CALINIC ZIDITORUL

Încep cu o mărturisire. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, am participat la o adunare a preoţilor din protoieria ce include şi casa mea. Venind vorba despre mutilarea oraşului nostru, am cerut prea-cucernicilor pre-(şi prea)laţi să iniţieze repunerea în drept a bisericii din centru. Cum? Fie demolându-se blocul pe după care zeloşii comunişti locali au pitit vechea clădire (lichidând totodată şi parcul înconjurător), fie deschizând lista de subscripţie pentru zidirea alteia, eventual una demnă de-un oraş - nu mic, nici fără forţă economică la data respectivă. Aprobându-mă cu priviri chiorâşe, brusc-stânjeniţii popi s-au poticnit la întrebarea, spontan pusă de unul dintre ei, pentru ei: „Da, dar cine o să slujească în acea biserică?” De parcă asta era piedica!

Şi asta a fost piedica, mă gândesc azi, când am pierdut nădejdia că se va şterge aberaţia. Oricum ai străbate oraşul Găeşti, de la est la vest, de la nord la sud, n-ai să găseşti lângă strada principală, necum în centru, vreo biserică! Oraş blestemat? Nu cred. Mai degrabă oraş condus mereu de nepricepuţi, buni la orice, numai la gospodărit urbea nu! Iar dacă edilii comunişti pot invoca „vitregia vremurilor” apuse (fără credibilitate, fiindcă alte două oraşe vecine, Titu şi Topoloveni au păstrat bisericile la loc de cinste), cei de azi n-au scuză. Nici una!

E greu să-mi domolesc aversiunea indusă de trecătorii pe la putere ce continuă mutilarea oraşului. Nu am, din păcate, bunătatea şi calmul Arhiepiscopului Calinic, ale cărui amintiri m-au îndemnat să scriu textul de faţă. Extraordinar om, providenţial slujitor al Bisericii Ortodoxe Române! Scurt spus, şi fără ocolişuri: cel care semnează Calinic Arhiepiscopul cartea intitulată Toată vremea-şi are vreme, Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, vol. I-III, 2010-2011, va fi rânduit la loc de cinste sub numele de Calinic Ziditorul. Mi se pare a-i fi fost predestinată zidirea, re-zidirea, re-sfinţirea de biserici, repunerea în funcţiune a delicatelor şi atât de fragilelor mecanisme ce mişcă viaţa obştei călugăreşti, cu toate ale sale! Faptele pomenite, de la zidirea bisericii din satul Tioltiur, comuna Corneşti, judeţul Cluj, la refacerea bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, au fost duse la bună împlinire chiar pe timpul stăpânirii hidrei comuniste, jivina pusă pe demolat. N-a fost singur în această muncă, pe care a consemnat-o în scris. Documentată cu fotografii, cartea consemnează frugal un destin admirabil, poate o voinţă divină...

Să zăbovim oleacă asupra calităţii literare a scrisului Înalt-Prea-Sfinţiei sale. Calitate este din belşug, iar un critic de meserie va dezghioca sâmburi de artă, cu tropi în buna tradiţie a literaturii creştin-bizantine. Se remarcă, fără greutate, că elementul principal care, să zic aşa, impregnează firul amintirilor, precum vopseaua natural vividă lâna ţesăturilor manuale din mânăstirile de maici, este harul povestitorului de strană aleasă şi de filiaţie uşor detectabilă. Ion Creangă este numele care îţi vine în minte, citind întâmplări mirabile din copilăria petrecută în Cracăul Negru, la o zvârlitură de piatră de mult-mai-cunoscuţii Humuleşti. Iată câteva titluri de capitole, ce sunt tot atâtea proze într-un rând: În tinda Paradisului; Spovedania cu omletă; Am înfipt condeiu-n grindă; Minunile „sfintei” măsline; Balena şi mântuirea; Răbdare de diamant; Însurătoare cu Psaltire; Cuvânt bun ca roua dimineţii; Baba furată şi colectiva falimentară; Să fim un pic şi „ecumenici”; „Găzduşagul” lui Dumnezeu; Morcovii de beton; Campania de cuminţire; Găina şi oul bucuriei; Când sicriul este mai lung decât groapa; O droaie de anonimi; Cascadorie monahală... Calinic Prozatorul reuşeşte să surprindă, în puţine cuvinte, trăsăturile ce evidenţiază un om, fie simplu mirean, fie înalt ierarh. Ticuri verbale, ticuri comportamentale, gesturi-cheie, detalii din gama acelora ce te urmăresc viaţa întreagă, toate privite cu căldură şi în culori deschise, dovedind profunzime şi înţelegere sufletească. Povestitorul Calinic are - şi asta se citeşte din felul cum îşi deapănă istoriile - o sinceritate jucăuşă, o încredere neţărmurită în om, văzut ca entitate de sorginte divină, depozitar inconştient al unui bob aurit de înţelepciune, de la care poţi învăţa ceva, cu condiţia să ai dispoziţia necesară, inima deschisă şi mintea chitită spre bine. Până şi-un individ rău intenţionat poate oferi o lecţie sănătoasă de viaţă, iar dacă i-o revelezi, cu răbdare şi tact, păcătosul se poate îndrepta! Unui popă invidios, Calinic Atotiertătorul îi găseşte scuza sărăciei. Unui „torţionat în puşcăriile comuniste... şi torţionar la rândul său” (vezi vol. II, pag. 36), ajuns prin „grija” Securităţii, stareţ la mânăstirea Căldăruşani, îi află circumstanţe atenuante în biografia chinuită. Inimă de piatră să ai, şi tot se umezeşte când vezi atâta credinţă că natura umană poate fi esenţialmente bună! Cât despre „distribuţia pe căprării”, iată cuvântul moralistului: „Am înţeles că invidia, prostia şi răutatea nu au niciun soi de confesiune.” (pag. 296, vol. I)

Discuţia nu se poate păstra în perimetru strict literar. Nu permite substanţa cărţii înseşi. Calinic, preot, călugăr, stareţ, arhiepiscop, aşterne în pagină faptele sale în primul rând, cu delicateţea de a nu se împinge pe sine în lumină. N-am aflat asemenea poziţionare epică în prea multe amintiri, jurnale sau mărturisiri semnate de personalităţi din diverse domenii. Undeva, Calinic observatorul, cititorul firii omeneşti, spune că eul este „duşmanul” cu care fiecare dintre noi avem de luptat. Direcţia luptei o ştiu cei care ţintesc binele general-uman, şi nu perfecţioniştii de dragul perfecţiunii, care aşteaptă ipocriţi aplauze pentru smerenia lor. De aici se deschide o dezbatere, cu sumedenie de argumente teologice, filosofice sau etice.

M-a impresionat un amănunt ce pare puţin credibil, dar care poate fi verificat în documentele vremii. Scrie Calinic Arhiepiscopul în volumul III, paginile 80-84, despre Elena Bărbulescu, sora lui Nicolae Ceauşescu, care a ajutat din plin la restaurarea mânăstirii Brâncoveni, judeţul Olt, grăbind lucrările la începutul anului 1989 pentru că - zice femeia de la ţară: „...se schimbă vremurile. Şi nici noi nu ştim cât mai trăim, că nu suntem veşnici aici pe pământ.” Şi de n-ar fi adevărat, e bine găsit pentru explicarea atitudinilor duplicitare, atât din perioada comunistă, cât, mai ales, din cea următoare. Duplicitate care, orice s-ar spune, e blestemul naţiei române...

Nu voi încheia notaţiile mele de cititor cusurgiu fără să ating un aspect care încă doare, anume relaţia dintre clerul ortodox şi poporul păstorit, în regimul comunist. S-a scris foarte mult pe tema asta, cu acuzaţii şi recriminări nesfârşite. „Să arunce primul cu piatra cine se ştie nevinovat!” sună preceptul creştin. E un alt fel de a spune că judecăţile trebuie făcute nominal, fiecare având a răspunde numai de faptele proprii. Dar când cei ajunşi în fruntea treburilor lumeşti ale slujitorilor dumnezeeşti se cramponează de tăcere, impunând-o şi asupra documentelor compromiţătoare din arhivele Securităţii, negociate politic şi exploatate în stil caragialesc, poate fi linişte între credincioşi?

Pilda personală, culeasă din viaţa ierarhului Calinic, aşa cum şi-a depănat-o, este relevantă. Să-i judeci pe alţii e uşor, mai ales când nu ştii câte li s-a dat să ducă. Să te judeci pe tine, e tare, tare greu!... Calinic Arhiepiscopul, Prozatorul, cel care, cu numele de Calinic Ziditorul, va fi aşezat la locul cuvenit, nu oferă soluţii, nici învăţături, nici oarba iertare. Pentru că în cartea amintirilor sale pluteşte, ca Duhul Sfânt peste ape, singura certitudine: deasupra noastră e Dumnezeu, iar căile lui sunt neştiute... 

(Publicat in revista Argeş, mai 2012)