonului – un casetofon deck, Akai F6, de coloratele căruia comenzi digitale mă îndrăgostisem. Deoarece audiocasetele, originale sau piratate, năvăleau asupra-ne din toate direcţiile, am mai cumpărat unul, tot Akai, GX55, la desfiinţarea unui „centru de înregistrări”, cum se numeau primele iniţiative de firme private în branşă. Apoi le-am dat pe un CD player Crown portabil, schimbat cu altul, Condor, motiv de fală câtva timp. Apariţia compact-discurilor fătase certitudinea că magnetofoanele şi pick-up-urile vor trece în uitare. Dar cum să chefuieşti folosind un CD? Nţţţ! Nu mergea! Cu magnetofonul stârnisem bairamuri, întreţinusem lăutăreşte botezul copiilor, ba chiar animasem şi-o „discotecă” – aşa i se zicea programului dansant de sâmbătă seara, organizat în Cămine culturale ticsite cu tineret, prin comunele căpiate de sărăcie, nu de sistematizare în anii 1980. Privind peste umăr la ce-a fost, mi se pare că aparatura audio, azi numită „vechituri” (sau vintage, că dă mai bine!) avea suflet. Atunci se făceau aparate ca să fie folosite; acum, doar să fie vândute. De unde şi resurecţia bătrânelor „hârburi”, alintate mai duios ca fantoşa primei iubiri.

Un cincinal şi mai bine am trăit fără magnetofon, dar nu mă simţeam văduv. Apăruseră PC-urile, cu inscriptoare de CD şi DVD. Dornic de experimente, am năboit să „digitalizez” arhiva muzicală. Mă incitau cele vreo 30 de benzi rămase, majoritatea ORWO, viteza 19, stereo. Am cumpărat pe nimic alt magnetofon: lăudatul Rostov 105S, un exemplar ce zăcuse două mandate prezidenţiale într-un garaj plin de praf. După o sumară curăţire şi ungere, a mers! Lucru rusesc – balşoi i zdarovîi! Numai că benzile mele, atâţia ani nerulate, erau de nefolosit. Capetele magnetofonului se îmbâcseau de oxidul ce se scutura ca mătreaţa, sunetul era distorsionat, mecanismele forţate scârţâiau iritant. Puţine albume au trecut pe CD-uri. Abandonul a fost impulsionat şi de accesul din ce în ce mai rapid la internet. Am dat Rostov-ul pe un videocasetofon, ca să recuperez nişte filmări VHS, înainte ca şi benzile lor să se degradeze. Şi au mai trecut vreo zece ani. Şi gata, credeam că am scăpat.

Dar în urmă cu patru sezoane, trezindu-mă pensionar de viitor (sau de succes?), m-a căpuşat nostalgia şi-am cumpărat alt Maiak. Un pasionat electronist, cunoscut internetic, l-a recondiţionat impecabil. Ce să zic? Sunetul de pe bandă – cine ştie, ştie! – are o „căldură” de negăsit în alt format. Percepţia necesită ceva antrenament. Şi-un aparat bun, fireşte. În sfârşit, norocul mi-a surâs cu coada ochiului: suflet pios, văduva regretatului meu coleg „Patric” Petre Marin (sărut-mâna, Dana!) mi-a dăruit nefolositul de peste două decenii ReVox A77, cu două canale (utilizatorii ştiu ce-nseamnă). Nu funcţiona corect. N-am disperat, ci am insistat, găsind un cunoscător şi exclusivist colecţionar de aparate ReVox (toată gama). Om pragmatic, depistând defecţiunea, mi-a propus un schimb echitabil: cel de la mine, plus o mică diferenţă în lei, contra unuia ca şi nou, „adus” de prin uitate magazii occidentale.

Aţi avut ocazia să ascultaţi (la) aşa ceva? Nu înfrumuseţez ce aud eu de câteva luni, pe un sistem de calitate mediocră. E ca şi cum aş lăuda ediţiile Pink Floyd în high rezolution, tiraj limitat. Puţini percep diferenţa. Şi mai puţini o apreciază. Tristeţea pândeşte la capătul fiecărei benzi, însă nu-mi dă atac la carotidă. Evident, n-am ştiut să iau deciziile necesare (nu doar magnetofonice!) la timpul potrivit. Să fi cumpărat din start o sculă ţais, pricepeam oare mai mult din muzică? Benzile diferă calitativ, de la fabricant la fabricant. Unele înregistrări sunt mixate bine, altele prost. De aici deosebirile. Dar de ce muzica populară şi muzica simfonică nu „sună” (de) pe magnetofon la fel ca jazzul, bluesul sau rockul?

Inginerii de sunet vor fi ştiind de ce. Mie nu mi-au spus.

(HYPERION nr. 4-5-6/2019)

(Notă: Textul de faţă preia şi îmbogăţeşte fragmentul publicat dintr-o nepermisă repezeală în revista RAMURI nr. 3/2019 şi anticipează varianta finală ce va îndestula un iminent volum... Mulţumiri ambelor redacţii pentru găzduire şi înţelegere!)

TERAPIE NARATIVĂ 1 - 2019

Am avut odată Leica...

În primăvara lui 1971, pe la Paşti, cred, vărul Costel al vărului Ment, aduse în Cacova un aparat de fotografiat Leica, al cărui nume caligrafiat, şi subliniat, pe metalul argintiu îmi va bântui memoria până la uitarea finală. Nu era primul obiect destinat acestei îndeletniciri ce-şi etala obiectivul, sau numai învelitoarea din piele de vită, la gâtul cuiva din sat. La fel de clar precum ziua aceea de duminică, într-o vară – să fi numărat vreo 11, 12 sau 13 ani, cel mult –, îmi amintesc înfăţişarea lui nea Andrei Onete, unul dintre fraţii cunoscuţi drept Ai lu' Velea, miliţian la Bucureşti. Ca toţi cei care se căpătuiseră luând servicii prin ţară, dar se uscau departe de vatră, venise pe-acasă şi asista la horă, în Poiană, alături de proaspăta sa nevastă, parcă a treia, dacă nu chiar ultima. Purta costum de culoare închisă, era proaspăt ras, iar obrajii roşu-aprins păreau tencuiţi cu un fel de cremă, ca ai femeilor fudule. Părul pieptănat pe spate stătea lipit de ţeastă, aşa cum văzuserăm prin filme că au gangsterii americani. Fruntea boltită arăta mai înaltă şi mai întinsă decât o sculptase natura, mulţumită cheliei precoce. Ochii căprui se mişcau vioi sub pleoapele umflate, pesemne de trai bun, fiindcă de băutură nu se punea problema, nu-l văzuse nimeni la cârciumă, nici nu se auzise că ar ascunde asemenea nărav. Cămaşa bleumarin şi cravata cu dungi albe şi roşii miroseau a lavandă. Pantofii lustruiţi-oglindă, ceasul cu capac şi lănţişor de metal auriu, la butonieră o garoafă albă (să fi fost o iasomie?) şi, în buzunărelul de la piept, colţul unei batiste – toate nimicurile astea trădau eleganţă de negăsit în praful satului. Însă nu hainele îl scoteau în evidenţă; de ceva timp – mai precis de când, după colectivizare, mulţi cacoveni îşi găsiseră de lucru la oraş –, costumele din tergal şi pantofii „de lac” parcă invadaseră uliţele; aparatul fotografic, în husa lui maro, susţinut de-o cureluşă cu cataramă nichelată – acesta zgârma curiozitatea copiilor şi stârnea indiferenţa maturilor. Aparentul nonsens din enunţul „stârnea indiferenţa” încearcă traducerea unui sentiment pe care nu ştiu să-l verbalizez mai limpede: poate că oamenilor satului le-ar fi plăcut să aibă un aşa lucru de preţ, cum bănuiau să fie cel de la pieptul lui nea Andrei, dar la ce să-l folosească? Era câte unul care, împins de-o inexplicabilă nevoie, îşi cumpăra vreo asemenea drăcovenie; o păstra în „odaie” şi privea la ea cu evlavie, dar n-o utiliza niciodată!

Nea Andrei trăgea puţine fotografii. Nu-i lipseau plăcerea sau clienţii, însă era mai mult plecat din sat. Probabil că-i aparţine cadrul cu vecinii şi prietenii Costică Ungureanu (dragul de Nenea!), Florică Niculae şi Ionel Filip, ciuntit salvat de mine. Datează din vara lui 1967 sau primăvara lui 1968, cu puţin înainte să fie încorporaţi în armată. Tustrei au pantaloni negri şi cămăşi deschise la culoare. Ţin minte că le purtau la zile festive. Florică are una albă, cu mâneci scurte, Nenea tot albă, cu dunguliţe albastre şi roşii; a lui Ionel era vernil. Şi Nenea, şi Ionel au mânecile suflecate, dovada vremii călduroase. Ionel, care mai târziu a căpătat şi a murit cu supranumele de Vărul Pomană, etalează ochelari de soare şi – un adevărat lux, de necrezut pentru viaţa lui ulterioară – ceas la mâna stângă, pusă pe genunchi în aşa fel încât să se şi vadă! A fost un om extraordinar de bun la suflet, unul care – pentru o litră de orice băutură – te ajuta la muncă ziua întreagă, nepretenţios la mâncare şi lipsindu-se de răsplată, dacă se simţea bine şi răspundeai la glume fără supărare. Aşa decurgeau întâlnirile lui cu Nenea, mai ales după ce acesta, împins de nevoie, s-a stabilit la blocoteţ, în oraş, de unde venea la baştină când era vreme bună, să întreţină casa şi să cultive grădina. Pe urmă s-au certat, nu mi-a zis niciunul din ce cauză, şi au murit fără să se mai împace. Nenea s-a dus pe lumea cealaltă înaintea lui Ionel, într-un ianuarie cu pământul bocnă. În cimitir, nimeni dintre consăteni nu s-a îndurat să-şi rupă mâinile şi mănuşile pe coada târnăcopului; s-a băgat vechiul prieten, rămas cu regretul gâlcevei nestinse. Un glumeţ din vecini, care ştia de cearta celor doi, a comentat astfel: „Dacă ar vedea Costică cine îi sapă groapa, s-ar scula din coşciug!...” „Şi crezi că n-ar bea împreună iar?” fu întrebat. Răspunsul s-a pierdut în pâcla geroasă.

Se păstrează destule cadre de la Onete. Unele au ajuns la mine pentru restaurare digitală. Şi câteva dintre cele înghesuite în rame, pe pereţii casei noastre, erau captate de vecin. Eu nu apar în vreunul, nu ştiu cum am ratat să fiu nemurit astfel. Nici după ce s-a pensionat, nea Andrei nu se obosea cu pozele, deşi se poate spune că pritocea un gust anume pentru frumuseţile iconografice. A fost primul cacovean care a angajat un pictor să-i zugrăvească pereţii verandei cu scene câmpeneşti, de vânătoare, arbori pe stâlpi şi flori pe capiteluri. După el, au plătit fresce asemănătoare şi alţi doi-trei consăteni mai pricopsiţi. Nu l-a fericit nicio nevastă cu moştenitori direcţi, nu ştiu ce s-o fi ales de aparatul şi clişeele lui foto. Revenită băiatului ultimei soţii, casa i-a fost vândută de două ori. Acum e părăsită, ca multe de prin sat...

Nici despre echipamentul unchiului Costică Trandafir, văr primar cu tata, n-am aflat nimic, deşi am locuit aproape şi l-am vizitat des în ultimele sale luni, până s-a retras, pe neaşteptate, la odihnă veşnică, în 1982. El era „fotograful oficial”, deşi amator, al familiei noastre, iar şedinţele de pozat însemnau sărbători, fiindcă de sărbători venea pe la neamuri, trăgând la casa bătrânească moştenită de un nepot. De la unchiul Costică mi-au rămas câteva cartoane cu figurile bunicilor şi cu moaca mea de copil ţinut în frâu de mama. Îmi stăruie în minte peste ani aparatul cu vizare verticală. Nu reţin marca; pot bănui un Rolleiflex ori altul cu aceeaşi configuraţie. Mă hazardez la provenienţa germană, dat fiind că, pe vremea când ne înghesuia în fotografie, unchiul Costică deţinea postul de felcer la un dispensar uman din Sibiu, unde lucrurile nemţeşti se puteau găsi, pasămite, mai lesne ca oriunde. Adevărat, maşina lui personală era o Pobedă (apoi un Moskvici), nu Mercedes, nici Volkswagen, nici legendarul Trabant. De ce una rusească, habar n-am; oricum, el trăia la nivel superior nouă, cei rămaşi în (ori neplecaţi încă din) Cacova. În 1969 a renunţat la tot ce agonisise la Sibiu şi s-a mutat în Găeşti, recăsătorindu-se a treia oară, de data asta cu femeia care însemna prima lui dragoste şi-l aşteptase, nemăritată, vreo trei decenii. Vânduse aparatul foto, fiindcă nu i l-am văzut în săptămâna când, împreună cu mătuşă-mea, Dada, l-am ajutat la nişte treburi gospodăreşti prin curte şi-n casa renovată. Nu i-am descoperit alte fotografii; e drept, n-am căutat. După înmormântare, mi-a fost jenă să o întreb pe tuşa Lali, văduva lui, dacă mai are aparatul foto. Jenă mi-a fost şi să cer înapoi cărţile de istorie pe care i le împrumutasem unchiului. Le-a luat nepotul ei, profesorul, poetul şi dramaturgul Nicolae Ştefan Drăghici, ajuns ulterior şeful culturii pe judeţul Călăraşi, mort, împreună cu soţia şi cu şoferul vitezoman, în tragicul accident rutier petrecut în dimineaţa următoare alegerilor din toamna anului 2000.

Aşadar, atunci când Costel, şmecher de Bucureşti, a cărui mamă, Leana, era sora ţaţei Ioana, genitoarea verilor mei, a venit cu aparatul de fotografiat Leica, nu s-a zgâit nimeni din sat ca la o minune. Noi, Ment şi cu mine, ne uitam la el pe toate părţile, încercând să dibuim sub carcasă ceva bun de folosit în alte scopuri. Ne pricepeam de minune la asemenea tehnice reconfigurări. Pe moment, n-am găbuit nimic. Darnic din fire când se plictisea de lucrurile deţinute, Costel nu ezita să dăruiască verilor oricare dintre multele sale „jucării”, una mai interesantă şi mai neobişnuită ca alta în bietul nostru areal. Am în minte, bunăoară, o lanternă cu dinam acţionat de-o manetă, în maniera unei pompe, ce scotea un zumzet aparte, ca de motor. Obiectul încăpea în palma unui copil de clasa a şasea, dar nu şi într-a unuia de-a patra. Mărinimos, vărul Ment m-a lăsat să mă joc, totuşi, producând lumină doar câteva minute, şi-alea pe seară, când nu se întunecase complet. Premiant de clasa a treia, chiar dacă mergeam împreună la pescuit pe Neajlov, eu nu eram pregătit, vezi-bine, să păcălesc trecătorii care se plimbau noaptea că pe drum vine o maşină, aşa cum făcuseră Nenea cu Costel, iar apoi Ment cu fratele mijlociu, Nicu, sau cu vărul lor, Cornel al lui Călică, toţi mai mari ca mine cu unul, doi, patru şi opt ani. Mi-a fost ciudă, dar ce puteam face? Nimic din ce stăpâneam nu-l tenta pe vărul meu pentru un schimb mutual avantajos, cum suna lozinca politico-economică pe-atunci pusă în circulaţie.

De lanternă, ca şi de-alte drăcii, n-am avut parte; de aparat foto însă am beneficiat. Nu pricep nici azi ce-l apucase pe Ment să mi-l dea, după ce se jucase câteva zile cu el. Nici văru-meu, întrebat deunăzi, nu-şi aminteşte cum au decurs tratativele. Poate renunţase la aparat fiindcă necesita mereu film, ca să funcţioneze, să „producă” şi să justifice „investiţia”? Iar clişeul trebuia dus la developat, treabă complicată pentru noi... Alţi bani, altă cheltuială! Am prăpădit vreo două sau trei role în vara aceea, 1971. Developarea şi fixarea pe hârtie le-a girat Nenea, care lucra la IGO, laborant, şi părea tentat să se dedice artei fotografice, dacă se putea abţine de la ştiinţa oenologică. Stabilindu-şi priorităţile, el a optat să cheltuiască împrumutul de la CAR pe o motoretă Mobra. Nu ţin minte să mă fi atras prea mult luminoasele perspective deschise de camera obscură, cu toate că talentul muşca nemilos din mine. Cadrul numărul unu, socotit ca „prima mea fotografie”, este cel de pe coperta cărţii Prunele electrice, Ed. Marineasa, 1996, unanim apreciat de oameni cu simţ artistic. Norocul începătorului, zic eu... I-am surprins pe tata şi pe Tatoniţă, fratele lui, în postura lor obişnuită vara: aşezaţi pe pragul casei, mânuind judicios sticla de ţuică, grijulii să nu-şi dea sufletul prea iute. (Gabriel Marineasa, editorul, a pierdut cartonul în procesul editării, fapt ce mă lasă pe veci neconsolat.) Păstreaz din vara aia şi alte cadre, cu mine în chip de pistolar şi puşcaş. Jucăriile juneţii mi le construisem din lemn de brad şi mă antrenam învârtindu-le, cu iluzia că aşa voi dobândi abilităţi pentru arme autentice. „Sesiunea foto” se desfăşurase pe vale, printre sălciile de la Mocirlă şi pe malul heleşteului săpat în mlaştina de sub deal de-o draglină angajată la C.A.P., alături de „grădinile noastre ajutătoare” – în fapt, pământuri deţinute de neamul Ungurenilor în zona respectivă.

Toamna am plecat la Bucureşti, eu în primul an de liceu energetic, Ment în ultimul de şcoală profesională de chimie. Am luat şi aparatul cu noi, fiindcă văru-meu voia să-l vândă în talcioc, la Obor, ca să cumpere şubler şi menghină, instrumente stringent necesare în preconizatul său atelier particular de lăcătuşerie ultrafină. Ştiind planul, m-a pus naiba să-i vorbesc despre asta unui coleg de liceu, mai mare cu un an şcolar ca mine, întâlnit chiar în prima zi de învăţătură (de minte!). Se numea Constantinescu Ion, şi era nepotul profesorului de matematică, Constantinescu Ilie, zis Aghiuţă, categorisit în cancelarie drept cel mai bun şi mai exigent la materia respectivă. Originari dintr-un sat al judeţului Olt, păreau să nu aibă nimic în comun, cu excepţia numelui. Ion s-a declarat mintenaş dornic să ne cumpere aparatul, pe impozanta sumă de 120 lei, fix cât cerea vărul Ment. I-am dat obiectul pe încredere, să îl probeze, aşa ni s-a părut corect. Urma să aducă banii a doua zi, precis! Nu l-am mai văzut pe individ niciodată, sau poate am trecut pe lângă el fără să-l recunosc. Interesându-mă, apoi, la clasa lui, de ce nu apare, am aflat că tembelul rămăsese corijent anual chiar la materia predată de unchiu-său, care nu-l trecuse nici la examinarea din toamnă. Şi pentru că era corijenţă de primul an, fusese exmatriculat. Dacă voia să urmeze cursurile, trebuia să susţină alt examen de admitere. Pe atunci aşa funcţiona învăţământul, iar băieţii de bani-gata sau fiii de directori prin ministere, zburau din şcoli sau repetau clasa fără discuţie, indiferent de tragedia personală. Ştiu cel puţin trei exemple din liceul meu...

Am contabilizat pierderea cu vărul Ment şi-am ajuns la concluzia că nu-i mare brânză. „Nimic nu dai, nimic nu face!”, a zis el, poftindu-mă într-o cârciumă, vizavi de biserica din Piaţa Sf. Gheorghe, să mâncăm nişte mititei şi să bem o bere. De şubler ne-am rostuit repejor, profitând de neatenţia maistrului Cenuşă, însărcinat să conducă atelierul de lăcătuşerie practică, disciplină la care antecedentele de-acasă mă situau permanent între fruntaşi. (Nu-mi amintesc amănuntele, rog să fiu crezut!) Menghină am cumpărat eu, din singura bursă primită în liceu. Era una mică, se prindea de masă în ce loc doreai, mulţumită şurubului helicoidal prevăzut cu talpă în cruce. Normal şi firesc, i-am cedat-o vărului meu. El intrase bine „în pâine” şi repara bricege, foarfeci, cuţite pentru toate neamurile, plus mecanisme de ceasornic, în tainele cărora devenea expert. Mi-a rămas o coarbă din perioada aia; zace prin magazie, relicvă de folos redus.

Cum de încăpuse pe mâna noastră un aparat Leica (profesioniştii cunosc valoarea oricăruia, din orice serie), am scris: îl primiserăm de la Costel. Dar el de unde îl avea? Iată: Costel, absolvent cu chiu, cu vai al unei şcoli profesionale, era băiat de director în Ministerul Comerţului Exterior. Ce funcţie îndeplinea, dacă şi ce grad purta pe sub hainele civile binevoitorul său tată, rar văzut de noi, dar cunoscut de tot satul ca „naşu' Ment” (văru-meu îi poartă numele de botez), uite că n-am fost curios pe-atunci să aflu. Iar azi, când e de mult ţărână într-un cimitir catolic, doar poza lui mi-ar stârni oarecum interesul. N-o am. 

(Revista HYPERION nr. 1-2-3/2019)