ALTERNATIVE

 Rock și cultură în secolul XXI

Ideea că muzica rock s-a integrat culturii circulă de ceva timp ca un truism, încât a pretinde că e o noutate sau că, inedită, mi-ar aparține, mi se pare o impietate și-o jignire pentru cititor. Nu voi încerca, în cele ce urmează, să execut un desant terminologico-aburistic asupra chestiunii, spre a justifica te miri ce teorii abisale despre ceea ce interpreții de rock susțin a fi un fapt de viață sau o slujbă obișnuită. Și nu vorbesc astfel niște tipi oarecare, ci – să le spunem artiști? să le spunem muzicieni? să le spunem, cu un termen englezesc, „entertainer”-i? În fine, oameni cu niște realizări la activ, realizări cărora, fără dubii, li se poate aplica eticheta de „operă de artă”. Dar niciun „rocker” reprezentativ pentru statutul acesta, asumat cu greutate și după mulți ani de nesiguranță, nu va susține că „produsul” activității sale este operă de artă sau fapt de cultură, de o importanță măsurabilă în diferite feluri. Nu, nu, nu; el va spune că doar își face meseria împreună cu prietenii săi, că împlinește ceea ce simte a fi natura sa, modul său de viață, rațiunea existenței sale. (Pronumele posesiv indică o pronunțată, deși aparent neglijată, conștiință de sine.) Iar la bătrânețe biologică, agitându-se pe scenă ca o mumie fără bandaje supusă electroșocurilor, el va glumi cu modestie că doar asta știe să facă! Rockeri de calibru numărăm puțini. Unii au murit la vârste nepermis de fragede, alții au ocolit îndelung prin ținuturi terifiante și zone colorate halucinant. Mulți și-au transformat impostura tinerească în filosofie și practică socială, devenind repere pentru contemporani și modele de urmat pentru nechemați. Care nu sunt puțini, nici inculți, ci dornici de-o altfel de viață decât zilnica înhămare la truda vreunei meserii banale.

Rockul este „cultură pentru tineret” sau „cultură a tineretului”? Există o dispută cât se poate de teoretică și academică asupra acestei chestiuni. Argumentele proțăpesc fudule ambele opinii. Nu mă opintesc a elucida eu ceea ce capete mai rotunde n-au reușit. Dar nu-mi pot reprima distracția de a mă juca puțin pe claviatura utilizată de vreun combatant. (Ce vreți, apucături de rocker am și eu!) Bunăoară, într-o monumentală lucrare publicată în 2020 la Editura Polirom, „Panorama comunismului în România” (editor-coordonator: Liliana Corobca, cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, institut care a și sprijinit apariția volumului de 1150 de pagini), capitolul despre rock – „Cultură și subculturi ale tineretului în România socialistă. Repere generale” – e redactat în mod foarte științific de Emanuel Copilaș, născut în 1983, lector doctor și coordonator de doctorate în științe politice la Universitatea de Vest din Timișoara. În notița bio-bibliografică nu este specificat – precum în cazul altor contributori la volum – ce facultate a absolvit autorul. Amănuntul nu e consemnat nici în fișa de prezentare de la Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării (unde numele complet este Emanuel Copilaș-Ciocianu), fișă din care aflăm că ariile sale de interes academic sunt: „Ideologii politice, teorie politică, teoria relațiilor internaționale, istorie politică contemporană, filosofie politică”, iar disciplinele predate la nivel de licență sunt: „Studii de Arie-Europa Centrală; Politici comparate; BRICS, Africa, noua polarizare Nord-Sud; Politici publice naționale și internaționale, Ideologii și regimuri politice nedemocratice, Analiza conflictelor internaționale, Geopolitică și geostrategie”. Uimit precum tradiționalul vițel dinaintea atâtor domenii de aplicată specialitate, consider justificat aplombul cu care autorul (altfel, onorabil și prolific) emite opinii foarte certe, cum ar fi: „În orice context social, tineretul este în primul rând consumator de cultură, nu producător de cultură.” (opul citat, pag. 907) Sau aceasta, pusă ca subtitlu: „Concluzii: cultură pentru tineret, nu a tineretului”.

Însă, citind textul său (decantat dintr-o lucrare de sine stătătoare: „Generația anului 2000. Cultură și subculturi ale tineretului în România socialistă. Studiu de caz: Timișoara”, publicată în 2019 la Editura Tritonic), observ – și mai uimit – că domnul (sau domnișorul) Emanuel Copilaș ridică eșafodajul de argumente bazându-se cu nădejde pe studii și cercetări întreprinse de salariații Centrului de Cercetări pentru Problemele Tineretului (CCPT), care a funcționat în perioada comunistă a României. Unii dintre aceștia s-au regrupat, după 1990, într-un nucleu de gânditori care a creionat programe politice pentru câteva guverne, triumfal urcate la putere și căzute la fel de triumfal (sau cu nerecunoscut succes). Destul de vizibil, în contextul politic post-comunist autohton, a fost (este?) Vladimir Pasti, ale cărui idei de evidentă factură marxistă din anii 1980 le folosește încrezător domnul Copilaș în 2019. În studiul „Există o cultură a tineretului?” (publicat în volumul „Tineretul și cultura”, sub egida UTC, CJ Timiș, CCPT, filiala Timiș, Timișoara, 1987) Vladimir Pasti susținea că „trebuie făcută o mai riguroasă distincție între consumul cultural specific tinerilor și cultura tineretului, pentru că un consum cultural, oricât ar fi el de specific, nu înseamnă în același timp și o cultură a tineretului. Elementul esențial este producerea respectivei culturi, iar majoritatea, dacă nu toate, elementele culturale așa-zis specifice tineretului sunt produse nu de acesta, ci pentru acesta. /.../ În aceeași situație se află și muzica ușoară modernă, la care a fost adesea redusă în Occident cultura tineretului (cultural „rock”). Elementul favorizant al unei asemenea reducții îl reprezintă faptul că în practic totalitatea lor formațiile de muzică ușoară sunt alcătuite din tineri, deci muzica rock pare produsă de tineri. Se uită faptul că în spatele acestei aparențe se află un vast sistem industrial de producere a instrumentelor și aparaturii muzicale și electronice anexe, de mass-media și publicitate care nu este câtuși de puțin controlat de tineri și care, dimpotrivă, controlează întreaga producție și difuzare a muzicii ușoare, așa cum produce și controlează și alte elemente culturale atribuite cu ușurință culturii tineretului, cum ar fi îmbrăcămintea, turismul etc.” („Panorama...”, pag. 907)

Am citat in extenso pasajul lui Pasti citat de Copilaș, deoarece concluzia acestuia din urmă sună așa: „Pe cale de consecință, «cultura pentru tineret nu este decât o simplă varietate a culturii dominante» având rolul «de a asigura adaptarea treptată a tinerilor la cultura dominantă în grupul social din care fac parte». Acest lucru este valabil și în socialism, și în capitalism.” (op. cit., pag. 908) (sublinierea propoziției finale îmi aparține, D.U.) A reduce cultura (în speță, rockul) la mijloacele de producție mi se pare o vetustă poziție marxist-leninistă, a cărei îndreptățire n-aș contesta-o, totuși. Pentru că, într-un fel, este justificat ceea ce susținea Vladimir Pasti acum aproape patru decenii: rockul s-a afirmat prin mijloace controlate de bătrâni, nu de tineri. S-a întâmplat așa însă numai până la punctul în care tinerii, foarte rapid, s-au trezit și au pus în funcțiune propriile „mijloace de producție”. La începutul anilor 1970, aproape fiecare trupă importantă își înființase un studio personal și-o casă de editare, tocmai pentru a scăpa de presiunea celor „bătrâni”, care dețineau controlul financiar și impuneau ce credeau ei că „trebuie tinerilor” într-un mod mai drastic decât cenzura ideologică socialistă sau comunistă. Apoi a venit valul numit punk-rock, a cărui deviză era „Do It Yourself”. Și punkerii au făcut ce trebuie, răsturnând definitiv o mentalitate anchilozată și aproape mortificată. Și așa mai departe...

Dacă nu erau însăilări propagandistice tipice „marxismului” băștinaș, scrisele lui Vladimir Pasti din 1987 puteau să pară valabile la momentul respectiv, dar numai din perspectiva țării noastre, a cărei deschidere culturală și informațională – se știe bine – era aproape nulă. Dar să resuscitezi la 2020 aceleași idei și să tragi de păr diverse argumente în favoarea lor mi se pare o lipsă de originalitate și o tristă recurență, mai ales că vine din partea cuiva care, încă tânăr fiind, nu-și revendică dreptul de a face cultură proprie. (Dar dacă nu știe? Dacă valorile lui sunt cele de sorginte marxistă, propagate azi de-un Occident corect politic? Uite, astea sunt chestiuni pentru care nu sunt pregătit și nu mă interesează să caut răspuns!) Pasti putea susține acele idei, deoarece slujeau ideologiei comuniste românești, mânuite de „clasa noastră conducătoare”, permanent aflată în căutare de justificări pentru menținerea populației în ignoranță (ca și astăzi, la drept vorbind). Un tânăr cadru didactic universitar, abilitat să conducă doctorate, ar fi trebuit să se informeze mai mult despre ce scrie, dacă nu e capabil să înțeleagă faptele. Iar faptele – așternutul oricărei divagații teoretice – atestă că în orice societate, de-a lungul istoriei de 2500 de ani a culturii europene, tinerii au folosit „mijloacele de producție” (ca să fiu în ton cu Pasti & comp.) fabricate și stăpânite de generațiile precedente pentru a revigora și restructura societatea vremii lor, generând cultură întâi pentru necesitățile lor tinerești. Apoi vârstnicii au preluat „producția” tinerilor, cumpărându-le „marfa” la prețuri pe care le puteau jongla după voie. Bătrânii n-au făcut „cultură pentru tineret”; ei au cumpărat-o, deseori fiindu-le chiar utilă. Un cântăreț de blues, socotit „regele” genului, B.B. King, spunea cândva, când aduna peste 80 de ani de viață, referindu-se la computere și mânuind el însuși unul, deși n-ar fi avut nevoie să o facă: „Fiecare generație își găsește mijloacele proprii de exprimare artistică.” El știa că generația sa folosise, de la început, chitara electrică născocită de George Beauchamp, un tânăr nemulțumit de sunetul vechilor instrumente. Atent la mișcarea spiritului omenesc, B.B. King înțelegea ceea ce experții în „științe sociale” de veche sau nouă școală nu pot pricepe nici picați cu ceară: tineretul mișcă omenirea, bătrânetul culege roadele și le consumă fără plăcere. Deși ar trebui să mimeze măcar că-i place, la câți bani câștigă...

Pentru a risipi puțin nedumerirea cum și de ce muzica rock a câștigat locul cuvenit de drept în cultură, să reamintim câteva fapte. În 1956, Elvis Presley, un băiat de 20 de ani, a orgasmat populația unui continent terorizat de spectrul războiului atomic; nu prin sloganuri pacifiste, ci prin jocul rockeresc al senzualității sale debordante, dar decente. Tot la 20-și-ceva de ani, patru englezi fabuloși, numiți The Beatles, au redat entuziasmul și speranța economică unei țări ce părea că-și pierduse vigoarea, deodată cu imperiul, în lupta contra nazismului, și apoi a comunismului. În 1967, niște tineri din California au lansat – fără implicarea bătrânilor – „vara iubirii”, acțiune multiculturală ce avea să definească următorii 50 de ani din istoria lumii. În 1969, doi tineri fără mijloace financiare au organizat cel mai important eveniment cultural din ultimul secol: festivalul rock de la Woodstock, iarăși o mișcare multiculturală în care „bătrânii” nu s-a implicat, ci doar au tras foloase (a se revedea toate documentele filmate atunci!). În 1972, sătul de ifosele și înțepenirea marilor companii producătoare de discuri, un băiat de 22 de ani, Richard Branson, a înființat Virgin Records, o casă de discuri, și apoi o companie multinațională, axată pe multiple activități inițiate și gestionate de tineri cu idei, inovativi, dar lipsiți de suport financiar. Modelul său de „producție culturală” este reprezentativ pentru secolul în curs. În același fel s-au înfiripat, s-au dezvoltat și s-au impus activități legate de computere: editare de text, editare audio-video, internet, comunicare, interoperare etc. Bill Gates și Steve Jobs au pornit Microsoft și Apple din postură de outsideri ai sistemelor oficiale, centrate pe probleme de război, și au cucerit mentalitatea întregii planete, obligând-o la atitudine tinerească. Amândoi au fost influențați de rock, li se cunosc bine preferințele culturale. Astăzi, firmele astea sunt sinonime ale reușitei tinerești, ca și Google, Facebook sau Youtube, și ele pornite din inițiative aparent puerile, cu mijloace precare, fleacuri adresate tinerilor de către alți tineri, nu de babalâci scăldați în mâlul profitului. Tinerețea e o vârstă imprecis delimitată de niște ani din viața fiecăruia; dar, în principal, este o stare de spirit. Se cunosc atâția bătrâni cu spirit tânăr, după cum se văd și destui tineri îmbătrâniți din fașă. Unul pare a fi autorul studiului care m-a stârnit la divagația de față. Buni și bătrânii la ceva, nu?

Vorbim despre rock? Vorbim despre cultură? Sau vorbim despre cultură pop-rock, așa cum intitulam – ierte-mi-se autoreferința! – un articol zvâcnit, pe când aveam 20 de ani, pentru fanzinul „Adevărul”, inițiat și alcătuit de un coleg de clasă și de mine, dactilografiat în 5 exemplare – e drept, la mașina de scris pe care mama colegului o folosea să facă lizibile însăilările de serviciu ale tovarășilor aduși din producție în „aparatul” Comitetului Central al PCR, instituție de unde biata femeie (handicapată locomotor) primea un salariu modest, plătită la pagină.

Rockul și poezia, mai abitir, au făcut casă bună în toată perioada numită „de aur” a genului muzical combătut și de politrucii socialiști (graurii autohtoni fiind mai catolici decât papagalii moscoveți), dar și de fundamentaliștii anglo-americani, din tagma celor care mor cu Iisus Christos de gât. E foarte semnificativ că unele trupe rock – îndeobște cele punk și heavy-metal – au avut parte de-o la fel de iritată opoziție de ambele părți ale Cortinei de fier ce a traumatizat continentul Europa și lumea toată, cortină la demolarea căreia tot un „produs” rock a contribuit din plin: discul (capod)operă The Wall, realizat de grupul englez Pink Floyd, patru băieți abia trecuți de câte 30 de ani fiecare. Îmi amintesc un articol din ziarul „Scînteia” ce combătea mișcarea punk, în frunte cu trupa care scandalizase Anglia, Sex Pistols. Convergența de atitudine „bătrânească” din toate taberele ideologice adeverește, în aparență, teza lui Vladimir Pasti și a emulului său. Dar premisa acesteia e falsă, dacă se atribuie puștanilor englezi o motivație strict economică. În realitate, explozia generației punk avea și o motivație psihologică puternică, să-i zic filosofico-spirituală – deși, dacă m-ar auzi, unul dintre „pistolari” nu s-ar opri din râs!

Acte culturale interesante s-au desfășurat și în Occident, și în Estul comunist, la confluența dintre rock și poezie. Valul a pornit din Vest, din America tinerilor pacifiști reuniți prima dată la Monterey, 1967, apoi la Woodstock, și cuprinzând și alte nume, precum Bob Dylan, Joan Baez, The Doors, The Mamas & The Papas, The Band, apoi cu poeții generației beat – Allen Ginsberg, Lawrence Ferlinghetti, Gregory Corso etc. –, cu exponenți ai culturii tinere, deloc la cheremul bătrânilor, care n-au reușit să-i manipuleze, nici să-i domolească, oricâte eforturi au depus. Maimuțărit în România de Adrian Păunescu & Cenaclul Flacăra, valul pacifist a sucombat la Ploiești printr-o moarte concretă, pe stadionul pregătit pentru elogii partinice și cultul personalității dictatorului. Sfârșitul a fost ca o pedeapsă divină a zeilor culturii, pentru hybrisul comis cu o obstinație demnă de cauze mai nobile.

Despre atmosfera culturală americană se poate citi mărturia unei artiste remarcabile, scriitoare și rockeriță în egală măsură, Patti Smith. În cartea „Pe când eram doar niște puști” (Editura Polirom, vreo trei ediții în 5 ani), Patti evocă atmosfera artistică de la New York dintre anii 1966–1975, în fraze literare indecent de frumos alcătuite și insalubru de pline cu amănunte vulgare ale vieții. Mai mult ca de oriunde, din aceste pagini se poate înțelege rațiunea de a fi a unei generații care a schimbat complet paradigma culturală a omenirii. Premiul Nobel conferit lui Bob Dylan pentru versuri, nu pentru muzică, atestă realitatea pe care numai capetele pătrate și musai „științifice” (politruce sau ba) nu o văd. Și, când scriu asta, am în minte remarca altui interpret de muzică pop-rock, Robbie Williams. Într-o carte scrisă de bunul său amic, Chris Heath, ziarist, un fel de jurnal la persoana a III-a, aiuritul englez constată cu tristețe că „oamenii serioși au făcut bomba atomică”. Observația trece dincolo de efemeritatea unei butade. Aproape 2500 de ani de „cultură serioasă”, centrată pe „mari descoperiri științifice și capodopere de înălțătoare artă” au capotat năucitor în holocaustul celui de-Al Doilea Război Mondial, cu cireașa de pe rug – Hiroshima și Nagasaki.

Din cenușa acelui măcel s-a ridicat generația care, tânără fiind, a descoperit antidotul oricărei confruntări sângeroase: „Make love, not war!”, generație cu excesul ei la fel de celebru și de angoasant pentru abstinenți și virtuoși (de ipocriți nu mai zic!): „Sex & drugs & rock-and-roll”! La peste o jumătate de secol de atunci – răstimp în care, ascultând parcă îndemnul de a face dragoste, nu război, populația globului efectiv s-a dublat: de la circa 4 miliarde în 1970, la peste 8 miliarde azi – ar trebui ca lumea să fie mai bună, mai curată, mai pașnică, mai înțelegătoare și, desigur, plină doar de iubire. „Și n-a fost, n-a fost așa”, vorba poetului Nichita Stănescu, emblematic pentru perioada postbelică românească.

De ce n-a fost așa? Rămâne să căutăm altă dată...

(articol publicat în revista Argeș, nr. 4/2021)

O amintire cu Radu Petrescu

ALAMBICOTHECA

 Averse şi aversiuni

„Meteorologia lecturii” este o sintagmă celebră în spaţiul literar românesc. Autorul ei se numeşte Radu Petrescu. Nu-i cazul să intru în amănuntele unei biografii de scriitor aflat sub furtuna vremurilor, preocupat nu de cum să se aranjeze material, ci cum să-şi rostuiască scrisul-scrisele. Exclud şi excursurile ori divagaţiile pe o temă sau alta din textele petresciene, fie proze multiplu etajate, cu pridvoare înflorate şi stucaturi migălos lustruite, fie însemnări de jurnal, citite cândva în loc de rugăciune zilnică. Încerc o evocare nu lipsită de egotismul propriu cuiva care a învăţat să spună „eu” de la autorul ce-şi disimula eul printre personaje, riscând să fie confundat cu vreunul dintre ele. Pentru că - nu mai ocolesc! -, eu l-am cunoscut pe Radu Petrescu. Şi Radu Petrescu m-a cunoscut pe mine, adică a ascultat resemnat lectura unor schiţe cu care credeam că dau gata suflarea scriitoricească prezentă în sala ce-mi fusese martora câştigării unei oarecari notorietăţi.

Era, cred, prin 1980 sau 1981. Mă pregăteam să-mi iau zborul, debutând pe hârtie. În cenaclul literar „Ienăchiţă Văcărescu” taberele se delimitaseră involuntar, însă vădit, de când Florin Mugur, dirijorul ostilităţilor, invita să citească la fiecare şedinţă câte un tânăr din valul optzecist. Şi-n plus, doi-trei scriitori consacraţi, cu opinii echilibrate, care îl susţineau pe „coordonator”, numit fără voia lui responsabil peste un cuib de „foşti” (simpatizanţi legionari, liberali, ţărănişti etc.), situaţi contra din oficiu. Nu mă interesau asemenea subtilităţi belicoase. Faptul că fusesem primit în cenaclu încă din 1974 îmi dădea senzaţia că sunt „acasă”, atmosfera fiind mai degrabă familiară decât literară. Totuşi, când Florin Mugur a introdus pe reprezentanţii generaţiei mele, am răsuflat limpede: locul meu literar era alături de aceştia, iar prozele scurte, scrise în acei ani bezmetici, adunate în volum tocmai prin 1996, la editura Marineasa, şi în 2005, la Polirom, pot susţine afirmaţia.

Mi-a venit rândul să lecturez noile „capodopere”, compuse la lumina lămpii în satul natal - şi nu comit aici metafore, fiindcă viscolul iernii întrerupea curentul electric şi-n afara programului oficial, de care unii dintre noi poate că îşi amintesc. Scrisesem cu stiloul, pe foi de caiet mic, tip matematică, două proze fals-fantastice, şi eram tare mândru de caligrafia lor. Le-am citit cu aplomb descendent, observând cu coada ochiului cum, alături de mine, Radu Petrescu desena pe-o coală A4 figuri absconse, probabil un comentariu involuntar la ce-i recepta urechea. Florin Mugur, de cealaltă parte, pufnea în barbă, încercând să-şi păstreze trunchiul drept sub aversa fulgerelor slobozite din piepţii „caracudei”, oameni trecuţi de şase decenii, dar arătând mult mai bătrâni, datorită - iar asta am aflat-o abia după 1989! - anilor de puşcărie politică. Repet - habar n-aveam de asemenea detalii, eram încă tânăr şi necopt la minte (nu că, sexagenar, aş plesni de-atâta răscoacere!), deţineam resurse imense de ignoranţă!

Am terminat lectura într-o ostilitate de care mă consideram răspunzător, dat fiind că acum treceam drept protejatul lui Florin Mugur. Dânsul mă şi pusese la treabă, să-mi adun prozele într-un volum, ca să-l publice la editura Cartea Românească, unde era redactor. Discuţiile, pornite de la vechile mele texte realiste, încercau să nu scadă meritul fanteziilor actuale. S-au canalizat rapid pe aspecte complet detaşate de scris. Impasibil la atmosferă şi fără să audă ce spun ceilalţi, Radu Petrescu s-a aplecat spre mine şi mi-a făcut favoarea unei analize „la sânge”, aşa cum nimeni nu procedase până atunci. Drept încununare exegetică, a găsit într-o povestire schema unei situaţii mitologice, despre care eu nu citisem nici măcar referinţe indirecte, să o includ ca schelet narativ, fie şi parodic.

I-am însoţit în seara aceea pe cei doi scriitori prieteni până la colţul străzii ce poartă numele poetului de la Văcăreşti. Pe Radu Petrescu l-am mai zărit, cred, o dată. Nu l-am abordat, mi se părea că l-aş inoportuna. Mă bucur că e sărbătorit acum oficial de oameni care, pesemne, l-au cunoscut îndeaproape. E dovada faptului că steaua lui literară s-a fixat pe boltă, un reper intangibil.

(LITERE, septembrie 2016)

FANTEZIE ŞI COPILĂRIE

Avioane şi iepuri

   După secerişul grîului, ne pregăteam să primim avioanele. Ele îşi făcuseră un obicei anual: veneau pe la treieriş, să ne distreze! Uneori apăreau chiar cînd nu toţi gospodarii terminaseră de cărat snopii în arie, la batoză. Departe, pe cer, vedeam deodată cum pluteşte ceva ca o pasăre. Imediat hăuleam bucuroşi:

   - Avionul, vine avionul! Avionul, uite-l, bă!

   El creştea-creştea mereu, pînă desluşeam pe aripi, scrise cu vopsea albă, literele IAR, urmate de un număr. Se rotea deasupra cîmpului. Pilotul, îmbrăcat în haine de piele neagră, se uita la noi prin ochelarii speciali, cînd pe-o parte a fuselajului, cînd pe alta. Rîdea şi ne făcea semne să închidem gurile. Mulţumit că îl admirăm, flutura aripile, lua înălţime şi se pregătea să aterizeze dincolo de sat, pe o netedă mirişte. Zburam şi noi într-acolo. Cînd ajungeam, EL şedea întors cu coada în direcţia satului şi părea că discută cu oamenii puhoiţi din Braniştea Vălmaşilor. Ne muşcam buzele de ciudă că ăia ajunseseră înaintea noastră, ne băgam pe sub carcasa lustruită şi miroseam, pipăiam, mîngîiam fierătania cu nesaţ. Pilotul era dus deja în comună, să vorbească la telefon, de la Sfat, cu Centrul. Îl aducea înapoi Gicu Drăcea, cu motoreta lui fără eşapament. Se urca în avion şi pornea motorul. Eram daţi deoparte. Ne îmbufnam, dar nu plecam de acolo pînă cînd pasărea verde nu-şi lua zborul şi pierea în zare, cu un ultim semn făcut din coadă spre feţele noastre uimite şi încîntate. Spre ochii noştri înlăcrimaţi.

   Atunci observam clăile rămase pe cîmp şi ne avîntam asupra lor. Două din trei cădeau sub noi, dărîmate. Praf le făceam! De necaz. Apucam spre casă de-a dreptul peste miriştii. Din răzoare se speria cîte un iepure şi ţîşnea pînă în mijlocul unui pogon. Acolo se oprea ca un popîndău; rînjea la noi. Prindeţi-mă, dacă puteţi! - zicea. Mă uitam la Florică. Florică se uita la mine. Ne înţelegeam din ochi şi, brusc, urlam:

   - Ţin-te, bă, iepur'li, bă!

   Iepurele pornea încet, rîzînd acum de-a binelea de alarma noastră. Stupea peste umăr şi se prefăcea că şchioapătă. Abia cînd eram gata-gata să ne aruncăm peste el, decola ca un avion şi ne lăsa cu buzele umflate...

   Puteam deschide o fabrică de avioane, dacă n-am fi avut orgoliul de unici proprietari ai aparatelor de zbor. Ideea ne venise într-o duminică seacă, în timp ce studiam rotirea unui uliu prin văzduh şi oftam după avionul nostru, care ne lăsase iar de izbelişte. Imediat am început prelucrarea prin cioplire a ştacheţilor de brad. Aceştia erau moi şi uşori. Se modelau fără greutate. După ce-am stricat cîţiva, ca să nu fim prinşi de Taica-mare, am rupt un laţ din gardul lui nea Firică. Am avut foarte mare succes cu avioanele. Pînă recent construiserăm numai tractoare din tablă, cu una, două, chiar trei brăzdare şi motoraş cu aprindere prin sfoară. Şi astea avuseseră succes. În spatele casei lui unchiu' Ioniţă era mereu, vara, un loc umed, sub nişte zarzări. Acolo aram de probă, înainte de a vinde utilajul. Cînd tractoarele se înmulţiseră ori cînd scăzuse interesul pentru ele, am trecut la fabricarea sondelor. Tocmai se descoperise petrol şi dincolo de valea Cobiei, luase foc una, iar ăia de la fostul Sovrom nu izbutiseră s-o stingă aproape o lună. Precauţi, fiindcă ţiţeiul era o resursă strategică (după cum auzeam în discuţiile celor mari), am construit doar două sonde, cu care făceam şi demonstraţii. Sonda mea era de foraj; a lui Florică, de extracţie. Multă vreme am avut probleme tehnice dificile cu cablul ce susţinea tija sapei. Operaţia de forare mi-l rupea. Am fost nevoit să inventez mecanismul de acţionare electromagnetică. A produs o vîlvă nemaipomenită. L-ar fi scos din răbdări pe Florică, dacă el, la rîndul lui, n-ar fi fost obligat de condiţiile geografice să construiască lîngă sonda sa de extracţie o platformă petrochimică mecanizată complet. Succesul întreprinderii noastre a fost uriaş. Am vîndut importante cantităţi de petrol. Nişte băieţi mai vînjoşi ne-au luat cu forţa cîteva garnituri, cu trenuri cu tot. Am renunţat să exploatăm petrolul. Ni s-a părut tentantă construcţia unei balastiere-gigant pentru valorificarea pietrişului de rîu, aşa cum era aceea de pe malul Argeşului, unde tata se mutase recent cu serviciul. Am instalat staţia noastră automată în Vîlceaua Morii, care s-a dovedit un curs de apă inconsistent. Se usca de-a binelea tocmai vara, în perioada vacanţelor noastre. Primăvara, cînd am pus ultima dată balastiera în funcţiune, s-a întîmplat că a plouat peste măsură. Inundaţia a măturat utilajele fixate cu trudă şi, ce-i drept, fără respectarea normelor tehnice de protecţie. Ne-am consolat oarecum că tot atunci s-a înecat tuşa Joiţa. Voia să treacă şuvoiul ducînd pe glamnică un coş cu naiba ştie ce. Au găsit-o tocmai la moara ce fusese, pe timpuri, a boierului Iliescu-Dinizvor, mort şi-ăsta, nu demult, la închisoare. Astfel că, presaţi, a trebuit să găsim altceva de construit. Pentru că nici o investiţie nu părea sigură, am lansat moda farfuriilor zburătoare. Ştiam toate secretele fabricaţiei, chiar şi lungimea în milimetri a sforii de lansare, diametrul cuielor propulsoare şi unghiul lor de atac. Doar mosoarele de pe care executam lansarea creau dificultăţi, căci nu găseam des din cele de plastic, în care puteam înfige cuie fără teamă că va crăpa lemnul. Dar a fost o diversiune mănoasă. Ne-am refăcut bugetul după crahul balastierei. Între timp, pregăteam piaţa pentru viitoarele tranzacţii de milioane. Aşa am relansat sfîrlezele, cum ziceau toţi (nu noi) la elicele pentru orice maşinărie de mers pe apă şi prin aer, sau pentru produs energie electrică. Mare succes am avut cu cele din hîrtie, evident decorative, dar ageamiii nu-şi dădeau seama. Toţi aveau la bicicletă cîte una. Pentru apă, am lansat special tipul „morişcă simplă universală”, fără turbine. S-a vîndut bine. Sistemele „aer-întors” ne-au trezit treptat, chiar nouă, un interes crescător. Am experimentat, pe rînd, elice cu două pale, purtate manual, apoi cu şase pale, puse sus, pe acoperişul lui moş Covrigeanu, omul care ne încuraja ca nimeni altul. Apoi am fabricat elice cu butuc şi sfoară, ce nu se opreau niciodată, cînd le acţionai. Apoi a fost duminica pomenită, cu uliul aducător de inspiraţie ca zeul Iris de vise, a zis Florică. Tocmai împrumutase de la bibliotecă Iliada şi citea ascunzîndu-se de mine, dar cînd l-am prins, mi-a lăsat cartea cîteva zile. N-am înţeles atunci secretul calului troian, pentru că începusem construcţia primelor aparate de zbor, cu care am participat la marile manevre aviatice din august-septembrie...

   Bulucite pe o mirişte, oile noastre sufereau de căldură şi nu s-ar fi mişcat nici bătute. Hălăduiam fără grijă prin porumbiştile mărginaşe, după iepuri. Primul găsit lenevea pe un muşuroi fără furnici, cu burta la soare. Nu-i era cald - şi-n general nu cred că-i păsa de lume. Florică nu şi-a dat seama că nuiaua din mînă, lovindu-l, îi produce doar usturime. Abia-mi ţineam rîsul văzînd cum saltă braţul, dezgolit pînă la cot, cum se apleacă hotărît, aproape sigur de izbîndă, cum nuiaua vîjîie scurt şi cum iepurele sare speriat, poate înfuriat de pişcătură. Mă bucuram să-şi înfigă dinţii în Florică, dar ce poţi să aştepţi de la un iepure? Fuga, desigur! Dacă aş fi sigur că iepurii seamănă aşa de mult cu oamenii, cum se arăta în planşe anatomice agăţate în pereţii şcolilor din anii aceia, aş scrie că iepurele fugea înjurîndu-l pe prietenul meu...

   După ce ne-am uitat lung şi deşirat după vătui, am „înconjurat” un cap de ogor unde, bănuiam, era vreun urecheat între tufele de fasolea ciorii şi laptele cucului. Dar cînd iepurele şi-a arătat blana neagră şi gîtul gîtlejat, cu piele roşie, încreţită, am sărit care-încotro speriaţi - iepurele de noi, noi de (nu după) el! Opriţi, rîzînd ca proştii, am zărit animalul (iepure o fi fost?) coborînd misterios în Vîlceaua Morii. Răzorul următor, pînă la plan, era gol. Pe plan veneau doi inşi, un bărbat cu femeia lui, dinspre Braniştea Vălmaşilor. L-am întrebat pe om dacă a văzut un iepure. Acela a scuturat din cap în semn că nu, şi a rîs de noi, că nu sîntem în stare să prindem nimic. Numai că atunci a ţîşnit urecheatul chiar din tufa de porumbe, alături de care se afla omul, şi tuspatru ne-am repezit să-l prindem. Da' de unde! Ne-am repezit degeaba! Eu şi Florică am cotrobăit apoi alte răzoare, cu acelaşi succes. Spre seară, am dus oile pe islazul de la Legiuiri, unde mai mulţi inşi păşteau caii şi coceau porumb. Răcoarea amurgului ne-a strîns lîngă foc. Ceilalţi povesteau despre pluguri şi cai; noi am povestit despre iepurele gîtlejat. Nu ne închipuiam că ne-ar crede; dar mai întîlniseră şi alţii iepurele acela! Şi parcă ne-a părut rău că nu eram doar noi cei care îl văzuseră...

   Avioanele lui Florică ieşeau mai perfecţionate decît ale mele. Totdeauna uşoare, rezistente, aveau formă aerodinamică şi elice bine proporţionată. Trenul de aterizare, care mie îmi producea mari dificultăţi, era extrem de mobil şi nu se bloca niciodată. Acestea erau atuurile şi secretele care făceau să se ridice la mare înălţime aviaţia lui de interceptare, vînătoare şi cercetare. Viteza - iată domeniul în care excelau.

   Avioanele mele erau de bombardament sau transport, după împrejurări - război sau afaceri. Iscusinţa mi-am dovedit-o îndeosebi la execuţia de mare fineţe a formelor, gabaritului şi mecanismelor motoare. Niciodată nu s-au înfundat conductele de legătură dintre rezervoare şi bujii, niciodată nu s-a blocat circulaţia între compartimente, niciodată nu s-au rupt elicele. Capacitatea depăşea standardele practicate în lumea liberă, nu şi pe cele din „măreaţa Uniune”; de asemenea, mult superioară era autonomia de zbor, datorită unui combustibil nou, pe bază de butan, descoperit de mine în vremurile de aur ale petrolului.

   Foarte admirat la vremea lui a fost avionul tactic de vînătoare, cercetare şi spionaj YY04, al lui Florică. Avea o formă echilibrată, propulsie supersonică îmbunătăţită, se părea că va fi unul dintre cele mai reuşite aparate la clasa lui. Înălţimea de zbor şi viteza de reacţie băteau tot ce se numea record în domeniu. Din păcate, în cursul unui exerciţiu demonstrativ preliminar, a survenit o defecţiune la sistemul de alimentare, urmată de o explozie. YY04 s-a prăbuşit înflăcărat la sol, în rumoarea asistenţei.

   Experimentele lui Florică s-au desfăşurat puţin după eşecul uriaşului meu BBO8. Acesta era un bombardier cu autonomie de zbor peste 11.000 km şi capacitate de transport echivalentă cu a unui submarin Trident. Echipat cu patru motoare sonice pe bază de benzocat, BBO8 utiliza materiale clasice, dar carcasa era rezistentă chiar şi la atacul cu lasere. Capabil să inducă în eroare sistemele de radiolocaţie cele mai perfecţionate, poseda o instalaţie de bruiaj concepută pe principiul devitalizării radarului duşman şi inducerea sindromului de forţă prietenă. Speram să ating cu el măcar Londra, dacă nu S.U.A., cu care ne aflam în conflict rece la vremea respectivă. Bine cotat de experţi, avionul meu a născut în mod firesc ambiţia de a-l învinge. Astfel a fost proiectat YY04. Florică se lansase în construcţie, cînd BBO8 a luat foc la sol din cauza veşnicei imperfecţiuni a trenului de aterizare, aşa că nu a putut opri fabricarea avionului său, eşuînd în cursul zborului amintit.

   BBO8 şi YY04 au fost reuşitele la care am ajuns individual. Exista între noi, pe atunci, o rivalitate necunoscută înainte, peste care am trecut cu greu apoi. Amîndoi urmăream să atingem culmi ale perfecţiunii în materie de avioane, iar pornirile noastre războinice ni le afişam cu tupeu. Cînd ne-am dat seama că, de fapt, trebuie să colaborăm, era deja tîrziu - venise iarna! În primăvara următoare, interesul faţă de avioane scăzuse la zero; noul tip, numit BY006, obţinut la capătul conlucrării noastre, s-a prăbuşit fără să fi zburat vreodată! Atunci am lansat baloanele.

   După ploaie, miriştea rîdea sub norii calzi. Rîdeam o dată cu ea, desculţi, cu pantalonii rupţi, sumeşi pînă la genunchi, şi ne jucam de-a prinselea peste cîmpuri şi răzoare. O ştimă necunoscută a spălat cerul şi, înainte de chindie, a lucit soarele ca o piatră palidă, blînd încinsă de sfîrşitul verii. Alergîndu-ne, era să alunecăm în groapa de puţ de la Bucen. Uimiţi, ne-am oprit să privim curgerea apei pe negreala peretelui. Am stat liniştiţi pînă cînd o lăcustă a sărit speriată de un greiere şi noi am încercat să o prindem. Dintr-un pîlc de iarbă de dudău a ieşit sîsîind un şarpe alb-roşcat şi-a pierit într-o crăpătură, lîngă un brusture. Curioşi, dar temători, ne-am apropiat şi i-am văzut vîrful cozii. Florică a şoptit că vrea să-l apuce; şarpele s-a pitit definitiv, cu o zvîcnitură vrăjitorească. Ne-am întrebat multă vreme dacă îl văzusem sau ni se păruse... Alături, doi guşteri verzi, care se uscau de apă, s-au speriat şi-au dispărut în ierburi. Bănuiam că şarpele venea de la vreun cuib de pitpalac, din dudău, după ce mîncase ouăle. Am pornit să căutăm. Dar cînd am culcat vîrfurile ierbii, un iepure mare s-a speriat şi a fugit, cu burta rotundă tîrîtă pe pămînt. Mult mai tîrziu ne-am gîndit că puteam să ne dăm seama încă de la început că este iepuroaică! Atunci însă ne-am repezit să o prindem şi ne întărîta fuga ei încetinită. După ce ne-a păcălit, învîrtindu-ne o vreme prin nişte boji, iepuroaica s-a lungit pe un răzor şi tocmai spre capătul pogonului am văzut-o, cînd a sărit spre nişte bălării încîlcite. Ne-am apropiat tiptil, din două părţi, pe brînci, şi am ascultat. Mi-am plecat tîmpla pînă la pămînt şi am privit printre tulpinile bălăriilor. Mirosea tare a mohor şi a noroi, iar pe ierburile firave se prelingeau bobiţe de apă cristalină. O dîră mişcătoare de coropişniţă trăda gîngania ce înainta pe sub pămînt. Urmărind-o, am văzut deodată iepuroaica şezînd tupilată şi privind, pîndind cu un ochi obosit, înroşit, înlăcrimat. O clipă m-am temut de ce văd, apoi am sărit şi am răcnit, ca şi cum astfel aş fi putut să o imobilizez şi s-o prind. Nu am reuşit, nici eu, nici Florică. Din nou am pornit după ea. Se îndrepta, fără să ştie, sau fără să ştim dacă ştie, spre islazul de pe Legiuiri, unde ai noştri păşteau vitele. A ieşit la margine şi a stat în loc, parcă nedecisă încotro s-o apuce. Probabil că i s-a părut mai mare primejdia ce venea din spate - adică noi, hăituitorii. Pe islaz nimeni nu o văzuse încă şi ea o fi crezut că se poate strecura spre pădure. Noi am ajuns la păşune cînd ea cotea spre codru. Ar fi scăpat, nu era vreo stavilă în partea aceea, dacă unchiul Radu Jloveanu Haiducu n-ar fi avut un cartuş în arma frîntă, ţinută pe-o mînă cînd şedea de vorbă cu nişte unii. Încă puţin şi iepuroaica intra în tufişurile mărginaşe, cînd au ajuns-o alicele şi-au dat-o peste cap. Toţi de pe islaz s-au uitat într-acolo. I-am luat-o înainte lui unchiu' Radu şi am întors moarta cu faţa în sus. Ne privea trist, cu ochi apoşi. Nu am ştiut că este iepuroaică decît atunci cînd unchiul ne-a spus că sîntem orbi, nu vedem ce e, de ce-am fugărit-o, trebuia să fi lăsat-o naibii, în paştele mă-sii, nu să-l obligăm pe el să-şi facă păcate cu o mamă cu pui în ea...

   - N-am ştiut, unchiule, zău că n-am ştiut, n-am ştiut!

   Plîngeam. Unchiul Radu a scos cuţitul şi a spintecat burta iepuroaicei. Din ea au ieşit puii şi s-au răspîndit orbecăind prin iarba însîngerată.

   Într-un septembrie de ceară, jucam fotbal în doi pe pajiştea de la Vîlceaua Morii, unde aveam o grădină. Soarele trecuse puţin de zenit şi ni se părea că rîde cu noi, cînd ne certăm pe goluri valabile sau nevalabile. Ocupaţi cu trebuşoara asta, am observat destul de tîrziu avionul. Avea o formă nemaivăzută. Nici în visurile noastre cele mai îndrăzneţe nu imaginaserăm aşa ceva. El a coborît în picaj deasupra pămîntului, culcînd porumbul cu vîrtejul de aer iscat. Pe urmă a urcat într-un looping şi s-a lăsat dincolo de plan, unde ştiam nişte ogoare. Am crezut că a şi aterizat. Fireşte c-am uitat şi de fotbal, şi de minge - şi am ţîşnit. În capul primei mirişti, ne-am oprit uimiţi că avionul, al cărui pilot nu se vedea, părea că aterizează, dar, în fapt, mătura secerătura cu pîntecele-i verde. Nu avea deschis trenul de aterizare. Ne-am repezit imprudenţi spre el. Cînd am ajuns destul de aproape, s-a ridicat, înşurubîndu-se în aer. A făcut un salt peste pogonul de porumb al lui Guţu Dănănae şi s-a lăsat pe trifoiştea de dincolo. Nici nu am simţit pe obraji foile tăioase ale porumbului cînd am traversat lanul. Acum avionul făcea rotocoale. Încerca să vireze în unghi drept şi executa figuri geometrice variabile. Tare ne-a uimit. Nu ocheam pilotul. Ambiţia sau ciuda ne întărîta? De fapt, admiraţia ne îndemna la căutare. Iscusitul aviator părea pitit. Luînd înălţime, într-un zbor spiralat, avionul s-a ridicat brusc foarte sus. Nu-l scăpam din ochi. Apoi a coborît, ca şi cum ar fi vrut să se înfigă în pămînt, perpendicular pe sol. Cînd credeam că se va prăbuşi în flăcări, a cotit în unghi aproape drept şi s-a aşternut solului. Tot n-a oprit. A mai făcut cîteva ture liniştite, după care s-a lăsat dincolo de pădurea lui Radu Vodă, pe un islaz al celor din Pămînteni. Cred că eram muţi de uimire, fiindcă nu-mi amintesc să fi scos vreun cuvînt cînd fugeam spre minune. Parcă treceam şi noi în zbor mirişti şi porumbişti, răzoare şi pogoane, şi ne lipeam burta de pămînt, alergînd în salturi, ca iepurii. Întotdeauna Florică a fost mai iute de picior decît mine; şi de data asta am rămas mult în urmă-i. Poate că dorinţa lui mărturisită, de a se face aviator, îl ajuta să zboare! Tocmai dădeam colţul pădurii, cînd Florică se urca în avion. Credeam că îl strig cît pot de tare; voiam să mă aştepte, să nu plece pînă nu vin şi eu, să ţină aparatul la sol... Dar nu m-a auzit sau n-a vrut să audă, ce contează! Avionul, doar cu prietenul meu la bord, a decolat vertical. De atîta fugă, obosit, m-am prăbuşit în iarbă. Cît am zăcut nemişcat nu ştiu; probabil că destulă vreme... Şi pesemne că nu mişcam, pentru că un iepure nevinovat m-a luat drept buturugă şi s-a cocoţat pe mine, amuşinînd cămaşa...

   Mult mai tîrziu, cînd se luaseră pămînturile la C.A.P. şi uitasem pe unde fuseseră ogoare şi răzoare, într-o duminică senină de noiembrie am plecat cu Florică după iepuri. De la Vîlceaua Morii, ne-am îndreptat oblic peste arături, spre pădurea lui Radu-Vodă, înjumătăţită de tăieri. Dintr-o parte ne privea dulce soarele bătrîn. Ziua era liniştită. Nimeni nu mai colinda cîmpurile, nici un vînător nu-şi iţea pălăria verde. Arătura moale era uscată, cu bulgăraşi de pămînt sfărîmicios. Praful ni se strecura pe lîngă ciorapi în tenişi. Mergeam pe nişte urme de tractoare, amintindu-ne locurile unde altădată umblaserăm cu oile. Un fel de jale ne cotropea sufletele, dar nu voiam să-i dăm importanţă.

   Urcarăm spre tufanul lui Iordache Ungureanu, unicul arbore rămas în picioare pe cîmp. De la rădăcina lui ţîşni un iepure. Urecheatul se depărtă prea repede; nu-l ajunsei cu toporişca luată după mine ca să am ceva în mînă!... Trecurăm apoi pe lîngă puţul din Adîncata, locul unde o trăsnise pe nevasta lui Nafemate. Încă nu-i putrezise furca, nici cumpăna, iar ciutura nouă, de salcîm, atîrna fără noimă. Nu mai bea nimeni apă de acolo. Aproape de pădure izgonirăm alt iepure, unul pricăjit, dar tot de neprins. Florică spuse că nu se aştepta să mai trăiască iepuri; eu zisei că de cînd nu mai au oamenii arme, e normal. Şi parcă intrarăm într-o zonă magică, atingînd marginea codrului. Ochii ni se înmuiară. Văzuseră alte sate, alte drumuri, alte cîmpuri; şi, de la o vreme, se uscau printre blocuri, în oraş. Pădurea o sorbeau ca întîiaşi dată! Şi lăcrimau fără voie... În margine regăsirăm stejarul cu două ramuri groase, pline de muşchi verzui şi frunze ruginite. Parcă străjuia o cetate. Nu intrarăm între arbori. Pornirăm ocol pe lizieră, urmînd un soi de potecă şerpuită, cînd printre băltoace uscate, cînd pe după lăstărişuri încîlcite. Sub tălpi trosneau vreascuri vechi. Razele soarelui se strecurau pieziş. Cîmpia se pierdea sub o lumină arămie, în zare.

   Deodată ieşi din adîncul pădurii un iepure şchiop şi poposi pe o brazdă, fără să adulmece primejdia. Sau fără să-i pese, ce pielea lui! Primejdia eram noi, desigur! N-am hăulit. Ne-am înţeles din ochi. Florică, fiind mai iscusit ca mine, a luat toporul, pe care mă gîndeam să-l utilizez la tăiat crengi. Eu am apucat de jos un băţ aproape putrezit şi am ţinut spatele frontului. Iepurele nu vedea, nu auzea, ba chiar îşi permitea să ne arăte fundul cu codiţa indecent săltată. Mergeam foarte înfriguraţi, eram gata să-l vînăm, în fine, pe Urechilă. Cînd Florică ajunse la trei paşi de vînat, vînatul a ridicat privirea nefirească, şireată şi cumva batjocoritoare. Prietenul meu a zvîrlit atunci toporişca (eu m-aş fi abţinut!), la o secundă după ce ţinta se mişcase! Dar cum se mişcase! Ca un glonţ! Bănuiam că se întorce în pădure. I-am ieşit înainte şi am dat cu reteveiul. Cu o manevră dibace, animalul ne-a ocolit, pe mine şi arma improvizată, şi s-a topit la adăpost.

Ne rămînea doar să rîdem. Şi am rîs. Asemenea iepure nu întîlniserăm nicicînd! Şi parcă ne părea rău că, în loc să vrem să-l vînăm, n-am preferat să-i admirăm plimbarea melancolică...

Cine ştie ce dureri o fi avut şi el!

din volumul „Tunul filozoafei”, Ed. Polirom, 2005

(versiune revăzută)

O parabolă (politică) de sezon

Cele şapte trepte ale uitării

Victor Ion Vîrtej era, la năvălirea evenimentelor din 1989, un modest profesor de şcoală generală. Modest, dar cu niscai ambiţii. Cînta la chitară acustică piese de Bach, Beatles, Mauro Giuliani şi se visa puţin Hendrix, Clapton, Segovia. Trăia porniri conştiente spre viaţa publică, însă nu scena artistică îl tenta, ci - oare de ce? - politica.

Dar cum să te numeşti Vîrtej şi să pretinzi statut de om (politic) serios? Cînd însă pe plan local se afirmă un oarecare Unsurel, iar în agora ţării un Băsescu, un Frunză-verde, un Plătică, un Năstase (nas-tasat!), un Tărăcilă, un Tărîţă, un Văcăroiu şi-alte nume la fel de expresive, Victor Ion Vîrtej îşi spuse că numele său poate fi un atu. Victor şi Ion se contopesc în Victorion, iar Vîrtej aduce a slogan pentru un program radical de reformă şi restructurare. Se putea orice, îşi stingea mai tîrziu amarul, dacă aveam un dram de noroc şi prindeam trenul la timp!... Se pare că asemenea performanţă nu-i era hărăzită.

Ani buni, vreo zece, Viviul (cum i se spunea în şcoală) nu depăşi stadiul intenţiilor frumoase. Partidele în care se înscrise dădură chix. Sindicaliştii pe care vru să-i conducă îl rejectară ca pe unul ce nu le împlinea preferinţele. (E şi normal, lor le place maneaua, mie, muzica superioară!) Candidat independent la primărie, nu strînse semnături suficiente nici să se înscrie în competiţie. Nimic nu se închega la baza aspiraţiei sale, ca să aibă pe ce zidi. Prin misterioasele tertipuri ale gîndirii, Victor Ion Vîrtej ajunse la concluzia că numai cu ajutorul unei ghicitoare-vrăjitoare, dintr-acelea care tot apar la emisiuni TV, îşi poate împlini ambiţia şi decise că merită banii. Se informă discret cam cît ar costa asemenea afacere şi se sperie. Unele meseriaşe luau şi pielea de pe client, altele aveau tarif usturător. Nu punea la socoteală faptul că majoritatea erau ţigănci, mai mult sau mai puţin spălate, iar Viviul nu prea suporta rasa lor. După multe consfătuiri cu sine însuşi, făcînd şi economii financiare, profesorul se hotărî. Una dintre cele mai renumite vrăjitoare, Domida, locuia chiar în oraşul său, Drăculeşti. La ea se duse.

Era o seară de aprilie. Casa ţigăncii se găsea, fireşte, în cartierul Ţigăneşti, pe strada ce urcă pieziş Dealul Stejăriştei, dincolo de Rîul Târgului. Profesorul nu fusese în zonă de cine ştie cînd. Se aştepta să dea peste un peisaj specific ţigănesc, dominat de mizerie, brambureală şi gălăgie. Nu era deloc astfel. Majoritatea locuinţelor păreau noi, înconjurate de garduri solide, semn că aici afacerile mergeau din plin. E drept că locatarii mişunau în stilul lor caracteristic,

însă fiecare avea ceva de făcut, de tocmit, de lămurit. Cînd i se arătă casa Domidei, lui Vîrtej aproape că-i picară dinţii! Un adevărat palat, cu nenumărate camere, geamuri termopane, acoperiş de ţiglă lamelară, gard de cărămidă prevăzut cu vîrfuri de metal, ca la cetăţile vestice, dale de ciment roşu. De altfel, culoarea roşie domina ambientul Domidei.

La apăsarea soneriei, veni o ţigăncuşă anostă, cam nespălată, cu fuste nenumărate şi bani de aur prinşi prin părul împletit în codiţe. Ea îl conduse pe nişte scări de marmură, pe un hol imens, puţin luminat, într-o încăpere dosnică, în care nu se auzea nici un zgomot. Covoare persane pe jos, carpete de mohair pe pereţi, nişte havuzuri în loc de mese, perne catifelate în loc de scaune, lumînări aprinse în boluri de sticlă divers colorată. I se păru ridicol să se aşeze, aşa că aşteptă în picioare. Se preumblă de colo-colo intrigat, inspirînd parfumul plăcut ce emana din nenumărate recipiente pline cu flori - nu verifică dacă erau ghivece sau vaze. După un timp fără măsură, în cameră intră o ţigancă deosebită. Înaltă, cu fruntea rotundă, ochii strălucitori, gura severă, mîinile moi, şolduri generoase pitite sub o singură fustă.

Era Domida, ghici Vîrtej. Femeia îi dori bun venit, cu voce melodioasă şi învăluitoare, îi zise imediat pe nume, Victorion, se minună de timiditatea lui şi-l încurajă să ceară ce doreşte. Dar pînă să deschidă el gura să-şi spună dorinţa, ea bătu din palme şi ţigăncuşa cea anostă se înfăţişă, primind poruncă să pregătească o cafea amăruie, pentru că - zise Domida - avem multe de lucru cu domn-profesoru... Ţigăncuşa se topi, iar Victor Ion porni să-şi depene păsul. Pe măsură ce vorbea, se avînta în planuri şi devenea generos cu posibilii săi sprijinitori, făgăduind ca orice politician aflat în campanie electorală. Domida îl privea cu seriozitate şi înţelegere.

- Eu te-oi ajuta, domn profesorule, să ajungi unde vrei - zise ea -, dar cînd vei fi acolo, dumneata o să uiţi de mine!

- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej. Ajută-mă, şi te răsplătesc aşa cum n-ai visat în visele dumitale cele mai roze!

- De ce vorbeşti astfel? Să nu regreţi ce-ai zis!

- Eu nu regret niciodată nimic! Am promis, promis rămîne!

Domida oftă şi se apucă să-l ajute. Ce anume făcu ea noi nu ştim („vrăjile” arătate la TV sînt praf în ochii fraierilor), nici Victor Ion Vîrtej nu pricepu. Doar că se trezi a doua zi acasă, în fotoliu, şi era ziuă, şi cineva - un fost coleg de şcoală ajuns liderul filialei locale a partidului aflat în opoziţie - îi propunea să candideze la postul de primar al oraşului.

- De ce eu? - întrebă Vîrtej.

- N-o să-ţi ascund tocmai ţie, prietene - zise colegul -, că n-am găsit pe nimeni dispus la trebuşoara asta! Ştii bine că ăştia (se referea la putere) au ramificaţii peste tot şi au băgat spaima în cei care gîndesc independent, aşa că mulţi se feresc sau vor să-şi păstreze scaunele lor călduţe... Dar cîtă vreme există o speranţă, de ce să n-o slujim, acum, cînd se poate?

Victor Ion Vîrtej acceptă propunerea. Urmară cîteva luni de campanie obositoare. Cu toate că se aşteptau la insucces, cei din opoziţie văzură că totul merge ca uns, toate le ies foarte bine. Lumea, deşi reticentă să-şi exprime făţiş simpatia, îi încuraja discret şi îndîrjit, iar votarea decurse ca şi cum o forţă necunoscută îi propulsa către noi orizonturi. Şi cînd se desfăcură urnele, Vîrtej cîştigă detaşat, fără pic de îndoială asupra numărului de aderenţi. Instalarea la primărie decurse normal. Săptămîna următoare se distribuiră şi funcţiile cuvenite cîştigătorilor. Atunci se înfiripă şi Domida la uşa primarului Vîrtej, iar acesta o primi cu senzaţia că-i miroase neplăcut. Fiindcă îl ajutase cîndva, ea ceru un fel de răsplată, dar nu pentru sine. Practic, voia fotoliul de viceprimăriţă pentru nepoţica de faţă. Iar cînd zise „de faţă”, Vîrtej o zări alături pe ţigăncuşa cam nespălată, în costumul tradiţional purtat de femeile neamului, acela cu multe fuste şi cordele agăţate în păr.

- Ea s-a ales consilieră din partea comunităţii noastre - zise Domida -, este o fată cu şcoală, a terminat facultatea de ştiinţe, are diplome şi tot ce trebuie ca să nu te facă de ruşine! Nu uita că ai promis!

- N-am uitat ce-am promis, scumpă Domida - spuse alesul -, dar postul de viceprimar tocmai l-am atribuit primului consilier de la partidul cu care ne-am ajutat în alegerile astea dificile. Vreau să o răsplătesc bine pe nepoţica ta. Deocamdată, ce-i pot da e un mizilic! Să mai aştepte!

- Bine - zise Domida - o să aşteptăm, numai să nu ne uiţi!

- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej.

Succesul remarcabil din alegerile locale îl propulsă pe Victor Ion Vîrtej în biroul judeţean al partidului. Cum la acel nivel duceau lipsă de personalităţi proeminente, profesorul fu invitat să ocupe locul de frunte, dacă are ceva idei novatoare pentru revigorarea filialei. Fireşte, Victor Ion Vîrtej avea o sumedenie de proiecte. Le puse pe hîrtie mai întîi, le trecu în practică apoi, cu destulă străduinţă, lucrînd permanent în folosul oamenilor. Rezultatele nu se lăsară aşteptate prea mult. Cîtva timp apoi, printr-o manevră iscusită, în fruntea consiliului judeţean fu ales Vîrtej, căruia adversarii nu reuşiră să-i găsească un punct slab, o pată pe caracter, o amantă deocheată. Ca prin farmec, în judeţ toate căpătară un aer de normalitate europeană, deloc de faţadă, ca în alte părţi. Dintr-o dată, funcţionarii îşi făceau datoria cu seriozitate şi cu un zîmbet misterios pe buze, poliţia prindea orice răufăcător, judecătorii nu mai dădeau verdicte greşite, iar fondurile nerambursabile se materializau în utilităţi publice cu adevărat necesare locuitorilor. Dar, cum lumea nu-şi modifica năravurile peste noapte, la uşa preşedintelui de consiliu se aflau zilnic mai mulţi solicitanţi, care nu înţeleseseră că acum pot obţine pe căi normale ceea ce doresc. Şi într-o zi apăru Domida, cu aceeaşi nepoată cam nespălată, şi-i ceru lui Vîrtej scaunul de şefă la departamentul minorităţilor. Fata avea studii, avea diplomă, avea tot ce trebuie pentru asemenea funcţie.

- Ştiu - zise Victor Ion Vîrtej -, n-am uitat cine este şi ce poate. Numai că, vezi dumneata, postul acesta l-am promis prietenilor noştri de la partidul cu care ne ajutăm, iar pentru mine promisiunea e sfîntă! N-aş putea să dau îndărăt, iar pentru nepoţica dumitale o să caut ceva mai bun!

- Numai să nu ne uiţi, domnule Victorion!

- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, amabil.

Se apropiau alegerile generale, iar trendul impuse în fruntea listei judeţene a partidului pe nimeni altul decît profesorul Victor Ion Vîrtej. Parcă era un om fermecat sau cu darul de a fermeca alegătorii. Pe unde trecea el, se făcea soare - la figurat, desigur! Necazurile dispăreau, conflictele se stingeau, pămîntul rodea, muzica se revărsa. Chiar şi manele, accepta fostul chitarist amator, dacă acestea plac poporului! Şi, previzibil, alegerile punctară un succes pentru partidul condus de asemenea figură carismatică. Nu se putea să nu fie remarcat chiar şi de cei mai răuvoitori oponenţi, iar cînd apăru la conferinţa naţională a cîştigătorilor scrutinului, toţi se sculară în picioare fără să-şi dea seama, ca la un semn. Toată lumea văzu în profesorul Vîrtej pe liderul mult-aşteptat, cel care trebuia să vină, cel care trebuia să conducă!

Sesiunea parlamentară începu, iar la uşa deputatului apărură vizitatorii care meritau răsplătiţi. Cînd se anunţă Domida, Vîrtej tocmai terminase primul său interviu pentru presa centrală. Conducînd reporteriţa spre ieşire, profesorul o întrebă dacă nu-i surîde un post de consilieră personală pe probleme de imagine..

- Cum să nu?! - zise frumuseţea de fată, al cărei fizic promitea servicii diverse şi consistente.

Aşa se potrivi situaţia, iar Victor Ion Vîrtej fu nevoit să o amîne iarăşi pe nepoata Domidei, care se voia tot consilieră.

- Şi să mă crezi, iubită Domida, că am şi eu oareşicari slăbiciuni, am o vîrstă, nu pot să refuz bucăţica asta pe care ai văzut-o ieşind! Dar te rog eu să nu mai spui la nimeni, da? Mă predau discreţiei tale, ştiu că eşti cineva în care pot să am încredere, nu? Iar pentru nepoată, nu-ţi face griji! Am în vedere ceva deosebit!

- Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!

- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, mulţumit de sine.

Modestia şi decenţa, plus un soi de strategie instinctivă contribuiră ca, scurt timp după nişte certuri - principiale, desigur, dar nu mai puţin jenante - între grupurile diferitelor partide, Vîrtej să fie propulsat în funcţia de preşedinte al Camerei deputaţilor. Unde instaură, prin iscusinţă, negocieri şi farmec personal, o atmosferă constructivă de înţelegere şi concordie, mai ceva decît în partidul unic! Comisiile parlamentare lucrau cu sârg, şedinţele plenului debutau cu intonarea Imnului naţional şi sfîrşeau în acordurile vocale sublime ale Odei bucuriei, imnul european, votarea legilor nu se împiedica de chichiţe. Reporterii făceau anticameră să culeagă interviuri, calambururi şi vorbe de duh, solicitanţii de drepturi, concesii, favoruri sau onoruri nu se mai terminau. De ce veneau aceştia la uşa preşedintelui Camerei, şi nu la alte uşi? Mister! Nimic surprinzător cînd Domida se înfiripă şi dînsa, dimpreună cu nepoata care nu pierduse pic de slinozitate, fuste sau mahmudele. De astă dată, pretenţia era mai mică. Solicitau un loc de secretară pe la vreun birou, vreo comisie, vreun serviciu auxiliar.

- Mă vei crede, iubită Domida, că n-am pe moment nici un asemenea post liber? Am moştenit o structură completă de la precedentul preşedinte - un tîmpit, fie vorba între noi, şi te rog să nu mă dai de gol! Lucrez acum la o nouă schemă de funcţionare a Camerei, te asigur că voi ţine cont şi de nepoata dumitale, merită un job pe măsura ei!

- Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!

- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, mai mult decît mulţumit de sine, şi gratifică pe solicitante cu zîmbetul său cuceritor.

Nu trecură prea multe luni de activitate, cînd funcţionarea guvernului se gripă datorită unui portofoliu întotdeauna problematic - al Ministerului de Interne. Discuţiile din Consiliul de apărare, cele dintre preşedinte, prim-ministru şi preşedinţii celor două camere ale Parlamentului relevară - soluţie inevitabilă - necesitatea numirii ca ministru a lui Victor Ion Vîrtej. Deşi nu voia să se implice în domeniu, profesorul ştia că atuurile funcţiei, dacă erau folosite corect, îi puteau aduce folos pe termen foarte lung. Şi acceptă, depuse jurămîntul la Cotroceni, luă - cum s-ar spune, cu o metaforă potrivită - biciul şi hăţurile în mîini. Urmă o perioadă grea, de muncă multă şi frecuşuri dure cu pătura cea mai hîrşită a societăţii. Nu mai avea timp de fleacuri. Astfel că, atunci cînd Domida se înfăţişă cu nespălata ei nepoată, fu nevoit să le refuze iarăşi, cu toate că nu voiau altceva decît un post oarecare pe la vreun birou de evidenţă, pe la vreo magazie sau ceva asemănător.

- Regret, dragă prietenă, că de data asta chiar nu pot să vă ajut! Nici nu ştii cum stau ăştia cu ochii pe mine, fiindcă am dat, ca să zic aşa, milităria jos din pod! Se învăţaseră cu lenea, se învăţaseră să ia caimacul şi cireaşa de pe orice prăjitură! Acuma i-am dat pe brazdă, i-am făcut să ştie cine e şeful, cine dă ordinul, pe cine trebuie să asculte! Şi nu pot să le dau tocmai eu exemplu de favoritism! Dar e numai temporar, te asigur, o să vină vremea cînd voi face pentru nepoata noastră mai mult decît îşi doreşte ea, pentru că sînt convins că merită!

- Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!

- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, sobru şi ostenit, făcînd un semn cu palma în sensul de „lăsaţi-mă, acum!...”.

Nu s-ar putea spune limpede ce anume a declanşat mişcarea următoare: situaţia internaţională, conflictul dintre componentele „arcului guvernamental”, uneltirile camarilei preşedintelui, nemulţumirea populaţiei delăsătoare şi chiar puturoase, pentru care orice scumpire a pîinii, benzinei, căldurii sau a altor servicii înseamnă hoţie, nu necesitate economică. Iar mişcarea a fost înlăturarea din funcţie a prim-ministrului, căruia îi crescuseră bucile obrajilor peste măsură, iar „echipa lui” acumulase averi peste averi. Demisia sa, urmată de retragerea în obscura opoziţie, a părut un gest necesar de însănătoşire a climatului public, din ce în ce mai viciat de corupţie şi nelegiuiri. Nimeni altul nu putea fi şeful guvernului decît Victor Ion Vîrtej, a cărui carismă crescuse într-atît, încît o depăşea pe aceea, însumată, a preşedintelui în exerciţiu, a vedetelor de televiziune şi a figurilor de Playboy ce-şi făceau veacul prin cluburi şi locuri fiţoase. Confirmarea la şefie relansă viaţa întregii ţări, crescu apoi încrederea investitorilor, atrase firme multinaţionale serioase şi stîrpi parţial potlogăriile de toată mîna care grevaseră, de la 1989 încoace, societatea românească. Şi iar ca prin minune, toate mergeau din ce în ce mai bine, ţara devenea un model de succes, ghidată de-un spirit înţelept şi neînduplecat, atent la marea finanţă, ca şi la talpa ţării. Care talpă nu se omora cu munca, dar ce să-i ceri?

- Cum vezi, dragă şi iubită prietenă - îi spunea Vîrtej, la o ceaşcă de ceai, Domidei, sosită iar la cerşit cu aproape la fel de urît mirositoarea sa nepoată -, lucrurile merg tot spre mai bine! Aş putea eu oare să acord fericitei noastre nepoate doar un post de femeie de serviciu, cum ceri tu? E o fată cu pregătire, îi vom găsi ceva mai mult decît adecvat, dă-mi voie să fiu şi eu generos cînd pot! Numai că... Nu chiar acum, puţin mai încolo, dacă nu te vei supăra, că am unele liftinguri de făcut!

- Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!

- Eu nu uit niciodată nimic! - spuse Vîrtej, mărinimos.

Însă nici de această dată timpul nu fu de partea lui. Pentru că preşedintele ţării, deşi mai avea dreptul să candideze la un mandat, renunţă deodată său şi-l numi succesor pe - aţi ghicit - Victor Ion Vîrtej, indiscutabil cea mai potrivită persoană pentru a conduce societatea noastră, de acum - tot înainte! Vorbele preşedintelui, rostite într-o seară la toate televiziunile disponibile, prelucrate de-un specialist în PR, deveniră un fel de slogan şi deviză pentru toată ţara: De acum, tot înainte vom merge - Vîrtej!

Nu este nevoie să descriu cum au decurs alegerile, cît de mult s-a bucurat poporul, cum s-au eliminat (sau iluminat?) afacerile necurate, cum s-au tranşat conflictele de interese, cum ne-au înapoiat ruşii tezaurul şi au ieftinit gazul, cum toate popoarele Europei ne-au luat - şi dat! - drept pildă, fără să ne invidieze, cum corporaţii celebre - ca Intel, IBM, General Motors, Renault ori Sony şi-au mutat sediile în Carpaţi (e drept, scîrţarii aceia de la Ferarri s-au cramponat de tradiţia lor macaronară, deşi tot ce însemna maşinărie la Bacău se fabrica!), cum România ajunsese o ţară sfîntă etc. etc. În fine, toate mergeau ca în basme!

Şi cum în basme există un moment de cumpănă, cînd eroul are de ales între şi între, tot astfel Victor Ion Vîrtej trăi momentul său cînd neobosita Domida veni în audienţă la Palatul Cotroceni, însoţită de tot mai împuţita ei nepoată. Preşedintele oficie primirea cît se poate de frumos, le trată cu suc de muguri de brad, cu lapte de pasăre şi vorbe mieroase, dar neînduplecate:

- Ai venit, iubită şi veche prietenă, să-ţi împlinesc voia!

- Nu e voia mea, ci promisiunea dumneata, domnule Victorion!

- Fie şi aşa cum zici! - admise preşedintele. Voi da curs promisiunii noastre şi dorinţei voastre! Deci - ce voiţi? Ce vrei, dragă Domida, să fie nepoţica ta cea niciodată spălată? Apropo: de ce nu se spală? Nu simţi cum pute? Mă rog, asta nu e treaba mea, dar, crede-mă, nu dă bine public! Să revenim: ce vrei să fie nepoata dumitale? Viceprimăriţă la Drăculeşti? Şefa departamentului de minorităţi la judeţ? La nivel de guvern? Poate să fie şi asta, dar trebuie să se spele, altfel n-o punem! Consiliera vreunui deputat? Tot aşa, trebuie să se spele! Secretară? La orice serviciu vrea, acolo o numim, dar să se spele bine! Vrea doar să lucreze la un birou oarecare? Acolo să lucreze, dar trebuie să se spele! Sau se mulţumeşte să fie numai femeie de serviciu la guvern? Păi, o primim, însă şi acolo trebuie să meargă spălată, că o controlează doctorii care dau aviz pentru slujbe ca asta! Ei, ce ziceţi? Ce anume vreţi?

- Păi, domnule Victorion - zise Domida -, noi nu vrem asta! Vrem să fie măturătoare la Palatul dumitale, că noi pentru dumneata am muncit totdeauna şi aicea vrem!

- Dar ce credeţi voi, fă, că aici e ţigănie? Să-mi veniţi voi împuţite şi nespălate, să stricaţi imaginea Palatului meu în ochii lumii întregi? Aici avem un blazon de ţinut, aici vin oamenii cei mari ai lumii, aici primim pe cei mai importanţi artişti în viaţă, aici e locul unde se întîlneşte frumuseţea, curăţenia, buna creştere, decenţa! Cum îndrăzniţi voi să călcaţi pragurile de marmură ale Palatului meu? Afară cu voi, că, de nu, chem garda să vă dea o bătaie soră cu moartea! Afară! Afară! Afară!

- Bine, domnule Victorion, afară să fie! - zise atunci Domida şi pocni din palme. Dar pînă să ieşi afară, nu vrei să bei o cafea amăruie cu mine? Hai, că e făcută ca la mama ei, chiar dacă de nepoţica asta a mea, care dumitale nu-ţi place!...

 Victor Ion Vîrtej se trezi. Era aceeaşi seară de aprilie şi era tot în camera Domidei, în palatul ei ţigănesc, de pestrada ce urcă pieziş Dealul Stejăriştei, dincolo de Rîul Târgului, în cartierul Ţigăneşti al oraşului Drăculeşti...

(din volumul „Tunul filozoafei” - Ed. Polirom, 2005