Avioane şi iepuri
După secerişul grîului, ne
pregăteam să primim avioanele. Ele îşi făcuseră un obicei
anual: veneau pe la treieriş, să ne distreze! Uneori apăreau chiar
cînd nu toţi gospodarii terminaseră de cărat snopii în arie, la
batoză. Departe, pe cer, vedeam deodată cum pluteşte ceva ca o
pasăre. Imediat hăuleam bucuroşi:
- Avionul, vine avionul! Avionul,
uite-l, bă!
El creştea-creştea mereu, pînă
desluşeam pe aripi, scrise cu vopsea albă, literele IAR, urmate de
un număr. Se rotea deasupra cîmpului. Pilotul, îmbrăcat în haine
de piele neagră, se uita la noi prin ochelarii speciali, cînd pe-o
parte a fuselajului, cînd pe alta. Rîdea şi ne făcea semne să
închidem gurile. Mulţumit că îl admirăm, flutura aripile, lua
înălţime şi se pregătea să aterizeze dincolo de sat, pe o
netedă mirişte. Zburam şi noi într-acolo. Cînd ajungeam, EL
şedea întors cu coada în direcţia satului şi părea că discută
cu oamenii puhoiţi din Braniştea Vălmaşilor. Ne muşcam buzele de
ciudă că ăia ajunseseră înaintea noastră, ne băgam pe sub
carcasa lustruită şi miroseam, pipăiam, mîngîiam fierătania cu
nesaţ. Pilotul era dus deja în comună, să vorbească la telefon,
de la Sfat, cu Centrul. Îl aducea înapoi Gicu Drăcea, cu motoreta
lui fără eşapament. Se urca în avion şi pornea motorul. Eram
daţi deoparte. Ne îmbufnam, dar nu plecam de acolo pînă cînd
pasărea verde nu-şi lua zborul şi pierea în zare, cu un ultim
semn făcut din coadă spre feţele noastre uimite şi încîntate.
Spre ochii noştri înlăcrimaţi.
Atunci observam clăile rămase pe
cîmp şi ne avîntam asupra lor. Două din trei cădeau sub noi,
dărîmate. Praf le făceam! De necaz. Apucam spre casă de-a dreptul
peste miriştii. Din răzoare se speria cîte un iepure şi ţîşnea
pînă în mijlocul unui pogon. Acolo se oprea ca un popîndău;
rînjea la noi. Prindeţi-mă, dacă puteţi! - zicea. Mă
uitam la Florică. Florică se uita la mine. Ne înţelegeam din ochi
şi, brusc, urlam:
- Ţin-te, bă, iepur'li,
bă!
Iepurele pornea încet, rîzînd
acum de-a binelea de alarma noastră. Stupea peste umăr şi se
prefăcea că şchioapătă. Abia cînd eram gata-gata să ne aruncăm
peste el, decola ca un avion şi ne lăsa cu buzele umflate...
Puteam deschide o fabrică de
avioane, dacă n-am fi avut orgoliul de unici proprietari ai
aparatelor de zbor. Ideea ne venise într-o duminică seacă, în
timp ce studiam rotirea unui uliu prin văzduh şi oftam după
avionul nostru, care ne lăsase iar de izbelişte. Imediat am început
prelucrarea prin cioplire a ştacheţilor de brad. Aceştia erau moi
şi uşori. Se modelau fără greutate. După ce-am stricat cîţiva,
ca să nu fim prinşi de Taica-mare, am rupt un laţ din gardul lui
nea Firică. Am avut foarte mare succes cu avioanele. Pînă recent
construiserăm numai tractoare din tablă, cu una, două, chiar trei
brăzdare şi motoraş cu aprindere prin sfoară. Şi astea avuseseră
succes. În spatele casei lui unchiu' Ioniţă era mereu, vara, un
loc umed, sub nişte zarzări. Acolo aram de probă, înainte de a
vinde utilajul. Cînd tractoarele se înmulţiseră ori cînd scăzuse
interesul pentru ele, am trecut la fabricarea sondelor. Tocmai se
descoperise petrol şi dincolo de valea Cobiei, luase foc una, iar
ăia de la fostul Sovrom nu izbutiseră s-o stingă aproape o lună.
Precauţi, fiindcă ţiţeiul era o resursă strategică (după cum
auzeam în discuţiile celor mari), am construit doar două sonde, cu
care făceam şi demonstraţii. Sonda mea era de foraj; a lui
Florică, de extracţie. Multă vreme am avut probleme tehnice
dificile cu cablul ce susţinea tija sapei. Operaţia de forare mi-l
rupea. Am fost nevoit să inventez mecanismul de acţionare
electromagnetică. A produs o vîlvă nemaipomenită. L-ar fi scos
din răbdări pe Florică, dacă el, la rîndul lui, n-ar fi fost
obligat de condiţiile geografice să construiască lîngă sonda sa
de extracţie o platformă petrochimică mecanizată complet.
Succesul întreprinderii noastre a fost uriaş. Am vîndut importante
cantităţi de petrol. Nişte băieţi mai vînjoşi ne-au luat cu
forţa cîteva garnituri, cu trenuri cu tot. Am renunţat să
exploatăm petrolul. Ni s-a părut tentantă construcţia unei
balastiere-gigant pentru valorificarea pietrişului de rîu, aşa cum
era aceea de pe malul Argeşului, unde tata se mutase recent cu
serviciul. Am instalat staţia noastră automată în Vîlceaua
Morii, care s-a dovedit un curs de apă inconsistent. Se usca de-a
binelea tocmai vara, în perioada vacanţelor noastre. Primăvara,
cînd am pus ultima dată balastiera în funcţiune, s-a întîmplat
că a plouat peste măsură. Inundaţia a măturat utilajele fixate
cu trudă şi, ce-i drept, fără respectarea normelor tehnice de
protecţie. Ne-am consolat oarecum că tot atunci s-a înecat tuşa
Joiţa. Voia să treacă şuvoiul ducînd pe glamnică un coş cu
naiba ştie ce. Au găsit-o tocmai la moara ce fusese, pe timpuri, a
boierului Iliescu-Dinizvor, mort şi-ăsta, nu demult, la închisoare.
Astfel că, presaţi, a trebuit să găsim altceva de construit.
Pentru că nici o investiţie nu părea sigură, am lansat moda
farfuriilor zburătoare. Ştiam toate secretele fabricaţiei, chiar
şi lungimea în milimetri a sforii de lansare, diametrul cuielor
propulsoare şi unghiul lor de atac. Doar mosoarele de pe care
executam lansarea creau dificultăţi, căci nu găseam des din cele
de plastic, în care puteam înfige cuie fără teamă că va crăpa
lemnul. Dar a fost o diversiune mănoasă. Ne-am refăcut bugetul
după crahul balastierei. Între timp, pregăteam piaţa pentru
viitoarele tranzacţii de milioane. Aşa am relansat sfîrlezele,
cum ziceau toţi (nu noi) la elicele pentru orice maşinărie de mers
pe apă şi prin aer, sau pentru produs energie electrică. Mare
succes am avut cu cele din hîrtie, evident decorative, dar ageamiii
nu-şi dădeau seama. Toţi aveau la bicicletă cîte una. Pentru
apă, am lansat special tipul „morişcă simplă universală”,
fără turbine. S-a vîndut bine. Sistemele „aer-întors” ne-au
trezit treptat, chiar nouă, un interes crescător. Am experimentat,
pe rînd, elice cu două pale, purtate manual, apoi cu şase pale,
puse sus, pe acoperişul lui moş Covrigeanu, omul care ne încuraja
ca nimeni altul. Apoi am fabricat elice cu butuc şi sfoară, ce nu
se opreau niciodată, cînd le acţionai. Apoi a fost duminica
pomenită, cu uliul aducător de inspiraţie ca zeul Iris de vise, a
zis Florică. Tocmai împrumutase de la bibliotecă Iliada şi
citea ascunzîndu-se de mine, dar cînd l-am prins, mi-a lăsat
cartea cîteva zile. N-am înţeles atunci secretul calului troian,
pentru că începusem construcţia primelor aparate de zbor, cu care
am participat la marile manevre aviatice din august-septembrie...
Bulucite pe o mirişte, oile
noastre sufereau de căldură şi nu s-ar fi mişcat nici bătute.
Hălăduiam fără grijă prin porumbiştile mărginaşe, după
iepuri. Primul găsit lenevea pe un muşuroi fără furnici, cu burta
la soare. Nu-i era cald - şi-n general nu cred că-i păsa de lume.
Florică nu şi-a dat seama că nuiaua din mînă, lovindu-l, îi
produce doar usturime. Abia-mi ţineam rîsul văzînd cum saltă
braţul, dezgolit pînă la cot, cum se apleacă hotărît, aproape
sigur de izbîndă, cum nuiaua vîjîie scurt şi cum iepurele sare
speriat, poate înfuriat de pişcătură. Mă bucuram să-şi înfigă
dinţii în Florică, dar ce poţi să aştepţi de la un iepure?
Fuga, desigur! Dacă aş fi sigur că iepurii seamănă aşa de mult
cu oamenii, cum se arăta în planşe anatomice agăţate în pereţii
şcolilor din anii aceia, aş scrie că iepurele fugea înjurîndu-l
pe prietenul meu...
După ce ne-am uitat lung şi
deşirat după vătui, am „înconjurat” un cap de ogor unde,
bănuiam, era vreun urecheat între tufele de fasolea ciorii şi
laptele cucului. Dar cînd iepurele şi-a arătat blana neagră şi
gîtul gîtlejat, cu piele roşie, încreţită, am sărit
care-încotro speriaţi - iepurele de noi, noi de (nu după) el!
Opriţi, rîzînd ca proştii, am zărit animalul (iepure o fi fost?)
coborînd misterios în Vîlceaua Morii. Răzorul următor, pînă la
plan, era gol. Pe plan veneau doi inşi, un bărbat cu femeia lui,
dinspre Braniştea Vălmaşilor. L-am întrebat pe om dacă a văzut
un iepure. Acela a scuturat din cap în semn că nu, şi a rîs de
noi, că nu sîntem în stare să prindem nimic. Numai că atunci a
ţîşnit urecheatul chiar din tufa de porumbe, alături de care se
afla omul, şi tuspatru ne-am repezit să-l prindem. Da' de unde!
Ne-am repezit degeaba! Eu şi Florică am cotrobăit apoi alte
răzoare, cu acelaşi succes. Spre seară, am dus oile pe islazul de
la Legiuiri, unde mai mulţi inşi păşteau caii şi coceau porumb.
Răcoarea amurgului ne-a strîns lîngă foc. Ceilalţi povesteau
despre pluguri şi cai; noi am povestit despre iepurele gîtlejat. Nu
ne închipuiam că ne-ar crede; dar mai întîlniseră şi alţii
iepurele acela! Şi parcă ne-a părut rău că nu eram doar noi cei
care îl văzuseră...
Avioanele lui Florică ieşeau mai
perfecţionate decît ale mele. Totdeauna uşoare, rezistente, aveau
formă aerodinamică şi elice bine proporţionată. Trenul de
aterizare, care mie îmi producea mari dificultăţi, era extrem de
mobil şi nu se bloca niciodată. Acestea erau atuurile şi secretele
care făceau să se ridice la mare înălţime aviaţia lui de
interceptare, vînătoare şi cercetare. Viteza - iată domeniul în
care excelau.
Avioanele mele erau de bombardament
sau transport, după împrejurări - război sau afaceri. Iscusinţa
mi-am dovedit-o îndeosebi la execuţia de mare fineţe a formelor,
gabaritului şi mecanismelor motoare. Niciodată nu s-au înfundat
conductele de legătură dintre rezervoare şi bujii, niciodată nu
s-a blocat circulaţia între compartimente, niciodată nu s-au rupt
elicele. Capacitatea depăşea standardele practicate în lumea
liberă, nu şi pe cele din „măreaţa Uniune”; de asemenea, mult
superioară era autonomia de zbor, datorită unui combustibil nou,
pe bază de butan, descoperit de mine în vremurile de aur ale
petrolului.
Foarte admirat la vremea lui a fost
avionul tactic de vînătoare, cercetare şi spionaj YY04, al lui
Florică. Avea o formă echilibrată, propulsie supersonică
îmbunătăţită, se părea că va fi unul dintre cele mai reuşite
aparate la clasa lui. Înălţimea de zbor şi viteza de reacţie
băteau tot ce se numea record în domeniu. Din păcate, în cursul
unui exerciţiu demonstrativ preliminar, a survenit o defecţiune la
sistemul de alimentare, urmată de o explozie. YY04 s-a prăbuşit
înflăcărat la sol, în rumoarea asistenţei.
Experimentele lui Florică s-au
desfăşurat puţin după eşecul uriaşului meu BBO8. Acesta era un
bombardier cu autonomie de zbor peste 11.000 km şi capacitate de
transport echivalentă cu a unui submarin Trident. Echipat cu patru
motoare sonice pe bază de benzocat, BBO8 utiliza materiale clasice,
dar carcasa era rezistentă chiar şi la atacul cu lasere. Capabil să
inducă în eroare sistemele de radiolocaţie cele mai perfecţionate,
poseda o instalaţie de bruiaj concepută pe principiul devitalizării
radarului duşman şi inducerea sindromului de forţă prietenă.
Speram să ating cu el măcar Londra, dacă nu S.U.A., cu care ne
aflam în conflict rece la vremea respectivă. Bine cotat de experţi,
avionul meu a născut în mod firesc ambiţia de a-l învinge. Astfel
a fost proiectat YY04. Florică se lansase în construcţie, cînd
BBO8 a luat foc la sol din cauza veşnicei imperfecţiuni a trenului
de aterizare, aşa că nu a putut opri fabricarea avionului său,
eşuînd în cursul zborului amintit.
BBO8 şi YY04 au fost reuşitele la
care am ajuns individual. Exista între noi, pe atunci, o rivalitate
necunoscută înainte, peste care am trecut cu greu apoi. Amîndoi
urmăream să atingem culmi ale perfecţiunii în materie de avioane,
iar pornirile noastre războinice ni le afişam cu tupeu. Cînd
ne-am dat seama că, de fapt, trebuie să colaborăm, era deja tîrziu
- venise iarna! În primăvara următoare, interesul faţă de
avioane scăzuse la zero; noul tip, numit BY006, obţinut la capătul
conlucrării noastre, s-a prăbuşit fără să fi zburat vreodată!
Atunci am lansat baloanele.
După ploaie, miriştea rîdea sub
norii calzi. Rîdeam o dată cu ea, desculţi, cu pantalonii rupţi,
sumeşi pînă la genunchi, şi ne jucam de-a prinselea peste cîmpuri
şi răzoare. O ştimă necunoscută a spălat cerul şi, înainte de
chindie, a lucit soarele ca o piatră palidă, blînd încinsă de
sfîrşitul verii. Alergîndu-ne, era să alunecăm în groapa de puţ
de la Bucen. Uimiţi, ne-am oprit să privim curgerea apei pe
negreala peretelui. Am stat liniştiţi pînă cînd o lăcustă a
sărit speriată de un greiere şi noi am încercat să o prindem.
Dintr-un pîlc de iarbă de dudău a ieşit sîsîind un şarpe
alb-roşcat şi-a pierit într-o crăpătură, lîngă un brusture.
Curioşi, dar temători, ne-am apropiat şi i-am văzut vîrful
cozii. Florică a şoptit că vrea să-l apuce; şarpele s-a pitit
definitiv, cu o zvîcnitură vrăjitorească. Ne-am întrebat multă
vreme dacă îl văzusem sau ni se păruse... Alături, doi guşteri
verzi, care se uscau de apă, s-au speriat şi-au dispărut în
ierburi. Bănuiam că şarpele venea de la vreun cuib de pitpalac,
din dudău, după ce mîncase ouăle. Am pornit să căutăm. Dar
cînd am culcat vîrfurile ierbii, un iepure mare s-a speriat şi a
fugit, cu burta rotundă tîrîtă pe pămînt. Mult mai tîrziu
ne-am gîndit că puteam să ne dăm seama încă de la început că
este iepuroaică! Atunci însă ne-am repezit să o prindem şi ne
întărîta fuga ei încetinită. După ce ne-a păcălit,
învîrtindu-ne o vreme prin nişte boji, iepuroaica s-a lungit pe un
răzor şi tocmai spre capătul pogonului am văzut-o, cînd a sărit
spre nişte bălării încîlcite. Ne-am apropiat tiptil, din două
părţi, pe brînci, şi am ascultat. Mi-am plecat tîmpla pînă la
pămînt şi am privit printre tulpinile bălăriilor. Mirosea tare a
mohor şi a noroi, iar pe ierburile firave se prelingeau bobiţe de
apă cristalină. O dîră mişcătoare de coropişniţă trăda
gîngania ce înainta pe sub pămînt. Urmărind-o, am văzut deodată
iepuroaica şezînd tupilată şi privind, pîndind cu un ochi
obosit, înroşit, înlăcrimat. O clipă m-am temut de ce văd, apoi
am sărit şi am răcnit, ca şi cum astfel aş fi putut să o
imobilizez şi s-o prind. Nu am reuşit, nici eu, nici Florică. Din
nou am pornit după ea. Se îndrepta, fără să ştie, sau fără să
ştim dacă ştie, spre islazul de pe Legiuiri, unde ai noştri
păşteau vitele. A ieşit la margine şi a stat în loc, parcă
nedecisă încotro s-o apuce. Probabil că i s-a părut mai mare
primejdia ce venea din spate - adică noi, hăituitorii. Pe islaz
nimeni nu o văzuse încă şi ea o fi crezut că se poate strecura
spre pădure. Noi am ajuns la păşune cînd ea cotea spre codru. Ar
fi scăpat, nu era vreo stavilă în partea aceea, dacă unchiul Radu
Jloveanu Haiducu n-ar fi avut un cartuş în arma frîntă, ţinută
pe-o mînă cînd şedea de vorbă cu nişte unii. Încă puţin şi
iepuroaica intra în tufişurile mărginaşe, cînd au ajuns-o
alicele şi-au dat-o peste cap. Toţi de pe islaz s-au uitat
într-acolo. I-am luat-o înainte lui unchiu' Radu şi am întors
moarta cu faţa în sus. Ne privea trist, cu ochi apoşi. Nu am ştiut
că este iepuroaică decît atunci cînd unchiul ne-a spus că sîntem
orbi, nu vedem ce e, de ce-am fugărit-o, trebuia să fi lăsat-o
naibii, în paştele mă-sii, nu să-l obligăm pe el să-şi facă
păcate cu o mamă cu pui în ea...
- N-am ştiut, unchiule, zău că
n-am ştiut, n-am ştiut!
Plîngeam. Unchiul Radu a scos
cuţitul şi a spintecat burta iepuroaicei. Din ea au ieşit puii şi
s-au răspîndit orbecăind prin iarba însîngerată.
Într-un septembrie de ceară,
jucam fotbal în doi pe pajiştea de la Vîlceaua Morii, unde aveam
o grădină. Soarele trecuse puţin de zenit şi ni se părea că
rîde cu noi, cînd ne certăm pe goluri valabile sau nevalabile.
Ocupaţi cu trebuşoara asta, am observat destul de tîrziu avionul.
Avea o formă nemaivăzută. Nici în visurile noastre cele mai
îndrăzneţe nu imaginaserăm aşa ceva. El a coborît în picaj
deasupra pămîntului, culcînd porumbul cu vîrtejul de aer iscat.
Pe urmă a urcat într-un looping şi s-a lăsat dincolo de
plan, unde ştiam nişte ogoare. Am crezut că a şi aterizat.
Fireşte c-am uitat şi de fotbal, şi de minge - şi am ţîşnit.
În capul primei mirişti, ne-am oprit uimiţi că avionul, al cărui
pilot nu se vedea, părea că aterizează, dar, în fapt, mătura
secerătura cu pîntecele-i verde. Nu avea deschis trenul de
aterizare. Ne-am repezit imprudenţi spre el. Cînd am ajuns destul
de aproape, s-a ridicat, înşurubîndu-se în aer. A făcut un salt
peste pogonul de porumb al lui Guţu Dănănae şi s-a lăsat pe
trifoiştea de dincolo. Nici nu am simţit pe obraji foile tăioase
ale porumbului cînd am traversat lanul. Acum avionul făcea
rotocoale. Încerca să vireze în unghi drept şi executa figuri
geometrice variabile. Tare ne-a uimit. Nu ocheam pilotul. Ambiţia
sau ciuda ne întărîta? De fapt, admiraţia ne îndemna la căutare.
Iscusitul aviator părea pitit. Luînd înălţime, într-un zbor
spiralat, avionul s-a ridicat brusc foarte sus. Nu-l scăpam din
ochi. Apoi a coborît, ca şi cum ar fi vrut să se înfigă în
pămînt, perpendicular pe sol. Cînd credeam că se va prăbuşi în
flăcări, a cotit în unghi aproape drept şi s-a aşternut solului.
Tot n-a oprit. A mai făcut cîteva ture liniştite, după care s-a
lăsat dincolo de pădurea lui Radu Vodă, pe un islaz al celor din
Pămînteni. Cred că eram muţi de uimire, fiindcă nu-mi amintesc
să fi scos vreun cuvînt cînd fugeam spre minune. Parcă treceam şi
noi în zbor mirişti şi porumbişti, răzoare şi pogoane, şi ne
lipeam burta de pămînt, alergînd în salturi, ca iepurii.
Întotdeauna Florică a fost mai iute de picior decît mine; şi de
data asta am rămas mult în urmă-i. Poate că dorinţa lui
mărturisită, de a se face aviator, îl ajuta să zboare! Tocmai
dădeam colţul pădurii, cînd Florică se urca în avion. Credeam
că îl strig cît pot de tare; voiam să mă aştepte, să nu plece
pînă nu vin şi eu, să ţină aparatul la sol... Dar nu m-a auzit
sau n-a vrut să audă, ce contează! Avionul, doar cu prietenul meu
la bord, a decolat vertical. De atîta fugă, obosit, m-am prăbuşit
în iarbă. Cît am zăcut nemişcat nu ştiu; probabil că destulă
vreme... Şi pesemne că nu mişcam, pentru că un iepure nevinovat
m-a luat drept buturugă şi s-a cocoţat pe mine, amuşinînd
cămaşa...
Mult mai tîrziu, cînd se luaseră
pămînturile la C.A.P. şi uitasem pe unde fuseseră ogoare şi
răzoare, într-o duminică senină de noiembrie am plecat cu Florică
după iepuri. De la Vîlceaua Morii, ne-am îndreptat oblic peste
arături, spre pădurea lui Radu-Vodă, înjumătăţită de tăieri.
Dintr-o parte ne privea dulce soarele bătrîn. Ziua era liniştită.
Nimeni nu mai colinda cîmpurile, nici un vînător nu-şi iţea
pălăria verde. Arătura moale era uscată, cu bulgăraşi de pămînt
sfărîmicios. Praful ni se strecura pe lîngă ciorapi în tenişi.
Mergeam pe nişte urme de tractoare, amintindu-ne locurile unde
altădată umblaserăm cu oile. Un fel de jale ne cotropea sufletele,
dar nu voiam să-i dăm importanţă.
Urcarăm spre tufanul lui Iordache
Ungureanu, unicul arbore rămas în picioare pe cîmp. De la rădăcina
lui ţîşni un iepure. Urecheatul se depărtă prea repede; nu-l
ajunsei cu toporişca luată după mine ca să am ceva în mînă!...
Trecurăm apoi pe lîngă puţul din Adîncata, locul unde o trăsnise
pe nevasta lui Nafemate. Încă nu-i putrezise furca, nici cumpăna,
iar ciutura nouă, de salcîm, atîrna fără noimă. Nu mai bea
nimeni apă de acolo. Aproape de pădure izgonirăm alt iepure, unul
pricăjit, dar tot de neprins. Florică spuse că nu se aştepta să
mai trăiască iepuri; eu zisei că de cînd nu mai au oamenii arme,
e normal. Şi parcă intrarăm într-o zonă magică, atingînd
marginea codrului. Ochii ni se înmuiară. Văzuseră alte sate, alte
drumuri, alte cîmpuri; şi, de la o vreme, se uscau printre blocuri,
în oraş. Pădurea o sorbeau ca întîiaşi dată! Şi lăcrimau
fără voie... În margine regăsirăm stejarul cu două ramuri
groase, pline de muşchi verzui şi frunze ruginite. Parcă străjuia
o cetate. Nu intrarăm între arbori. Pornirăm ocol pe lizieră,
urmînd un soi de potecă şerpuită, cînd printre băltoace uscate,
cînd pe după lăstărişuri încîlcite. Sub tălpi trosneau
vreascuri vechi. Razele soarelui se strecurau pieziş. Cîmpia se
pierdea sub o lumină arămie, în zare.
Deodată ieşi din adîncul pădurii
un iepure şchiop şi poposi pe o brazdă, fără să adulmece
primejdia. Sau fără să-i pese, ce pielea lui! Primejdia eram noi,
desigur! N-am hăulit. Ne-am înţeles din ochi. Florică, fiind mai
iscusit ca mine, a luat toporul, pe care mă gîndeam să-l utilizez
la tăiat crengi. Eu am apucat de jos un băţ aproape putrezit şi
am ţinut spatele frontului. Iepurele nu vedea, nu auzea, ba chiar
îşi permitea să ne arăte fundul cu codiţa indecent săltată.
Mergeam foarte înfriguraţi, eram gata să-l vînăm, în fine, pe
Urechilă. Cînd Florică ajunse la trei paşi de vînat, vînatul a
ridicat privirea nefirească, şireată şi cumva batjocoritoare.
Prietenul meu a zvîrlit atunci toporişca (eu m-aş fi abţinut!),
la o secundă după ce ţinta se mişcase! Dar cum se mişcase! Ca un
glonţ! Bănuiam că se întorce în pădure. I-am ieşit înainte
şi am dat cu reteveiul. Cu o manevră dibace, animalul ne-a ocolit,
pe mine şi arma improvizată, şi s-a topit la adăpost.
Ne rămînea doar să rîdem. Şi
am rîs. Asemenea iepure nu întîlniserăm nicicînd! Şi parcă ne
părea rău că, în loc să vrem să-l vînăm, n-am preferat să-i
admirăm plimbarea melancolică...
Cine ştie ce dureri o fi avut şi
el!
din volumul „Tunul filozoafei”, Ed. Polirom, 2005
(versiune revăzută)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu