ANTI-DOT.RO - APRILIE 2012

Câteva consideraţii oarecum inutile pe marginea

unei probleme nicidecum clasate

Să foloseşti harul divin pentru „a gusta” din fructul Puterii lumeşti - iată problema! Nu e nou apărută pe lista chestiunilor fundamentale din traista individului numit generic Artist. Istoria ne arată că din Antichitate, de la anonimii autori de imnuri dedicate cezarilor uitaţi, până la filosoful „omului recent”şi la iscălitorul dilematic, tatăl „conceptului de băsescianism”, sunt regimente de mânuitori ai artei împuterniciţi datorită dexterităţii negustoreşti, absolvenţi cu diplomă sau aspiranţi gata să-şi fructifice înzestrarea cum-necum, schilodindu-şi opera, dar umplându-şi punga. Dintre români, amintesc în treacăt de Octavian Goga, caz clasic. Nu insist deloc pe cazul clasat Mihai Beniuc, ştiutorul de „şapte limbi şi (sau pe) ruseşte”, ale cărui frustrări poetice au provocat drame cumplite în perioada proletcultistă (ostracizarea lui Blaga e suficientă ca Beniuc să fie uitat; dar e un paradox binecunoscut: poţi uita binele, însă nu Răul; şi nicidecum Răul Absolut, prelins şi-n specimenul ce-a domnit peste Uniunea Scriitorilor ca un satrap). Iau ca exemplu pe Adrian Păunescu. Şi el „caz clasat” de îmbogăţire personală prin valorificarea talentului, Păunescu, totuşi, a obţinut de la stăpânire unele înlesniri pentru artişti izolaţi, ca şi pentru obştea scriitorilor. Altruismul poate să-i şteargă din păcate? Mă tem că deşănţatele osanale adresate lui Ceauşescu fac din Păunescu prototipul etern al poetului de curte oricând blamabil. Celor cu gura mare şi limba versată, linguşirea (măcar ipocrită a) Puterii le aduce un trai înlesnit, o situaţie mai săltată, o prestanţă de bufon indispensabil. Pe urmă, neantul? Nu chiar, de vreme ce, uite, îi pomenim, fie şi negativ...

Dacă, să zicem, în anii '30 ai secolului XX, „curtea” regelui Carol al II-lea se putea mândri cu adulatori de vocaţie, de complezenţă sau de interes, cert e că nimeni nu-i obliga să adopte postura cântăreţilor oficioşi. Nici regele nu era lipsit de înţelegerea culturii, sprijinind-o, cum se ştie, prin Fundaţii. Cine avea un dinte contra, o spunea în diverse gazete. Şi nu de puţine ori cine, în vreun ziar, îl „înjura” azi pe rege, mâine îl preamărea, tot acolo sau în altă parte, cantitatea laudelor atârnând proporţional cu suma încasată (uneori avans niciodată returnat) pentru vreo carte editată la Fundaţii, ce nu conţinea elogii explicite sau minciuni despre traiul de zi cu zi al lumii româneşti. Zăhărelul regal a funcţionat şi după ce, în 1938, o serie de scriitori, adepţi ai Legiunii de tristă faimă, au fost arestaţi - nu pentru opinii literare, ci pentru activităţi politice. Nu li s-au cenzurat cărţi, deşi „ai lor” puseseră pe foc pe-ale „duşmanilor”. Evenimentele de-atunci, încă nelimpezite de istorici, băgate în ceaţă de interpretări tendenţioase şi vopsite cu teama incorectitudinii politice, aplicate post-festum, au generat modelul comportamentului guvernanţilor de după 1948. Când comuniştii, instalaţi la putere ca partid unic, întâi au interzis o lungă listă (mereu lungită) de autori şi cărţi, apoi au perfectat metoda botezată în anii '80 cu sintagma „brânza şi pisica”, şoarecele fiind artistul în genere; mai exact, scriitorul român. A cărui lipsă de vocaţie pentru martiriu e întru totul consonantă cu natura poporului din care s-a pritocit!...

Sunt momente în istoria unui neam când a spune adevărul merită sacrificiul propriei vieţi. După dezlănţuirea terorii comuniste, au fost scriitori care au plătit astfel credinţa şi cinstea (Mircea Vulcănescu). Unii, condamnaţi penal doar pentru că susţineau altă opinie decât barbarii roşii, au ieşit din închisoare perfect reeducaţi, lăudând noile realităţi pentru o pâine intermediară (Crainic, Gyr). Alţii, voiajori europeni, jucau subtil şi abil rolul cărturarilor impenitenţi ideologic (Balotă, Marino), ori filosofau despre sentimentul românesc al fiinţei, cel care dădea peste bot Germaniei untului, de pildă!... Să „cânţi”, prizonier în România, „realizărili” regimului, poate fi oportunism de supravieţuire, deşi tăcerea n-a omorât pe nimeni. Să critici cultura Occidentului sau pe exilaţii români, plimbându-te la München şi Paris anual, aduce a ipocrizie şi cinism, de nu a delaţiune!...

Circulă opinia, foarte la îndemână şi cu bune dovezi pro (în jurnalele publicate după 1990, în dosarele de urmărire din câteva cazuri mai cunoscute), că scriitorii care au activat în perioada comunistă erau nişte secături, proptele culturale, talentate sau ba, ale regimului, demne azi de ocară. Pentru un ins traumatizat, fundamental înrăit de experienţe inumane, cum a fost Ion Caraion, dispreţul negru arătat celor din breaslă e motivabil. Miron Radu Paraschivescu, comunist în vremea când era epatant să fii aşa ceva, apostat descurcăreţ după ce s-a lămurit cum funcţionează societatea visată, scriind Jurnalul unui cobai pentru generaţiile care nu înţeleg cum a fost posibil, intră în categoria, destul de răspândită, a trecuţilor de partea cealaltă a baricadei, cu sau fără punerea cenuşii în cap. Memoriile postume ale lui Adrian Marino au fost deja taxate ca idiosincrazii personale, fiindcă omul a beneficiat de multiple ieşiri în străinătate, de unde alegaţia că era agent de influenţă, rămas după '89 fără obiectul muncii. Să spui indiferent ce „adevăr” numai asigurat că „îndrăzneala” ta n-are consecinţe de natură să te afecteze, este un fals curaj. Mai mult, este dovada fricii. Aspect valabil şi pentru „anti-comuniştii” de după 1990, şi pentru „rezistenţii” care au tăcut aici, dar au întredeschis gura dincolo. Nu-i putem uita pe cei care au tăcut şi după ce-au scăpat în Occidentul combătut cu energie cât ocupaseră funcţii socialiste (S. Damian, de exemplu), dar au creat confuzie când s-a ivit ocazia nesperată. Curajul nu ţine cont de context. Curajul este, sau nu.

Curaj a avut Paul Goma, şi-n ţară, şi-n exil. Atitudinea sa de opoziţie inflexibilă faţă de-un regim dement consacră dreptatea omului normal într-o eră anormală („era ticăloşilor”, după expresia lui Marin Preda, beneficiar al ei cu asupra de măsură - premii, tiraje, deputăţie). Normalitatea nu-i recunoscută nici în prezent, fiindcă aberaţia acelor vremi persistă ca boala congenitală. Mulţi scriitori nu-i iartă lui Goma că i-a făcut pe drept laşi. Dar iată-l pe Mircea Zaciu consemnând „bătălia” alegerilor de preşedinte al Uniunii, din iulie 1981, pierdută de tabăra scriitorilor socotiţi anti-ceauşişti: „Nimeni - spre ruşinea noastră - n-a făcut măcar gestul de a se recuza, a demisiona ori a părăsi sala. /.../ Niki (Manolescu) e teribil de afectat de laşitatea colectivă de care dădusem dovadă toţi”. (Jurnal, vol. I, Ed. Dacia, 1993, pag. 310-311) Şi cine să-l contrazică pe criticul clujean, când însuşi preşedintele contemporan al U.S.R., Nicolae Manolescu, scrie: „Depun la rândul meu mărturie că Jurnalul este corect, neinfluenţat de umori pasagere ori interese personale...” (coperta IV, Jurnal, 2, Ed. Dacia, 1995). Să apuci „bâta” gomică, să izbeşti viguros în dreapta şi-n stânga, cu iluzia că faci curăţenie în spaţiul public, şi-n Uniunea Scriitorilor în particular, pare un lucru la îndemână. Dar nu este aşa, fiindcă adversarii sunt mulţi, bine organizaţi, dispun de funcţii oficiale gras remunerate, iar amatori de confort material, pregătiţi să pupe, apoi să muşte mâna care-i hrăneşte, se găsesc totdeauna. Şi nu lipsiţi de talent.

Să foloseşti harul divin ca să parvii, să slugăreşti, să te ajungi... Unora le prieşte, nu le pasă, nu le stă în beregată dumicatul Puterii. Şi se dezmeticesc prea târziu, dacă mai apucă!...

(Publicat în revista ARGEŞ, aprilie 2012)