ALAMBICOTHECA - MAI 2013

Tovarăşul popă

     De când s-a întâmplat ca tata şi un unchi să moară la două zile unul după altul, resping instinctiv fenomenul ce ne aşteaptă pe toţi inevitabil şi misterios ca natura divină. Şi de când am asistat neputincios la stingerea treptată a cumnatului care abia împlinise 35 de ani, nu merg la înmormântări, făcându-mi rău numai vestea nenorocirii abătute asupra rudei, prietenului, cunoscutului. Sper să nu merg nici la înmormântarea mea, dar... Încerc să-mi combat slăbiciunea prin (auto)ironie. Prefer atitudinea de inaderenţă în locul uneia de ipocrită compasiune. Inutil să deplâng legea fiinţei. În această privinţă strămoşii noştri geto-daci aveau, cred, cea mai potrivită atitudine.

     Nu mi-am pierdut credinţa ortodoxă din cauza asta. Chiar dacă particip din an în Paşte la slujbe, chiar dacă mă distrează ifosele cutăruia, preot, călugăr sau intelectual cu vederi creştine, toţi propagandişti ai cucerniciei, fapt e că niciodată n-am pus sub semnul întrebării adevărul profund al credinţei. Şi ce este credinţa, dacă nu o certitudine transcendentă, căreia se subsumează orice fapt din sfera mundană? Orice fapt? Ei, aici e aici!

     Să mă rezum la fapte. Vorbind despre ce se întreprinde la moartea unui om, cu trimitere la persoana mea, până nu demult spuneam apropiaţilor că vreau să fiu înmormântat lângă bisericuţa din Cacova, comuna Morteni, judeţul Dâmboviţa. Acolo am fost născut, acolo am fost botezat şi am deschis ochii în lume. Să-mi găsesc odihna veşnică tot acolo, mi se părea opţiune firească. Până când a izbucnit scandalul sălii de sport, construite în Lancrăm, aproape acoperind mormântul lui Lucian Blaga, am crezut că a fi înmormântat în cimitirul satului natal e dovada celei mai puternice fidelităţi, cea creştină. Visam binecuvântarea veşniciei - născută, se ştie, la sat - ca orice om de bună credinţă ce-a trăit pe aceste meleaguri nefericite.

     Am aflat prea târziu că visam cu naivitate. Cimitirul şi biserica din satul meu nu mai sunt ce credeam a fi baza ortodoxiei. De peste două decenii, în acea parohie slujeşte un... să-i zic popă, ale cărui eforturi nu le poate înţelege niciun enoriaş. Omul s-a instalat în curtea bisericii ca-ntr-un atelier de reparaţii, reuşind să strice configuraţia iniţială a bisericii. I-a adăugat anexe probabil nepotrivite arhitecturii bisericeşti, devreme ce unii consilieri au refuzat să fie părtaşi la lucrare, demisionând. A zidit o clopotniţă la stradă, demolând pe cea veche, din faţa intrării, în care a plantat un Iisus răstignit în stil papistaş, nu ştiu cât de compatibil cu preceptele iconografiei ortodoxe, dar sigur un kitsch. Curtea bisericii este depozit de lemne, parcarea automobilelor personale (3 la număr) se face la umbra altarului, găinile zgârmă prin cimitir şi aşa mai departe.

     Dar cea mai mare - să-i spun realizare? - a cuvioşiei sale este acapararea unei porţiuni din cimitirul străvechi spre a facilita o construcţie hidoasă, despre care pretinde că ar fi „aşezământ social”, adică azil. Cimitirul era aşezat pe coama lină a văii Neajlovului, ca-ntr-un fel de amfiteatru, de unde orice posesor al locului de veci avea - poetic vorbind - perspectiva nemărginirii. Cei care hotărâseră amplasamentul, făcând şi donaţia cuvenită de moşie - familia Cătunescu - intuiau nevoia de linişte a morţilor, detaliu semnificativ al psihologiei creştine.

     Popa care slujeşte acum în biserica satului meu natal n-are probleme cu psihologia, tradiţia, moştenirea, neamul, satul, românitatea. Lui i s-a năzărit să zidească azil de bătrâni în cimitirul străvechi, speculând abil slăbiciunea sătenilor care preferă să se înmormânteze la circa 100 de metri mai sus, în deal, dornici pesemne de zgomotul şoselei, nu de tihnă. Cine şi contra cărei sume a autorizat construcţia, doar ancheta procuraturii poate spune. Înlăturând gardul ce delimita curtea bisericii de a casei parohiale, popa a încălcat teritoriul cimitirului, profanând morminte uitate, turnând fundaţie de ciment lângă unele mai noi, în dispreţul oricărei norme de construcţie edilitară şi de conduită creştină. Probabil că-şi încalcă şi atribuţiile, fiindcă îmi imaginez că datoria unui preot e să consolideze memoria şi credinţa neamului prin păstrarea şi refacerea mormintelor.

     Revoltat de faptul că străbunii mei au ajuns sub conducta de eliminare a dejecţiilor viitorului „aşezământ”, întreb: meseria de popă necesită aviz psihologic? Numai un repetent al seminarului, un rebut al erei ceauşiste, poate pune azilul de bătrâni lângă cimitir! Asemenea tortură psihică nici fanaticii comunişti n-au inventat! 

(LITERE - mai 2013)