TERAPIE NARATIVĂ - NR. 4/2024

CONSERVA DE COSTIŢĂ CU FASOLE

Într-o toamnă trecută, la un târg de carte aglomerat, foindu-mă în preajma unor tineri editori şi prieteni, sosiţi din Ardeal să cucerească Bucureştii, m-am pomenit invitat la o gustare specială. Chiar că mi se făcuse foame, după atâta fluierat prin stand, să mă laud că dau o gură de ajutor la vânzări. Trecuse bine de ora prânzului. Prin stomac ghiorțăiau, demult digerate, sucurile micului dejun. Cum, deci, să refuz generoasa invitaţie la festin? Festinul mă aștepta într-o cutie de conservă cu fasole şi costiţă de porc. (Sau costiță cu fasole, nu știu titulatura corectă, dată, probabil, de proporția ingredientelor.) Se deschidea prin tragerea unui inel ce antrena tot capacul într-o mişcare încordată, degajând un sunet suspect, ascuţit. Am primit şi-o furculiţă de plastic, și o felie de pâine. Mulţumind anticipat pentru ospăţ, m-am aşezat pe marginea unui scaun şi-am răscolit materia vâscoasă, cu miros îmbietor, mai mult decât binevenit. Am înghiţit cu încredere o îmbucătură şi...

...Și deodată am trăit senzaţia descrisă de Proust, cu celebra-i madlenă. Mi-am amintit când şi unde am mâncat prima dată fasolea dintr-o cutie de conservă, plus bucata însoţitoare de costiţă. Gustul inconfundabil îmi va rămâne pe limbă nealterat până când nu voi mai fi capabil să simt aromele vieţii!

Era toamna lui 1968, prima jumătate din septembrie. Câteva zile ploioase ținuseră lumea din sat prin curți, munca la câmp neputând fi făcută. La șase ani după ce li se luase pământul „la colectiv”, cacovenii se chinuiau lucrându-l tot așa cum pomeniseră: arau cu plugul tras de cai sau boi, însămânțau din mână sau cu parul, prășeau buruienile cu sapa și oticul, secerau plantele cu binecunoscutul instrument ─ secera cocoșată, rupătoare de mijloc. Acțiunea acestei unelte se făcea simțită și pe pielea câte unui om, bărbat sau femeie, în bătălii cauzate de iubire (fuseseră câteva în trecut, pomenite ca întâmplări de neînchipuit). Uneori se simțea și pe propria piele, cum, din neglijență, pățisem eu în acea vară.

Umblam prin porumburi să adun mohor pentru vacă. Lujerii cu frunze tăioase sufocau plantele popularei culturi aduse din Americi, astfel că înlăturarea bălăriilor bifa două acțiuni: 1) procurare de hrană pentru animale; 2) curățenie pe tarlaua de unde ne asiguram mâncarea ─ mămăliga fiind baza poporului român, cum se știe (sic!)... Pe atunci habar n-aveam de asemenea subtilități, însă încercam să execut repede și bine sarcina de lucru trasată de părinți, ca să merit locul la masa de fiecare zi. Mânuind secera, am tăiat destul de iute câteva brațe de buruian verde-gălbui și le-am dus la margine, pe răzor, să le fac snop și să le transport acasă. Purtam pantaloni scurți, un tricou fără mâneci și teniși, să nu mă înțep prin mărăcinii și pălămidele nelipsite pe coclauri. Nu demult plouase, iar pământul cleios se lipea de talpă, laolaltă cu fire mărunte de iarbă, încât trăgeam după mine o povară inutilă. Scăpam de ea periodic, râcâind-o cu vreun lujer mai țeapăn sau ─ părându-mi-se că sunt șmecher nevoie-mare ─ chiar cu secera. Cum procedam? Puneam fierul ascuțit la vârful încălțării, sub talpă, și-l trăgeam pe dedesubt până la călcâi. Ajunsesem la asemenea dexteritate și viteză de execuție, încât nici nu mai eram atent cum procedez. Nu-i de mirare că la un moment dat fierul zimțuit a luat-o pe deasupra botului, peste șiretul înnodat, și s-a înfipt în picior, la nivelul gleznei, unde a crestat pielea și carnea de sub ea, aproape atingând tendonul. Am și acum sub ochi – și mă înfior de parcă aș suferi-o iar – tăietura cu formă oarecum triunghiulară, de culoare alb-gălbui, din care nu curgea sânge, cum m-aș fi așteptat. Numai câteva firicele roșii trădau slaba circulație a lichidului vital pe acolo. Înțelepciunea de copil sau teama de urmări (de represalii nici nu vreau să pomenesc!) m-au îndemnat să apelez la un leac băbesc (azi i s-ar zice naturist!) pentru oprirea sângerării: am rupt câteva frunze de pălămidă și le-am stors zeama în tăietură, bandajându-mă apoi cu o frunză mai lungă de porumb, înnodată cumva... Și-am întrebuințat secera în continuare ─ firește, pentru tăiat mohorul...

Familia noastră pierduse în luna februarie din acel an pe Taica, bunicul meu cu atitudine de Padre Padrone, atitudine păstrată chiar și după deposedarea de pământ săvârșită în 1962 de regimul comunist. Rolul de șef fusese preluat de băiatul cel mare, Ioniță, căruia soră-mea și eu îi spuneam cu drag Tatoniță, iar frații îi ziceau Nenea, semn că recunoșteau întâietatea lui și dreptul de a hotărî în familia lărgită atunci când necesitatea o impunea. Cuvântul îi devenea lege, dar capacitatea lui de înțelegere a lumii era complet depășită, astfel că deciziile se dovedeau de multe ori restrictive sau greșite. Posibil ca asta să se fi datorat faptului că Tatoniță nu ieșea din comună, era brigadier la C.A.P., responsabil cu grădina de legume, plătit prost, mai mult în produse agricole. Tata, deși avea mintea sclipitoare, umblase prin lume și câștiga foarte bine ca electrician în Balastieră, s-a supus fratelui până la timpuria și nedreapta sa moarte. Nu l-am condamnat niciodată pentru că „asculta de Nenea”, dar nu mi-a căzut deloc bine, când am înțeles natura raporturilor dintre ei, și nu i-am acceptat supușenia. Făcând pe placul lui Taica, al lui Tatoniță și chiar al Dadei, sora mijlocie, el a nedreptățit-o cumplit pe mama. Pentru asta rămâne să-l ierte Dumnezeu, fiindcă eu nu sunt abilitat întru asemenea clemență...

Așadar, cu Taica plecat pe tărâmul celălalt, o parte din sarcinile lui mi-au revenit mie. Nu fiindcă purtam același nume de botez: pur și simplu, la muncă lipsea un om la număr. Să fac tot ce făcea el, sigur că nu eram în stare; dar ținteam zor-nevoie la asta, mă străduiam să-i copiez dexteritatea și abilitățile gospodărești. Experimentam diverse chestii și obțineam același tip de rezultate. Bunăoară, el turnase din ciment o cruce pentru părinții lui. Există și azi în cimitirul de la Cacova (de n-o fi demolat-o un popă pripășit în sat, chitit parcă să lichideze credința ortodoxă, cu relicve cu tot): un obiect masiv, greu, cu înscrisuri cam otova, incomplete și deloc estetice. Eu, împins de țeluri artistice, am cioplit cândva o scândură de salcâm ca un corp de chitară, i-am atașat șase sârme de nichelină drept corzi și i-am bătut niște cuie ca taste de marcaj pentru note. Lovind cu ea, puteam să omor o vită, dar nu să scot vreun sunet muzical!

Una dintre munci – sau treburi, cum le ziceam obișnuit – era și mersul la moară cu sacul de boabe. Mălai sau făină, după caz. Pentru mălai, „umbla” o moară în comună. Era veche, cu pietrele rotite de motor și curele, cu elevatoare din cutiuțe de metal prinse cu șuruburi pe banda de pânză cauciucată plimbată prin tuburi dreptunghiulare de lemn, în care nu de puține ori se găseau șoareci morți. La începutul anilor 1970 s-a construit o moară nouă, cu valț, grație – se zvonea – pilelor puse de-un om din Morteni ajuns director în Ministerul de Finanțe. Zvonul mi se pare nefondat: mori moderne, tot cu valț, erau destule în comunele din jur. La noi s-a construit ultima. Asta nu ne împiedica să o folosim pe cea veche, când nu se strica. Cam la două-trei săptămâni duceam la moară vreun sac pus curmeziș pe bicicletă, sau doi-trei, cu mai mulți săteni în căruța câte unui „șef de atelaj” – oameni cărora, la colectivizare, li se lăsaseră caii sau boii spre folosință comună și îngrijire aparte. Ușor de bănuit că acești consăteni deveniseră lent un fel de jupâni, vătafi ori alt eufemism al bunăstării închipuite – și „înfierate”! – de cuvântul „chiabur”... Greu de crezut că unii au evoluat ulterior ─ trecând prin stadiul de proprietari de tractoare, mașini agricole etc. ─ până au ajuns „fermieri”, cu pământuri suficiente cât să-și spună boieri. Dar boieri nu sunt, pentru că muncesc ei înșiși aproape fără odihnă, uneori și fără profit.

Mălai, carevasăzică, se măcina la noi în comună. Făină de grâu, însă, puteam face la morile din Ciupa-Mănciulescu, la Gherghești sau la Teiu, trei sate vecine. Până prin 1975 am fost la toate trei, cu mai mulți saci în custodie, trimis de tata. Profitam de-un drum să rezolvăm problema pentru cel puțin două bucătării: a noastră și a lui Tatoniță. Nu-mi vine să cred cât de mult doresc să mai merg o dată, doar să miros făina sau mălaiul proaspăt măcinate! Și toate celelalte arome ale pământului ce m-a suportat. În septembrie 1968, morile din Ciupa și Gherghești nu funcționau, astfel că bărbații au decis plecarea la Teiu, unde se știa că se obține cea mai bună făină, chiar dacă boabele de grâu nu erau bine coapte și curate. Se spunea că moara aia este prevăzută cu niște site speciale ─ nimeni nu preciza de care fel ─; ele cerneau făina de trei, patru sau cinci ori, până rămânea spuma. Pâinea din făina măcinată la Teiu ținea de foame chiar mâncată goală, iar pentru cozonac n-avea pereche! Cum se transmiteau veștile în epoca lipsită de telefoane și internet, nu mi-e clar, însă pot ghici: cineva auzea pe altcineva vorbind, povestea întâmplător altcuiva, acela altuia și tot așa, până când informația ajungea la cel interesat. Aprecierea despre moara din Teiu trebuie să fi fost verificată serios. Nu îndrăzneai să dai astfel de verdict fără să știi bine ce vorbești. Expediția la care am participat era însă dictată de nevoie, nu de dorința sau pretenția de a obține cea mai bună făcină. Drumul până la Teiu măsura vreo 15 kilometri și nu era deloc asfaltat; pietruit s-a dovedit a fi doar prin ─ și între ─ sate: Cacova ─ Morteni; Leșile ─ Teiu și Teiu ─ Ciupa Loagăr.

Un cititor cu simț critic și istoric m-ar putea întreba cum se face că familia avea grâu și porumb de măcinat, când pământurile fuseseră luate (nu date!) la C.A.P.? Musai să răspund: nu se luase tot pământul! Cine dorea și putea să muncească, avea dreptul să păstreze niște „loturi ajutătoare”, cum li se spunea. Acolo se cultiva, de regulă, porumb; dar și grâu, orz sau ovăz pentru animalele de curte. Grâul creștea din abundență la câmp, pe teren de bună calitate, arat cu puținele tractoare ale C.A.P. Recolta, adunată manual sau cu combina, era gestionată în așa fel încât fiecare familie primea cantitatea cuvenită, după numărul de „zile-muncă” pontate în dreptul membrilor ei. Încă nu apăruse „moda” (sic!) raportărilor fictive; ce se aduna în hambare, aia se împărțea. Mama muncea zilnic la grădina de legume a C.A.P., la fel ca mătușa, Dada, care locuia cu noi. Primiseră destul grâu în acel an. Pâinea coaptă pe vatra noastră ni se părea... Azi aș spune divină; atunci era doar pâine de casă, ceva mai dulce decât aceea luată pe bonuri de la brutăria C.A.P., zidită în centrul Mortenilor. Făina era necesară în bucătărie și pentru cozonac sau gogoși. Mama le făcea pe amândouă cu multă pricepere. Iar eu mergeam la moară cu mare drag...

Pregătirea durase vreo două zile. Căruțaș era nea Nae al Pipei, văr cu tata și vecin. Locuia peste drum, puțin mai spre centrul satului. Era din ramura Ungurenilor cu ochi albaștri și părul blond (ceilalți aveau ochi verzi-căprui). Muncitor, muieratic, modest la inițiative obștești, nu ieșea din cuvântul mamei sale, celebra și temuta țață Lina, zisă Pipa, mamă a trei băieți (nea Nae fiind mijlociul). Cum Pipa era exigentă până la inclemență cu nurorile, fiecare băiat „probase” câte patru, cinci sau șase candidate, să o nimerească pe-aia demnă de soacra cea pretențioasă. Despre nea Nae se bănuia (sau se știa sigur?) că are lipici și la alte muieri decât a lui. Una dintre ele a mers cu noi la moară la Teiu, dar ─ oare pot fi crezut? ─ nu mai știu cine ─ sau a cui ─ era femeia. Aveam 12 ani și jumătate, duceam cu mine un secret teribil și nu mă preocupau chestiile de oameni mari, cum li se spunea. Ce nu pot să uit, este că nea Nae își luase ibovnica în ciuda nevestei, biata țață Niculina înghițind cu plânsete faptul că „ailaltă” era mai tânără, mai frumoasă și mai bine făcută. Și avea un bărbat molâu, așa că Nae al ei... Ce să facă el, dacă aia îl căuta?! Totuși, cât a durat călătoria, nu am văzut niciun gest de intimitate între nea Nae și femeie. Ori eram incapabil să detectez asemenea finețuri, ori amândoi se fereau, nu atât de mine ─ un copil ─ cât, mai cu seamă, de țața Gheorghița, zisă Găvana, a patra persoană care a mers atunci la moara din Teiu.

Găvana locuia poartă-n poartă cu noi. O femeie trecută de 60 de ani, sagace la muncă și cicălitoare cu ai ei ─ cu unicul băiat, nea Gogu, pricopsit cu o nevastă sprințară, și mai ales cu singurul nepot, Ionel, zis Toni, prietenul cu care nu m-am certat niciodată, cu patru ani mai mic decât mine. Văduvă de vreun an, Găvana preluase o parte a sarcinilor cuvenite bărbatului. M-am simțit luat sub aripa ei ocrotitoare, ca un pui de cloșca al cărei ou nu fusese. Nu era anormal: traiul în colțul nostru de uliță ne strângea ca-ntr-o familie lărgită ─ nea Nae, Găvana, eu; chiar și ibovnica lui nea Nae, care locuia aproape de centrul satului. Gândindu-mă bine și sincer să fiu, îmi era frică de Găvana, fiindcă lui Toni nu-i trecea cu vederea nicio greșeală, pedeapsa fiind o lecție ne-mai-terminată de mustrare verbală, fără lovituri de băț, deși bățul nu-i lipsea din mână când își bruftuluia nepotul. Nu se sfia să ne certe și pe noi, copiii din vecini, când boroboațele îi atingeau proprietatea: fie rupeam crengi din zarzărul cu fructe roșii, fie șterpeleam gutui dintr-un pom altoit, aflat la îndemână, fie băteam mingea de gardul încă nereparat... Iar acum, mergând cu ea la moara de făină din Teiu, mi-era teamă că va depista când o să mănânc singur fasolea și costița din cutia de conservă pitită în traistă. Nu rușine îmi era, ci teamă.

Puseserăm sacii în căruță de cu seară. Nu cred că participasem la operațiune cu umărul personal, însă prezența fusese obligatorie, ca să știu care sunt ai noștri și să bag la glăveajă alte instrucțiuni foarte necesare. Sigur fusese prezent și Tatoniță. Statutul de brigadier îi conferea oarece autoritate peste nea Nae, „funcția” acestuia de „șef de atelaj” fiind subalternă ierarhic oricărui alt șef din stafful C.A.P.-ului. Însă nu ierarhia conta, ci legătura de rudenie. Ungurenii alcătuiau pe-atunci cel mai puternic neam din Cacova, măcar că nu totdeauna uniți la bine și la rău. Ungurean și el, nea Nae se conforma obiceiului „să asculți de cel mai sus pus”. Sau ajuns.

Nu mai știu prin ce truc sentimental o convinsesem pe mama să-mi dea bani ca să cumpăr conserva de costiță cu fasole. Dar ce părinte rezistă cererii copilului, mai ales când copilul se pregătește de-o muncă adevărată și dură, ca mersul la moară? Mama cedase rugăminților mele, știu sigur că mă milogisem pentru achiziția neobișnuită. De unde însă îmi venise pofta de conservă și de ce, când aveam la dispoziție ouă, brânză, ceapă, friptură de pui? Astea erau alimente pe care le punea în traistă aproape oricine se înhăma la munca pământului, fie săpat, secerat sau cules de porumb. La moară, plecați pentru o zi, toți patru aveam destulă mâncare, să ne ajungă, ba poate chiar să ne și rămână! Dar eu am vrut conserva aceea, ochită în raftul Prăvăliei gestionate de nea Vasile, zis Pielan. Care mi-a vândut-o fără să întrebe ce fac cu ea. Am băgat-o sub tricou, să nu mă vadă copiii, vecini și prieteni, care se jucau în poiana din fața clădirii, locul nostru preferat de miuță și alte dispute. Apoi am ascuns-o pe fundul traistei în care, ziua următoare, duceam mâncarea cu mine. În buzunarul pantalonilor de velură cafenie țineam un briceag. Și nu orice briceag! Era o imitație a celebrului briceag elevețian, fabricat, desigur, de-o țară socialistă. Dotat cu plăsele de plastic roșu și intarsii de sidef, avea mai mult de două lame (cărora le ziceam limbi), dar și-o linguriță, și-o furculiță, îmbinate iscusit pe fiecare parte a mânerului, fără să deranjeze palma. Ăsta era motivul ce mă îmboldise acut să doresc acea conservă de costiță cu fasole! Tocmai îl primisem de la vărul Ment, într-una dintre tranzacțiile noastre nesfârșite, reciproc păguboase. Cum să testez eficiența sculei, dacă nu asupra cutiei și a mâncării din ea? Iar ocazia tocmai se ivise: la moară la Teiu!

Încă resimt la nivelul pielii răcoarea zorilor de septembrie când ne-am urcat în căruță și-am pornit, zgribuliți sub pătura de cânepă, numită și cergă. Am trecut prin Mortenii adormiți și-am ieșit la drumul către Pădurea Statului, cum se numește fâșia rămasă din străvechiul codru al Deliormanului, lungă de peste 12 kilometri și lată de vreo trei în partea cea mare. Acolo se găsește domeniul de vânătoare Mozacu, atunci folosit de ștabii de partid, azi de te miri cine cu funcții în s(t)at. Mărginit de lanuri cu porumb pe ambele părți, cale de vreo patru kilometri, drumul de pământ din Morteni până la Pădure gâlgâia de băltoace și șleauri. Caii lui nea Nae le-au depășit lejer, fără ca noi să fim obligați la mers pe jos. Însă în Pădure s-a isprăvit cu boieria! Am ajuns la o baltă întinsă pe vreo 20 sau 25 de metri dintr-o margine în alta a șleaului, revărsată și printre stejari. Imposibil de trecut cu căruța încărcată! Notez amănuntul că roțile căruței erau din cele clasice sau tradiționale, cu obadă din lemn prinsă în cerc de fier (i se mai spune șină), nu din acelea ─ apărute după 1970 ─ cu cauciuc și cameră umflată cu aer, luate de la vreo remorcă, un tractor sau o mașină, mult mai ușoare și eficiente, ce pluteau parcă peste noroaie. Bestecăind prin vegetația încă udă, ne-am pus pe treabă: am descărcat aproape toți sacii într-un loc cât de cât uscat, pe dreapta drumului; căruța trasă de cai a traversat balta; nea Nae a legat animalele dincolo; am urcat iar sacii și-am izbutit să plecăm, fără să ni se pară că am întârziat. Eu am probat că pot căra singur sacul de șase duble: la cei 12 ani și jumătate, eram ceea ce se cheamă un vlăjgan!

Amănuntele discuțiilor din căruță mi s-au șters din memorie. Știu însă că, scăpați de mociorleală la marginea satului Leșile, pe drumul de legătură cu Teiu, femeile și nea Nae au hotărât să ne întoarcem prin Ciupa Loagăr. Presupunerea că șoseaua e pietruită părea o certitudine. Nu de alta, dar prin Ciupa se ajungea la gară la Pătroaia, sigur trebuia să fie pietriș acolo, dacă pietriș era și pe-aici, de la Leșile la Teiu! Și-apoi, nu se știe cine din Morteni trecuse recent și văzuse că e! Oricum, nu puteam să descărcăm iar sacii în pădure și să stricăm făina! Grâul, treacă-meargă: dacă prinsese ceva umezeală de la pământul ud și iarba reavănă, o să se usuce până îl măcinăm! Când se învârtesc valțurile, moara dă ceva căldură, așa că... Dar să pui sacul cu făină în iarba udă, însemna bătaie de joc față de muncă și, mai ales, față de pâine!... Am ținut eu minte cuvintele astea ori le-am inventat?

Când am ajuns la destinație, după ce am intrat în Teiu și-am cotit la stânga pe ulița principală, ne aștepta alt necaz: moara era defectă! Oamenii care lucrau la mașinărie ne-au dat asigurări că repară motorul, fără să precizeze în câtă vreme. Ce era de făcut? Să plecăm în altă parte sau să ne întoarcem? Trecuse de prânz. Am hotărât să rămânem, chiar și peste noapte, dacă e cazul. Să trimitem vorbă acasă, n-aveam pe cine. Nu era o problemă, poate își vor da ei seama de ce întârziem. Iar dacă nu, n-or să moară așteptând o zi!... Nea Nae a deshămat caii, le-a dat apă în jgheabul puțului cu ciutură aflat în curtea morii, apoi i-a legat lângă căruță, punându-le dinainte ceva nutreț din codârlă. Mai târziu i-a împiedicat și i-a lăsat să pască iarbă în jurul clădirilor. Erau vreo trei: moara, brutăria și-o magazie. Diriguitorii C.A.P.-ului din Teiu fuseseră mai isteți decât cei din Morteni: făina și pâinea se pregăteau în aceeași curte!

A fost o după-amiază cu vreme schimbătoare. Un timp a încălzit soarele, apoi a trecut o sfoară de ploaie. Spre seară, brutarii din schimbul de noapte (se lucra în ture) ne-au chemat înăuntru, poftindu-ne să ne culcușim deasupra cuptorului fierbinte, unde am și dormit. Regret din adâncul inimii că am uitat amănunte și discuții, ce-ar fi colorat proza mea confesivă. Esența ei ─ cum să zic? ─ vine din certitudinea și rușinea că atunci mi-am descoperit egoismul și lăcomia. Seara târziu, după ce mâncasem partea mea din pâinea caldă, proaspăt scoasă din cuptor, cumpărată de ibovnica lui nea Nae și împărțită egal în patru, m-am furișat undeva afară, după colțul morii, am tăiat cu briceagul tabla conservei cu costiță și fasole, și-am înghițit tot conținutul, fără să-mi vină deloc greață de la cocoloașele de untură depuse pe fund. Am aruncat cutia și m-am strecurat la loc în podul brutăriei, adormind chircit pe un țol pus acolo de țața Gheorghița, zisă Găvana, care mirosise, cred, ce ispravă am comis eu, însă n-a comentat. Nea Nae și ibovnica lui dispăruseră ─ unde, nu știu, nici nu presupun în ce scop, să nu păcătuiesc! Au venit ceva mai târziu și nu ne-au întrebat nimic. Pesemne credeau că dormim.

Ziua următoare a fost luminoasă, fără cer senin, dar și fără pic de ploaie. Nea Nae a mai cumpărat o pâine de la brutărie, a împărțit-o în patru, am mâncat și-am băut apă de la puț, am așteptat să fie pornit motorul și-am măcinat. Mă străduiam să fac toate treburile: căram sacii și-i răsturnam în coșul morii, îi scoteam când se umpleau cu făină și strângeam legăturile la gura lor, îi duceam în căruță. Și nu simțeam oboseala. Rușinea că mâncasem conserva de costiță cu fasole era mai puternică. Bănuiam că tustrei tovarășii de muncă știu de „isprava” mea. Că nu mi-o reproșează direct, mi se părea mai chinuitor decât dacă ar fi râs de mine. Sau așa îmi imaginez acum că simțeam atunci...

Ne-am întors prin Ciupa Loagăr, cum stabiliserăm. Nu mai rețin niciun amănunt din drumul de întoarcere, nici despre cum am fost primiți acasă de ai noștri, nici vorbele vânturate pe seama vredniciei mele. Țața Gheorghița, zisă Găvana era „vinovată” de laudele care mi se păreau necuvenite. Muncisem peste așteptări, ceea ce, totuși, era de așteptat la fizicul meu de vlăjgan. Altceva de la șederea la moară la Teiu în acea noapte, când caracterul meu și-a dezvăluit una dintre părțile rele, nu mai rețin. Și oricât mi-aș încorda acum creierul de (auto)ficționar, n-am cum să mă eliberez de sentimentul nimicniciei povestind această întâmplare din toamna lui 1968. Terapia narativă nu funcționează...

(Publicată în revista Hyperion - nr. 10-11-12/2024)