sâmbătă, 22 februarie 2014

ALAMBICOTHECA - ianuarie 2014


Amintire de Crăciun

    Să fi avut vreo 4-5 ani, nicidecum 6. Satul nostru, Cacova, trăia de câtva timp zile derutante şi dureroase. Zvonul că se iau pământurile cu japca la ceápe pusese lumea pe jar. Se vorbea şi de cai, căruţe, pluguri, prăşitori, grape; apoi de vaci, de porci, de oi, de găini şi de orice animal pe care oamenii îl creşteau prin curte pentru hrană. Informaţii sigure despre asemenea fapte nu se ştiau. Majoritatea consătenilor nu circula dincolo de Găeşti. Primarul, şeful de post, învăţătorii, chiar şi popii fuseseră obligaţi să joace după cum cântau stăpânii cei noi. Lumea nu mai aştepta de la ei sprijin, apărare, învăţătură dreaptă sau lumină. Nici posesorii de radio, vreo doi, nu pricepeau mare brânză din difuzoare. Indiscutabil, în acei ani s-a spart şi satul natal, ca entitate reprezentativă pentru naţia noastră hăbăucă. Sunt convins că „ai mei” - bunicul, zis Taica, tata, unchiul Tatoniţă, verii lor, ceilalţi vecini între care mă simţeam acasă – nu ştiau ce-i loveşte. Dar se perpeleau în fălcile istoriei, cum ar fi zis Marin Preda, încercând să scape...
    De Crăciun se tăia porcul. Jinduiam un an. Postul dinainte, ţinut cum se nimerea, îngreuna aşteptarea. Ca să nu existe riscul derapajului de la regimul alimentar călugăresc, sacrificiul patrupedului se făcea fix în ziua de Ajun. Ne trezeam cu noaptea-n cap, pe întuneric şi ceaţă, cîteodată ploaie sau lapoviţă. În câteva rânduri a nins, suficient de mult ca să memorez imaginea sângeroasă a câmpului de „bătălie”. Şi azi simt pe degete arsura zăpezii cu care stingeam, prin gesturi grăbite, untura ce luase foc de la paiele folosite la pârlit şoriciul. Şi încă visez ciormoliţa în care bestecăiam spălând migălos defuncta vietate. Pe la subţiori, pe după urechi, pe picioare scăpa vreo porţiune cu părul abia atins de flacără. Maica le observa nemulţumită, bălmăjind o resemnată constatare. Cine s-o asculte? Bărbaţii terminaseră partea lor de muncă şi „citeau” pomana - ţuică fiartă, cu piper boabe; femeile continuau să „bojbâcăie” cu maţele şi restul măruntaielor, pregătind mâncărurile pentru a doua zi...
    Dar în acel an perspectivele nu erau deloc propice unei sărbători liniştite. Indivizi străini de sat circulaseră pe drum, intrând în vorbă cu oamenii pentru a-i convinge de binefacerile viitoarei colectivizări. În Ajunul Crăciunului dispăruseră. Unde, nimeni nu ştia. Nici dacă şi când vor reveni nu se ştia. Faptul părea de bun augur, însă niciun cacovean nu se culcase pe-o ureche. Fiecare avea un om de strajă la poartă, cu ochii larg beliţi, ca să detecteze mişcări inamice. Pentru această misiune, Taica mă delegase pe mine. „Stai aici, mi-a zis, arătându-mi stâlpul gardului, şi fii atent să nu vină percitoru', ne ia porcul şi nu mai avem ce mânca!”
    Multă vreme l-am suspectat pe Taica de intenţia unei băşcălii nemiloase, la care era permanent predispus. Anume, mă pusese pe mine să păzesc poarta numai ca să nu pot smulge o bucată de şorici din zonele în care jarul răzbise pielea porcului, făcând-o să atârne zdrenţe. Totdeauna izbuteam să subtilizez (deşi cred că eram anume lăsat să fac asta) o fărâmă de epidermă ce-mi îndulcea, cu câteva ceasuri mai devreme, suferinţa alimentaţiei vegetariene. Bietul porc! Frumos destin i-a hărăzit Cel-de-Sus! Nu doar că ne scăpa de toate lăturile bucătăriei, dar era (este!) consumat până la ultima firimitură! Chiar şi unghiile, smulse de Tatoniţă după ce ţinea dedesubt, cu furca, un mănunchi de paie arzânde, ca să le înmoaie, ajungeau hrană la câini. Nimic de mirare că posibilitatea ca percitoru' (colectorul de taxe) să ne ia porcul era mai gravă decât orice altceva.
    Crunt hotărât nevoie-mare, am circulat neîntrerupt de la poartă la aşternutul din snopi de coceni pe care se ciopârţea godacul, mânat de foame şi instigat de îndemnurile bătrânteşti la vigilenţă. Dacă se ivea atunci omul îmbrăcat în negru, al cărui nume l-am uitat, şi aş fi avut puşca turcească, predată - pe hârtie - de Taica miliţianului, cred că n-aş fi ezitat să fac o crimă. În legitimă apărare! 

(LITERE - ianuarie 2014) 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu