ANTI-DOT.RO - articolul cu probleme

Personalitatea lui D.R. Popescu 

- oglindită în Jurnalul lui Mircea Zaciu - 

    De când am văzut, la sfârşitul anilor '60, filmul Un surâs în plină vară (scenariu - D.R. Popescu; regia Geo Saizescu), nu pot înlătura nedumerirea ce mi-a şocat sufletul de adolescent crescut în sat. (Un sat din Câmpia Dunării, nu foarte deosebit de cel evocat în filmul cu pricina.) Cum este posibil, m-am întrebat multă vreme, ca realizatorii (oameni talentaţi, nu încape vorbă) să mintă în asemenea mod subtil despre ce s-a petrecut în orice sat românesc, odată cu instaurarea prin brutalitate şi batjocură a comunismului, şi mai cu seamă după raptul colectivizării asupra fiinţei profunde a României, întruchipată de ţăranul tradiţional? Jocul actorilor, tenta comică a subiectului, frumuseţea cadrelor unde s-a filmat nu anulau esenţa propagandistică a peliculei, nici minciuna sărată ce ţinea loc de idee principală. Acel amalgam de realitate şi directive ale „liberalizării” politico-ideologice de după 1964 a slujit bine saltului în carieră pentru cei doi realizatori principali, care - se observă din perspectiva timpului - „s-au ajuns” din toate punctele de vedere sub regimul comunist, căzând apoi într-un binemeritat praf. 

   Cazul lui D.R. Popescu e aproape elementar. Un om ambiţios, dornic de afirmare, îşi pune talentul în slujba sistemului politic existent, folosind cu abilitate oportunităţile de parvenire şi avansează pe scara socială până la treapta de incompetenţă ce i s-a atribuit. Poziţia de Preşedinte al Uniunii Scriitorilor în anii 1981-1989, ocupată în pofida voinţei exprimate de majoritatea scriitorilor, era plata pentru obedienţă, la pachet cu promovarea „pe linie de partid” până în Comitetul Central al P.C.R. „Impunerea sa cu forcepsul”, cum în băşcălie preciza un participant, a însemnat reducerea la rol decorativ a USR, la izolarea membrilor ei de restul cetăţenilor, la exodul masiv al scriitorilor care n-au mai suportat statutul de paiaţe de lux. Dacă tribulaţiile atribuite persoanei D.R. Popescu, pe când era redactor-şef al revistei Tribuna, din Cluj (că e mic satrap de provincie, că e invidios pe succesul revistei Echinox etc.), au aerul unor bârfe inerente mediului local restrâns, ceea ce a (şi mai cu seamă n-a) făcut în funcţia, deloc minoră, de Preşedinte al USR, în cea mai neagră perioadă din istoria spiritului românesc, ţine de viaţa publică. Se poate trece peste asemenea personaj ca şi cum ar fi fost şi dânsul ceva, pe-acolo, o rotiţă în angrenaj? E îndreptăţită opinia celor care îl acuză de complicitate cu „sistemul”, datorită (in)deciziilor sale din momentele de cumpănă ale Uniunii? 

    Nu mă erijez în judecător, nici n-am căutat dovezi despre vinovăţia lui D.R. Popescu. Recitind însă Jurnalul lui Mircea Zaciu, am fost frapat de consemnarea faptelor negative ale lui D.R.P., pe cât de amănunţit descrise, pe atât de fără violenţă pamfletară, obişnuită în publicistica dâmboviţeană. Iată, bunăoară, „tactica” de impunere utilizată de împricinat la alegerile Asociaţiei scriitorilor, Filiala Cluj, din mai 1981: „Omul a reuşit să tragă sforile în aşa fel încât, promiţând tuturor ceva, a ieşit numai el şi ai lui, cum planificase. În comitet i-a păstrat pe «bătrâni» (care nu fac nimic) şi a introdus un singur tânăr, pe E., care-i devine astfel obligat. /.../ Lucrate perfect, alegerile (sau aşa-zisele) au fost un spectacol murdar, care m-a dezgustat şi m-a convins încă o dată că omul nu e doar viclean, dar profund primejdios. Orice comerţ intelectual cu asemenea om e bine să fie evitat definitiv.” (pag. 276, vol. I) 

   Ajuns la Bucureşti, la primul contact cu participanţii la faimoasa Conferinţă a scriitorilor, din iulie 1981, când D.R. Popescu n-a fost ales preşedinte: „Dere, cum era de prevăzut, e incapabil să stăpânească sala: se bâlbâie, e incoerent, prolix, caută să scape cu glume nesărate şi scapă controlul situaţiei...// Îi reuşesc în schimb lui Dere tertipurile...” (vol. I, pag. 304). Paginile următoare schiţează aceste „machiaverlicuri”, terminate cu impunerea forţată a lui D.R.P. în funcţia pentru care colegii (treptat deveniţi duşmani) nu-l votaseră. Dezamăgirea oponenţilor, a căror luptă fusese boicotată pe dinafară de fostul preşedinte, George Macovescu, jucător la două capete, şi pe dinăuntru de turnători şi agenţi de influenţă (cum se poate citi azi în dosarele de la CNSAS), Zaciu o exprimă plastic: „Ăştia suntem! Căci e de pe acum evident raţionamentul celor de sus: până aici v-a fost cu democraţia! de-acum înainte vorbim noi!” Şi portavocea celor care atunci „vorbeau” era D.R. Popescu, ale cărui „calităţi” fuseseră verificate, testate şi validate de Partid. 

   Un an mai târziu, în 8-13 aprilie 1982, când comisia de validare a noilor membri USR începe să lucreze: „...Dereul ne dă «sfaturi»: Uniunea e în primejdie financiară, să nu lărgim porţile, dimpotrivă, să fim cât mai zgârciţi cu primirile. Aer aulic caraghios. Ascunde, probabil, o indicaţie secretă să nu intre oricine în Uniune.” Tot peste vreun an (mai 1982) transpare „misiunea” lui DRP: „La Uniune, Dereul nu face decât mici escapade în provincie, încolo orice activitate e anulată... A fost însă promovat şi vice-preşedinte al CCES...” 

   Alt an mai târziu, în noiembrie 1983, Zaciu transcrie spusa lui Octavian Paler, după care „Dere duce de râpă totul, cu concursul altora, care vor să dărâme Uniunea.” Opinii şi fapte, marca DRP, legate de (ne)editarea Dicţionarului scriitorilor români, la care lucraseră Zaciu, Sasu, Papahagi şi încă vreo 50 de critici din toată ţara, dau savoare unui fascicol de istorie literară (vezi iniţierea unui dicţionar alternativ, supunerea listei de autori spre aprobare Asociaţiilor etc.). Fără să pară motivat de (sau fără să arate o) ranchiună, nefiind pornit să-l discrediteze pe romancierul-dramaturg ajuns „cineva” în aparatul de stat ceauşist, Mircea Zaciu nu iartă nimic din actele menite să aducă atingere noţiunii de scriitor, aşa cum era înţeleasă în regimul comunist de cei consideraţi autori onorabili şi oameni de cuvânt. Poate fi bănuit Zaciu de rea credinţă sau de frustrare, gata să se răfuiască post-festum cu „duşmanul”? Dar Zaciu a publicat cele 4 volume ale Jurnalului pe când majoritatea celor implicaţi era în viaţă, nu postum, precum alt clujean înrăit de contemporani. Ştia la ce se expune dacă scrie neadevăruri. Şi destui participanţi la „luptele” anilor '80 atestă adevărul paginilor sale - Ulici, Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, D.C. Mihăilescu etc. Însemnările impresionează prin luciditate, au culoarea desuetă a contemplării, nu acreala refulării, nici găunoşenia seacă a geni(al)ului închipuit. Diaristul nu se menajează, îşi expune fără autocompătimire slăbiciunile, temerile, neputinţele, laşitatea chiar. Nici el nu acuză, ci doar consemnează. Şi-un amănunt semnificativ: pe când D.R. Popescu e produsul perfect al epocii de crasă ideologie comunistă, integrat sistemului de partid, umflat sau nu metaforic de alţi funcţionari (sau beneficiari) ai maşinăriei, Mircea Zaciu e profesor universitar, comunist şi el, dar crescut în spiritul muncii oneste şi riguroase, care citeşte în franceză şi germană, suferă când i se refuză accesul la cultura universală, merge la teatru, concerte şi expoziţii de pictură pentru că simte nevoia naturală de astea, nu din snobism. 

    D.R. Popescu s-a ţinut într-o penumbră decentă după 1989. În prezent excelează în arena publică prin... colectare de premii! Personal, nu i-am urmărit apariţiile editoriale. Nu ştiu dacă a avut onestitatea să recunoască în scris ce (şi de ce) a făcut în rolul de preşedinte al USR. Proza sa întortocheată n-am reuşit s-o mai urmăresc de pe vremea când publica Ploile de dincolo de vreme. Mă încearcă tentaţia de-a citi, ca un soi de auto-pedeapsă, Vara oltenilor, inenarabilul roman proletcultist. Dar mi-amintesc filmul pomenit la început şi resimt iarăşi palma dată sensibilităţii mele de copil de ţăran. Şi (mă) întreb din nou: oare cum au putut să mintă artiştii aceia în aşa hal? 

   Poate că D.R. Popescu va reuşi să se explice. Fără trucuri, numite oltenisme în limbajul popular, cel gustat deseori şi de Mircea Zaciu, un estet european, fără îndoială... 

   (Acesta e articolul retras de la revista ARGEŞ, şi publicat în revista TIMPUL, august 2012)