joi, 16 februarie 2012

Un om luminos


Intrasem în liceul industrial energetic, după un examen sever, aproape ca la facultate. În prima zi de şcoală am ratat deschiderea festivă. Lăsat de tata în gazdă la o familie marginală, demnă de romanele lui I. Peltz, sau mai degrabă ale lui G. M. Zamfirescu, mă împiedicasem în amănunte cărora ulterior le-am aflat farmecul. Farmecul vieţii de mahala. Pe strada al cărei nume l-am uitat aveam să mă chinuiesc un an; şi-am plecat de-acolo în cea mai cumplită zi a vieţii mele. Era (au demolat-o în anii '80) pe lângă Cimitirul evreiesc. Vecinătatea nu-mi da fiori de spaimă nici când mă întorceam noaptea cu tramvaiul de la nişte neamuri domiciliate în Rahova. Umblam febril, cu ochii după fete şi cărţi. Ce romane am scris atunci, aruncate, desigur, în focul din soba de tuci a odăii ce da direct în curtea păzită de-un dulău fioros!

Evident, curiozitatea şi dorinţa de-a circula per pédes, ca să memorez pe unde trebuie să merg spre liceu, adăugaseră ceva suplimentar neîndemânării mele de ţăran aflat a patra oară în Bucureşti. Aproape toţi elevii erau înăuntru. Un profesor postat în uşă îndruma întârziaţii. Să fi fost celebrul Bidihon? Parcă-i văd chelia şi mustaţa veşnic de pază, gata să ne măsoare lungimea părului prin introducerea falangelor în breton şi să ne trimită la tuns regulamentar, la frizeria de peste drum! Am găsit clasa anului I-B la parter, a treia pe dreapta. Uşa era deschisă. Diriginta, la catedră, făcea apelul. Sau ţinea deja o cuvântare bine simţită, de profesoară de matematică şi secretară BOB pe liceu? Ce femeie! Îmi voi aminti cu drag toată viaţa că-i datorez faptul de-a nu fi învăţat „ştiinţa ştiinţelor”! Ba, mai mult, graţie dânsei am şters din memorie bruma de cunoştinţe dobîndite în şcoala generală. Ei, distinsei doamne Constantinescu (tovarăşă nu i-a zis niciun elev, niciodată!), îi aduc mulţumire că-n loc să devin element de vârf al economiei socialiste, am ajuns... ce-am ajuns, şi nu e cazul să insist!

Diriga m-a primit alert şi m-a trimis în banca a treia, rândul de la perete. Băncile aveau două scaune rabatabile. Un loc al celei destinate mie era deja ocupat. N-am apucat să văd sau să memorez figurile colegilor. Doar faţa băiatului de lângă mine. Şi mi-e imposibil să o pot uita. Aparţinea tipului de om numit popular bălan, nu prea lesne de găsit nici atunci, nici acum, când predomină genul brunet, ciocolatiu. Părul de culoarea spicului copt, suficient de lung încât frumuseţea să-i fie vădită, era îngrijit pieptănat, cu cărare pe dreapta. Aşa l-au păstrat fotografiile din acei ani, făcute de colegul nostru Cornel (nu Dinu!) Lazăr, zis Lăzărică, încă de pe-atunci fotograf de modă şi autor de filme underground. Avea ochi albaştri, de-o limpezime fără cusur, neîmpâcliţi de traseul vieţii, sinuos ca multe altele, dar singular prin reuşite. Pielea foarte albă trăda un soi de moliciune a muşchilor, drept care posesorul nu se implica în bătăi caracteristice vârstei; nu-mi amintesc să fi excelat în sport, altfel decât în calitate de portar al echipei de handbal. Sigur purta costum bleumarin, uniforma obligatorie ce putea fi elegantă dacă era întreţinută bine. Colegul meu de bancă, primul meu coleg de bancă din liceu, avea, pot să jur, simţul distincţiei naturale. Nu mai reţin dacă miercuri, 15 septembrie 1971, afişa una dintre ulterior celebrele sale cravate late, cu înflorituri, cumpărate de la Fondul Plastic. Sigur, anii următori, el era unicul dintre noi care purta astfel de piesă vestimentară. Şi ceas de buzunar cu lănţic, şi vestă de culoare neagră, şi multe fleacuri de efect, ce-i veneau bine şi asortat, nu strident, cum ne stătea nouă, când îl imitam. Aşa s-a purtat în tuscinci anii de liceu. Senzaţia transmisă de la prima noastră întâlnire, şi pe care am conştientizat-o recent, era de luminozitate, de om luminos.

Am trăit destule întâmplări specifice adolescenţei, cât să nu le uităm vreodată, dar ne-am despărţit, plecând în armată, ca şi când nu le-am fi trăit. De ce ne-am regăsit peste ani, în 1996, ca şi cum abia ne despărţisem? Răspunsul poate fi bănuit. Din acel an, al presupuselor schimbări politice în bine, ne-am văzut deseori, fără planificare şi fără să ne strângă vreun proiect comun. Iar când a fost să-l putem face, n-a fost să fie... N-a mai fost să fie!

Petre Marin - căci despre el vorbesc - a primit porecla „Patrik” în primele săptămâni ale trimestrului I. L-a „botezat” aşa colegul cu care am stat în bancă restul anilor de liceu, Tomiţă Stoicuţ (azi redactor la o televiziune foarte comercială), cel ce ne-a blagoslovit pe toţi cu nickname-uri (anticipând parcă lumea virtuală de azi), fie prin anagramarea numelor, fie prin americanizarea lor. Patrik a fost unicul care şi-a transformat porecla în renume - Patric Petre Marin. A murit în 8 decembrie 2010, într-un accident stupid. Plecase la filmări pentru episodul următor, al uneia dintre puţinele emisiuni TV care pun în valoare ceva, evidenţiază o reuşită, un gest frumos, o afacere de succes: „Banii noştri”. Iar Patric nu discuta acolo despre bani, ci despre noi, despre ce am ajuns, ce ar trebui să fim, ce am putea să fim...

Lumina omului care mi-a fost primul coleg de bancă în liceu stăruie în ochii mei şi e tot mai puternică pe măsură ce timpul până la reîntâlnirea noastră se împuţinează. Dar eu am încă datorii neachitate...

(publicat în LITERE, ianuarie 2012)

Un comentariu:

  1. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace si lumina! Sa fie inger pazitor pentru femeia pe care o iubea - si sunt convinsa ca o iubeste de acolo de unde este - si pentru copiii lui, in special pentru David, care are nevoie de aceasta iubire pentru a creste frumos.

    RăspundețiȘtergere