Intelectualul
şi „grigoria”
Ce
este un intelectual român, ştie deja întreg mapamondul, via Paris.
Ce este o „grigorie”, cred că trebuie reamintit. Termenul îi
aparţine lui Tudor Octavian. L-a pus în circulaţie prin 1993,
cred, în contextul unei greve a mecanicilor de locomotivă, care nu
contează ce revendicau. Ceferiştii fiind organizaţi bine, iar
actualul preşedinte Băsescu neavând vreo funcţie, să-i
disperseze cum a făcut ulterior cu alţii, punând sindicatele pe
brânci, a intervenit Paul Grigoriu, crainic mult acultat la Radio
Bucureşti. El a difuzat ştiri false, manipulând audienţa şi
greviştii, astfel că protestul a ajuns mai rapid în fundătură
decât acceleratul de Ploieşti la destinaţie. Credibilitatea lui
Grigoriu a slujit mistificării. A fost el în cunoştinţă de
cauză? Mulţi au presupus că da. Drept care jurnalistul Octavian,
aflat pe-atunci la România liberă, a scris un foileton
remarcabil, definind „grigoria” ca o faptă ce nu face onoare
calităţii de intelectual. Să-i fi spus poltronerie, nu greşea. Să
o taxeze drept cinism, poate exagera. „Grigoria” este o prostie
aparent gratuită, comisă cu bună intenţie, cu impact negativ,
revelat ulterior, ale cărei consecinţe sunt de obicei iremediabile.
O
scurtă retrospectivă ar aduce exemple cîte nu încap în spaţiul
rubricii de faţă. Mă opresc doar asupra ultimelor. În cadrul
salonului de carte de la Paris au fost invitaţi şi domnii N.
Djuvara, G. Liiceanu, A. Pleşu şi M. Cărtărescu, tuspatru
refuzând participarea cu
doar câteva zile înainte de deschidere. Că motivele
primilor trei sunt puerile sau ba, nu interesează. Nici motivele
celui de-al patrulea (în ordinea vârstei) nu fac obiectul vreunei
contestaţii din partea mea. Fiecare decide liber cum se prezintă
publicului pentru care, probabil, scrie. Dar am citit demonstraţia
lui T.O. Bobe, care spune clar că volumele lui Cărtărescu au fost
traduse în străinătate cu ajutor financiar din partea ICR,
instituţie a statului român, nu a regimului portocaliu. Justificată
calitativ, această cheltuială se cerea onorată cu prezenţa la
manifestarea organizată de ICR în Franţa. Era minima dovadă de
bun-simţ din partea celui sprijinit, şi-un fel simplu, omenesc de-a
întoarce beneficiul. Pare o chestiune minoră? Orice scriitor
adevărat ştie să şi-o asume, indiferent cât e de hulit printre
contemporani. Câţi intelectuali, artişti sau lăutari, plecaţi în
lume, au sentimentul datoriei faţă de cei rămaşi în urmă? Câţi
se şi achită de ea? Întreb, nu acuz. Particular, ştiu cazul
unor... să le zicem personalităţi culturale, care afirmă
nonşalant că nu datorează nimic României, fiindcă România nu
le-a dat ce-au vrut cândva! De parcă România este, bunăoară, fix
„ICR-ul lui Marga” sau „ICR-ul lui Patapievici” sau al
indiferent cui, şi nu Institutul Cultural Român. Ce etică a
esteticii o fi să scuipi pe pâinea primită, fiindcă îţi pute
mâna care ţi-o dăruieşte?
Demonstraţia
lui T.O. Bobe - în fapt, un splendid sofism - se încheia cu enunţul
că Franţa ar trebui să-i fie recunoscătoare lui Cărtărescu.
Datorită refuzului său de-a onora invitaţia, actualul premier
Victor Ponta nu s-a mai deplasat la Paris, şi deci preşedintele Fr.
Hollande a scăpat de obligaţia afişării alături de un plagiator.
(Ca şi cum n-ar face parte amândoi din partida socialiştilor
europeni!) Gestul lui Cărtărescu este, din păcate, o „grigorie”,
ale cărei consecinţe sper să nu le simtă pe propria carieră. El
nu mai poate pretinde că este ostracizat în propria ţară, nici că
suferă din partea regimului trecător la putere. Lovit de Herta
Müller în orgoliul său
de unicat al literaturii băştinaşe, „bietul autor” (vorba nu
ştiu cui) se loveşte singur în boaşele de opozant al dictaturilor
căzute. Sigur că-l doare!
La
drept vorbind, neducându-se la Paris, Cărtărescu a ratat ocazia
de-a critica guvernarea actuală în unicul loc unde asemenea fraze
se aud pe toată planeta. Asta da „grigorie”!
ACOLADA - aprilie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu