Nu mi-am închipuit
vreodată că aş putea schimba cursul vremii, degradarea omenirii
sau încălzirea planetei scriind un articol, un roman, o carte
zguduitoare despre indiferent ce. De când am deprins „faptul de a
scrie”, vorba criticului Dan Cristea, am avut - nu ştiu cât de
conştient - certitudinea că treaba asta înseamnă a depune
mărturie despre ce se întâmplă. Mie şi celor din jur, despre
care am simţit nevoia să povestesc. Şi dacă mărturia va fi
căpătat de cele mai multe ori aspectul ficţiunii, reperele
realiste au inundat epica, dându-i aparenţa de oglindă purtată în
lungul traseului atribuit unui personaj sau altuia. N-am poetizat,
n-am filosofat şi nu cred că am scris prea multe pagini în care
imaginaţia să înlocuiască documentarea, experienţa proprie,
auzitele, văzutele, întâmplatele, cum s-ar spune în jargon
literar. E o constatare, nu o laudă, nici vreun elogiu al prozei
realiste, chiar naturaliste, aşa cum au scris unii critici că
scriu. Mi-a plăcut literatura magică sud-americană, m-a incitat
deseori să transpun irealitatea românească în proze fantastice.
Până pe la 24 de ani, când am recitit atent Despre eroi şi
morminte - Ernesto Sabato, am cochetat cu ideea suprarealismului
local, băsnind tot felul de chestii. Dar ce poţi să scrii,
bunăoară, despre un copil care păzeşte vaca şi-o duce de lanţ
pe marginea drumului, cât e vara de lungă?
Asta a făcut-o chinezul
Mo Yan, recentul câştigător al premiului Nobel pentru literatură.
Nu i-am citit vreo carte, să mă lămuresc dacă merita acest
premiu, şi nici nu contează că interesele politice au jucat rolul
obişnuit în opţiunea juriului. La urma urmei, dacă Mo Yan
mărturiseşte ceva esenţial despre contemporani, meritul său e
dincolo de context. Poate că suedezii, ţară unde chinezii au
cumpărat destule firme de tradiţie, salvându-le de la faliment, au
fost pragmatici. Dar un scriitor care povesteşte despre cum şi-a
petrecut copilăria păzind vaca, şi cum discuta cu vaca şi cu
vântul, cu pomii şi cu iarba, cu râul şi cu norii de pe cerul
albastru şi aşa mai departe, mie îmi este simpatic înainte de-al
citi. Sigur mă pot regăsi în paginile sale, mă pot recunoaşte
într-un fragment, într-o întâmplare... Fiindcă şi eu am
copilărit ţinând vaca de funie, pe malul unui şanţ.
Nu încep acum să-l
concurez pe Mo Yan. N-am avut tupeul de-a face asta faţă de Marin
Preda, ale cărui aventuri cu Bisisica mi-erau familiare până la
identificare. Uitasem însă - mai bine zis depozitasem într-o
debara din creier - toate acele zile de vară fără sfârşit, când
mă achitam de sarcina ce-mi revenea în familie - să pasc vaca pe
malul Şanţului de la grădina de zarzavat. Era Şanţul Mare, pe
unde curgea apa ce iriga straturile şi răzoarele, şi nu era săpat
în pământ, ci ridicat deasupra, un soi de apeduct în pantă lină,
cu punctul cel mai înalt pe malul râului Neajlov, unde se găsea
Roata. Învârtită de-un cal, dinapoia căruia ameţeam deseori,
fiind obligat să-l îndemn, nu să-l bat cu nuiaua, roata scotea apă
din gâldăul din care fugeau peştii, nu şi broaştele, şi-o
trimitea pe-un jgheab întâi, apoi pe Şanţ, apoi pe diverse
canale, atent îngrijite şi inteligent construite, cale de vreun
kilometru, fără să se piardă. Uneori apăreau găuri, ce diminuau
randamentul. Vinovate de pagubă erau cârtiţele, mari amatoare de
scotoceli subterante prin locuri neindicate. Câte voi fi omorât cu
sapa? Câte broaşte, şobolani, şerpi sau peşti voi fi terciuit cu
partea cea groasă a ciomagului din dotare, dezechilibrând habitatul
natural, ca un individ iresponsabil ce eram? Dumnezeu cu mila!
Cum vedeţi, departe de
copilul care am fost orice preocupare filosofico-poetică. Era foarte
greu să deprind aşa ceva. Oamenilor din jur li se luase pământul
la colectiv - şi asta era tema tuturor discuţiilor amare la care
asistam, însuşindu-mi fără să bag de seamă psihologia celui
care face haz de necaz („lasă-l dracu de pământ, că a luat
destule palme!” era o replică frecventă). Ei se luptau cu un
duşman pe care mintea mea crudă l-a perceput mai târziu. Poate
prea târziu ca să-l pot combate.
N-am găsit încă
poezia păscutului vacii. Probabil de-aia nici n-o să iau vreodată
premiul Nobel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu