Amintire
de Crăciun
Să fi
avut vreo 4-5 ani, nicidecum 6. Satul nostru, Cacova, trăia de câtva
timp zile derutante şi dureroase. Zvonul că se iau pământurile cu
japca la ceápe
pusese lumea pe jar. Se vorbea şi de cai, căruţe, pluguri,
prăşitori, grape; apoi de vaci, de porci, de oi, de găini şi de
orice animal pe care oamenii îl creşteau prin curte pentru hrană.
Informaţii sigure despre asemenea fapte nu se ştiau.
Majoritatea consătenilor nu circula dincolo de Găeşti. Primarul,
şeful de post, învăţătorii, chiar şi popii fuseseră obligaţi
să joace după cum cântau stăpânii cei noi. Lumea nu mai aştepta
de la ei sprijin, apărare, învăţătură dreaptă sau lumină.
Nici posesorii de radio, vreo doi, nu pricepeau mare brânză din
difuzoare. Indiscutabil, în acei ani s-a spart şi satul natal, ca
entitate reprezentativă pentru naţia noastră hăbăucă. Sunt
convins că „ai mei” - bunicul, zis Taica, tata, unchiul
Tatoniţă, verii lor, ceilalţi vecini între care mă simţeam
acasă – nu ştiau ce-i loveşte. Dar se perpeleau în fălcile
istoriei, cum ar fi zis Marin Preda, încercând să scape...
De
Crăciun se tăia porcul. Jinduiam un an. Postul dinainte, ţinut cum
se nimerea, îngreuna aşteptarea. Ca să nu existe riscul
derapajului de la regimul alimentar călugăresc, sacrificiul
patrupedului se făcea fix în ziua de Ajun. Ne trezeam cu noaptea-n
cap, pe întuneric şi ceaţă, cîteodată ploaie sau lapoviţă. În
câteva rânduri a nins, suficient de mult ca să memorez imaginea
sângeroasă a câmpului de „bătălie”. Şi azi simt pe degete
arsura zăpezii cu care stingeam, prin gesturi grăbite, untura ce
luase foc de la paiele folosite la pârlit şoriciul. Şi încă
visez ciormoliţa în care bestecăiam spălând migălos defuncta
vietate. Pe la subţiori, pe după urechi, pe picioare scăpa vreo
porţiune cu părul abia atins de flacără. Maica le observa
nemulţumită, bălmăjind o resemnată constatare. Cine s-o asculte?
Bărbaţii terminaseră partea lor de muncă şi „citeau” pomana
- ţuică fiartă, cu piper boabe; femeile continuau să „bojbâcăie”
cu maţele şi restul măruntaielor, pregătind mâncărurile pentru
a doua zi...
Dar în
acel an perspectivele nu erau deloc propice unei sărbători
liniştite. Indivizi străini de sat circulaseră pe drum, intrând
în vorbă cu oamenii pentru a-i convinge de binefacerile viitoarei
colectivizări. În Ajunul Crăciunului dispăruseră. Unde, nimeni
nu ştia. Nici dacă şi când vor reveni nu se ştia. Faptul părea
de bun augur, însă niciun cacovean nu se culcase pe-o ureche.
Fiecare avea un om de strajă la poartă, cu ochii larg beliţi, ca
să detecteze mişcări inamice. Pentru această misiune, Taica mă
delegase pe mine. „Stai aici, mi-a zis, arătându-mi stâlpul
gardului, şi fii atent să nu vină percitoru',
că ne ia porcul şi nu mai avem ce mânca!”
Multă
vreme l-am suspectat pe Taica de intenţia unei băşcălii
nemiloase, la care era permanent predispus. Anume, mă pusese pe mine
să păzesc poarta numai ca să nu pot smulge o bucată de şorici
din zonele în care jarul răzbise pielea porcului, făcând-o să
atârne zdrenţe. Totdeauna izbuteam să subtilizez (deşi cred că
eram anume lăsat să fac asta) o fărâmă de epidermă ce-mi
îndulcea, cu câteva ceasuri mai devreme, suferinţa alimentaţiei
vegetariene. Bietul porc! Frumos destin i-a hărăzit Cel-de-Sus! Nu
doar că ne scăpa de toate lăturile bucătăriei, dar era (este!)
consumat până la ultima firimitură! Chiar şi unghiile, smulse de
Tatoniţă după ce ţinea dedesubt, cu furca, un mănunchi de paie
arzânde, ca să le înmoaie, ajungeau hrană la câini. Nimic de
mirare că posibilitatea ca percitoru'
(colectorul de taxe) să ne ia porcul era mai gravă decât orice
altceva.
Crunt
hotărât nevoie-mare, am circulat neîntrerupt de la poartă la
aşternutul din snopi de coceni pe care se ciopârţea godacul, mânat
de foame şi instigat de îndemnurile bătrânteşti la vigilenţă.
Dacă se ivea atunci omul îmbrăcat în negru, al cărui nume l-am
uitat, şi aş fi avut puşca turcească, predată - pe hârtie - de
Taica miliţianului, cred că n-aş fi ezitat să fac o crimă. În
legitimă apărare!
(LITERE - ianuarie 2014)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu