Punctul cu var

Două feluri de scriitori

    Când oficialităţile „de partid şi de stat” de-acum patru decenii au decretat că „Paul Goma nu are talent”, mogulii criticii literare au şi expediat la subsol opera celui care voia să fie scriitor, şi nimic altceva. Refuzând compromisul cu cenzura, refuzînd autocenzura, Paul Goma afirma indirect că, totuşi, nu poţi fi „scriitor, şi numai scriitor”, ca şi cum ai fi cizmar, şi numai cizmar. În viziunea lui, a fi scriitor înseamnă să-ţi asumi destinul de martor-mărturisitor-martir. Lipsa responsabilităţii pentru cuvântul scris, neasumarea niciunui risc, mistificarea prin deturnare a semnificantului erau atunci (ca şi acum, în bună măsură) boli de „scriitor, şi numai scriitor” român. Scrisul aluziv, scrisul în dungă, scrisul ponciş, scrisul parabolic, scrisul esopic, scrisul cu dublu sens, scrisul în dodii, scrisul pentru uzul celor iniţiaţi, scrisul procopic, scrisul est-etic (spre deosebire de cel direct, etic) sau scrisul curluntrist, cum ar zice însuşi Goma, provine din zeama dublei gândiri. Preţios zis: epifania instinctului de conservare. Banal vorbind, rezultatul „imperativelor timpului nostru revoluţionar” (cum se proclama în epocă) e o simplă - altfel foarte umană - năzuinţă de trai comod, firesc pentru un om talentat, nu însă şi pentru un intelectual conştient de statutul său. Fiindcă nu poţi să spui adevărul şi să trăieşti comod!

    E un caz, de-acum celebru în literatura română, de „scriitor, şi numai scriitor”: Ştefan Augustin Doinaş. Compromisurile făcute de-a lungul istoriei perverse l-au împins la dedublarea personalităţii. A fost perceput în timpul vieţii drept etalon de moralitate şi intransigenţă, artist al cuvântului capabil să exprime şi bucuria, şi mânia în versurile sale, cunoscute unui mare număr de oameni. Oameni care găseau alinare şi-şi ostoiau amărăciunea cu verbele lui Doinaş, aluzii fine, necruţătoare la sistem şi la dictator. După moartea poetului, a devenit public ceea ce smîntîna intelectualităţii române contemporane ştia şi ascundea: „scriitorul, şi numai scriitorul” Ştefan Augustin Doinaş fusese turnător la Securitate, „dizident” cu voie de la stăpânire, agent de influenţă al Securităţii în interior (la Uniunea Scriitorilor) şi-n afară, în cercurile române de la Europa Liberă, implicat în arestarea altor doi scriitori - Ion Negoiţescu şi Haralambie Grămescu. Doinaş ilustrează (vezi teza lui George Neagoe – Asul de pică, Cartea Românească, 2013) mutilarea harului de mărturisitor, fiind exemplu de cum nu trebuie asumată profesiunea de scriitor. Este, dacă se poate spune aşa, manifestarea întunecată a scrisului, a duplicităţii care a desfigurat fiinţa noastră naţională şi-a modificat-o poate definitiv.

Paul Goma trăieşte ca să scrie şi scrie ca să trăiască. Dar el nu e „scriitor, şi numai scriitor”. Şi nu e un scriitor ca toţi scriitorii români. Totuşi, fiind scriitor de limbă română, a vrut să trezească din somnu-i de moarte breasla cea pătimaşă şi lesne predispusă la nerecunoştinţă, care l-a nedreptăţit prin reprezentanţii ei. Însă, vorba poetului - „n-a fost, n-a fost aşa...”. Pentru că breasla, ca orice sumă de individualităţi, se percepe pe sine prin sticla spartă a interesului imediat şi propriu, nu prin oglinda pe care orice scriitor o deţine mulţumită harului din naştere.

    Ştefan Augustin Doinaş a vrut să fie cu orice preţ „scriitor, şi numai scriitor”. Talentat peste măsură, n-a trecut proba caracterului, fără de care talentul devine o abilitate oarecare. A fost atît de dornic să publice rodul minţii sale, încît s-a folosit de-un individ fără dexterităţi literare, atribuindu-i poeme proletcultiste, bine plătite şi premiate. N-a avut nici măcar curajul lui Adrian Păunescu, de-a semna cu nume propriu versificaţiile festiviste.

    Cineva spunea că nu se poate face comparaţie între Goma şi Doinaş. Demersul e dificil, desigur. Pentru că Doinaş este negativul a ceea ce Paul Goma întruchipează pozitiv.

(Articol scris pentru revista Timpul, cândva în 2013)