TERAPIA NARATIVĂ NR. 4/2022

Tratament cu sulf & sex

 

Există un punct de cotitură în viață, când a te trata în băi termale devine o necesitate. Pentru mine momentul a sosit devreme, pe la 40 de ani. Concret, după ce „mielografia lombară cu contrast pozitiv a evidențiat HDL3L4 lateral dreapta, s-a intervenit operator prin hemilaminectomie cu foraminotomie și s-a ablat” ...bucata de zgârci ce-mi blocase nervul. Am scris așa, fiindcă limbajul medical îmi creează disconfort! Consecința operațiunii contra herniei de disc? Șase luni repaos, urmate obligatoriu de regim recuperator la o stațiune de profil. Și cum aveam de ales între Pucioasa, Herculane, Felix sau Mangalia, n-am ezitat nici o clipă: am ales-o pe ultima, pentru că venea vara și nu puteam rata ocazia să petrec trei săptămâni cu ochii pe funduri și fundaluri marine...

Ca oraș, Mangalia mi-era cunoscută. Clinica, nu. Nici nu știam că este solicitată într-atât, încât am obținut loc abia pe la jumătatea lui octombrie. Neplăcut, dar asta e! Alegerea îmi aparținea și nu m-am derobat. Mi-am pregătit haine adecvate, câteva cărți ce prinseseră mucegai în raft, un top de hârtie ca să reiau scrisul uneia dintre capodoperele mele mereu amânate, pixuri fără număr, fierbător și cană pentru cafea, plus alte nimicuri. Perioada de recuperare debuta într-o marți. Iar mie ziua de marți nu-mi aduce ore plăcute, ca să nu zic altceva. Și vă rog să notați că nu sunt superstițios! Era gata să plouă când am coborât din tren și am luat la pas bătrâna urbe până la clinică. Mi se părea că vine iarna, mai ales că resimțeam răceala cu sensibilitatea mărită de ponosul herniei. Operate, însă nevindecate.

Cazarea m-a favorizat. Doream o cameră cu fereastră spre mare: am obținut-o. Voiam să stau singur, să mă pot concentra la scris; am plătit ceva administratorei cu ochi de cadână și m-a lăsat singur; de altfel, bolnavii se răreau după sezon. Mi-am făcut vizita medicală, am luat repartizarea pe cabinete și ore de ședințe terapeutice. M-am înscris la restaurant. Am dat o tură de recunoaștere a interioarelor. Am ieșit în curte pentru aclimatizare. Chiar am coborât pe plajă, deși briza ascuțită ca un bot de pește-spadă nu-mi pria. Seara m-am perpelit să adorm. Totdeauna pățesc așa când mă culc într-un așternut străin. Nici lectura unui mai vechi roman al lui Breban, pe care intenționam să-l demontez critic, nu mi-a folosit.

A doua zi am început tratamentul. Baia sulfuroasă era meniu principal. Sulf și nămol, pentru astea venisem, la recomandarea competentă a doctorului care îmi umblase printre cartilaje. Sigur, cunoșteam virtuțile nămolului, toată lumea care vine vara la plajă pe țărmul Mării Negre poate spune ceva favorabil. Iar de când mă împrietenisem cu Radu Aldulescu, știam chiar mai multe despre medicamentul natural, experiența ilustrului romancier printre dealerii de nămol din Constanța și Mamaia repercutându-se benefic și asupra mea.

Însă orice cură – bag de seamă retrospectiv – este condiționată de condițiile în care este aplicată rețeta. Una e să cumperi de la o țigăncușă, pe malul mării, o cutiuță cu ceva păstos și mizerabil, să te spoiești singur și ineficient pe la părțile dureroase, alta este să suporți masajul năbădăios al Taniei!... Tania se numea tipa care mi-a cerut să rămân doar în slip și să mă întind pe o saltea comodă, învelită cu vinilin de culoare bej. Frigul toamnei încărunțite de afară a devenit o nenorocire minoră față de taifunul ce m-a înhățăt.

Judecând oarecum naiv, pot afirma că tot ce-a urmat între mine și maseuză a fost generat de-o situație absolut obiectivă. Tania era o femeie la treizeci-și-ceva de ani, viguroasă, dar nu solidă, aproape o siluetă ca spuma valurilor stârnite de-un alizeu primăvăratic, nu te miri ce șolduroasă cu oase și apucături de hamal. Picase pe meserie din întâmplare. Șomeră după revoluție, cu rude în sistemul balnear, dăduse o șpagă unde trebuie și se calificase la locul de muncă. În fapt, oricine este capabil să facă un masaj aproapelui aflat în suferință, bănuiesc. Iar puțină silință cred că nu strică nimănui, nici măcar în clipele de sex, nu-i așa?

Am transcris cuvintele Taniei, rezumând o situație mai laxă. Mă uitam la fața ei cu trăsături asiatice. Ochii ca niște licurici negri, gura micuță, roșie, cu buze deloc statornice, nasul neserios, bărbia discretă. Pieptul pierdut sub un halat alb, parcă prea mare, brațele dezgolite, subțiorile cu părul pufos neepilat. Îi cântăream din priviri bazinul, încercând să ghicesc dacă va fi născut sau își poartă competența cenzurată. Palmele, plimbate pe carnea mea fără grăsimi, nu-mi trezeau nervii, așa cum mă așteptam. E drept, noroiul împuțit, salonul de tratament cu despărțituri lipsite de uși, cu apă peste tot și lume în permanentă mișcare nu înlesneau intimități. Și – să nu mă laud! – nici eu nu mă vedeam în situații contaminate de impulsuri erotice! Vream doar să mă vindec. Totuși, ambiguitățile și râsul Taniei mi-au trezit suspiciunea. Reticent, să nu mă fac de bășcălie, i-am suportat aluziile ironice resemnat și încurcat. Nu mai dădusem peste o astfel de muierușcă. Și n-aveam imbecilitatea să cred că Tania era sedusă de fizicul meu, de aparatul genital întrezărit în slip, de forța de atracție a spiritului meu, bla-bla-bla... Știam că îmi apăruse poza într-o publicație, dar... Ziare mai citește lumea, reviste literare ioc!...

O ședință, două, trei. Atât am rezistat, într-un crescendo aluziv, o joacă pe mușchii mei aburiți în sala de baie, amorțiți sub plăcinta de ceară fierbinte, crispați de ciupiturile electrice (la început neplăcute, în final minunate) și rarefiați de ultrasunete. Deși masajul era destinat să-mi refacă tocmai acești mușchi, ai piciorului drept, ai șoldului și ai spatelui tăiat de bisturiu, nu știu cum se întâmpla – probabil de vină erau prostia și reticența mea –, dar efectul smotocirilor se manifesta în lungimea și grosimea nervului spinal, provocându-mi tusea, strănutul și lăcrimarea. În loc să fie atacată zona erogenă sau măcar plasa de conexiuni ce înconjoară mijlocul, mi se umfla gâtul, înghițeam noduri și mă sufoca mirosul nămolului. Scăpam din mâinile nemilos de experte ale maseuzei cu sentimentul că am ieșit la suprafața mării, după o scufundare în recifuri horror, unde mi-am pierdut tubul de oxigen la sute de metri adâncime. Ședeam un timp cu noroiul pe mine, ca să-și facă efectul, în timp ce Tania fuma alături, pe banchetă, deși în cabinet era interzis. Ne studiam reacțiile în tăcere. O priveam curios și resemnat. Ce ascundea ființa ei? Ce o îndemna să se poarte ca și cum s-ar fi eliberat din pușcăria de muieri? Ce-i refuza bărbatul – Marin al ei, sudor pe șantierul naval –, de umbla să găsească la altcineva – în speță, la mine? Dar cum să cred că la mine? Cum să fiu atât de stupid? De nimic n-am silă mai mult ca de ridicolul admirației pentru o femeie căreia îi ești indiferent. Îmi amintesc mereu spusa lui Paler – că, bărbat fiind, nu cunoaște o senzație mai neplăcută decât aceea trăită în clipa când îi spui unei femei „Mi-ești dragă!” sau „Te iubesc!”, iar ea întoarce capul indiferentă și zice: „Poftim?” Și nu genul de femeie întrupat de Tania îl admiram eu.

Dar dacă eu eram genul de bărbat la care visa când făcea sex cu „al ei”? Nu mi-am pus această întrebare atunci. (Acum deja este redundantă!) Mă știu puțin atrăgător. Statura mea sub medie (abia 1,62 m), burticica produsă de îndelungile șederi pe scaun, la birou, ochelarii cu dioptrii de microscop, botul asimetrizat de-o căzătură în copilărie, părul incolor și brațele atârnate, nu sculptate în umeri, fac din mine un exemplar de neinvidiat al speciei umane. Și nici penisul nu-i exagerat, să devină o atracție universală… Sigur, mi se spune că inteligența, că mintea sclipitoare, că talentul de a îngrămădi povești la modul metaliterar, bla-bla-bla... Dar câte femei mișto se uită la inteligență, dacă nu există ceva pectorali și bicepși, dimensiuni 1,80 x 22 sau măcar un cont în bancă și-o mașinuță, fie chiar second hand? Și de ce visăm femei mișto, noi, ăștia care ne-am făcut din visat o meserie și ne asumăm coșmarurile lumii, transcriindu-le literar? O fi vorba de-o compensare, cumva? Să nu cad la mizantropie, lumea-i mare și diversă, io-te că mai există și toante care mă plac! Așa îmi spuneam de fiecare dată, în cameră, când retrăiam scena de masaj, singur dinaintea foii albe, pe care încercam să însăilez un text deocheat pentru revista lui Boerescu. Deceniul recent căptușit, plus durerea dintre vertebrele numerotate în anatomie cu 3 și 4, mă împingeau să uit chestiunea hormonală ce se manifestă de obicei prin vise erotice. Sau și mai rău. Obișnuit cu burlăcia, într-un București desfânat, m-am asigurat de serviciile unei prostituate fără pretenții intelectuale. Contra unei sume variabile, îmi rezolv problema săptămânal și mă bucur de libertate. Care bucurie lipsește mai tuturor amicilor căsătoriți. Nu le plâng de milă. Nu i-am îndemnat eu să semneze certificate la primărie!...

Alții nu știu cum suportă putoarea și proprietățile curative ale sulfului. Mie – și vorbesc deja din experiență – îmi blochează magistralele circulate de amestecul sangvino-nervos ce stârnește acțiunea sexuală. Mi-am dat seama, cu groază, de acest aspect inedit al stării mele în zilele când maseuza Tania încerca să-mi smulgă altceva decât o bancnotă oarecare. Cum, de fel, devin vorbăreț după ce mă lămuresc asupra personalității interlocutorului, discuțiile cu femeia s-au amplificat proporțional cu interesul ei – să-l numesc erotic, de ce nu? Nu că n-aș fi vrut să-i răspund în același fel; spre surprinderea mea, tocmai acest lucru nu mă interesa la Tania. Discutam despre bărbatu-său, despre vecini, de mamă și de tată (despre socri nu era nevoie, îi înjura fără să o stârnesc anume!), de colegele de serviciu, despre doctori, despre coafatul cățeilor flocoși (pasiunea ei), despre muzica turcească pe care o asculta la petrecerile duminicale, despre pământul străbun dintr-un sat dobrogean, despre politică și câte altele. Numai despre sex și tot ce aduce a trimitere subtextuală, nu! Totdeauna inițiativa venea din partea ei. Răspundeam cu moderație, nici ca unul repetent la acest curs, nici ca un bolnav irecuperabil, nici ca vreun homosexual reprimat, nici altcumva. Credeam că atitudinea mea înseamnă (și îndeamnă la) moderație. Când colo, Tania se stimula cu aceste jumătăți de refuzuri, jumătăți de consimțiri și le lua de bune pe ultimele. Tot mai des mâinile ei nesăbuite se întindeau pe epiderma picioarelor până-mi atingeau pilozitățile și rugozitățile de sub chilot. Unghiile, pe care nu le voi uita niciodată, se înfigeau în carnea mea flască, trezindu-mi nevoia de a țipa. Odată chiar am pălmuit-o pe obraz, când înțepătura înzecită devenise insuportabilă. Pe loc mi-a răspuns cu o palmă la fel de zdravănă, încât mult n-a lipsit să ne luăm la bătaie. Noroc că eu eram întins, cu fața în sus, pe canapea, și n-am putut sări la verticală. N-am putut sări din cauză că Tania mă încălecase pur și simplu, fără să țină seama că sunt nămolit peste tot, iar ea nu are pantaloni de salopetă. Atunci i-am simțit pielea fină a coapselor lipită pe șolduri. Și în loc să reacționez ca un mascul, i-am șoptit resemnat că-mi forțează operația încă nevindecată! S-a înroșit ca o fecioară ce aude întâia dată un cuvânt la care visează și pe care și-l repetă în gând. A plecat imediat, lăsându-mă perplex, confuz și sec. M-am dus la duș. Dușul se afla într-o despărțitură, prevăzută cu perdea de celofan în chip de ușă. Îmi agățasem chiloții într-un belciug, după ce îi clătisem cu apă, și-mi săpuneam de zor pielea. Întors cu spatele, n-am văzut cine a intrat. Mâna ce mi s-a așezat pe ceafă mi-era știută, iar mângâierea înduioșătoare. M-am întors. Tania mi s-a agățat de gât, deși avea cam statura mea, poate chiar mă depășea cu câțiva centimetri când încălța papuci cu talpă înaltă. Sărutarea a fost inevitabilă. Erecția neașteptată. Vă las să ghiciți dacă purta chilot...

Ziua următoare masajul s-a desfășurat în tăcere. Tania mă privea fix în ochi, cu un zâmbet fluid, ca noroiul încălzit. M-am lăsat în voia unghiilor ei fără să protestez. Cred că a trăit orgasmul când mi-au dat lacrimile, atât cele obișnuite, de sub pleoape, cât și cele subînțelese, din muștiucul pipei înfipt acolo unde trebuie. Durerea se transfigurase în plăcere, ca-n meniurile sado-maso, cărora nu le gust ingredientele. Curățirea la duș a fost mult mai minuțioasă. Părea că mi s-a lipit ceva de piele și nu reușeam să înlătur. Urmele semirotunde ale ghearelor aproape sângerau.

A venit și ziua cealaltă. De astă dată discuția a urmat linia firească dinainte, cu volute jucăușe, sprințare jocuri de cuvinte la care mă pricep, un fel de preludiu la masajul sexual executat fără jenă, dar cu precizie. Nămolul cald îngrămădit în jurul popândăului meu se volatiliza sub dibuiala expertă a Taniei. Amândurora ne dispăruse jena. Când doi oameni sunt legați prin rețeaua sulfuroasă a intereselor sexuale, rușinea este prima ipocrizie sacrificată. Tot ce ne unea, ne unea împotriva ceilalți: căutam cu urechi atente să nu fim surprinși. De ce – iată o altă ipocrizie, ușor de explicat, nu insist...

Nu s-a pus între noi problema continuării acestei relații ciudate, după ce termin sejurul. Nici o clipă nu mi-am făcut socoteala că trebuie să urmeze ceva. Părea că „sexul” intră în rețeta de tratament, alături de sulf, noroi, șocuri electrice și ceară. Poate că v-ați dat seama cum se realiza „actul”; nu-i de prisos precizarea că sentimentul final depășea enorm pe acela trăit în clipele disperate ale adolescenței, când mi-l făceam singur. Încununarea s-a petrecut cu Tania în spatele meu, ținându-mă ca Michael Douglas pe Jane Tripplehorn în Basic Instinct, cu pubisul împins între fesele mele și cu mâna plină de nămol sulfuros masându-mi și turbându-mi ștrumeleagul... Tratament pe care, generos cum sunt, îl doresc tuturor dușmanilor!

– Eu tot n-am înțeles ce-ai pățit! – zise unul dintre ascultătorii prozatorului care câștigase un premiu destul de consistent și ne invitase la „un protocol”, vrând, pesemne, să-și probeze modestia. – Ce-a găsit aia la tine, dacă nu te consideri bărbat fatal etc. etc.? Și, spune clar, ai futut-o sau nu?

– Vă întrebați care-i explicația că femeia a cășunat pe mine? Dragii moșului, sper că nu vă lipsește perspicacitatea textuală: păi, în condițiile în care prin mâinile maseuzei treceau numai trupuri fleșcăite, de babe și babalâci, flascozitatea... – uite, am inventat un cuvânt pentru tezaurul limbii române! – ...flascozitatea cărnii mele nu duhnea a sulf, ci mirosea a trandafiri!

– Las-o baltă, prozatore, ăsta nu e un final verosimil! – strâmbă din nas criticul binecunoscut prin scepticismul său.

– Atunci scrieți voi altul! – îi sări țandăra povestașului, care se ridică, își luă pălăria, bastonul și lavaliera de pe spătarul scaunului și plecă mormăind în barbă, lăsându-ne increduli…

(1999)

 

(publicată în revista Hyperion - nr. 4/2022)

TERAPIE NARATIVĂ - 1/2018

Mirosul şarpelui de baltă

       Ani de-a rândul am luat - şi încă iau - apă de băut dintr-o fântână situată la marginea unui islaz. I se spune şi, nu ştiu cât de corect, „arteziană”, deoarece curge non-stop, fără ajutorul vreunei pompe. Ca să ajung la ea, ies din oraş pe şoseaua spre nord, către dealuri - Podişul Getic, cum scria odinioară în manualul de Geografie, clasa a IV-a. Traversez râul Potop, din grozăvenia căruia a rămas doar numele; apa scursă pe albia lui abia atinge debitul unui pârâu, mai din plin adunându-se la vreme ploioasă. După câteva case şi-un teren de sport, urmează o porţiune de islaz, pe dreapta, şi ogoare pe stânga. Satul Arsuri se aşterne la vreo doi kilometri, premers de drumul ce duce la saivanul vitelor şi la pădurea - odinioară celebră şi de nepătruns - cu acelaşi nume. Un şanţ enorm colectează apele pluviale din vatra satului şi însoţeşte şoseaua, pe partea stângă. Sălcii pletoase, sălbăticite, jupuite de vijelii umbresc malul dinspre ogoare, dându-i înfăţişare picturală de zăvoi bucolic. Asta dacă priveşti de la distanţă. De aproape însă, lipsa de grijă a omului, vizibilă în hăţişul de mărăcini şi-n mizeriile înghesuite pe suprafaţa lichidului nămolos, face ca toamna, iarna şi primăvara, liziera să capete un aer fantast, demn de prozele romantice. Sau mai degrabă de roman gotic, dat fiind că vântul şuieră câteodată înfiorător prin crengile uscate.

      Merg la fântână cu patru bidoane de plastic. Mijloc de locomoţie - bicicleta. Fac o plimbare; apa e un pretext rezonabil. Şi nu de puţine ori, la întoarcere păşesc pe lângă velociped, pe trotuarul întins de-a lungul şanţului între cele două localităţi, fracţii ale aceleiaşi unităţi administrative. Nu m-am lăsat niciodată sedus de atitudini războinice contra nesimţirii umane generalizate, ale cărei „produse” abundă şi pe malul tranşeului sus-pomenit. Când am putut, am curăţit eu. Dar ce poate face un om singur contra unei turme? Dezolat de neputinţă, m-am resemnat încercând să văd numai părţile frumoase. Ici o tufă de măceş; dincolo un pâlc de papură; florile albastre ale vreunui ciulin necopt; mâţişorii parfumaţi ai sălciilor, primăvara; cântecul broaştelor în zile anume predestinate de „Stăpânul cel fără de margini peste marginile lumii”, vorba Poetului... Şi-am constatat că mă împlinesc sufleteşte când admir natura; scriu o banalitate, sigur; şi e musai să mi-o repet, fiindcă timpul ce mi s-a dat e tot mai puţin şi mai preţios, ca să-l cheltuiesc detestând. La urma urmei, cum să dispreţuieşti Natura, chiar dacă Omul, parte a Naturii şi el, o strică, inconştient şi continuu, de când fiinţează?

      Într-o zi de aprilie veneam agale de la izvor şi sorbeam nesăţios arome de pământ reavăn, de muguri explodaţi pe crengi, de iarbă ţâşnită impertinent. Canalul îşi etala macabra sumă de gunoaie. Recipiente de plastic, pamperşi, ambalaje greu de reciclat natural, ale mărfurilor ce umplu supermagazinele, cutii de carton din cele mai diverse - iată câteva reziduuri ce fac fala câmpurilor verzi de-altădată, regretate de nostalgici, blamate de propagandiştii noilor politici corecte, bine stipendiaţi în propria lor prostie. Bătea vântul subţire dinspre sud-vest, iar eu înaintam cumva contra lui, fără să simt efortul. Şi deodată mi-a umplut nările un miros de mâl putred, de fund de baltă, de ierburi năboite în apă tulbure şi rece. Am recunoscut imediat mireasma din copilărie ce-mi trezeşte simţurile la intervale lungi şi seci, pe care nu ştiu cum să o descriu exact - dacă se poate descrie! Nici poetic nu cred că pot să o transpun în pagina fişierului electronic; n-am încercat, e drept, să scriu cu pixul pe o coală de hârtie, clasic. Dar ştiu de la ce anume provenea: de la un şarpe mort!

       Era vara lui 1964, împlinisem opt ani. Cred că nu mă înşel, o să vedeţi mai jos de ce. În vara aia tineretul din sat pierdea timpul „la Vad”, un loc viran, niciodată cultivat, pe uliţa Sârbilor, între gospodăria lui Ion al lui Valter şi Dispensar. Dispensarul funcţiona în casa căpitanului Paulian, confiscată de „regimul puterii populare”, după „fuga” Regelui, al cărui ostaş devotat fusese şi ofiţerul în cauză, plătind cu închisoarea credinţa jurată legal „capului” oştirii. Iarna, „la Vad” se netezea cel mai bun derdeluş din vatra satului. Acolo mi-am rupt două perechi de cizme cauciucate (mai apoi, plăcându-ne muzica rock, le ziceam cauciocate, pricepeţi la ce băteam apropo!), dându-mă cu sania întins pe burtă, cu picioarele ferm ţinute oblic, nu sprijinite pe tălpice, botul încălţărilor slujind ca mecanism empiric de frânare. Primăvara şi vara, iarba măruntă, crescută des, era păscută în silă de vaci. Am scris „în silă” nu ca să comit vreo figură de stil, ci pentru că pe pajişte hălăduiau gâştele Ariticăi (ea ţinea cârdul cel mai mare) şi ale altor vecini, murdărind covorul verde cu gâneaţ, colorat în altă nuanţă de verde. Pornită din drumul vag pietruit, fâşia de pământ înierbată cobora ca un dreptunghi până pe malul Neajlovului, unindu-se prin dosul curţii Dispensarului cu islazul aproximativ triunghiular întins de acolo până spre Dealul Ţipoia (denumit aşa după proprietarul cu acelaşi nume - probabil pictorul, vreun frate ori văr -, al cărui conac fusese demolat înainte de colectivizare, iar livada rasă din rădăcini).

      Am zis că aproape toată suflarea tânără a satului toca frunză la câini. Unii păzeau vacile, alţii jucau ţurca. Fetele coseau sau împleteau, după priceperea lor, băieţii scotoceau malurile râului sau ale heleşteului din spatele Dispensarului. Misterios ca un lac din prozele romantice germane (citite de mine cu voluptate ciudată cam peste vreun deceniu), ochiul acela cu apă rece, limpede şi întunecată ca oglinda morţii, a rămas etalonul toposului damnat, deşi - slavă Domnului! - nimeni nu s-a înecat în el, nimeni nu şi-a pierdut acolo bijuterii sau lucruri valoroase. Nici ca ascunzătoare n-a folosit, când nea Radu lui Iorgu şi-a azvârlit într-o noapte carabina pe care „uitase” să o predea, când cu ordinul conceput de „organele în drept”, ca să dezarmeze subtil pe ultimii - şi ascunşii - „duşmani ai poporului”. Asta se întâmpla pe la sfârşitul anilor 1950. Nea Radu fusese pârât de „prieteni” că are două puşti, nu doar una, cea de vânătoare, deţinută legal. Nu-i folosise la nimic nici carnetul de comunist (erau destui înscrişi de complezenţă, iar „tovarăşii” cunoşteau bine „atitudinea” fiecăruia), nici starea de invalid de război, cu piciorul pus în proteză (rănit însă pe frontul de Est, nu celălalt!), nici „funcţia” de pândar al averii Statului, pentru care probabil căpătase dreptul să poarte armă. Care drept nu se dădea oricui. Cu toate astea, când n-a mai fost sigur de ascunzătoarea în care dosise puşca ZB de 7,92, a aruncat-o în heleşteu. Cine l-a văzut? Nu se ştie. Cert e că la câteva zile Miliţia a scos aproape tot satul şi-a băgat oamenii în apă să caute arma cu căngi, cu furci, cu greble, cu beţe, cu mâinile goale. N-a durat mult până au găsit-o. Patul de lemn era intact, la fel şi vaselina de pe ţeavă. Cum a scăpat nea Radu de pedeapsă, e altă poveste...

      În vara lui 1964, unchiul Nelu, fratele mamei, terminase armata şi se plimba ţanţoş printre fete, ca Făt-frumos (era cu adevărat frumos, fotografiile stau dovadă!) căutându-şi, înainte să-şi caute serviciu, viitoarea mireasă. Ionica lui Aurică Fafioc, o blondă cu pielea cafenie ca frunza nucului de toamnă, pusese ochii săi verzi pe el, drept care eu mă bucuram de-o sâcâitoare atenţie.

      - Îmi dai mie pe unchi-tău, Nelu? - mă întreba ea de câte ori uitam să ocolesc pe departe, şi-o întâlneam pe drum. În ziua aceea stătea pe iarbă, lângă alte fete, în vreme ce noi, copii de şcoala primară, băteam o minge de cârpă printre vaci. Auzind întrebarea Ionicăi, vărul meu Ilie al lui Moga, viitor inginer TCM la Fabrica de frigidere, m-a sfătuit să-i răspund aşa:

      - Dacă îi dai un toc!

     Se miră Ilie şi-acum că am reţinut replica pe care el o auzise de la un flăcău, Ionel al lui Ganea, mort de tuberculoză în floarea vârstei. Câte întâmplări am petrecut în valea Neajlovului din vatra satului nostru, încă nespartă de tractoare? Cine le mai ţine minte! Şi ce semnificaţie le pot găsi? Cum ar fi întâmplarea cu şarpele mort, al cărui miros mă urmăreşte intermitent!...

     Deşi învăţasem să înot la şapte ani, după ce Taica mă aruncase în apă, sub sălciile Gligorului, chiar în dreptul heleşteului de la Dispensar, abia la zece am început să umblu cu undiţa pe Neajlov. Şarpele desemna o prezenţă obişnuită în lumea copilului care eram. Zona noastră nu pria celor veninoşi. Or fi fost sau ba, spaima de ei persista în mentalul colectiv şi pe cei mai mulţi ne determina să fugim de reptilă, când o vedeam. Eu nu mă temeam de jivină, cu toate că îmi producea scârbă, la fel ca şi azi. Am omorât vreo câteva de-a lungul anilor, împins de repulsia ancestrală, căreia nu i-am căutat antidot. În lumea rustică din care provin, să omori un şarpe era ceva tot atât de firesc şi necesar precum a hrăni un câine. Nu ştiu dacă din acel univers provine îndemnul „calcă-l pe cap ca pe şarpe”, neîndoielnic e că fapta se petrecea des în fiecare vară, până când respectivele vietăţi, majoritatea neveninoase, s-au împuţinat, chiar au dispărut. Încerc să mă simt vinovat într-o oarecare măsură, judecându-mă pe mine, cel de alaltăieri, prin optica zilelor astea sărăcite. Mă judec... Dar balanţa nu se înclină în nicio parte, pesemne că nu eu trebuie să cumpănesc. Sau nu e acum timpul cântăririi?

      Am părăsit-o pe Ionica lui Fafioc în clipa când ceata băieţilor de pe malul heleşteului s-a lansat, cu exclamaţii îndârjite de uluire şi spaimă, în urmărirea unui şarpe. Îl descoperise Nicu lui Pogon, un băiat cu patru ani mai mare ca mine. De omorât, l-a omorât altul, cred că Mitică al lui Sticlă, neînduplecat în asemenea ocazii şi nemilos cu cei vădit mai mici, indiferent că erau animale sau oameni. (Mi-amintesc fără plăcere cum ne băga cu capul sub apă, acest Mitică - Dumnezeu să-l ierte, că e mort de mult! -, urcându-se cu picioarele pe umerii sau capul nostru, când ne prindea la scăldat în zona sa de acţiune, bentul de pe Ioneasca, lângă podul de la Neajlovel...) Era un şarpe lung şi gros, unul dintre cei rar văzuţi, găsiţi şi omorâţi la noi. Să fi măsurat doi metri? Nu sunt capabil să estimez. Ne-am înşiruit toţi băieţii în urma lui Nicu. Fiindcă el dibuise reptila, lui i-a fost încredinţată moartă. El a rupt o crăcană de salcie şi a prins cu ea şarpele de mijloc. L-a ridicat în aer şi a pornit prin sat, să-l arate curioşilor. Ne ţineam după el. Bătea vântul numit pe-atunci Băltăreţul, care n-a mai bătut după ce „specialiştii” agriculturii comuniste au secat bălţile din lunca Dunării (detaliu aflat de la istoricul Ion Nania). Zăresc şi azi, cu ochii minţii, crengile moi ale sălciilor de pe malul heleşteului, turtite de pala vântoasă, văd luciul de culoarea oţelului cum se încreţeşte sub vânt, văd frunzele unor salcâmi scuturate violent la înălţimea la care noi ajungeam doar cu privirea. Şi aud limpede glasul cuiva din sat - al cui să fi fost oare?

      - Băăă, nu mai plimba şarpele aşa, că se pune pe vântoasă de-o să usuce tot!

     Era o superstiţie a cărei provenienţă n-am cercetat-o. Să fi fost ea specifică doar satului meu? N-aş băga mâna în foc. Între cele multe legate de mitica reptilă, stârnirea vântului prin purtarea în aer a uneia moarte mi se pare curată fandacsie. Coincidenţa manifestată atunci mi s-a întipărit în memorie fără greutate; din asta vă puteţi da seama că am fost lovit puternic la vârsta-mi crudă. Oroarea faţă de această vietate m-a însoţit permanent. Chiar şi documentarele televizate îmi provoacă dezgustul.

     Şi totuşi, un teribil de fericit vis a fost acela în care eu şi Taica, bunicul patern, priveam - şi-l primeam în curte ca pe-un fel de rudă - un şarpe uriaş, ridicat din pământ deasupra salcâmilor seculari din spatele casei. Cu toate că balaurul manifesta o atitudine protectoare faţă de noi, împietriserăm chiar pe locul unde, în ianuarie 1960, se afla boşca de coceni în peretele căreia bărbatul de şaizeci de ani neîmpliniţi se ascunsese de activiştii porniţi să-i convingă pe gospodari, argumentând cu bâta, „să se treacă la ge-a-ce.” În vis nu mi-a fost nici frică, nici scârbă de şarpe; şi nici n-am insistat să decriptez semnificaţia neuitatei mele trăiri nocturne de-acum vreo cinci-şase ani...

     Nicu lui Pogon a lăsat jos băţul cu mortăciunea, plimbând-o prin ţărână ca pe-o funie. Avea faţa impenetrabilă; era, de altfel, un tip serios, care s-a rostuit în Bucureşti nu mult după ce-a terminat şcoala profesională, chiar înainte să-l ia în armată. Umbla desculţ, cu pantalonii de doc suflecaţi până sub genunchi, cu cămaşa scoasă din brăcinar. Îi văd - deşi nu l-am văzut de-o jumătate de veac şi n-o să-l revăd decât poate pe lumea cealaltă, unde s-a grăbit să plece - faţa spălăcită, cu ochi ca peruzeaua, cu fruntea boltită, cu părul rar şi cânepiu; îi aud vocea ca şoapta unui clopot de aramă subţire, învelit în velură. Nu reţin să fi spus atunci, când cu şarpele, vreo propoziţie anume; ştiu doar că se ferea de noi, părându-i-se că vrem să-l deposedăm de trofeul... - să-i zic cinegetic? Probabil că vreun băiat o fi exprimat dorinţa de a purta şi el băţul cu şarpele, iar ambiţia de-a fi singurul viteaz să-l fi îmbăţoşat pe Nicu, făcându-l distant...

      Alte amănunte ale faptelor înfăţişate aici pe scurt s-au pitit în scorburile memoriei. Pas de le găseşte! Nu s-a pierdut însă mirosul şarpelui mort. Dar pe el nu-l pot descrie, oricâte metafore şi înlănţuiri de cuvinte aş folosi. 

(HYPERION - NR. 1-2-3/2018)