„MĂTRĂGUNA & MONSENIORUL”
– Un examen de-altădată –
– partea I-a –
Regret uneori că n-am cultivat obstinația de a nota în fiecare zi ce mi se întâmplă, precum alții, mai hărăziți de Zeu cu har scriitoricesc. Zic obstinație, fiindcă microbul diaristo-scriptural m-a vizitat pe la 12 ani jumate, când, intempestiv, am început să-mi redactez „Memoriile”, iar melicul de a scrie „Jurnal” m-a ținut de prin 1973 până la începutul lui 1990, când mi-am dat seama că este și ridicol, și redundant. De-aș fi avut parte de-un profesor sau un îndrumător care să depisteze mina de talent literar din mine, poate că... Sau poate dacă n-aș fi câștigat de timpuriu un soi de notorietate comunală, că sunt predestinat carierei de inginer electrician, visul tatălui meu în ce mă privește, faima locală obligându-mă la noi și importante victorii. (Contra cui? Nu contează, vorba vine!...) Aveam oarecari abilități în rezolvarea problemelor matematice, mai mult de geometrie decât de algebră. Luam cele mai mari note la materia predată de profesorul Negrilă Nicolae, absolvent al facultății de profil din București, cursuri de zi, care băgase spaima în copiii din Morteni. Auzeam adesea discuţii speriate pe tema exigenței lui Negrilă, dar nu-mi făceam probleme din cauza ei, mai ales după ce s-a conturat public părerea că am ceva glagorie în căpăţână, iar premiul întâi mi-a revenit la finalul fiecărei clase, dintr-a întâia până într-a opta. Doar în clasa a şaptea m-am clasat al doilea, mulţumită unei suplinitoare de matematică, pasageră la noi în acel an şcolar. Femeia prinsese ură pe mine fiindcă declarasem în gura mare că nu-mi place persoana ei, când ne fusese prezentată ca profesoară şi, parcă, dirigintă. Mi-a scăzut media tocmai la materia mea favorită, materie care dânsei îi era vag inaccesibilă. Am revenit în frunte, unde mi-era locul, la finalul clasei a opta, dar matematica pierduse în mine un posibil slujitor de excepţie. Poate şi din cauză că profesorul Negrilă nu mai practica maximalismul rigurozității? Mă nota frecvent cu 9, şi – cred, nu sunt sigur, ar trebui să cercetez cataloagele, dacă s-or fi păstrat – am căpătat şi 10 de câteva ori. Ca să nu mi se urce genialitatea la cap, măcar o dată pe trimestru primeam un 8. Din câte îmi aduc aminte, când am intrat în clasa a V-a, nici restul colegilor de clasă – eram vreo 30 sau 32, cea mai numeroasă generație postbelică din satul Cacova – nu tremura de spaima lui Negrilă. Mai mult decât să ne lase corijenţi şi repetenţi, ce putea să ne facă? Ehei, putea să ne facă destule, însă noi n-o ştiam, iar el se abţinea de la excese. Doar câteodată îl ridica de pe scaun, trăgându-l de perciuni, pe colegul meu de bancă, Gică Mocanu, zis Dură al lui Bolovan, și-l trântea peste mine, obligându-mă să eliberez spațiul alocat mie. E drept, Dură era cam botă la carte; norocul lui că a putut să copieze după mine la extemporale sau teze (când nu i-am dictat ce să scrie), așa încât a absolvit opt clase odată cu leatul său. Mergeam la ore ca mieii în gura lupului. Am scăpat vii. Toți băieții, și câteva fete, s-au înscris apoi la școli profesionale; Lucica Voicu, frumoasa clasei, la liceul agricol, iar eu am intrat la Liceul Industrial Energetic din București, dând probe de admitere la matematică și fizică. Nu la limba română, care – am aflat deunăzi, din amintirile altor colegi – a fost materie de examen la alegere cu fizica. Doi dintre congeneri, băieți de țară, ca și mine, împreună cazați o perioadă la hotelul NEFA (adică la căminul de nefamiliști al firmei tutelare, IDEB, azi ENEL), au susținut probă la română – și amândoi au ajuns ingineri în electrotehnică, specializați în – și realizatori de – diverse aplicații cu utilitate industrială. Unul încă e profesor universitar, cu doctorat obținut prin sârguință și cercetări proprii, în epoca în care asemenea titluri – batjocorite de atribuirea lor unor politicieni ignari – nu ajunseseră fleacuri bune de îngrășat salarii nemeritate.
Tata se – sau mă – orientase către acel liceu văzându-mi apucăturile tehnice, exersate la concurență cu vărul Ment, prietenul și rivalul meu în asemenea întreprinderi. Că „e cea mai potrivită alegere” îl asigurase inginerul său șef din balastiera unde lucra, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, din păcate. Acela era un bucureștean cu apartament în apropierea liceului, dar nu vecinătatea l-a determinat să ne îndrume într-acolo, ci socoteala practică: învățam liceul la zi și căpătam o diplomă de meseriaș, cu prețul unui an suplimentar față de absolvenții liceelor de patru ani, numite pe-atunci teoretice. Industrialul nu era mai prejos, dacă studiam cum trebuie. Eu voiam să-l urmez în meserie pe tata, care trecuse printr-o școală de electricieni după armată, anii 1953-1954. Băiat deștept, cum eram considerat după standardele vremii și-ale mediului rural-muncitoresc în care am crescut, nu se cădea să fiu dat „la profesională” (subtil disprețuită!), unde în trei ani mă calificam muncitor oarecare pentru vreo fabrică din cele noi, apărute peste tot conform politicii de industrializare masivă lansate de PCR, „forța conducătoare a societății”, cum se spunea. Așadar, Liceul Energetic mă atrăgea ca un... electromagnet, deși la noi în sat nu ajunsese rețeaua de curent electric! Ascultam radiouri pe baterii și vedeam filme puse în mișcare de-un motor ce se defecta de câteva ori pe spectacol. Iluminatul? Cu lampa de gaz ori felinarul de agățat la loitra căruțelor, noaptea. Binefacerile electricității s-au aprins la Morteni abia în acel 1971, iar pe ulița satului Cacova, unde m-am născut (ulița Ungurenilor i se zice și azi), tocmai în 1974. Așa ieșiseră planurile, dacă nu cumva se plătea politic o poliță, fiindcă în Morteni fusese răzmeriță la colectivizare, în 1960, când se bănuia că însuși Ceaușescu (însurat cu „una” din Petrești, sat vecin) fusese pus pe fugă. Iar pe ulița noastră, până în 1968, trăise Taica, bunicul meu, care îi făcuse de râs pe comuniști când inventase căruța cu două roate, trasă de vacă, și fusese filmat de-o echipă de cineaști (secvențe din memorabila peliculă au fost date la TVR, în anii ‘80, cu ocazia nu știu câtei „aniversări” – în fapt, comemorări – unde l-am văzut și eu!...).
Ca să verifice dacă am eu șanse de izbândă la liceu (examenele nu erau foarte grele, însă concurența, desigur, acerbă!), tata m-a trezit într-o dimineață senină de mai și-am plecat împreună la București, aproximativ ca Moromete cu fiu-său, Niculae, însă fără căruță. Am mers cu autobuzul, trenul și tramvaiul 12, și-am debarcat la stația Toporași, în cartierul supranumit Flamura, după numele cinematografului de acolo. Pătrunzând noi în curte pe poarta din spate, aflată la îndemână, când coteai la stânga pe aleea spre intrarea principală, am dat de niște elevi care făceau exerciții sportive. Ne-am apropiat de cel care îi supraveghea, un tip subțirel și oacheș, îmbrăcat într-un costum de culoare închisă ce-i dădea alură de profesor. Și profesor era, într-adevăr, de sport. Tata l-a întrebat cine este cel mai bun profesor de matematică din liceu, fiindcă vrea să-l roage să verifice dacă știu atâta materie cât să intru. Rădulescu (i-am aflat numele mai tîrziu, în același an, însă nu am avut ore cu el) ne-a recomandat-o pe buna lui prietenă, Elena Călinescu, profesoară aleasă (ori numită?) și în funcția de secretar al Biroului Organizației de Bază (BOB) din liceu. Era o doamnă minionă, blondă și afectată, cu buzele ușor țuguiate de îndoieli metafizice, bănuiesc, fiindcă altele n-a trădat în cei doi ani cât mi-a fost dirigintă. Auzind neobișnuita cerere a tatălui meu, ne-a dus în cabinetul de filozofie, stăpânit de intima ei prietenă și amică de cafele, profesoara Brezeanu, femeie de-o senzualitate stăpânită, pe cât de inteligentă, pe atât de cinică. Rezolvarea problemei de pe foaia trântită mie pe-o masă șchiopătândă a căpătat nota 5-6 de la doamna Călinescu, și 4-5 de la Brezeanu. Cât ținuse chinul meu, ele băuseră cafeluța de la ora 11 la masă vecină cu catedra, împreună cu tata, mare mucalit în prezența unor doamne de oraș. Vrăjeala lui, măgulitoare pentru femei, m-a salvat de la exmatriculare la jumătatea anului întâi de liceu, deoarece absentasem nemotivat peste limita admisă la „Practică”, materie la care, ce-i drept, eram catalogat cel mai bun de maistrul Cenușă, puțin clement în notații. Caut să-mi explic blocajul mental din lupta cu problema – pentru că sigur aveam unul – prin șocul suferit la trecerea din praful uliței satului în ambianța distinsă a liceului (construit cu 2 sau 3 ani înainte), diriguit de-un tip, Alexandru Moșu, a cărui eleganță vestimentară l-a eclipsat pe Ceaușescu atunci când, în 15 septembrie 1971, El, Supremul, ne-a vizitat la deschiderea anului școlar. Există o fotografie document, am distribuit-o pe Facebook de câteva ori... De la eclipsarea aia să i se fi tras directorului nostru mutarea, anul următor, într-o altă funcție? Tot ce se poate, n-am cercetat...
Am ieșit din cabinetul filozofic, zăpăcit și terminat. Doar de 5-6 să fiu eu în stare? Asta a și fost întrebarea lui tata, când s-a întors după ce o așteptase pe profesoara Călinescu, s-o „șteargă” cu o sută de lei pentru efort și amabilitate. Ea primise banii. Văzând ulterior cât era de principială și corectă, greu îmi vine și acum să cred că se pretase la așa ceva. Nu sunt calificat să judec de ce a făcut-o! O fi avut datorii, o fi vrut ceva – parfum, ojă, rimel? Cine știe! Însă, mai degrabă aș crede că banii i-a luat „filozoafa” de Brezeanu, aia n-avea reticențe moral-politice (pot îndrăzni să spun asta, deoarece am cunoscut-o binișor (nu fizic, să fie clar!) când eram în anii IV-V și „învățam” mai mult în bibliotecă, unde ea „semna condica” aproape zilnic, fiind prietenă cu doamna Grigoriu, bibliotecăreasa care m-a protejat ca o mamă...) Evaluarea, însă, pentru tata echivala cu o intempestivă catastrofă. „Cum, bă, futu-ți sângele mă-tii, numai de 5 știi?!” (Înjurătura de sânge era favorita lui.) Și mi-a tras două palme de-am văzut stele verzi, chiar pe aleea liceului în care aveam să petrec cinci ani, nu cei mai frumoși din viața mea, dar sigur cei mai folositori. Pedeapsa administrată mie nu l-a calmat pe impulsivul electrician. Am luat-o pe coajă – sper că nu greșesc! – până în preziua primului examen: proba scrisă la matematică. Poate că divergențele familiale (părinții lui, bunicii mei, muriseră, iar mătușă-mea, Dada, rămasă cu noi în casă, nu se înțelegea deloc cu mama) să-l fi „capacitat” (vorba politicienilor de azi) pe tata să se defuleze bătându-mă. Poate avea alte frustrări, sau poate că asta era firea lui, fiindcă așa se purta mereu, dar numai când era treaz. Beat fiind, se blegea ca o plantă atinsă de brumă, iar după moartea mamei plângea și se considera învins de soartă, recitându-mi niște versuri din Coșbuc, poleite cu dipticul „bun și prost”...
În săptămâna probelor am locuit la tanti Linița, verișoara lui tata, mama tuturor răniților din Cacova care găseau adăpost în cele două cămăruțe ale ei de pe o străduță, cred că-i zicea Tutunari, undeva la colțul dintre Calea Rahovei și Ferentari, aproape de joncțiunea cu Sebastian. Cămăruțe lipsite de iluminat electric, cu WC și bucătărie încropite în două gherete din curtea cu mulți chiriași – să nu uit aceste amănunte parcă desprinse din romanele mahalalei interbelice, pe care am neglijat să le notez la timp! Verișoara era atunci în satul nostru, supraveghind construirea unei case, în care s-a mutat ulterior cu bărbatul ei, nea Ionel. Acesta, moldovean sărac dintr-un sat din Bacău, luptase pe front (numai spre Vest), intrase în Miliția Populară și se îmbolnăvise (apă la plămâni), petrecându-și tinerețea în „borcanul” de control al circulației de la Piața Victoriei, și fusese pensionat la 45 de ani (poate mai mult, nu rețin exact). Primiseră „apartament de la stat” în vreo două sau trei rânduri, dar tanti Linița refuza să locuiască la bloc, năzuind – ca orice femeie cu voință și dârzenie – să aibă o casă pe pământ, numai a ei. A avut-o, dar n-a apucat să trăiască mult în ea.
Tata își luase 4 zile libere, cât știam că țin examenele: scris și oral la fizică, scris și oral la matematică. Probele scrise fiind primele și secrete, notele nu se anunțau. Doar după proba finală, cred, cine dorea le afla. Nu știu dacă se admiteau contestații, competența profesorilor era dincolo de orice dubiu. Luni și marți am trecut de scris fără emoții și fără opinteli, dar și fără să fiu sigur că am rezolvat problemele așa cum daimonul lăuntric mă îmboldea să cred. Și mi-am înghițit laudele, ca să nu-mi înghit apoi lacrimile. Precaut, am insistat să repet unele lecții din cele două materii, răsfoind caietele aduse, maculatoare cu exerciții ori note de curs. Tata trăgea câte o bere sau două și, fiindcă nu aveam obișnuința cantinei sau a restaurantului, pregătea de mâncare pe mașina de gătit cu gaz a gazdelor: ouă jupuite în tigaie, ceva salam prăjit pe alături și salată din ce legume se găseau la aprozar...
A treia zi am susținut proba orală la fizică. Examinator a fost un domn pe care aveam să-l confund cu Grigorescu, profesorul nostru în anii următori, mare meloman, cum avea să ni se dezvăluie. Mi-a acordat nota 9. A fost o bucurie imensă pentru tata, mai mult chiar decât pentru mine. Gata, pusesem un picior pe treptele de intrare în liceu! Și ca să-și arăte mulțumirea, Padre Padrone m-a dus în seara aia la un restaurant din vecinătate, cinstindu-mă și cu o bere, pe lângă friptura suculentă. Am petrecut așa cum mi-aș fi dorit să petrecem toată viața, cât ne-o fi dată. Dar nu ne-a fost dat!
Ziua a patra urma proba orală de matematică, la care examinatorii – nu mai rețin cum și de ce, dar se știa că – nu erau profesori titulari la Liceul Energetic, deci severitatea lor avea să fie necruțătoare. Și a fost! Examinarea s-a prelungit până după ora 17 sau 18, astfel că nu toți candidații au încăput la cazne. Un profesor a deschis o fereastră de la holul etajului întâi, cerând și obținând liniște. Ne-a anunțat deciziile comisiei de examen: respectând criteriul alfabetic, cine nu a intrat azi, vine ziua următoare, la ora 9! Curtea a zumzăit de glasurile celor amânați și ale părinților: nimic de obiectat! Conformarea nu era lașitate, ci necesitate, cum aveam să învăț în anii următori. Numai tata era prins pe picior greșit, fiindcă vineri trebuia să fie de serviciu. Am plecat spre gazda noastră, schimbând tramvaiul 12 cu 26 și apoi cu 2, până la intersecția Sebastian – Ferentari – Rahova. Pe drum, tata a stabilit strategia: el pleacă imediat acasă, că prinde personalul de 8, eu rămân și dau mâine examenul la matematică, apoi merg la Gara de Nord, scot bilet și vin cu trenul la Găești. De acolo e autobuz spre Cacova. Cel mai târziu la opt jumate seara. Nu puteam să greșesc, totul e să nu încurc trenul și gările și așa mai departe. Strategie de mișcări, cum s-ar spune, militare! Mi-a lăsat niște bani să iau de mâncare, fiindcă nu-mi ține de foame ce rămăsese în farfuriile din răcitorul lui tanti Linița, plus vreo câțiva lei, pentru ceva neprevăzut. De examen n-a vorbit. Se subînțelegea că mă voi strădui să nu mă bâlbâi la tablă, să fiu atent și... ecetera, ecetera! (expresia lui). Și să mai repet materia, seara sau noaptea, dacă nu adorm...
N-am dormit mai deloc noaptea aceea. Cum a plecat tata, am dat fuga la o librărie de pe Calea Rahovei, spre colțul cu Sebastian, unde ochisem o carte proaspăt tipărită (sau reeditată?) în colecția „Aventura”, a nou înființatei (dar nu știam acest amănunt pe atunci) edituri Albatros: Mătrăguna contra Monseniorului, în două volume, semnată de maestrul suspansului milițist, Theodor Constantin. Habar n-am cât am plătit pentru ele, sigur sacrificasem banii de mâncare (nu și de tren!), și-am adormit când s-au isprăvit aventurile personajelor uitate complet ulterior! Mi se șterseseră din memorie înainte să renunț la volumele respective, spre sfârșitul anilor de liceu, după ce îmi văzusem numele tipărit în România literară, la rubrica „Poșta redacției”, iar în Luceafărul la „Cronica de cenaclu” scrisă de Constantin Stan. Ajunsesem, carevasăzică, elitist! Și-am „epurat de maculatură” mica mea bibliotecă, mai abitir decât epurau proletcultiștii pe cele burgheze prin anii 1947-1950...
Firește că ziua următoare, a cincea (sigur, vineri), aveam o stare de spirit cât se poate de tonică. Eram hotărât și decis, precum eroul principal din acea carte (pesemne vreun ofițer de contrainformații sau un spion simpatic), să rezolv orice ecuație mi-ar fi picat în biletul cu subiecte, extras dintre cele înșirate pe catedra ce slujea de masă prezidiului. Dar la intrarea în sala de examinare, am avut un (alt) adevărat șoc: pe podium, în picioare între profesorii străini, era și doamna Călinescu, fluturându-și buclele blonde deasupra unui taior de culoare închisă, atent croit. Mi s-a oprit inima în loc, iar temerea născută din reîntâlnirea nedorită și neanunțată mă înhață și azi, când încerc să mă eliberez de ea, povestind-o aici. A fost un fel de predestinare? N-aș susține că nu! Femeia aceea minionă și blondă (naturală sau vopsită?), tunsă scurt, cu ochi negri și ten măsliniu, bine intenționată și înțelegătoare, incapabilă să explice matematica în așa fel încât să o și înțelegem, mi-a tăiat orice plăcere, orice dorință, orice ambiție à rebours să studiez materia pentru care nu aveam vreun talent anume. Dar puteam să o stăpânesc mulțumitor, cât să urmez vreo facultate cu profil tehnic, așa cum au făcut-o aproape toți colegii de clasă, și așa cum eu însumi năzuiam la începutul liceului, nu doar tata, care a fost dezamăgit când, la sfârșitul anului V, renunțasem definitiv la studiile superioare.
Examinarea doamnei Călinescu a decurs ca un interogatoriu milițienesc – e drept, fără inerentele bătăi! –, procesul voind parcă să lichideze orice urmă de părere că eu aș cunoaște ceva din domeniul științific manipulat cu grație nevinovată de micuța femeie, cocoșată de însărcinări educaționale supervizate de Partid. (Doi ani, cât ne-a fost dirigintă, ne-a săturat de lecții politice, timpul cheltuit cu ele fiind ipotecat în proporție de 3/5 din cel alocat matematicilor. Și niciodată n-a fost recuperat!) Doar intervenția unuia dintre profesorii străini – binevoitor să „scoată” ceva de la mine, fiindcă îmi sesizase blocajul – a făcut în așa fel încât nota 5 să pară o răsplată, nu o pedeapsă! Sau să fi fost 4? Sau 3? Aici, egoul meu are un scurtcircuit, o neclaritate, o rușine. Să mă explic.
Media celor patru probe de examen se obținea simplu: oral + scris : 2 = nota la o materie. Nota la o materie + nota la cealaltă materie : 2 = nota generală. Notele generale, în ordine descrescătoare, dădeau lista admișilor. Pe acea listă m-am clasat pe locul 64 (din 128), cu media 7. Indubitabil și definitiv. Acum: dacă la fizică obținusem 9 la oral, cât obținusem în scris, ca să iau 7 per total? Este o ecuație cu trei necunoscute, și-alea variabile! La fizică trebuia să am 9 la cele două probe, ca să dea 7 la total. Asta dacă la matematică aveam media 5 la cele două probe, și 5 la general. Bun. Asta e clar. Dacă era 5 la matematică total, iar Călineasca îmi dăduse 3, în scris trebuia să am 7, indiferent de părerea ei orală, fiindcă lucrarea fusese corectată, iar media spune tot. E cam mult la scris, ziceți? Nu e mult, e obligatoriu. Dacă la oral mă potcovea cu 4, atunci în scris trebuia să am 6. Să fi primit, totuși, 5 la oral? Asta ar fi o acoladă pentru doamna Călinescu, o femeie cu suflet, dar fără talent de profesoară. Însă o notă proastă pentru mine. Ce, doar 5 să fi luat eu la scris? Egoul meu se tulbură grozav, economic alimentat cu whisky din Insulele Hebride... Mai degrabă accept un 3 la oral, ca să iau 7 în scris! Parcă „mă scot” mai bine așa, cu un (3+7):2=5 cinstit, nu?
Cert e că nu mai știu care a fost nota buclucașă, iar documentele acelui examen e puțin probabil să mai existe. Însă știu bine ce-am primit acasă: o bătaie soră cu moartea! Din mâinile tatălui meu nu m-a scăpat nici mama, nici Dada, nici soră-mea, care fugise nu știu unde. Am sub ochii aburiți lumina întunecată a zilei de iunie, zi ploioasă, aproape friguroasă. Venisem de la Găești cu autobuzul de 4 sau 5 după-amiaza, care făcea cam jumătate de oră până la noi în sat. Plouase ca vara: ici mai puternic, dincolo mai subțire, bătea vântul, însă nu erau descărcări electrice. Sau nu le mai rețin. În odăița micuță, de 4/3 metri, zisă bucătărie – în fapt, un fel de cameră de toată ziua –, mama întinsese albia de lemn scobit în care spăla rufe (iar noi făceam baie, în fiecare sâmbătă). O sprijinea cu un cap pe dunga patului, cu celălalt pe un scaun cu patru picioare, întors cu ele în sus, ca reazăm fix. Tata stătea la masă, cu Tatoniță, fratele lui. Unul pe pat, altul pe un scăunel de brad. Le plăcea să bea împreună țuică, așa cum se pot vedea și în poza pe care le-am făcut-o câteva zile mai târziu, pe pragul casei. Fotografia aceea (pierdută în tevatura tipăririi la Editura Marineasa, în 1996) figurează pe coperta primei ediții a volumului de narațiuni „Prunele electrice”, debutul meu.
Atunci însă, auzind ce notă am primit la matematică, tata s-a făcut negru de supărare, a înhățat scăunelul de sub el și m-a pocnit direct în cap. Aveam însă cap tare (și chiar mare, față de al altora), m-am și ferit un pic, și-am scăpat cu dovleacul întreg. Am fugit afară, a venit după mine și m-a târât în magazia de sub fânar, alături de grajdul vacii, a închis ușa, ca să nu audă vecinii – obișnuiam să țip când mă bătea, să crăonesc (e un regionalism ce ține locul expresiei a urla de durere), chestie care îl întărâta suplimentar – și m-a „altoit” (altă expresie de-a lui), nu s-a jucat, folosind versatila-i curea cu îndemânarea deprinsă din mânuirea cleștelui patent și a șurubelniței cu mâner electroizolat!
Să-i fi pomenit de „Mătrăguna contra Monseniorului” (carte citită ulterior și de el, chiar în vara aceea)? Aș fi turnat singur gaz în focul ce mă cuprinsese și pe care am puterea să-l trec – de mult fac asta! – printre faptele hazlii ale vieții mele. Mă despart de trecut râzând, desigur. Regret numai că nu pot scrie o ficțiune umoristică, unde doamnei Călinescu i-aș atribui numele de cod „Mătrăguna” (tenul ei cenușiu ca al unei ciuperci necomestibile mă îndeamnă la asta), iar lui tata pe cel de „Monseniorul”, omul care a avut grijă de mine așa cum a putut și a știut: cu înjurături de mamă (de parcă el n-avusese niciun rol în concepere!) și cu bătăi din care mă și mir că am scăpat întreg, deși poate vătămat pe la organele psihice, alea subconștiente... Un tată care a sacrificat o treime din salariu ca să mă țină în București, pe vremea când asemenea gesturi erau aproape excluse din viața majorității familiilor rurale, deposedate de pământul muncit cu sudoare și sânge. Veniseră anii 1970, comunismul se autoproclama biruitor, cincinalul se făcea în patru ani și jumătate, iar eu – fiu al clasei muncitoare, la încheierea unui examen cu notele finale încă neanunțate – păream să fi călcat greșit pe „drumul vieții”!...
Greșit poate n-a fost, dar întortocheat da! Chiar peste măsură!
(Revista HYPERION - nr. 6-7-8/2023)
