duminică, 26 august 2012
duminică, 19 august 2012
Onoarea "omului recent" - 2008
Cazul Antohi-Hoişie în farfuria ICR-HRP
În
răspunsul dat Hertei Müller, care contesta prezenţa la Berlin a
celor doi informatori dovediţi înainte de a-şi recunoaşte ei
singuri vina, H.-R. Patapievici scria: “Scrisoarea
ta de protest mă somează să fac instituţional o discriminare pe
care, legal, nu am dreptul să o practic decât moral. Tu ai numai
responsabilitatea convingerilor tale, pe care, în ce priveşte răul
făcut de securitate, le împărtăşesc în totalitate: însă eu,
cât timp reprezint ICR, am şi obligaţia să mă supun principiului
care îmi interzice să folosesc instituţiile statului pentru a-mi
promova convingerile, atât pe cele pe care legile în vigoare le-ar
susţine, cât şi pe cele pe care nu le-ar încuraja explicit.”
(Evenimentul zilei,
24 iulie 2008)
Aşadar,
dacă înţeleg bine, H.-R. Patapievici a fost obligat să-şi calce
propriile convingeri, să-şi cenzureze opţiunile, să-şi
terfelească integritatea
morală, trecută şi recentă. Pentru ce? Doar pentru a nu
discrimina un impostor dat afară cu scandal de-o instituţie
europeană, Sorin Antohi, beneficiarul faimei construite pe
ştiinţă de carte, dar şi pe minciună şi pe ignoranţă. Escrocând fără jenă o universitate particulară, se poate spune că
Antohi este un falsificator al doctoratului, nici măcar un plagiator, ca
alte celebrităţi de pe plaiurile noastre! Cum să invoci “înalta
ţinută ştiinţifică” în cazul cuiva care îşi atribuie singur
titluri universitare neobţinute? Un astfel de individ
se descalifică profesional. Pentru totdeauna.
Acordând
credit moral şi finanţare unui program propus de particulari
germani şi – atenţie!
– de impostorul cu
pricina, H.-R.
Patapievici, în calitate de director al ICR, a antrenat statul român
în susţinerea oficială a celor doi turnători dovediţi, maculând
atât ideea de instituţie, cât şi pe cea de responsabilitate în
funcţie publică. Dar despre morală nu e cazul să mai vorbim, nu-i
aşa? Doar suntem stat
liberal, şi democrat pe deasupra, deci: ”poziţia
pe care am adoptat-o este reafirmarea neutralităţii morale a
instituţiilor statului liberal”, explica filosoficul
director.
Pledoariile
avocăţeşti ale lui
H.-R. Patapievici dau de înţeles că el
a semnat cecul de
finanţare împotriva
convingerilor sale profunde. Avea
la îndemînă o soluţie foarte simplă să evite fractura
conştiinţei, situaţia penibilă şi tot scandalul ulterior:
DEMISIA! Însă demisia, nu-i aşa, implică onoare... Onoarea omului
recent pare să fie o
himeră. Şi se află, pesemne, în Utopia, teritoriu
studiat de Sorin Antohi...
Tot
în luarea de poziţie provocată de scrisoarea Hertei Müller, H.-R.
Patapievici se (şi ne)
întreabă: “Cât de
durabilă e vina informatorului?”
Răspunsul e unul: vina turnătorului e
durabilă
atâta timp cât el trăieşte! Cu asupra de măsură sunt vinovaţi
cei care au aşteptat să fie deconspiraţi ca să-şi recunoască
(sau ba) turnătoria.
Turnătoria nu-i un gest
inocent.
Forţat sau deliberat, a
adus profit unora şi multă durere altora. E
peste puterea turnătorilor
să-şi
recunoască vinovăţia?
Se
consideră nedreptăţiţi şi, profitând de poziţia prietenilor
bine-situaţi în peisajul cultural, se smiorcăie că nu
sunt ei cei mai răi dintre cei răi?
În spaţiul public, ei
trebuie să tacă, să tacă, să tacă! Să tacă toată viaţa lor!
De
ce nu are România o lege a lustraţiei (la care Europa Unită nu
cred că se opune, cum zice H.-R.P.;
Cehoslovacia a adoptat-o parcă din 1990!)
a demonstrat Vladimir Tismăneanu, în Evenimentul
zilei din 30 iulie
2008. Invocarea aspectelor filosofice şi religioase pe care le-ar
implica problema ridicată de Herta Müller pare o diversiune menită
să deturneze discuţia de la obiect. Iar obiectul e acesta: H.-R.
Patapievici a antrenat o instituţie oficială în susţinerea celor
doi turnători, făcând ca statul român să pară imoral şi
incompetent în a-şi administra problemele interne.
Întrebarea
finală: “Ce trebuie
să le facem, noi, virtuoşii, lor, păcătoşilor?”
trimite la
celebra “Fără violenţă!”, lozinca de tristă pomenire a lui
Augustin Buzura, înainte-mergătorul lui H.-R. Patapievici la şefia
ICR. Nu trebuie să le
facem nimic: doar să
le spunem în fiecare zi şi cu fiecare ocazie că sunt ceea ce sunt:
pietre de moară la beregata statului român! Mai ales cei care dau
lecţii şi se pretind elită. Este de-o banală evidenţă că
activităţile turnătorilor, complicitatea
lor cu foştii securişti şi activişti, azi funcţionari ai
statului, au tras şi trag societatea înapoi, ţin România în
stare de confuzie, corupţie şi jaf. Aşa încât, nu-i de mirare că
pledoaria patapievicioasă pentru lege şi neutralitate morală pică
în gol: nu poţi fi neutru într-o societate bolnavă moral, decât
dacă eşti rău intenţionat, incompetent, bezmetic, habarnamist,
înfumurat, geniu de largă recunoaştere judeţeană etc. Un stat
fără asumarea şi aplicarea unei legi morale minime,
chiar nescrise, în ciuda tuturor acuzaţiilor posibile de
discriminare, nu e decât o corabie şubredă condusă de-un marinar
beat!
Eu nu cred în zvonistica dezlănţuită în jurul personalităţii
excepţionale a lui H.-R. Patapievici,
cum c-ar fi băiat de
securist-kaghebist.
Nu cred în complicităţile ascunse la nivelul înalţilor
funcţionari ai statului şi-al elitelor conducătoare. Nu cred că
H.-R. Patapievici s-a simţit obligat faţă de “prietenul” Sorin
Antohi, doar fiindcă acesta ar fi intermediat cândva traducerea şi
editarea unei cărţi în limba engleză, pe banii miliardarului
caritabil Soros. Nu cred că H.-R. Patapievici, pe vremea când era
în consiliul CNSAS, i-a acoperit pe Sorin Antohi şi pe alţii, ale
căror dosare au zăcut nedezvăluite doar pentru că erau “de-ai
noştri”, şi “nu era momentul...”. Nu cred că Ştefan
Augustin Doinaş, turnător dovedit, a contribuit la cacealmaua
numită “urmărirea lui H.-R. P. de către căpitanul Soare”,
doar pentru a-l împinge pe actualul director al ICR într-o poziţie
favorabilă pe eşichierul politic. Nu cred că, pus în faţa
evidenţelor ce-i incriminează (i)moralitatea şi (in)competenţa în
povestea Şcolii de vară, H.-R. P. s-a lăsat antrenat în
diversiunea numită expoziţia streetart
de la New York (da, cea cu
poneiul roz, unde, după
opinia mea, are dreptate).
Eu
sunt convins că, după ce-şi va face un examen de conştiinţă,
aşa cum a făcut-o în 2000, când a susţinut public
candidatura la preşedinţie a lui Ion Iliescu, H.-R. Patapievici va
produce gestul de onoare şi va demisiona de la conducerea ICR. Nu
fiindcă a greşit strident, sau pentru a-şi lăsa duşmanii
personali în ofsaid. Dar s-ar putea ca mâine-poimâine să se vadă
obligat de funcţia sa “neutră moral” să aprobe fonduri pentru
vreo grădiniţă de toamnă în care este invitat Marian Vanghelie
sau vreo facultate mintală unde o să conferenţieze C. V. Tudor. Că
pot găsi şi ei nişte instituţii străine în stare să le
recunoască înalta competenţă ştiinţifico-fantastică! Şi cum
amândoi sunt contribuabili la bugetul statului, de ce să n-aibă
dreptul să fie finanţaţi de ICR?
(N.B.
august 2012:
HRP n-a demisionat, dar nici nu şi-a reconsiderat poziţia în
problema informatorilor dovediţi. De unde suspiciunea că e mai mult
decât băiat de securist - e unul dintre ei, cei bine şcoliţi şi
competenţi, puşi la locul potrivit. Asta nu e neapărat ceva rău
pentru statul român, iar rezultatele ICR sunt mărturie că acolo
unde cineva îşi face treaba, treaba se vede. Dar de ce-o fi
amestecat ICR în povestea demiterii lui Băsescu? Ei, de ce! Păi,
dacă astea au fost ordinele! Cât despre virtute... Mai degrabă virtuozitate! Halal ne-a fost!)
duminică, 5 august 2012
O metaforă
Deşi circulă pe
internet ca o curiozitate, ceva distractiv, de râs ori de produs
ironii după mintea şi dispoziţia privitorului, fotografia
alăturată spune atât de multe că ţi se blochează raţiunea.
Este în primul rând, aş
zice, ilustrarea „motorului” existenţial ce guvernează specia
umană - anume, acumularea de avere. Citesc parcă, dincolo de zidul
improvizat şi mobil, disperarea omului sărac lipsit de mijloace
adecvate să care povara, teama că se poate întâmpla să-i pice
vreo cărămidă, şi-i greu de crezut că ar putea s-o recupereze
singur, furia că vehiculul este impropriu şi defect - priviţi
roata din spate, dezumflată, dar cu geanta nouă, nichelată... Dar
omul asta are, şi cu asta e grijuliu - altfel n-ar fi aşezat pe
portbagaj acea cârpă şi n-ar fi prevăzut furca roţii dinainte cu
sârme suplimentare de rezistenţă. Că a pus acel sac între
cărămizi, pe unde trece braţul drept, e normal, doar nu era să-şi
julească pielea inutil... Mă amuză sfoara legată de coarne. Oare
ce susţine? Cărămizile nu, alt obiect nu se vede... Felul cum sunt
aşezate cărămizile arată inteligenţă. Omul nu-i nici prost,
nici vreo hahaleră de „meşter” din speţa aşa de abundentă pe
plaiurile mioritice. E doar un om sărac în plin efort de eliminare
a pauperităţii. Oare câţi ani i-ar fi necesari să-şi atingă
ţelul? Sau câte generaţii?
În al doilea rând, văd
aici o metaforă ce parcă n-ar necesita explicitare. Adunăm fiecare
dintre noi atâtea şi atâtea lucruri, facem case, palate sau
bojdeuci, îngrădim spaţiul dintre noi şi ceilalţi cu gard sau cu
un Zid. Dincolo de Zid, ce se vede? O şapcă albă, picioarele în
papuci scâlciaţi, şi-n rest - nimic din Om...
Şi tot dincolo de acest
Zid mobil, ce pluteşte parcă prin toată istoria umanităţii, se
văd un arbore şi nişte tufişuri înverzite, un gard de nuiele
(alt gen de Zid!), şi acea bornă de piatră, ce pare un soi de
lingam, sau vreo divinitate specifică Indiei, ţara unde a fost
luată fotografia...
Să mai înşir cuvinte
mi se pare de prisos...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)