Biografia
unui personaj legendar
Câţi
dintre conaţionalii noştri nu înjură deseori profund, cu obidă,
răniţi de ciocnirea intempestivă cu vreun subansamblu al
mecanismului social, şi-l invocă pe Ţepeş ca taumaturg
supercalificat întru vindecarea bubei? A intrat demult în
imaginarul colectiv al românilor ideea că legendarul intransigent e
unica soluţie la disfuncţiile aparatului de stat şi, mai nou, de
partid, indiferent care-i la putere! Speranţa c-o să apară din
pământ, din iarbă verde un altul ca „The Impaler” e mai vie
decât orice vis. Cunoscând această năzuinţă, destui demagogi se
caţără pe treptele puterii proclamând fericirea iminentă. Le
clămpăne gura până ajung sus, în vârf, după care uită ce-au
promis ori deturnează atenţia către subiecte de falsă importanţă.
Şi, parcă blestemaţi să care pe veci pietroiul uitării, bravii
noştri poporeni aşteaptă, generaţie după generaţie,
providenţialul personaj. Care n-o să vină în veci de veci! Şi
asta din motivul, simplu, că Vlad Ţepeş a fost produsul magnific
al unui context social-politic irepetabil. Evident, n-a fost singurul
de asemenea factură. Nu-i nevoie să-l compar cu regi europeni, nici
cu satrapi din spaţiul asiat, care mai de care mai sângeros şi mai
lipsit de considerente creştine. Restrâng exemplele ilustre doar la
Ştefan cel Mare. Faptele de arme ale vărului moldovean de sânge,
întreprinse contra turcilor, tătarilor şi-altor străini, egalează
cruzimile aleatorii faţă de inamicii băştinaşi, fie că erau
pretendenţi la tron, fie doar boierime cu idei în răspăr celor
voievodale. Hotărât lucru, secolul al XV-lea n-a fost deloc
pacifist!
Plecat
din România comunistă în 1980, Alexandru Buican şi-a dedicat
viaţa, s-ar spune, României eterne, cea reprezentată de nume ce
fac onoare ţării, dar şi civilizaţiei europene (un roman al său
se intitulează „Un om între români”, ed. Livingstone, 2012).
Teatru, eseuri, dar mai ales biografiile lui Brâncuşi, Ţepeş,
Bacovia, Camil Petrescu întregesc profilul unui autor prea puţin
cunoscut în patria natală. Precizarea că Alexandru Buican se
situează, în luările sale de poziţie, contra „boierilor
intelectuali” post-comunişti limpezeşte oarecum obscuritatea în
care se află cărţile sale.
Ce
se poate spune despre o biografie alcătuită meticulos, cu
documentare exemplară? Dar ce se mai poate spune nou despre figura
voievodului ce s-a impus ca unicat în istoria - nu-i deloc exagerat
zis universală? Buican vrea să fie obiectiv, fără a neglija nimic
din extravaganţele celui ce-a speriat atâta omenire. Cred că a
reuşit. Vlad III Dracula, supranumit Ţepeş, iese din carte ca
personaj viguros, contradictoriu, binecuvântat şi damnat în egală
măsură, cârmuitor cinstit şi despot abuziv, născut şi crescut
să fie domnitor, dar şi om obişnuit, care nu ezită să-şi
câştige existenţa prin abilităţi practice, la nevoie
confecţionând, bunăoară, haine şi încălţări din piele,
specifice modei secolului său. N-am ezitat să mă refer la modă,
în pofida notei de ironie. Lui Ţepeş nu i-a lipsit simţul
umorului perfect macabru, iar Alexandru Buican îl consemnează
tale-quale. Sigur, ce-au trăit oamenii acelor vremi nu se poate
socoti nicidecum glumă. Dar cum să ai o privire detaşată de
orori, cum să scapi de senzaţia că imensul fluviu de sânge te
inundă şi-n secolul nostru, cel atât de uman(ist)? O tentă uşor
parodică face bine psihicului contemporan. Nu strică nici textului
în sine.
Dacă
Buican adopta stilul acesta, nu i se putea reproşa nimic. Felul cum
a scris biografia de faţă nu este amendabil. Expunere sobră,
citate elocvente, alese din documentele epocii, minimalism
compoziţional. Toate înţolesc faptele brute, deseori brutale, o
materie epică abundentă în detalii deloc ingurgitabile. Că putem
accepta mental de-neacceptatul, este, cred, meritul scriitorului
Alexandru Buican. Altfel, fiecare avem opinii intolerabile despre
fapte inexplicabile. Şi, oricum, de nejudecat din punctul nostru de
vedere, al oamenilor contemporani.
Câteva
exemple: Mircea cel Bătrân „trăia în desfrâu şi avea copii
din flori mulţi”. Central-europenii o ţineau în serbări şi
certuri facile, sud-est-europenii în lupte cu turcii. La bătălia
de la Kossovo, 1448, românii trec de partea otomanilor în toiul
înfruntării. Când ai lui Ţepeş se luptă cu oastea lui Mehmed al
II-lea, Cuceritorul Constantinopolelui, Ştefan cel Mare şi-ai lui
asediază cetatea Chilia, posesiune muntenească! La celebrul asalt
de noapte din iunie 1462, jumătatea oştii lui Ţepeş, aflată sub
comanda unui boier nevrednic, lipsit de simţul tactic, nu atacă la
timp, lăsându-şi coechipierii de izbelişte...
Alexandru
Buican dă seama despre sensul istoriei, într-o biografie ce ne
priveşte pe toţi.
LITERE - martie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu