ALAMBICOTHECA - ianuarie 2015

„Ucenicie, într-o breaslă veche”

La Editura Charmides a apărut anul trecut un tom de 518 pagini, intitulat «Frig sau Despre cum poezia ne-a furat moartea». Conţine Epistolarul dintre Aurel Dumitraşcu şi Adrian Alui Gheorghe, întins între anii 1978-1990. Titlul uşor derutant şi subtitlul eminamente poetic nu deconspiră conţinutul profund... paideic al scrisorilor. Poate comit o banalitate ca-n proza realistă: dacă aş alege o definiţie exactă a celor scrise în volumul de faţă, „anii de ucenicie” cred că s-ar potrivi. Sadoveanu (autor nu prea iubit de epistolarii noştri) a scris pagini frumoase despre acest răstimp al fiecăruia, iar eu mi-am permis împrumutul, din comoditate. Procesul formării celor doi ca scriitori se derulează individual, dar interacţiunea prin scrisori este o necesitate într-un timp deraiat şi îngheţat. Când regimul în care ţi-a fost hărăzit să te naşti te obligă, la douăzeci de ani şi împotriva voinţei tale, să munceşti într-o mină de cărbuni, unde moartea pândeşte la fiecare pas, a te consolida ca om întreg este o experienţă-limită, absolvită de foarte puţini. Solidaritatea prietenilor poate fi atunci esenţa ce te ţine pur şi simplu în viaţă. Nici dragostea unei femei, nici ambiţia de-a intra la facultate ori de-a semna o carte nu egalează gestul unui prieten care îţi scrie, deschizându-ţi, în bezna galeriei de mină, o fereastră luminată, fie ea şi imaginară. Ştiu ce spun, am trăit sentimentul în cauză, pe alte coordonate, cu intensitate diferită, doi ani înainte de Adrian Alui Gheorghe, beneficiarul „calităţii” de ortac fără voie.

Lectura a fost ca o regăsire de sine. N-am cunoscut în acei ani nici pe Aurel Dumitraşcu, nici pe Alui Gheorghe. Cred că ne-am intersectat pe coridoarele vreunei redacţii, din câte înţeleg, urmărindu-le scriptural traseele şi verificându-mi amintirile. Totuşi, mă recunosc şi-n scrisorile de faţă, şi-n Jurnalul lui Aurel, publicat în 2011. Niciun mister: toţi am trăit aproximativ în aceleaşi condiţii provinciale, puţin favorabile culturii adevărate, fără vreun spiritus rector alături, care să ne corecteze la timp lecturile greşite ori să ne tempereze excesele trăiriste. Prieteni comuni am avut, şi încă avem: de la Liviu Ioan Stoiciu şi Florin Iaru la infatigabilul Gim Laurian, ale cărui discursuri patetice, împănate de saliva propriei genialităţi unice, le ascultam acum vreo patru decenii, în nopţile toride ale unui Bucureşti demolat! Şi lecturile ne-au fost asemănătoare, doar interesul fiecăruia pentru un domeniu sau altul instituind oarecari diferenţe. Iar de aici pornind, se poate alcătui o bibliografie obligatorie pentru cine vrea să aibă idee despre felul în care poeţii generaţiei 80 au devenit ce sunt.

Există în mediile universitare, acolo unde o parte dintre autorii optzecişti au ajuns profesori, opinia fixă că „generaţia 80” este una eminamente ludică, livrescă, detaşată de realitatea înconjurătoare. Nu e cazul să demontez ponciful, chiar cartea de faţă e un argument că generaţia în chestiune cuprinde mai mult decât componenţii Cenaclului de luni sau de marţi, de pe lângă Facultatea de litere bucureşteană. Dacă s-ar fi bazat numai pe absolvenţii de învăţământ superior, literatura recunoscută azi ca „optzecistă” avea toate şansele să fie un snobism perisabil. S-a întâmplat însă ca „aerul vremii”, cum se spune, să cuprindă toate categoriile sociale. În mâzga şantierelor şi-n praful furnalelor, în cancelariile şcolilor cu suplinitori care terminau studiile la F.F. şi în cantoanele oraşelor depersonalizate, nişte lunatici obstinaţi trăiau cultura la purtător, fără intermediere oficială. Ei au făcut ca „optzecismul” să fie consistent, ancorat în realitate şi viguros peste moftul unui „ism” ca atâtea altele. Între ei, fără discuţie, Adrian Alui Gheorghe, a cărui biografie poate sluji de materie primă unui roman non-ficţional.

 „Romanul” se scrie (parcă) de la sine, în paginile corespondenţei adunate aici: fragmentar, intens, cu ramificaţii nebănuite, cu lirism fără dulcegărie, cu opinii percutante despre viaţa literară şi viaţa în sine, cu momente divergente, ca-n orice prietenie şi-n orice proză. Deasupra elementelor ce trimit la ficţiune (deşi e realism crud cât cuprinde!), rămâne spuma zilelor şi nopţilor de studenţi întârziaţi: formarea ca scriitori, ucenicia într-o breaslă conflictuală...     

(LITERE - ianuarie, 2015)