Tudor Cristea
Întâmplările
vieţii şi strategiile textului*
Mai
observând că “Poetica femeilor voluminoase” este şi o operă
ludică, şi anume una în care autorul se joacă niţeluş (mai
mult) de-a v-aţi ascunselea cu cititorul său, să vedem cum stau
lucrurile. Clarificând mai întâi (deşi, poate, prematur ca
exerciţiu critic) titlul, prin precizarea că el nu conţine deloc
intenţii ironice (ba dimpotrivă) şi că este generat de acea dublă
condiţie a textului, rezultată din îmbinarea unei imagini a vieţii
(“femeile voluminoase”) cu strategia prelucrării ei narative
(“poetica / poietica”). Deschis printr-un spiritual-ironic (dar
posibil scandalos pentru unii/ unele) “Cuvânt prevenitor” despre
singurătatea bărbatului însurat, textul are, până la jumătatea
sa, aspectul unei povestiri oarecum tradiţionale. Fundalul pe care
se derulează faptele este cel cenuşiu al perioadei de declin a
comunismului (dar şi cu trimiteri către cea de “dezgheţ”, ori
chiar către anii '50), deşi latura aceasta este abia punctată şi
nu pare a genera ori a condiţiona, ea, decât în mică măsură
neîmplinirile şi dramele personajelor. Cu toate observaţiile lor
mai acide (întărite şi de către autor) asupra unor aspecte ale
existenţei cotidiene. Nu avem aici, aşa-zicând, un roman zolist,
însă avem unul existenţialist (în sensul unui filon, să zicem,
meursaultian), dar şi unul postmodernist (în măsura în care
autorul manevrează ludic naraţiunile şi textele personajelor sale,
declarate reale). Ne aflăm în Drăculeşti, oraş prezent şi în
alte texte ale autorului care divulgă multe asemănări (de locuri,
de atmosferă, de mentalităţi, ba chiar
de oameni) cu Găeştiul (tot aşa cum orăşelul Tufani, a doua
localitate în care vieţuiesc personajele, are clare asemănări cu
Titu), către finele anului 1989, când autorul şi consoarta sa
participă la petrecerea organizată cu ocazia sărbătoririi nunţii
de argint de către vecinii lor bine situaţi în domeniul comerţului
socialist. Scena pare a ne conduce către un roman satiric, dar este
doar o strategie auctorială înşelătoare, căci naratorul va
asculta, întreaga noapte, pe o bancă de lângă clădirea
restaurantului, confesiunea unui individ de care se apropie oarecum
întâmplător. Adrian Banu, fost inginer, îi povesteşte pe larg,
detaliind, nu o dată, scene nude, drama în doi (iar de la un punct
în trei, căci în viaţa cuplului apare Doina, un soi de geamănă
a soţiei, Anda, şi la fel de seducător-voluminoasă ca ea),
sfârşită cu o crimă pasională. Stilul în care povesteşte
Adrian este al lui Dumitru Ungureanu însuşi, care îi împrumută
personajului său chiar unele competenţe în materie de muzică.
S-ar putea chiar susţine, având în vedere naraţiunea la persoana
întâi, că Adrian Banu este un travesti al autorului (ceea ce el şi
presupune, undeva, că n-ar fi tocmai neîndreptăţit a se crede).
Dacă trecem peste artificiul cam lejer al mărturisirii făcute în
câteva ceasuri din noapte (şi pe 130 de pagini de carte), am putea
observa că Banu narează convingător, fie că e vorba de viaţa
familiei sale, cu figura tatălui, care dezvăluie ceva din profilul
personajelor din “Prunele electrice”, acei ţărani care nu mai
sunt ţărani, dar nici orăşeni n-au devenit pe deplin, fie că e
vorba de fratele complexat de nereuşita la facultate şi de condiţia
intermediară de tehnician priceput la toate, fie de Rodica, sora
dezinhibată din punct de vedere sexual, fie de familia socrilor, un
fel de mic-burghezi osândiţi la această condiţie pe care şi-o
acceptă fără dramatism, de noua orânduire, comunistă. Şi,
desigur, narează tot în stilul cunoscut deja (din “Cartea
păcatelor” ori din “Tunul filozoafei”) propria lui poveste de
dragoste, cu accentul pe sexualitate şi cu fraza ce încheie romanul
lui Marin Preda mereu în minte: “Dacă dragoste nu e, nimic nu
e!”. Frază care ar putea fi reformulată (ca şi convingerea), la
rigoare: “Dacă sexualitate nu e, nimic nu e!” Toate acestea la
prima vedere (adică la prima lectură, care poate scuti de cea de-a
doua, dacă nu respecţi sfatul autorului din “Cuvântul
prevenitor” şi parcurgi mai întâi cele patru epiloguri). Căci
confesiunea (şi “romanul”) fostului inginer Andrei Banu se
întrerupe (mai exact, este întreruptă) şi nu va mai fi reluată
ca atare, ci doar completată cu câteva fragmente disparate. Iar în
cea de-a doua parte a cărţii, în locul confesiunii, autorul (care
se prezintă ca atare) utilizează texte ale personajelor (în
special ale Doinei, care ţine un jurnal, îşi scrie singură
scrisori, dar compune şi un roman), răsturnând mai multe elemente
din povestirea iniţială, a lui Banu. De fapt, scurtând vorba, s-ar
putea spune că personajele care povestesc sau scriu se comportă ca
nişte scriitori/ “ficţionari” (unele chiar arogându-şi acest
statut). Un prim “scriitor” este Banu însuşi, textul său
fiind, aşa cum cititorul va constata în final, o minciună
romanescă. Prin el Dumitru Ungureanu pare a miza pe capacitatea
ficţiunii de a înlocui adevărul faptelor şi de a fi mai veridică
decât ele. Ideea, altfel ilustrată epic, e de regăsit şi la
Alexandru George, în “Oameni şi umbre, glasuri, tăceri”. Nu
întâmplător, Adrian Banu, autorul primei ficţiuni, va dispărea
în chip misterios din Drăculeşti (şi probabil din lume) după
Revoluţia din Decembrie, care în oraşul său şi al autorului are
mai curând caracter grotesc decât eroic (fără ca Dumitru
Ungureanu să insiste asupra faptelor). O “scriitoare”
este şi Doina, cea de-a doua „femeie voluminoasă”, dublul
complementar al Andei din povestirea lui Adrian. Paginile sale de
jurnal reproduse, chipurile, de către autor, alături de câteva
fragmente din romanul pe care-l scrie (aducând, de fapt, o altă
perspectivă asupra personajelor şi faptelor din confesiunea
inginerului) sunt şi ele, ba chiar în mai mare măsură decât
restul cărţii, lipsite de prejudecăţi lexicale şi chiar mai mult
decât atât. Însă Doina este şi ea o ficţiune, a lui Banu, o
fantasmă, căci, în realitate, aşa cum aflăm din primul epilog,
ea e „mică, slăbănoagă, mioapă, cu părul cam lălâu, cu
obraji scofâlciţi, cu buzele pungite, cu şoldurile osoase ieşite
prin blugii ce stăteau pe ea ca pe gard...”. Astfel încât se
împune, până la urmă, evidenţa că adevăratul
personaj al “Poeticii femeilor voluminoase” nu e Banu, nici Doina
sau Anda, ci chiar “Auctorele” (cum îşi zice, ironic,
romancierul). El amestecă (aidoma unui prestidigitator un pachet de
cărţi de joc) textele şi naraţiunile, ambiguizând adevărul
faptelor întâmplate şi lăsând, până
la urmă, cititorul pe gânduri. Lui îi aparţine, de altfel,
ultimul cuvânt. El recompune chipul Rodicăi, ivită, deopotrivă,
din ficţiune şi din realitate (mod de-a sugera condiţia însăşi
a textului): “Era blondă artificial. Avea buzele obraznice. Şi
avea ochii ca două fulgere verzi. Când, la rândul ei, m-a privit
cu neruşinare, săgetată de acelaşi Eros nesăbuit (zeul antic, nu
instinctul), parcă mi-a turnat venin în sânge. Am presimţit ce
va urma, toate nenorocirile conjugale, toate înfrângerile şi
victoriile senzuale, toate chinurile…” Şi tot lui îi aparţine
concluzia, mai curând ambiguizantă decât clarificatoare: “Aşadar,
pe ultima pagină, nu-i rămâne (autorului, n.m.) decât să
recunoască fără jenă că realitatea diferă complet de cele
scrise mai sus. Şi că Rodica, la fel ca viaţa dintr-un celebru
roman, e în altă parte! Şi poartă alt nume!” Cititorului
(critic) rămânându-i întrebarea dacă viaţa din acest
roman, în care jocul metatextual
impune un suprasens naraţiunii care debuta ca povestire de aspiraţii
erotice, nu e şi ea, tocmai din pricina excesului de tehnică şi de
strategie, în altă parte… Aş zice că nu! Mai exact, nu chiar!
_______________________________________
* Dumitru Ungureanu,
Poetica femeilor voluminoase,
roman, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, 306 pag.
(Publicată în revista LITERE - decembrie 2014)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu