luni, 30 ianuarie 2012

Destin anonim

Un istoric „de formaţie marxistă” ar defini anii comunişti ai României drept perioada maximei afirmări a spiritului naţional. Ba, ar susţine cu documente că tocmai atunci s-a desăvârşit idealul nostru de veacuri, cel exprimat poetic în cuvintele „unire-n cuget şi-n simţiri”. Niciodată ca-n comunism statul român n-a fost mai subjugat de ideea unităţii, chiar dacă părţi însemnate ale teritoriului - Basarabia şi Bucovina de Nord - se aflau sub jurisdicţia Uniunii Sovietice. Evidenţa impune: românii nu puteau pleca din ţară când şi unde voiau, nu puteau să-şi facă o casă, o cocină sau un closet fără aprobarea forurilor de resort, nu aveau dreptul nici să mănânce după poftă, nici să se gândească la prostii, iar pământul pentru care muriseră strămoşii constituia „grădină ajutătoare” dată de CAP, nu era al lor de drept. Lucruri ştiute azi, în mare parte.
Se ştie însă prea puţin cum funcţiona aparatul de control şi represiune, Securitatea, „braţul înarmat” al organului suprem de conducere. [În primele două decenii comuniste conducea Partidul; în ultimele două, Secretarul General, Ceauşescu, a cărui desăvârşită realizare a fost preluarea conducerii ca atribuţie personală (a familiei sale)]. Studiile de specialitate sunt scrise în termeni „tehnici”, proprii cercetării social-istorice, şi uneori oferă amănunte ce depăşesc orizontul de aşteptare al cititorului mediu. Opurile „de senzaţie” excelează printr-o evidentă „punere în scenă” care, în dese cazuri, ratează tocmai autenticitatea necesară convingerii cunoscătorilor, fiind abordabile doar ca lecturi ocazionale. Mărturii ale celor măcinaţi de sistem sunt multe. Puţine reuşesc să treacă dincolo de simplitatea depoziţiei brute. Nu ştiu câte cărţi beneficiază de talentul unui om de litere, fie el reprimat de condiţionări impuse sau de presiuni exterioare cărora nu li s-a putut opune. Una mi se pare a fi Dosarul «Albaştrii» - Fenomenul Piteşti 1971, alcătuită de Ion Toma Ionescu şi publicată la Editura Paralela 45, 2011. „Dosarul” se poate rezuma astfel: în urma Tezelor din iulie 1971, ghid de orientare socialistă obligatorie a tineretului, a intelectualilor, a culturii, „organele responsabile” din judeţul Argeş depistează manifestări antisocial(ist)e în felul cum trăia şi gândea un grup de tineri din Piteşti. Mulţi dintre ei aveau preocupări literare, care - în concepţia politrucilor, vezi bine - erau mai periculoase decât cele militare! Ce conta că nu se concretizaseră în texte publicate! Câteva „ieşiri la rampă” (unii din grup jucau teatru de amatori în cadru legal), şi-o singură proză tipărită, a Claudiei Duminică, prompt evidenţiată de Monica Lovinescu la Europa Liberă. Posibilitatea publicării fiind redusă, tinerilor li se părea necesară o revistă a lor, al cărei nume suna subversiv în capetele de sub caschete dotate cu bentiţă de aceeaşi culoare: „Albastru”. Dorinţă naivă, enunţată în cenacluri literare (două la număr), în discuţii la o cafea sau la vreo petrecere. Intenţiile artistice exprimau o stare de fapt: mentalitatea tinerei generaţii era conectată la ce se petrecea în lume, în Occident, şi n-avea mai deloc aderenţă la ideologia de partid. Or, asta pricepea şi nu-i convenea „organului”, care s-a pus în acţiune după cum i-a dus mintea pe şefii judeţeni. Cu avânt revoluţionar, Securitatea a declanşat operaţiunea în urma căreia câteva destine au fost frânte, câteva talente promiţătoare s-au topit în anonimat (Vasile Iordache, Gh. Cârstea, Nicolae Radu, chiar Ion Toma Ionescu). Operaţiune desfăşurată conform scenariului atent elaborat. Securişti şi miliţeni înarmaţi au surprins „în flagrant” nişte tineri care se distrau jucând poker pe beţe de chibrit. Bruscaţi şi loviţi, li s-au luat declaraţii, majoritatea dictate, au fost expuşi în public la Casa de cultură ca mostre ale depravării, înfieraţi „cu mânie proletară”, exmatriculaţi din facultate (Iordache), daţi afară repetat din servicii (Cârstea) etc. Ce-a rămas?
A rămas o carte compusă din... două cărţi! Prima este una documentară şi documentată din dosarul de la CNSAS, recuperat parţial de Ion Toma Ionescu. Printre filele declaraţiilor şi-n cuvintele rapoartelor de serviciu ale ofiţerilor implicaţi, se oferă demonstraţia faptului că Securitatea a fost, pentru România, un cancer, un factor distrugător al fiinţei naţionale, o purulenţă care, incomplet eradicată, menţine şi azi cangrena. Cine nu credea că planurile lichidării unor concetăţeni - nu mereu la modul propriu, nici duşmani ai regimului - au fost elaborate de mintea diabolică a unuia sau altuia dintre securiştii plătiţi pentru asta, are aici o ilustrare didactică! Pentru condamnarea unor tineri fără producţie literară consistentă, fără sprijin din afară şi fără măcar intenţii contrare ordinii de stat, a fost pus în scenă un „spectacol” de forţă, s-au folosit arme adevărate pentru intimidare şi bani adevăraţi pentru justificarea minciunii. „Justificarea” provenea din turnătoriile unei „surse”, nici azi deconspirate, cu fantezie aberantă, parţial alimentată de ofiţerul de legătură! Dacă s-au mobilizat atâtea mijloace într-un caz minor, se mai poate îndoi cineva ce resurse şi ce creiere au fost utilizate pentru anihilarea unui opozanţi declaraţi, ca Vasile Paraschiv sau Paul Goma? Al cărui paradox, în paranteză fie zis, se adevereşte cu prisosinţă în cazul de faţă: România comunistă era ocupată de români!
A doua carte aparţine doar fragmentar lui Ion Toma Ionescu, fiindcă include şi opinia retrospectivă a celorlalţi din grup. Este un alt document, de factură poate forţat zis literară: mărturia unui om sensibil, un „suflet de poet” urgisit de vremuri, incapabil să lupte cu sistemul, delicat ca „pasărea ceţii”. Dar... Aici este un mare dar! Omul Ion Toma Ionescu, poetul cu zborul oprit de „înfierarea” publică, ajunge controlor de calitate în uzina „Dacia”, realmente dedicat muncii sale, şi - relevant - este (ales, propus?) secretar de partid al secţiei unde lucra, chiar trimis la „perfecţionare” de-un an (cu plata integrală?), la şcoala de activişti PCR din Craiova, în toamna lui 1989! Incapabil să se opună, omul (poetul) a devenit parte a sistemului! Nu s-a mulţumit să fie doar muncitor onest, a acceptat să slujească Partidul care îl frânsese! Este dovada reuşitei re-educării. Ion Toma Ionescu are onestitatea s-o recunoască, să şi-o asume, probabil s-o şi ispăşească prin cartea de faţă...
Iniţial am crezut că subtitlul „Fenomenul Piteşti 1971” (sintagma aparţine lui Virgil Ierunca, datarea nu), pus de editorul Călin Vlasie, implicat şi el în dosarul „Albaştrii”, este o găselniţă de marketing, o idee forţată ca să dea greutate seriei de fapte şi acte ce-ar putea să pară (şi chiar sunt până la un punct) puerile. Dar Vlasie are dreptate. „Experimentul Piteşti”, petrecut la închisoarea din oraş între 1949-1952, urmărea să obţină re-educarea deţinuţilor, să transforme oamenii „vechi”, creştini practicanţi ai datinei străbune, în oameni „noi”, comunişti de rit sovietic. Sistarea (plus condamnarea ulterioară) n-a şters nici faptele, nici urmările. Urmările s-au manifestat, mai puţin violent, nu numai în 1971. Aşa cum subliniau exilaţii, în primul rând Ierunca şi Goma, românii din ţară trăiau într-o aparentă slobozenie, supravegheaţi prin toate metodele posibile şi supraveghindu-se reciproc să nu iasă din rând. „Patria” comunistă era toată o închisoare, în care se experimenta continuu re-educarea. Niciun preţ nu părea Partidului şi Securităţii prea mare pentru „a păstra unitatea, forţa şi suveranitatea” naţiei.
Ca şi cum acestea se pot păstra altfel decât în libertate!

(Publicat în revista ARGEŞ - ianuarie 2012)

marți, 24 ianuarie 2012

Vise şi coşmaruri

Dorin Tudoran scrie pe blog, legat de prestaţia lui Th. Baconschi: „Statutul de public servant nu constituie un acces la belfereală şi trăncăneală publică. Este o responsabilitate care, dacă nu o respecţi, într-o bună zi se răzbună.” Vise, d-le Tudoran, să respecte (i)responsabilul român asemenea deziderat, el, care se crede întabulat definitiv pe „foncţie”!
În scumpa noastră ţărişoară, unde n-ar fi rău să fie bine, vorba lui Ion Creangă, individul care „s-a ajuns” într-o funcţie publică nu se poate abţine să nu confunde scaunul deţinut temporar cu augusta sa persoană. Incapabil să distingă între egoul din dotare şi fişa postului, proclamă vehemet că DOAR EL DECIDE cine şi ce. Mai toţi indivizii din speţa asta sunt convinşi că democraţia începe de sub ei, cum se spunea pe vremea comunismului niciodată învins. Când eram ostaş, am auzit un colonel, şef de stat major, comandând cu aplomb: „De la mine în jos, toată lumea - culcat!” Oare câţi dintre „ajunşii” actuali nu au asemenea vise? Care devin lesne coşmaruri pentru noi, cei de sub vremi, vremelnici & nemernici...

vineri, 20 ianuarie 2012

O ţară... poetică

Dacă până şi Mircea Cărtărescu e de acord ca Băsescu să demisioneze, chiar că trăim într-o ţară foarte... poetică! Vă daţi seama cine o să fie preşedinte interimar? Nimeni altul decât Vasile Blaga, preşedintele Senatului! Blaga, preşedintele României! Hai că sună frumos! Nu mai rămâne decât ca, într-un impuls de autosacrificare spre binele naţiei, actualul prezident să cedeze complet poeziei, poeţilor şi altor esenţe de esenţe, şi să treacă de la whiskyul Chivas la coniacul Ovidiu! Ăsta precis îi vine de hac! Şi-apoi, cu Blaga în frunte, vom deschide sticle multe!

Casa lui Oană


Că tot e sezonul revoltelor... Din această casă, proprietatea lui nea Oană, s-a iscat revolta sătenilor din Cacova împotriva colectivizării, în 1960. Fotografie luată tot în 1985.

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Casa Oanţei

Casa aceasta din Cacova aparţinea sorei bunicului patern, Oanţa. Construită în aceeaşi perioadă cu a noastră, amândouă aveau arca de ciment, prispă de lemn şi înveliş de tablă galvanizată. Taica şi cumnatul său le-au construit în aceeaşi perioadă, anii 1925-1926. Casei noaste îi lipsea frontonul. Despre frumuseţea arhitecturii ţărăneşti tradiţionale nu vorbesc (doar) eu cu admiraţie. Sunt alţii competnţi. M-am născut într-o astfel de casă şi-o visez cu ochii larg deschişi. Fotografia datează din 1985, e făcută cu un Smena 8, film alb-negru Azopan.

miercuri, 11 ianuarie 2012

Dimineaţa de 02.01.2012


Mă uit şi acum la nuanţele norului acesta cu uimire. Dacă prevesteşte el ceva ce eu nu pot desluşi? Că de când cu previziunile prietenului poet, alea privitoare la sfârşitul lumii (în două acte, trei perdele, cum se preciza meticulos la indicaţiile de regie din piesele teatrale de-acum 150 de ani), aproape că văd semne peste tot... De-aia mi-am şi impus a le fotografia, măcar că după ce se sfârşeşte lumea asta, nu mai câştig nimic de pe urma lor...

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Prima mea fotografie

Coperta acestei cărţi este făcută din prima fotografie luată de mine, cu un aparat Leica, proprietatea temporară a vărului Clement. Tata se uită sceptic la prosteala mea, unchiul Ioniţă nu se opreşte să ducă sticla la locul cuvenit. Din toamna acelui 1971, unchiu-meu se va lăsa de băutură, ceea ce-i va da repetate dureri de stomac, ulcere şi alte belele. Aviz amatorilor!
Fotografia s-a pierdut în procesul de tipărire desfăşurat cu mijloace recondiţionate de editura (lui) Marineasa (cel Mic). Am auzit că firma respectivă a falimentat. Sper să nu se întâmple aceeaşi nenorocire şi internetului...

Explicaţia

Videoclipul postat mai jos îmi aparţine, în partea vizuală. Sunt acolo 2 filmări suprapuse în luma key, ambele făcute cu un aparat Nikon D7000, în ajunul Crăciunului. Muzica este compusă, interpretată şi livrată liber pe net de AIEVEA, un supergrup alcătuit din muzicieni români care colaborează în diferite alte componenţe: Vlaicu Golcea, Marta Hristea, Electric Brother, Tavi Scurtu, Uţu Pascu şi Daniel Gontz. Filmul este semnul meu de recunoştinţă pentru muzica lor.

joi, 5 ianuarie 2012

În treacăt...

Trecând azi prin Goleşti şi jucându-mă cu aparatul foto, am remarcat arhitectura gării, de-un echilibru desăvârşit, aş spune clasic. Nu ştiu de ce, mi-am adus aminte de paginile unui Constantin Joja şi G.M. Cantacuzino, consacrate arhitecturii româneşti din veacuri apuse. Oare câţi dintre arhitecţii de azi studiază şi aplică principiile lor? "Oamenii cu bani" constuiesc pagode şi palate în formă de ciupercă, alţii numai viloaie înghesuite una într-alta, ca şi cum le-ar fi teamă să-şi arate urâţenia separat... (Poza de mai jos e luată prin geamul trenului, evident murdar...)

Golesti

luni, 2 ianuarie 2012